„Liberalismul cosmopolit”(idem, «Românul» înşiră…, Timpul, 30 septembrie 1882, în
Opere, vol. XIII, pag. 196), „un liberalism care-a folosit străinilor şi a ruinat cu
totul poporul nostru propriu”., ibidem
material oferit prin amabilitatea dlui de Radu Mihai Crişan
(extras din lucrarea>
Eminescu interzis : gândirea politică / Radu Mihai Crişan. - Bucureşti : Criterion Publishing, 2008)
Această lucrare este finanţată şi apare sub egida Asociaţiei Acţiunea Română.
Toate drepturile de multiplicare, traducere, adaptare şi difuzare a acestei lucrări sunt
absolut libere (gratuite şi neîngrădite), atât pentru România cât şi pentru fiecare dintre
celelalte ţări ale lumii.
„A fost în adevăr marea operă a maestrului din Strada Doamnei de-a face pe lume să crează că interesele naţionale sunt identice cu acelea ale liberalismului cosmopolit, de-a combina în unitate liberalismul cu
naţionalitatea şi de-a sacrifica pe nesimţite pe cea din urmă celui dentâi. Ei bine, lumea l-a crezut şi orice reformă în senzul său rupea bucăţi câte unul din elementele vieţii naţionale; azi prerogativele politice ale proprietăţii istorice, mâni biserica, poimâni breslele, până ce toată combinarea organică, datorată veacurilor, s-a prefăcut într-o grămadă de indivizi fără nici un fel de legături între ei decât acelea ale unui interes momentan. Dar o grămadă de indivizi nu e un popor, precum o movilă de frunze şi rădăcini
uscate nu e pădure.
Acest rezultat l-a avut în România lepădarea tradiţiei, lipsa de simţ istoric, pripa de-a ajunge, fără cultură şi fără avere suficientă, la rezultatele civilizaţiei apusene”., ibidem
„Un copac nu poate creşte decât din rădăcinile sale proprii, nu poate da decât frunzele şi fructele sale proprii. Tot astfel şi cu un popor.
Frunzele şi fructele de carton, atârnate pe arborul dezrădăcinat al naţionalităţii nu sunt un produs organic, ci un artefact sterp, incapabil dea se regenera”., ibidem, pag. 197
„Nu e om cu oarecari cunoştinţe cari să conteste faptul că un popor relativ înapoiat, adus prea repede în contact c-o civilizaţie străină superioară, e în pericol de-a pieri. Degeaba ne-am zbate împotriva acestui
dureros adevăr. Din momentul în care românul a intrat în contact cu mii de oameni cu deprinderi economice mai energice, de-un egoism mai pronunţat, de o cultură mai mare, desigur acei oameni au devenit vânătorii
lui şi el vânatul”., idem, Câteodată ne cuprinde…, Timpul, 25 septembrie 1882, în Opere, vol.
XIII, pag. 193
„Nicicând în decursul istoriei, elementul român de lângă Dunăre n-a fost într-o stare mai rea şi mai periculoasă. Nu există vecin, mic sau mare, care să nu aibă sub stăpânire-i câte un fragment al acestui popor, pe care caută a-l absorbi; nu există unul deci ale cărui interese să nu ne fie
opuse pân-la un grad oarecare. Străbătuţi în cruciş şi-n curmeziş de curente politice şi economice străine, în loc de-a strânge cu mână rezăşească petecul acesta de pământ, am făcut din el patria tuturor
popoarelor, un [h]otel pentru oricine şi pentru orice; în loc de-a ţine morţiş la dreptul vechi, la tradiţii şi lege, am crezut a putea uimi lumea prin aparenţele unei civilizaţii ce nu există şi, paralel cu importul de marfă
străină, ne-am îmbolnăvit sufletul cu importul unor instituţii şi idei,potrivite poate cu stările de lucruri din Apus, dar nepotrivite c-un popor sărac şi unilateral în ocupaţiunile lui”., ibidem
„În nici o ţară din lume cheltuielile n-au devenit în douăzeci şi cinci de ani, de şase ori mai mari. S-au îndoit, s-au întreit(;) însă paralel cu o dezvoltare imensă a bogăţiei naţionale: nicăiri bugetul n-a devenit de şase
ori mai mare, rămânând populaţia aceeaşi la număr şi fiind tot atât de săracă ca mai nainte.
Populaţia noastră cea rafinată, care exige de la stat o sumă de servicii nouă, consistă(;) din milioane de oameni cari se hrănesc aproape [în] esclusiv[itate] cu mălai, cari nu ştiu scrie şi citi, cărora pentru dări li se
vând hainele de pe ei şi instrumentele de muncă, a căror persoane chiar se scot la mezat pentru a fi închiriate ca vitele. În favorul acestei populaţii «rafinate» s-a înşesit bugetul cheltuielilor?
Dar, în genere, ce comparaţie se poate face între noi, popor agricol, rămas îndărăt în toate privirile, cu Olanda bunăoară, care nu e(;) ţară mică, ci un stat vechi ce-n decursul secolelor trecute a dominat mările
şi a jucat rolul de putere mare? Ce comparaţie între noi şi Franţa ori Anglia? E o adevărată ironie, e o batjocură a celui mai de rând bun-simţ dea compara mărimi incomensurabile (mărimi incomparabile n.n.) şi de-a vorbi de augmentarea bugetului Olandei pentru a esplica neprevederea şi dezordinea de la noi.
Suntem departe de-a voi trecutul, pentru că această voinţă ar fi în deşert. Orice pripă în dezvoltarea organică nu se poate face nefăcută; odată porniţi pe această clină, întoarcere nu mai e cu putinţă”., ibidem
„Ca să venim dar de unde am plecat, susţinem din nou că starea veche de lucruri – care nu se mai poate reintroduce în nici un chip, să fie bine înţeles – era mai favorabilă existenţei şi dezvoltării normale a
poporului nostru. Atât am zis şi nimic mai mult. Poporul poate era sărac, dar nu era mizer, nu sleit. Sunt fără îndoială oameni cărora dezvoltarea aceasta le-a folosit, pe cari i-a ridicat din nimic, i-a făcut bogaţi şi
puternici; dar acei oameni nu sunt poporul românesc”., ibidem
„Dacă prosperitatea pe espresia geografică e totul, iar espresia etnologică a naţionalităţii nu-nseamnă nimic, atunci fără îndoială e mare progres şi ne-am mira de-un singur lucru, de ce «Românul» n-ar propune
mijloace pentru ca acest progres să fie şi mai mare? Există oameni cari susţin cu toată seriozitatea că colonizarea ţării c-un popor străin i-ar schimba cu desăvârşire faţa, că ţara ar merge înainte chiar dacă poporul românesc ar pieri”., ibidem
„Ce ajută dar întâmpinarea că producţiunea şi esportul au crescut când toate acestea nu se răsfrâng asupra populaţiunii decât sub formă de cădere economică şi morală?
Dar a crescut suma bunurilor existente în România? Acesta ar fi un rezultat fericit pentru adepţii şcoalei de la Manchester, pentru cari bunurile sunt totul, omul nimic; dar când acest rezultat a fost obţinut cu
sacrificarea imensei majorităţi a populaţiunii indigene un român nu se poate felicita. S-ar putea felicita oameni pentru cari ţara însemnează totalul chilometrilor pătraţi, indiferent fiindu-le cine trăieşte pe ei, dar nu omul
pentru care ţară şi naţionalitate sunt noţiuni identice.
S-au zidit fără îndoială multe palate în Bucureşti, s-a înmulţit numărul acelora cari trăiesc numai în capitală sau numai în străinătate, ţara munceşte înzecit pentru a întreţine absenteismul şi luxul, precum şi
pătura numeroasă de oameni cari şi-au făcut din politică o profesie lucrativă; dar tot acest lustru occidental e urmat de umbra viţiului şi a unei mizerii care, orice s-ar zice(;), nu exista în ţară, nu era cu putinţă să
existe”., idem, Nu-nţelegem ce folos…, Timpul, 2 octombrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 198
„În zilele lui Ştirbei-Vodă escedentul anual al cutiilor satelor era de câteva milioane de franci. Aceşti bani nu se datorau unor dări comunale deosebite, ci erau o parte a dărilor către stat ce rămânea în folosul
comunei. Prin urmare nu existau resturile de dări, nu împrumuturi cămătăreşti spre a le plăti, nu dorobanţi împlinitori, nu biletele galbene ale perceptorilor, c-un cuvânt nimic din câte azi [î]l aduc pe locuitor de-a i se
face negru dinaintea ochilor”., ibidem
„Un popor incult care tinde cu stăruinţă, însă gradat, de-a ajunge la civilizaţie, care se deprinde el însuşi zi cu zi a-şi apropria îndemânările şi cunoştinţele altora, ajunge în adevăr să egaleze pe ceilalţi. Dar la aceasta
nu gândeşte nimenea. Lucrul la care aspiră toţi este a se folosi numai de avantajele civilizaţiei străine, nu însă a introduce în ţară condiţiile de cultură sub cari asemenea rezultate să se producă de la sine.
Natura omenească şi natura organică însă îşi au economia lor, care nu se poate ignora decât în detrimentul vitalităţii. Când o societate contractează necesităţi nouă ca a noastră ea trebuie să contracteze
totodată şi aptitudini nouă. Un organism e rezultanta a două puteri opuse: a eredităţii, principiul conservator, prin care rasa şi individul păstrează şi transmite la urmaşi calităţile care i-au fost favorabile în lupta pentru
existenţă, şi a adaptabilităţii, principiul progresiv, prin care rasa caută a-şi apropria aptitudini nouă, ce i le impune noul mediu înconjurător.
Dar pentru ca adaptabilitatea să câştige calităţile nouă se cere timp. Mediul social şi economic în care un popor trăieşte nu trebuie schimbat peste noapte, ci încet, pentru ca oamenii să aibă timpul necesar
să se adapteze condiţiunilor nouă. Daca reforme şi schimbări vin peste noapte, ca la noi, cu aruncarea în apă a oricării tradiţii, se ajunge unde am ajuns noi. Calităţile din trecut devin insuficiente pentru a susţine
exigenţele prezentului, bilanţul puterilor risipite întrece pururi pe-al celor puse la loc, organismul îşi încheie socoteala sa zilnică cu deficite cari se traduc în morbiditate şi în mizerie.
A sconta viitorul e lesne, şi cămătarul cel mai facil e timpul. Un copil poate avea plăcerile bărbatului, o naţiune incultă rezultatele civilizaţiei, dar cu ce preţ? Cu acela al degenerării şi al stingerii timpurie,
căci scontul pe care-l face timpul e mai scump decât oricare altul.
Din cauza acestui punct de vedere, adevărat pentru totalitatea fiinţelor organice, suntem numiţi reacţionari. E matematic sigur cu toate astea că tot ce se face fără o dezvoltare paralelă a culturii în zadar se face,
că orice progres real se operează nu în afară, ci înlăuntrul oamenilor şi că, cu cât aparenţele nejustificate ale progresului sunt mai mari, cu atât regresul real cată să fie şi el mai simţitor.Şi acest regres e foarte mare, orice s-ar zice; e un regres organic care atinge sănătatea, făptura fizică, bunul trai, bunele moravuri, c-un
cuvânt întreaga constituţiune fizică şi morală a populaţiunilor noastre.
Ceea ce ne dă dreptate(;) – în contra voinţei noastre şi din nenorocire – e realitatea. Chiar de-am voi să calomniem, nu putem. De-am voi să zugrăvim lucrurile mai rele decum sunt condeiul nostru abia e-n
stare a atinge umbra realităţii. Pentru a putea exagera ceea ce se-ntâmplă în ţară, în Parlament, în administraţie, în viaţa economică şi morală a imensei majorităţi a poporului, ar trebui cineva să-mprumute colorile negre din Infernul lui Dante.
Şi oare nu este această Românie pentru poporul ei propriu un adevărat infern? Am dori să treceţi graniţa pe oriunde poftiţi, să ne spuneţi unde veţi găsi atâta boală, atâta mizerie, atâta rău trai şi totodată atâta gol
sufletesc ca la populaţiunile din ţara noastră”., idem, De câte ori contestăm…, Timpul, 12 octombrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 201
„E lesne a înfrumuseţa lucrurile, dar ceea ce nu se schimbă prin teorii şi tirade e realitatea.
În unele judeţe populaţia [etnic românească] scade”(ibidem) – („Să venim cu statistica, multă-puţină câtă se face la noi, pentru a proba că în ţara aceasta, care se numeşte românească, elementul românesc este cel
care scade la număr, el e cel atins de morbiditate şi moarte, că nici catolici, nici izraeliţi, nici oameni de vro altă lege n-au a înregistra pierderi anuale atât de însemnate ca poporul ortodox, adică cel de limbă română?”, idem, S-o lovi…, Timpul, 5 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 235) – „în cele mai multe
stagnează şi s-apropie de scăderea absolută, numai în câteva de-a lungul Dunării, prin locuri mai puţin populate, sporeşte. E verisimil că nici şcoala nu ajută în contra mizeriei. Ea poate ridica un popor sărac, dar sărăcia dispune de condiţii de existenţă; unde e mizerie acolo condiţiile de existenţă
sunt nefavorabile, cel mizer se zbate în zadar, puterile cheltuite sunt pururea superioare celor reproduse, el sfârşeşte prin a se istovi, prin a-şi slei viaţa în silinţe zadarnice.
Şi de ce aceste condiţii de existenţă lipsesc? Pentru că poporul are un guvern cu mult prea scump pentru nivelul lui de cultură; pentru că trebuinţele claselor lui superioare sunt cu mult prea numeroase ca munca
lui să le poată satisface, pentru că e un popor incult, agricol, ce fusese menit a trăi, poate o sută de ani încă, în condiţii mai primitive pentru a ajunge numai la dezvoltarea agriculturii, pe când trebuinţele statului şi ale
societăţii sunt moderne, ultramoderne chiar: sunt ale unui stat industrial; pentru că în locul vechei organizări, care nu costa aproape nimic, avem azi o nouă aristocraţie, cu totul improductivă, de sute de mii de oameni cu aspiraţiuni imense, cu capacităţi nule.
E acum vina noastră dacă această pseudocivilizaţie, această înmulţire a trebuinţelor făr-o sporire paralelă a aptitudinilor fizice şi intelectuale, s-a îmbrăcat sub forma liberalismului, s-a numit liberalismul
din România? Arătăm atât rezultatele cât şi cauza; o facem după îndreptarul unui adevăr valabil pentru lumea organică. Daca rezultatele sunt de netăgăduit, daca cauza e asemenea stabilită, de puţin interes e dea
ne da porecla de reacţionari sau legitimişti. Lucrurile rămân din nefericire aşa cum sunt, chiar daca cerul ar fi o hârtie şi marea o cerneală, pentru a dovedi contrariul. În contra evidenţei probe nu există”., idem, De câte ori contestăm…, Timpul, 12 octombrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 201, 202
De la 1866 „deja s-a introdus practica de a mâna satul ca pe o turmă la arendaşul protejat de guvern şi de a angaja cu de-a sila pe fiecare locuitor în socoteala dărilor pe care le avansa arendaşul. Căci cine nu poate
rămânea dator nici în daraverile sale private, nici ca datornic al statului este românul. Daca un grec sau un jidan nu-şi poate plăti datoriile dă faliment şi s-a încheiat. Daca nu-şi poate plăti dările, i se constată
insolvabilitatea şi s-a încheiat asemenea. Ţăranul trebuie să plătească. Un om poate fi oricât de necinstit în ţara aceasta, el poate lua o moşie a statului fără a plăti arenda pe ani de zile: statul va pierde pur şi simplu
suma ce i se datoreşte. Dar ceea ce ţăranul ar fi datorind acestui om se împlineşte cu cea mai mare rigoare.
Dura lex, sed lex zice «Românul»? Nu legile sunt însă de vină la toate acestea, ci starea societăţii. Când vedem deasupra unui popor sărac, incult şi nenorocit, superpuindu-se milioane de mijlocitori şi de cocote,
când vedem luxul şi desfrânarea unei clase întregi, a cărei singură cunoştinţă constă în a scrie neortografic şi a citi, când socotim sutele de milioane cu care se întreţin clase improductive şi netrebnice cată să
deducem neapărat că pensii reversibile, câştiguri din răscumpărări, misiuni, diurne, cumul, toate trebuiesc plătite în ultima linie prin sudoarea omenească, prin muncă omenească. Şi fiindcă producţiunea actuală nu
mai ajunge spre a acoperi bugetul Sodomei şi Gomorei, spre a întreţine lenociniile stăpânitorilor, de aceea se scoate la mezat până şi persoana ţăranului”., idem, «Luptătorul» din Focşani…, Timpul, 3 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 157
„În toate provinciile Daciei lui Traian poporul autohton e o vită menită a ţine în spate populaţii străine. În Ardeal munceşte pentru ungur, în România pentru greco-bulgar şi pentru jidan, căci zeci de mii de zile de
lucru abia acopăr pensia reversibilă a unui grecotei. Şampania băută cu comunarzii din Paris, mătasa ce îmbracă cocotele capitalei, monoclele ce armează ochii pornoscopilor, toată mlaştina aceasta etnică şi morală, toată adunătura asta scursă din câteşipatru unghiurile lumii trăieşte în ultima linie din vânzarea de braţe omeneşti cu luna şi cu ziua, căci orice braţ care nu produce nimic trăieşte de la braţul care produce ceva.
Despotismul, oricât de odios ar fi, totuşi are mai multă îngrijire de popor decât republica străinilor din România, cu eticheta ei monarhică. Căci această republică nu are şi nu a avut o altă menire decât a constitui
din străini clase privilegiate, din român un sclav al lor. Adunături de rase degenerate, cari coboară zi cu zi mai jos pe scara organică(;), acestea domnesc asupra poporului românesc; pentru a plăti trebuinţele lor, lenea, inepţia economică şi sterilitatea lor intelectuală, poporul românesc se scoate la mezat şi se închiriază, asemenea catârilor şi cailor de birjă, cu luna şi cu ziua”., ibidem
Iată dară de ce „se apropie din ce în ce mai mult termenul fatal al încetării libertăţilor publice(;)”(idem, Precum astronomul…, Timpul, 2 noiembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 213); „se apropie ora în care, în România, omului de la guvern îi va fi permis totul, cetăţeanului nimic”(ibidem): „regimul demagogiei
autoritare”.(idem, Graba cu care…, Timpul, 10 noiembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 219)
„Regimul(;) cel mai favorabil dezvoltării viciilor şi cupidităţii”.(ibidem)
„Parlamentul compus numai din recomandaţi şi din creaturi”.(ibidem)
„Despotism pseudo-parlamentar lipsit de orice control.
Chiar acum, când o mână de oameni independenţi tot mai găsesc mijlocul de-a pătrunde în Adunări, controlul nu este nimic mai puţin decât eficace; miniştri şi partid guvernamental trec peste întâmpinările cele mai justificate cu câte-o sofismă calculată după uşurinţa auditoriului sau cu câte-o contrazicere vulgară. Ce va deveni însă controlul ce are a-l exercita puterea legiuitoare când atotputernicia guvernamentală nu va mai avea a se teme nici de criticile cuviincioase ale unei opoziţii moderate?”., idem, Încă din sesiunea trecută…, Timpul, 12 noiembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 214
„Veacurile viitoare nu vor putea să treacă fără un zâmbet de dispreţ peste uşurinţa cu care aruncăm de la noi bunuri morale pentru care un alt popor, mai aspru, mai primitiv şi mai tânăr, ar risca liniştea
publică chiar. Ei bine, prin proiecte fragmentare şi votate ad-hoc se escamotează în România Constituţia şi regimul electoral şi această răsturnare cu susu-n jos a sorţii politice a ţării, această desfiinţare prin
subrepţiune a libertăţilor publice nu mai are puterea de-a tulbura apatia în care am căzut.
Ce ne mai interesează pe noi, ce mai e în stare a ne mişca?
S-ar părea că ne-am săturat de spectacolul inegalităţii, decretate oficial, între nulitate şi merit. Atâtea nulităţi s-au ridicat în cei din urmă ani, atâţia cavaleri de industrie s-au îmbogăţit încât spectacolul nu ne mai
interesează şi pare c-am voi să vedem ceva nou, fie chiar cu preţul libertăţilor publice, fie chiar sub absolutism.
Nu mai e îndoială pentru nimeni că reformele ce se operează acum constituie începutul dictaturii”., ibidem
„Se-nţelege. Mutre confiscate, cărora orice om onest le-ar fi închis uşa înaintea nasului, s-au ridicat(;) în sferele de sus, formează aşa-numita societate la baluri(;) şi la Curte(;). De gâtul unor trădători notorii s-au
atârnat semnele de onoare ale ţării(;); toată plebea asta politică e azi scoasă din cutie, parfumată, înmănuşată, lustruită”., idem, Precum astronomul…, Timpul, 2 noiembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 214
„Toţi oamenii aceştia s-au îmbogăţit. Pe ce cale e de prisos a o spune; nu e aproape unul care nu s-ar putea aranja sub un paragraf din Codul lui Vasile Vodă Lupu, după carele abuzul unei vrednicii publice
pentru a face avere se pedepsea încă cu cordonul Sfintei Cânepe. Ei bine, aceşti oameni nu pot risca căderea. Ce s-ar alege, pentru numele lui Dumnezeu, de cei ce au trimis pe ţărani sub suliţi căzăceşti până dincolo de Balcani; ce s-ar alege de cei cari, însărcinaţi cu răscumpărarea, au făcut în acel timp milioane; ce s-ar alege, social vorbind, de toate elementele acestea oculte, brutale, comune, cari s-au cocoţat deasupra ţării, cari s-au îmbogăţit, cari, mai mult, s-au aristocratizat?”., ibidem, pag. 213
„Aceşti oameni vor să păstreze ce au. Nu numai averea – căci asta n-ar însemna nimic – nu! Influenţa, vaza, rangul în ordinea socială, jeţurile din Adunare, cu un cuvânt tot ce sărmana vale a Dunării a avut de oferit
meritului sau talentului, tot de d[omnul] Brătianu a monopolizat pentru creaturile sale. Toate trebuiesc păstrate în mâna Pătârlăgenilor şi Costineştilor (în mâna parveniţilor maloneşti n.n.), toate trebuie să rămâie
zestre inatacabilă a nulităţilor, o schimbare de guvern să nu mai fie cu putinţă; arhiliberalii au devenit arhiconservatori în ceea ce-i priveşte şi nu se sfiesc nici înaintea… dictaturei personale(;)”., ibidem, pag. 214
„Oricare putere(;) va putea spune: Fii mai espeditiv, d-le prim ministru, ştim cum stau lucrurile la d-voastră. Vrei să pretinzi că ridicolele figurine pe cari le-ai numit deputaţi îţi rezistă? Nu ne jucăm de-a baba oarba.
Mişelia înlăuntru, umilirea în afară – iată care va fi caracterul acestei dictaturi în România. Căci acesta nu este absolutismul monarhic, răsărit din iubirea unui mare cap încoronat pentru clasele de jos”.(ibidem)
„Nu este Frideric II sau Iosif II… e Vitellius cu corupţiunea adâncă, cu mijloacele moleşitoare, cu dezbărbătare”., ibidem
„Absolutismul nu e pururea şi pretutindeni o nenorocire. Adeseori el e necesar şi mari creaţiuni istorice i se datoresc. Dar… absolutismul
sincer, întemeiat ca atare pe dreptul public al poporului, absolutismul care nu se ruşinează de sine însuşi şi care crede că, prin o biurocraţie energică, cu învăţătură de carte şi incoruptibilă, se poate produce mai mult bine decât prin discuţiile adese sterpe ale unor parlamente inculte. Dar a avea un absolutism bazat pe minciuna parlamentară însemnează a avea o companie de esploatare în capul ţării, care păzind cu ipocrizie formele esterioare ale parlamentarismului, e despotică nu în folosul statului şi al populaţiunilor, ci în folosul [a] o mână de oameni lacomi de avere şi moraliceşte putrezi”., idem, Friguri de reforme…, Timpul, 17 septembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 190
„Permită-ne d[omnul] C.A. Rosetti a-i face o mărturisire modestă, căreia va binevoi a-i da puţină crezare. Şi noi am studiat istoria. Din această istorie, scrisă de oameni nepărtinitori, am constatat cu mirare că
starea bună sau rea a unei societăţi nu atârnă mai niciodată de forma de guvernământ, de legi, ci cu totul de alte împrejurări. Am constatat cu mirare cum despoţi care considerau statul ca pe o proprietate a lor şi legile
ca pe nişte acte de bunăvoinţă personală au produs cele mai fericite efecte în ţările supuse lor. Un Frederic II, un Iosif al II[-lea](;) o Elisabetă a Angliei au întemeiat cultura, buna stare economică, dreptatea în statele lor, guvernul unui despot ca Napoleon I a făcut mai mult pentru bunăstarea şi administraţia regulată şi îngrijită a Franţei decât tot şirul de regi dinaintea lui. Pe de altă parte, state cari au avut sufrajul universal, ca Roma sau ca republicile Greciei, au decăzut până unde numai o colectivitate omenească poate decădea”., idem, Sunt o seamă de medici…, Timpul, 7 septembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 185
„Din nou ni se spune bunăoară că dorim întoarcerea stării de lucruri înainte de 1700, că vorbim cu deliciu de un Domn de sânge, înconjurat de-o aristocraţie istorică, ba «Românul» are chiar aerul de-a ne face o imputare din aceasta. Să ne-nţelegem: nu dorim nici una nici alta.
Dar de ce n-am aminti cu iubire trecutul? Fără îndoială vechii Domni cari şi-au întins armele până-n Dunăre şi Nistru, ei, scut creştinătăţii precum [î]i numea Biserica şi evul mediu, n-au existat pentru a face ruşine generaţiei actuale, şi acea aristocraţie, cu independenţa ei de caracter, cu curajul ei, ale cărei privilegii consistau în datorii cătră ţară mai grele decum alţii aveau a le purta, asemenea n-ar fi vro pagubă dac-ar
exista şi astăzi. Dar de la părerea de rău după veacuri trecute de neatârnare până la dorinţa nerealizabilă de-a restabili trecutul e o mare deosebire.
Daca ne place uneori a cita pe unii dintre Domnii cei vechi nu zicem cu asta că vremea lor se mai poate întoarce.
Nu. Precum lumina unor stele ce s-au stins de mult călătoreşte încă în univers, încât raza ajunge ochiul nostru într-un timp în care steaua ce a revărsat-o nu mai există, astfel din zarea trecutului mai ajunge o rază
de glorie până la noi, pe când cauza acestei străluciri, tăria sufletească, credinţa, abnegaţiunea nu mai sunt. Degeaba pitici moderni ar îmbrăca zalele lor mâncate de rugină dacă nu pot umplea sufletele cu credinţa şi
smerirea celor vechi.
Ci nu de ei poate fi vorba când discutăm ceea ce se petrece în zilele noastre; nu virtuţile lor de eroi şi de sfinţi pot fi măsura virtuţilor confiscate ale ilustraţiunilor actuale. Nu abnegaţiunea, onestitatea vulgară,
care e dator s-o aibă orice om de rând, nu eroismul, sentimentul celei mai simple datorii, iată ceea ce căutăm în zădar la adversarii politici. Nu restabilirea trecutului; stabilirea unei stări de lucruri oneste şi sobre, iată
ţinta la care se mărgineşte oricine dintre noi”., idem, Observăm că unirea…, Timpul, 9 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 237
216 „Programa(;) din 1857 n-a avut decât un singur rezultat: de-a înlesni tuturor străinilor din ţară libertatea de-a esploata, căci libertatea de-a munci n-a cerut-o nimeni, de vreme ce-a existat totdauna. Nici una din
legile vechi n-a oprit pe stâlpnicul Simeon de-a căputa cizme sau de-a cultiva dovleci; dar piedici pentru a deveni esploatatorul acestui popor, neavând alte cunoştinţe decum le are un cârpaci, asemenea piedici vor fi
existat în adevăr.
Asta e însemnătatea întregei revoluţii sociale, patronată de d[omnul] C.A. Rosetti şi de naturile catilinare adunate împrejuru-i. Trebuia să se creeze un mijloc pentru a face din ignoranţi, din străini, din oameni
fără trecut, fără patrie proprie şi fără naţionalitate proprie o pătură de esploatatori în România. Acest mijloc au fost reformele liberale, egalitatea politică a acestor oameni(;) cu populaţia proprie a ţării”., idem, Credem a fi demonstrat…, Timpul, 5 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 159
„Orice demnitate publică e în România apanajul ignoranţei şi al străinătăţii.
Gazeta de San-Petersburg, dând seamă despre cartea d-lui Martens asupra Egipetului, zice că egiptenii nu sunt o naţiune, ci o adunătură de naţionalităţi, că nu pot fi independenţi, căci o sumă de interese europene sunt angajate acolo, că pseudoautonomia ţării e un rezultat al rivalităţii puterilor care-şi ţin cumpăna şi că soluţiunea cea mai bună e de-a menţine statu-quo şi a face ca Canalul de Suez să nu încapă sub predominarea escluzivă a unei singure puteri.
Puneţi în loc de egipteni români, în loc de Suez Dunărea şi e exact starea României(;).
Românii nu mai sunt o naţiune, ci o adunătură de naţionalităţi.
Negoţ, funcţii publice, proprietate fonciară – toate foiesc de numiri străine, cărora li-i de România cum ni-i nouă de China. Şi asta merge crescendo. În fiece an, de la venirea lui Carol Îngăduitorul încoace, intră câte 20.000 de străini în ţară, un oraş întreg de esploatatori. Între aceşti 20.000 abia vor
fi(;) poate(;) 1.000 de oameni dispuşi a munci. Restul sunt oameni incapabili de muncă, speculanţi, mijlocitori, rase neuropatice, fără musculatură, cari fug de muncă ca dracul de tămâie”., ibidem
„Când vede cineva suma imensă de pierde-vară care populează oraşele, sutele de mii de oameni care se ocupă cu treburi fără de nici o utilitate, e silit a admite că întreţinerea acestor oameni cată să se traducă
undeva, într-un punct al ţării, în muncă veritabilă, căci numai munca produce bunuri. Când vedem dar că se vând ţăranii cu ziua şi cu luna, lucru care se-ntâmplă an de an, de la 1866 încoace, am ajuns la punctul în
care pensii reversibile, pomenele bugetare, mătasa care-o îmbracă cocotele, misiunile pretinse ştiinţifice, plagiatele ignoranţilor, discursurile insipide, enciclicele d-lui C.A. Rosetti se traduc în muncă veritabilă, în muncă vândută de administraţie pentru a întreţine aceste pături superpuse”., ibidem
Opere, vol. XIII, pag. 196), „un liberalism care-a folosit străinilor şi a ruinat cu
totul poporul nostru propriu”., ibidem
material oferit prin amabilitatea dlui de Radu Mihai Crişan
(extras din lucrarea>
Eminescu interzis : gândirea politică / Radu Mihai Crişan. - Bucureşti : Criterion Publishing, 2008)
Această lucrare este finanţată şi apare sub egida Asociaţiei Acţiunea Română.
Toate drepturile de multiplicare, traducere, adaptare şi difuzare a acestei lucrări sunt
absolut libere (gratuite şi neîngrădite), atât pentru România cât şi pentru fiecare dintre
celelalte ţări ale lumii.
„A fost în adevăr marea operă a maestrului din Strada Doamnei de-a face pe lume să crează că interesele naţionale sunt identice cu acelea ale liberalismului cosmopolit, de-a combina în unitate liberalismul cu
naţionalitatea şi de-a sacrifica pe nesimţite pe cea din urmă celui dentâi. Ei bine, lumea l-a crezut şi orice reformă în senzul său rupea bucăţi câte unul din elementele vieţii naţionale; azi prerogativele politice ale proprietăţii istorice, mâni biserica, poimâni breslele, până ce toată combinarea organică, datorată veacurilor, s-a prefăcut într-o grămadă de indivizi fără nici un fel de legături între ei decât acelea ale unui interes momentan. Dar o grămadă de indivizi nu e un popor, precum o movilă de frunze şi rădăcini
uscate nu e pădure.
Acest rezultat l-a avut în România lepădarea tradiţiei, lipsa de simţ istoric, pripa de-a ajunge, fără cultură şi fără avere suficientă, la rezultatele civilizaţiei apusene”., ibidem
„Un copac nu poate creşte decât din rădăcinile sale proprii, nu poate da decât frunzele şi fructele sale proprii. Tot astfel şi cu un popor.
Frunzele şi fructele de carton, atârnate pe arborul dezrădăcinat al naţionalităţii nu sunt un produs organic, ci un artefact sterp, incapabil dea se regenera”., ibidem, pag. 197
„Nu e om cu oarecari cunoştinţe cari să conteste faptul că un popor relativ înapoiat, adus prea repede în contact c-o civilizaţie străină superioară, e în pericol de-a pieri. Degeaba ne-am zbate împotriva acestui
dureros adevăr. Din momentul în care românul a intrat în contact cu mii de oameni cu deprinderi economice mai energice, de-un egoism mai pronunţat, de o cultură mai mare, desigur acei oameni au devenit vânătorii
lui şi el vânatul”., idem, Câteodată ne cuprinde…, Timpul, 25 septembrie 1882, în Opere, vol.
XIII, pag. 193
„Nicicând în decursul istoriei, elementul român de lângă Dunăre n-a fost într-o stare mai rea şi mai periculoasă. Nu există vecin, mic sau mare, care să nu aibă sub stăpânire-i câte un fragment al acestui popor, pe care caută a-l absorbi; nu există unul deci ale cărui interese să nu ne fie
opuse pân-la un grad oarecare. Străbătuţi în cruciş şi-n curmeziş de curente politice şi economice străine, în loc de-a strânge cu mână rezăşească petecul acesta de pământ, am făcut din el patria tuturor
popoarelor, un [h]otel pentru oricine şi pentru orice; în loc de-a ţine morţiş la dreptul vechi, la tradiţii şi lege, am crezut a putea uimi lumea prin aparenţele unei civilizaţii ce nu există şi, paralel cu importul de marfă
străină, ne-am îmbolnăvit sufletul cu importul unor instituţii şi idei,potrivite poate cu stările de lucruri din Apus, dar nepotrivite c-un popor sărac şi unilateral în ocupaţiunile lui”., ibidem
„În nici o ţară din lume cheltuielile n-au devenit în douăzeci şi cinci de ani, de şase ori mai mari. S-au îndoit, s-au întreit(;) însă paralel cu o dezvoltare imensă a bogăţiei naţionale: nicăiri bugetul n-a devenit de şase
ori mai mare, rămânând populaţia aceeaşi la număr şi fiind tot atât de săracă ca mai nainte.
Populaţia noastră cea rafinată, care exige de la stat o sumă de servicii nouă, consistă(;) din milioane de oameni cari se hrănesc aproape [în] esclusiv[itate] cu mălai, cari nu ştiu scrie şi citi, cărora pentru dări li se
vând hainele de pe ei şi instrumentele de muncă, a căror persoane chiar se scot la mezat pentru a fi închiriate ca vitele. În favorul acestei populaţii «rafinate» s-a înşesit bugetul cheltuielilor?
Dar, în genere, ce comparaţie se poate face între noi, popor agricol, rămas îndărăt în toate privirile, cu Olanda bunăoară, care nu e(;) ţară mică, ci un stat vechi ce-n decursul secolelor trecute a dominat mările
şi a jucat rolul de putere mare? Ce comparaţie între noi şi Franţa ori Anglia? E o adevărată ironie, e o batjocură a celui mai de rând bun-simţ dea compara mărimi incomensurabile (mărimi incomparabile n.n.) şi de-a vorbi de augmentarea bugetului Olandei pentru a esplica neprevederea şi dezordinea de la noi.
Suntem departe de-a voi trecutul, pentru că această voinţă ar fi în deşert. Orice pripă în dezvoltarea organică nu se poate face nefăcută; odată porniţi pe această clină, întoarcere nu mai e cu putinţă”., ibidem
„Ca să venim dar de unde am plecat, susţinem din nou că starea veche de lucruri – care nu se mai poate reintroduce în nici un chip, să fie bine înţeles – era mai favorabilă existenţei şi dezvoltării normale a
poporului nostru. Atât am zis şi nimic mai mult. Poporul poate era sărac, dar nu era mizer, nu sleit. Sunt fără îndoială oameni cărora dezvoltarea aceasta le-a folosit, pe cari i-a ridicat din nimic, i-a făcut bogaţi şi
puternici; dar acei oameni nu sunt poporul românesc”., ibidem
„Dacă prosperitatea pe espresia geografică e totul, iar espresia etnologică a naţionalităţii nu-nseamnă nimic, atunci fără îndoială e mare progres şi ne-am mira de-un singur lucru, de ce «Românul» n-ar propune
mijloace pentru ca acest progres să fie şi mai mare? Există oameni cari susţin cu toată seriozitatea că colonizarea ţării c-un popor străin i-ar schimba cu desăvârşire faţa, că ţara ar merge înainte chiar dacă poporul românesc ar pieri”., ibidem
„Ce ajută dar întâmpinarea că producţiunea şi esportul au crescut când toate acestea nu se răsfrâng asupra populaţiunii decât sub formă de cădere economică şi morală?
Dar a crescut suma bunurilor existente în România? Acesta ar fi un rezultat fericit pentru adepţii şcoalei de la Manchester, pentru cari bunurile sunt totul, omul nimic; dar când acest rezultat a fost obţinut cu
sacrificarea imensei majorităţi a populaţiunii indigene un român nu se poate felicita. S-ar putea felicita oameni pentru cari ţara însemnează totalul chilometrilor pătraţi, indiferent fiindu-le cine trăieşte pe ei, dar nu omul
pentru care ţară şi naţionalitate sunt noţiuni identice.
S-au zidit fără îndoială multe palate în Bucureşti, s-a înmulţit numărul acelora cari trăiesc numai în capitală sau numai în străinătate, ţara munceşte înzecit pentru a întreţine absenteismul şi luxul, precum şi
pătura numeroasă de oameni cari şi-au făcut din politică o profesie lucrativă; dar tot acest lustru occidental e urmat de umbra viţiului şi a unei mizerii care, orice s-ar zice(;), nu exista în ţară, nu era cu putinţă să
existe”., idem, Nu-nţelegem ce folos…, Timpul, 2 octombrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 198
„În zilele lui Ştirbei-Vodă escedentul anual al cutiilor satelor era de câteva milioane de franci. Aceşti bani nu se datorau unor dări comunale deosebite, ci erau o parte a dărilor către stat ce rămânea în folosul
comunei. Prin urmare nu existau resturile de dări, nu împrumuturi cămătăreşti spre a le plăti, nu dorobanţi împlinitori, nu biletele galbene ale perceptorilor, c-un cuvânt nimic din câte azi [î]l aduc pe locuitor de-a i se
face negru dinaintea ochilor”., ibidem
„Un popor incult care tinde cu stăruinţă, însă gradat, de-a ajunge la civilizaţie, care se deprinde el însuşi zi cu zi a-şi apropria îndemânările şi cunoştinţele altora, ajunge în adevăr să egaleze pe ceilalţi. Dar la aceasta
nu gândeşte nimenea. Lucrul la care aspiră toţi este a se folosi numai de avantajele civilizaţiei străine, nu însă a introduce în ţară condiţiile de cultură sub cari asemenea rezultate să se producă de la sine.
Natura omenească şi natura organică însă îşi au economia lor, care nu se poate ignora decât în detrimentul vitalităţii. Când o societate contractează necesităţi nouă ca a noastră ea trebuie să contracteze
totodată şi aptitudini nouă. Un organism e rezultanta a două puteri opuse: a eredităţii, principiul conservator, prin care rasa şi individul păstrează şi transmite la urmaşi calităţile care i-au fost favorabile în lupta pentru
existenţă, şi a adaptabilităţii, principiul progresiv, prin care rasa caută a-şi apropria aptitudini nouă, ce i le impune noul mediu înconjurător.
Dar pentru ca adaptabilitatea să câştige calităţile nouă se cere timp. Mediul social şi economic în care un popor trăieşte nu trebuie schimbat peste noapte, ci încet, pentru ca oamenii să aibă timpul necesar
să se adapteze condiţiunilor nouă. Daca reforme şi schimbări vin peste noapte, ca la noi, cu aruncarea în apă a oricării tradiţii, se ajunge unde am ajuns noi. Calităţile din trecut devin insuficiente pentru a susţine
exigenţele prezentului, bilanţul puterilor risipite întrece pururi pe-al celor puse la loc, organismul îşi încheie socoteala sa zilnică cu deficite cari se traduc în morbiditate şi în mizerie.
A sconta viitorul e lesne, şi cămătarul cel mai facil e timpul. Un copil poate avea plăcerile bărbatului, o naţiune incultă rezultatele civilizaţiei, dar cu ce preţ? Cu acela al degenerării şi al stingerii timpurie,
căci scontul pe care-l face timpul e mai scump decât oricare altul.
Din cauza acestui punct de vedere, adevărat pentru totalitatea fiinţelor organice, suntem numiţi reacţionari. E matematic sigur cu toate astea că tot ce se face fără o dezvoltare paralelă a culturii în zadar se face,
că orice progres real se operează nu în afară, ci înlăuntrul oamenilor şi că, cu cât aparenţele nejustificate ale progresului sunt mai mari, cu atât regresul real cată să fie şi el mai simţitor.Şi acest regres e foarte mare, orice s-ar zice; e un regres organic care atinge sănătatea, făptura fizică, bunul trai, bunele moravuri, c-un
cuvânt întreaga constituţiune fizică şi morală a populaţiunilor noastre.
Ceea ce ne dă dreptate(;) – în contra voinţei noastre şi din nenorocire – e realitatea. Chiar de-am voi să calomniem, nu putem. De-am voi să zugrăvim lucrurile mai rele decum sunt condeiul nostru abia e-n
stare a atinge umbra realităţii. Pentru a putea exagera ceea ce se-ntâmplă în ţară, în Parlament, în administraţie, în viaţa economică şi morală a imensei majorităţi a poporului, ar trebui cineva să-mprumute colorile negre din Infernul lui Dante.
Şi oare nu este această Românie pentru poporul ei propriu un adevărat infern? Am dori să treceţi graniţa pe oriunde poftiţi, să ne spuneţi unde veţi găsi atâta boală, atâta mizerie, atâta rău trai şi totodată atâta gol
sufletesc ca la populaţiunile din ţara noastră”., idem, De câte ori contestăm…, Timpul, 12 octombrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 201
„E lesne a înfrumuseţa lucrurile, dar ceea ce nu se schimbă prin teorii şi tirade e realitatea.
În unele judeţe populaţia [etnic românească] scade”(ibidem) – („Să venim cu statistica, multă-puţină câtă se face la noi, pentru a proba că în ţara aceasta, care se numeşte românească, elementul românesc este cel
care scade la număr, el e cel atins de morbiditate şi moarte, că nici catolici, nici izraeliţi, nici oameni de vro altă lege n-au a înregistra pierderi anuale atât de însemnate ca poporul ortodox, adică cel de limbă română?”, idem, S-o lovi…, Timpul, 5 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 235) – „în cele mai multe
stagnează şi s-apropie de scăderea absolută, numai în câteva de-a lungul Dunării, prin locuri mai puţin populate, sporeşte. E verisimil că nici şcoala nu ajută în contra mizeriei. Ea poate ridica un popor sărac, dar sărăcia dispune de condiţii de existenţă; unde e mizerie acolo condiţiile de existenţă
sunt nefavorabile, cel mizer se zbate în zadar, puterile cheltuite sunt pururea superioare celor reproduse, el sfârşeşte prin a se istovi, prin a-şi slei viaţa în silinţe zadarnice.
Şi de ce aceste condiţii de existenţă lipsesc? Pentru că poporul are un guvern cu mult prea scump pentru nivelul lui de cultură; pentru că trebuinţele claselor lui superioare sunt cu mult prea numeroase ca munca
lui să le poată satisface, pentru că e un popor incult, agricol, ce fusese menit a trăi, poate o sută de ani încă, în condiţii mai primitive pentru a ajunge numai la dezvoltarea agriculturii, pe când trebuinţele statului şi ale
societăţii sunt moderne, ultramoderne chiar: sunt ale unui stat industrial; pentru că în locul vechei organizări, care nu costa aproape nimic, avem azi o nouă aristocraţie, cu totul improductivă, de sute de mii de oameni cu aspiraţiuni imense, cu capacităţi nule.
E acum vina noastră dacă această pseudocivilizaţie, această înmulţire a trebuinţelor făr-o sporire paralelă a aptitudinilor fizice şi intelectuale, s-a îmbrăcat sub forma liberalismului, s-a numit liberalismul
din România? Arătăm atât rezultatele cât şi cauza; o facem după îndreptarul unui adevăr valabil pentru lumea organică. Daca rezultatele sunt de netăgăduit, daca cauza e asemenea stabilită, de puţin interes e dea
ne da porecla de reacţionari sau legitimişti. Lucrurile rămân din nefericire aşa cum sunt, chiar daca cerul ar fi o hârtie şi marea o cerneală, pentru a dovedi contrariul. În contra evidenţei probe nu există”., idem, De câte ori contestăm…, Timpul, 12 octombrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 201, 202
De la 1866 „deja s-a introdus practica de a mâna satul ca pe o turmă la arendaşul protejat de guvern şi de a angaja cu de-a sila pe fiecare locuitor în socoteala dărilor pe care le avansa arendaşul. Căci cine nu poate
rămânea dator nici în daraverile sale private, nici ca datornic al statului este românul. Daca un grec sau un jidan nu-şi poate plăti datoriile dă faliment şi s-a încheiat. Daca nu-şi poate plăti dările, i se constată
insolvabilitatea şi s-a încheiat asemenea. Ţăranul trebuie să plătească. Un om poate fi oricât de necinstit în ţara aceasta, el poate lua o moşie a statului fără a plăti arenda pe ani de zile: statul va pierde pur şi simplu
suma ce i se datoreşte. Dar ceea ce ţăranul ar fi datorind acestui om se împlineşte cu cea mai mare rigoare.
Dura lex, sed lex zice «Românul»? Nu legile sunt însă de vină la toate acestea, ci starea societăţii. Când vedem deasupra unui popor sărac, incult şi nenorocit, superpuindu-se milioane de mijlocitori şi de cocote,
când vedem luxul şi desfrânarea unei clase întregi, a cărei singură cunoştinţă constă în a scrie neortografic şi a citi, când socotim sutele de milioane cu care se întreţin clase improductive şi netrebnice cată să
deducem neapărat că pensii reversibile, câştiguri din răscumpărări, misiuni, diurne, cumul, toate trebuiesc plătite în ultima linie prin sudoarea omenească, prin muncă omenească. Şi fiindcă producţiunea actuală nu
mai ajunge spre a acoperi bugetul Sodomei şi Gomorei, spre a întreţine lenociniile stăpânitorilor, de aceea se scoate la mezat până şi persoana ţăranului”., idem, «Luptătorul» din Focşani…, Timpul, 3 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 157
„În toate provinciile Daciei lui Traian poporul autohton e o vită menită a ţine în spate populaţii străine. În Ardeal munceşte pentru ungur, în România pentru greco-bulgar şi pentru jidan, căci zeci de mii de zile de
lucru abia acopăr pensia reversibilă a unui grecotei. Şampania băută cu comunarzii din Paris, mătasa ce îmbracă cocotele capitalei, monoclele ce armează ochii pornoscopilor, toată mlaştina aceasta etnică şi morală, toată adunătura asta scursă din câteşipatru unghiurile lumii trăieşte în ultima linie din vânzarea de braţe omeneşti cu luna şi cu ziua, căci orice braţ care nu produce nimic trăieşte de la braţul care produce ceva.
Despotismul, oricât de odios ar fi, totuşi are mai multă îngrijire de popor decât republica străinilor din România, cu eticheta ei monarhică. Căci această republică nu are şi nu a avut o altă menire decât a constitui
din străini clase privilegiate, din român un sclav al lor. Adunături de rase degenerate, cari coboară zi cu zi mai jos pe scara organică(;), acestea domnesc asupra poporului românesc; pentru a plăti trebuinţele lor, lenea, inepţia economică şi sterilitatea lor intelectuală, poporul românesc se scoate la mezat şi se închiriază, asemenea catârilor şi cailor de birjă, cu luna şi cu ziua”., ibidem
Iată dară de ce „se apropie din ce în ce mai mult termenul fatal al încetării libertăţilor publice(;)”(idem, Precum astronomul…, Timpul, 2 noiembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 213); „se apropie ora în care, în România, omului de la guvern îi va fi permis totul, cetăţeanului nimic”(ibidem): „regimul demagogiei
autoritare”.(idem, Graba cu care…, Timpul, 10 noiembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 219)
„Regimul(;) cel mai favorabil dezvoltării viciilor şi cupidităţii”.(ibidem)
„Parlamentul compus numai din recomandaţi şi din creaturi”.(ibidem)
„Despotism pseudo-parlamentar lipsit de orice control.
Chiar acum, când o mână de oameni independenţi tot mai găsesc mijlocul de-a pătrunde în Adunări, controlul nu este nimic mai puţin decât eficace; miniştri şi partid guvernamental trec peste întâmpinările cele mai justificate cu câte-o sofismă calculată după uşurinţa auditoriului sau cu câte-o contrazicere vulgară. Ce va deveni însă controlul ce are a-l exercita puterea legiuitoare când atotputernicia guvernamentală nu va mai avea a se teme nici de criticile cuviincioase ale unei opoziţii moderate?”., idem, Încă din sesiunea trecută…, Timpul, 12 noiembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 214
„Veacurile viitoare nu vor putea să treacă fără un zâmbet de dispreţ peste uşurinţa cu care aruncăm de la noi bunuri morale pentru care un alt popor, mai aspru, mai primitiv şi mai tânăr, ar risca liniştea
publică chiar. Ei bine, prin proiecte fragmentare şi votate ad-hoc se escamotează în România Constituţia şi regimul electoral şi această răsturnare cu susu-n jos a sorţii politice a ţării, această desfiinţare prin
subrepţiune a libertăţilor publice nu mai are puterea de-a tulbura apatia în care am căzut.
Ce ne mai interesează pe noi, ce mai e în stare a ne mişca?
S-ar părea că ne-am săturat de spectacolul inegalităţii, decretate oficial, între nulitate şi merit. Atâtea nulităţi s-au ridicat în cei din urmă ani, atâţia cavaleri de industrie s-au îmbogăţit încât spectacolul nu ne mai
interesează şi pare c-am voi să vedem ceva nou, fie chiar cu preţul libertăţilor publice, fie chiar sub absolutism.
Nu mai e îndoială pentru nimeni că reformele ce se operează acum constituie începutul dictaturii”., ibidem
„Se-nţelege. Mutre confiscate, cărora orice om onest le-ar fi închis uşa înaintea nasului, s-au ridicat(;) în sferele de sus, formează aşa-numita societate la baluri(;) şi la Curte(;). De gâtul unor trădători notorii s-au
atârnat semnele de onoare ale ţării(;); toată plebea asta politică e azi scoasă din cutie, parfumată, înmănuşată, lustruită”., idem, Precum astronomul…, Timpul, 2 noiembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 214
„Toţi oamenii aceştia s-au îmbogăţit. Pe ce cale e de prisos a o spune; nu e aproape unul care nu s-ar putea aranja sub un paragraf din Codul lui Vasile Vodă Lupu, după carele abuzul unei vrednicii publice
pentru a face avere se pedepsea încă cu cordonul Sfintei Cânepe. Ei bine, aceşti oameni nu pot risca căderea. Ce s-ar alege, pentru numele lui Dumnezeu, de cei ce au trimis pe ţărani sub suliţi căzăceşti până dincolo de Balcani; ce s-ar alege de cei cari, însărcinaţi cu răscumpărarea, au făcut în acel timp milioane; ce s-ar alege, social vorbind, de toate elementele acestea oculte, brutale, comune, cari s-au cocoţat deasupra ţării, cari s-au îmbogăţit, cari, mai mult, s-au aristocratizat?”., ibidem, pag. 213
„Aceşti oameni vor să păstreze ce au. Nu numai averea – căci asta n-ar însemna nimic – nu! Influenţa, vaza, rangul în ordinea socială, jeţurile din Adunare, cu un cuvânt tot ce sărmana vale a Dunării a avut de oferit
meritului sau talentului, tot de d[omnul] Brătianu a monopolizat pentru creaturile sale. Toate trebuiesc păstrate în mâna Pătârlăgenilor şi Costineştilor (în mâna parveniţilor maloneşti n.n.), toate trebuie să rămâie
zestre inatacabilă a nulităţilor, o schimbare de guvern să nu mai fie cu putinţă; arhiliberalii au devenit arhiconservatori în ceea ce-i priveşte şi nu se sfiesc nici înaintea… dictaturei personale(;)”., ibidem, pag. 214
„Oricare putere(;) va putea spune: Fii mai espeditiv, d-le prim ministru, ştim cum stau lucrurile la d-voastră. Vrei să pretinzi că ridicolele figurine pe cari le-ai numit deputaţi îţi rezistă? Nu ne jucăm de-a baba oarba.
Mişelia înlăuntru, umilirea în afară – iată care va fi caracterul acestei dictaturi în România. Căci acesta nu este absolutismul monarhic, răsărit din iubirea unui mare cap încoronat pentru clasele de jos”.(ibidem)
„Nu este Frideric II sau Iosif II… e Vitellius cu corupţiunea adâncă, cu mijloacele moleşitoare, cu dezbărbătare”., ibidem
„Absolutismul nu e pururea şi pretutindeni o nenorocire. Adeseori el e necesar şi mari creaţiuni istorice i se datoresc. Dar… absolutismul
sincer, întemeiat ca atare pe dreptul public al poporului, absolutismul care nu se ruşinează de sine însuşi şi care crede că, prin o biurocraţie energică, cu învăţătură de carte şi incoruptibilă, se poate produce mai mult bine decât prin discuţiile adese sterpe ale unor parlamente inculte. Dar a avea un absolutism bazat pe minciuna parlamentară însemnează a avea o companie de esploatare în capul ţării, care păzind cu ipocrizie formele esterioare ale parlamentarismului, e despotică nu în folosul statului şi al populaţiunilor, ci în folosul [a] o mână de oameni lacomi de avere şi moraliceşte putrezi”., idem, Friguri de reforme…, Timpul, 17 septembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 190
„Permită-ne d[omnul] C.A. Rosetti a-i face o mărturisire modestă, căreia va binevoi a-i da puţină crezare. Şi noi am studiat istoria. Din această istorie, scrisă de oameni nepărtinitori, am constatat cu mirare că
starea bună sau rea a unei societăţi nu atârnă mai niciodată de forma de guvernământ, de legi, ci cu totul de alte împrejurări. Am constatat cu mirare cum despoţi care considerau statul ca pe o proprietate a lor şi legile
ca pe nişte acte de bunăvoinţă personală au produs cele mai fericite efecte în ţările supuse lor. Un Frederic II, un Iosif al II[-lea](;) o Elisabetă a Angliei au întemeiat cultura, buna stare economică, dreptatea în statele lor, guvernul unui despot ca Napoleon I a făcut mai mult pentru bunăstarea şi administraţia regulată şi îngrijită a Franţei decât tot şirul de regi dinaintea lui. Pe de altă parte, state cari au avut sufrajul universal, ca Roma sau ca republicile Greciei, au decăzut până unde numai o colectivitate omenească poate decădea”., idem, Sunt o seamă de medici…, Timpul, 7 septembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 185
„Din nou ni se spune bunăoară că dorim întoarcerea stării de lucruri înainte de 1700, că vorbim cu deliciu de un Domn de sânge, înconjurat de-o aristocraţie istorică, ba «Românul» are chiar aerul de-a ne face o imputare din aceasta. Să ne-nţelegem: nu dorim nici una nici alta.
Dar de ce n-am aminti cu iubire trecutul? Fără îndoială vechii Domni cari şi-au întins armele până-n Dunăre şi Nistru, ei, scut creştinătăţii precum [î]i numea Biserica şi evul mediu, n-au existat pentru a face ruşine generaţiei actuale, şi acea aristocraţie, cu independenţa ei de caracter, cu curajul ei, ale cărei privilegii consistau în datorii cătră ţară mai grele decum alţii aveau a le purta, asemenea n-ar fi vro pagubă dac-ar
exista şi astăzi. Dar de la părerea de rău după veacuri trecute de neatârnare până la dorinţa nerealizabilă de-a restabili trecutul e o mare deosebire.
Daca ne place uneori a cita pe unii dintre Domnii cei vechi nu zicem cu asta că vremea lor se mai poate întoarce.
Nu. Precum lumina unor stele ce s-au stins de mult călătoreşte încă în univers, încât raza ajunge ochiul nostru într-un timp în care steaua ce a revărsat-o nu mai există, astfel din zarea trecutului mai ajunge o rază
de glorie până la noi, pe când cauza acestei străluciri, tăria sufletească, credinţa, abnegaţiunea nu mai sunt. Degeaba pitici moderni ar îmbrăca zalele lor mâncate de rugină dacă nu pot umplea sufletele cu credinţa şi
smerirea celor vechi.
Ci nu de ei poate fi vorba când discutăm ceea ce se petrece în zilele noastre; nu virtuţile lor de eroi şi de sfinţi pot fi măsura virtuţilor confiscate ale ilustraţiunilor actuale. Nu abnegaţiunea, onestitatea vulgară,
care e dator s-o aibă orice om de rând, nu eroismul, sentimentul celei mai simple datorii, iată ceea ce căutăm în zădar la adversarii politici. Nu restabilirea trecutului; stabilirea unei stări de lucruri oneste şi sobre, iată
ţinta la care se mărgineşte oricine dintre noi”., idem, Observăm că unirea…, Timpul, 9 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 237
216 „Programa(;) din 1857 n-a avut decât un singur rezultat: de-a înlesni tuturor străinilor din ţară libertatea de-a esploata, căci libertatea de-a munci n-a cerut-o nimeni, de vreme ce-a existat totdauna. Nici una din
legile vechi n-a oprit pe stâlpnicul Simeon de-a căputa cizme sau de-a cultiva dovleci; dar piedici pentru a deveni esploatatorul acestui popor, neavând alte cunoştinţe decum le are un cârpaci, asemenea piedici vor fi
existat în adevăr.
Asta e însemnătatea întregei revoluţii sociale, patronată de d[omnul] C.A. Rosetti şi de naturile catilinare adunate împrejuru-i. Trebuia să se creeze un mijloc pentru a face din ignoranţi, din străini, din oameni
fără trecut, fără patrie proprie şi fără naţionalitate proprie o pătură de esploatatori în România. Acest mijloc au fost reformele liberale, egalitatea politică a acestor oameni(;) cu populaţia proprie a ţării”., idem, Credem a fi demonstrat…, Timpul, 5 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 159
„Orice demnitate publică e în România apanajul ignoranţei şi al străinătăţii.
Gazeta de San-Petersburg, dând seamă despre cartea d-lui Martens asupra Egipetului, zice că egiptenii nu sunt o naţiune, ci o adunătură de naţionalităţi, că nu pot fi independenţi, căci o sumă de interese europene sunt angajate acolo, că pseudoautonomia ţării e un rezultat al rivalităţii puterilor care-şi ţin cumpăna şi că soluţiunea cea mai bună e de-a menţine statu-quo şi a face ca Canalul de Suez să nu încapă sub predominarea escluzivă a unei singure puteri.
Puneţi în loc de egipteni români, în loc de Suez Dunărea şi e exact starea României(;).
Românii nu mai sunt o naţiune, ci o adunătură de naţionalităţi.
Negoţ, funcţii publice, proprietate fonciară – toate foiesc de numiri străine, cărora li-i de România cum ni-i nouă de China. Şi asta merge crescendo. În fiece an, de la venirea lui Carol Îngăduitorul încoace, intră câte 20.000 de străini în ţară, un oraş întreg de esploatatori. Între aceşti 20.000 abia vor
fi(;) poate(;) 1.000 de oameni dispuşi a munci. Restul sunt oameni incapabili de muncă, speculanţi, mijlocitori, rase neuropatice, fără musculatură, cari fug de muncă ca dracul de tămâie”., ibidem
„Când vede cineva suma imensă de pierde-vară care populează oraşele, sutele de mii de oameni care se ocupă cu treburi fără de nici o utilitate, e silit a admite că întreţinerea acestor oameni cată să se traducă
undeva, într-un punct al ţării, în muncă veritabilă, căci numai munca produce bunuri. Când vedem dar că se vând ţăranii cu ziua şi cu luna, lucru care se-ntâmplă an de an, de la 1866 încoace, am ajuns la punctul în
care pensii reversibile, pomenele bugetare, mătasa care-o îmbracă cocotele, misiunile pretinse ştiinţifice, plagiatele ignoranţilor, discursurile insipide, enciclicele d-lui C.A. Rosetti se traduc în muncă veritabilă, în muncă vândută de administraţie pentru a întreţine aceste pături superpuse”., ibidem
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu