Testamentul politic al lui Mihai Eminescu
Autor: Radu Mihai Crisan
.jpg)
Nu voim să trăim într-un stat poliglot, unde aşa numita patrie e deasupra naţionalităţii. Amundouă nu sunt decât două cuvinte pentru aceeaşi noţiune.
Iubirea de patrie e una cu iubirea naţionalităţii. Singura raţiune de a fi a acestui stat, pentru noi, este naţionalitatea lui românescă. Dacă e vorba ca
acest stat să înceteze de-a fi românesc, atunci o spunem drept că ne este cumplit de indiferentă soarta pământului lui. Voim şi sperăm o reacţie socială şi economică determinată de rămăşiţele vii ale poporului, care, dacă nu e preursit să piară, trebuie să-şi vină în fire şi să vadă dezastrul în care l-a dus realizarea în ţara noastră a unei serii de idei egalitare şi cosmopolite. Prin reacţie nu înţelegem o întoarcere la un sistem feudal, ce nici n-a existat
cândva în ţara noastră, ci o mişcare de îndreptare a vieţii noastre publice, o mişcare al cărei punct de vedere să fie ideea de stat şi de naţionalitate.
Învinuind statul de imigrarea masivă a străinilor în România, Mihai Eminescu comentează:
“Românii nu sunt nicăieri colonişti, venituri, oamenii nimănui; ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor”. “Rasa istorică formatoare a acestei ţări este “acel neam de oameni, acel tip etnic care, revărsându-se de o parte din Maramureş, de alta din Ardeal, a pus temelia statelor române în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, şi care, prin caracterul lui înnăscut, a determinat soarta acestor ţări, de la (anul n.n.) 1200 şi până la (anul n.n.) 1700”1073. ”Nu există nici o deosebire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a Ţării Ungureşti. E absolut aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinări şi aptitudini “Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale: într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi; condiţiunea de
viaţă a unei legi, garanţia stabilităţii (legitimităţii n.n.) sale e ca ea să fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuinţelor acelui popor; legislaţiunea trebui pusă în aplicarea celei mai înaintate idei de drept, pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritul acestora. Industria trebuie să fie a naţiunii aceleia şi păzită de concurenţă iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor, trebuie, de asemenea, să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni. Ştiinţele, afară de ceea ce e domeniu public, trebui să prezinte lucruri proprii naţiunii, prin care ea să fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; artele şi literatura frumoasă (beletristica n.n.) trebui să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, potrivită pentru binele cel mare al lumii”.
“Peste noapte şi prin surprindere”, ”am admis legiuiri străine”, “legi străine în toată puterea cuvântului, care
substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, cetăţean al universului, fie din Berber, Nigritania, China sau(;) Galiţia?”1079…“Ei, bine, nu le-am admis pentru român, cu interesele căruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se potriveau şi care ştiu a se folosi de dânsele. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care (din cauza cărora n.n.) planta autohtonă moare… Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale. Control, suveranitatea poporului, codice franţuzeşti, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potriveau (şi nu se potrivesc n.n.) cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor şi netrebnic al statului modern”.
”E într-adevăr ciudat (simptomatic n.n.) de-a vedea un popor eminamente plugar ca al nostru si a cărui raţiune de-a fi este tocmai originea lui traco-romană, cum, din chiar senin şi într-o singură noapte, erige teoria de om şi om teorie absolută de stat şi face din banul internaţional şi din posesiunea acestuia singura
măsurătoare pentru a deosebi înrâurirea unui om de a celuilalt în viaţa statului. Nici (nu n.n.) e lesne de înţeles cum un popor de plugari, ba încă unul care s-a lăsat de păstorie de ieri-alaltăieri şi s-a apucat de plug înainte de abia (cu n.n.) cincizeci de ani, putea să se creadă îndestul de bogat pentru a introduce, la el, forme de
civilizaţie şi instituţii pe care ţările apusene, bogate prin industrie şi printr-o dezvoltare economică de sute de ani, abia le pot plăti. Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră… Înzecitu-s-au şi însutitu-s-au oare averea românului şi veniturile lui pentru a plăti instituţiile de o sută de ori mai scumpe? Desigur că nu. Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, proletarii condeiului, cenuşerii, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică, fericesc naţia în fiecare zi, pe hârtie” .
“Astfel, statul român nu mai este un produs al geniului rasei române, ci un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege” şi nu-l va înţelege niciodată. “Peste tot aceeaşi idee: să dau străinilor ce-mi cer; cât pentru români, puţin îmi pasă!”. “Constituţia noastră, punând greutatea pe o clasă de mijloc, parte străină, parte neexistentă, a dat loc la o declasare generală din cele mai dezastruase. Nu mai există o altă deosebire între oameni, decât cea pe care o stabileşte banul, oricum ar fi câştigat”.
”Un sistem reprezentativ, întins ca o reţea asupra întregii ţări, influenţat însă, întotdeauna, în mod absolut, de guvernul central, şi-a format în fiecare părticică organele sale, sub formă de consilii judeţene, consilii comunale, consilii de instrucţiune, consilii de sus şi de jos, care nici nu ştiu ce să consilieze, nici nu au ce
reprezenta (reprezintă n.n.) decât pe persoanele din care sunt compuse. Astfel, ”teoria de om şi om, o teorie curat filantropică şi un rezultat al compătimirii ce omul o are nu numai pentru semenul său, ci chiar pentru animale, devine o stupiditate erijându-se în teorie de stat, căci preface ţara moştenită, apărată cu vărsare de
sânge şi cu privaţiuni, într-o mlaştină pentru scurgerea elementelor nesănătoase din alte ţări – introducând într-un stat eminamente naţional un sistem de instituţii cosmopolite”. Urmare aplicării ei vom ”avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, o domnie străină, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi, în această luptă, nu învinge cine-i tare, nobil,
sau eroic; învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun, cel fără scrupul faţă de concetăţenii săi, cel pentru care orice apărare a muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna, pe cale legiuită sau pe cale piezişă”. Urmare ei, “capitalul, care ar trebui să fie şi să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii şi, totodată, un instrument al ei, e, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării publicului prin întreprinderi hazardate şi fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii. Elemente
economice nesănătoase, uzurari şi jucători la bursă, cavaleri de industrie şi întreprinzători şarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti, în locurile care, înainte, erau rezervate naşterii ilustre, averii seculare, inteligenţei celei mai dezvoltate, caracterului celui mai drept şi mai statornic…Peste tot
credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor”…”Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii”…”Oameni care au comis crime grave rămân somităţi, se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie”… ”Ne mulţumim dacă actele guvernanţilor de azi nu sunt de-a dreptul de înaltă trădare, abstracţie făcând de toate celelalte defecte ale lor, precum mărginirea intelectuală, slăbiciunea de caracter, lipsa unui adevărat şi autentic sentiment patriotic” … ”Trădătorii devin oameni mari şi respectaţi, bârfitorii de cafenele – literatori, ignoranţii şi proştii – administratori ai statului român. Şi, întrucât, “se-înţelege - de la sine n.n. - că în judecarea diferitelor partide politice trebuie să deosebim pe cele sincer politice de cele pretinse sau pretextate politice”, suntem datori
să spunem că, ”partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale” – care, ”păstrând numai coaja legilor şi goala aparenţă, calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor, fac tocmai contrariul de ceea ce au promis mandanţilor lor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării”… În cadrul lor, ”organizarea nu înseamnă decât disciplina oarbă a unei societăţi de esploataţie sub comunii şefi de bandă. Cauza acestei organizări stricte1099 e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie”. Singura deosebire între ele “este foarte mică şi e întemeiată pe o cultură individuală mai mult sau mai puţin îngrijită. Fiecare se reprezentează mai mult pe sine decât - pe n.n. - o clasă socială oarecare, şi lucrul principal e forma,
mai mult sau mai puţin corectă, în care cineva caută a face plauzibile aşa-numitele sale principii”.
“Cât despre aluatul protoplasmatic care formează, la noi, un stat în stat, aşezat asupra instituţiilor şi a poporului avem puţine de adaos (de adăugat n.n.). Trăind din politică şi prin politică, şi neavând nici un alt soi de resurse materiale sau de putinţă de a-şi câştiga existenţa, el e capabil de-a falsifica totul: şi liste electorale, şi alegeri, şi forme parlamentare şi idei economice, şi ştiinţă, şi literatură. De aceea, nu ne mirăm dacă vedem acest proteu al unui universalism incapabil şi ambiţios, îmbrăcând toate formele posibile: miniştri, financiari, întreprinzători de lucrări publice, deputaţi (parlamentari n.n.), administratori, membri la primărie, soldaţi, actori, totul în fine… Aluatul din care se frământă guvernanţii noştri e acea categorie de fiinţe fără ştiinţă de carte şi consistenţă de caracter, acei proletari ai condeiului, dintre care mulţi abia ştiu scrie şi citi, acei paraziţi cărora nestabilitatea dezvoltării noastre interne, defectele instrucţiei publice şi golurile create în ramurile administraţiei publice, prin introducerea nesocotită a tuturor formelor civilizaţiei străine, le-au dat existenţă şi teren de înmulţire; aluatul e o populaţie flotantă a cărei patrie întâmplătoare e România, şi care, repetând fraze cosmopolite din gazete străine, susţine, cu o caracteristică lipsă de respect pentru tot ce e întradevăr românesc, că aceste clişeuri stereotipe egalitare, liberschimbiste, liberale şi umanitare, acest bagaj al literaţilor lucrativi de mâna a treia, aceste sforăitoare nimicuri, sunt cultură naţională sau civilizaţie adevărată”. “Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, cumularzii,
gheşeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Acei ce conduc nu sunt decât străini, străini prin origine, prin moravuri, prin educaţie – interesele străinilor dar, şi numai aceste interese, sunt dezideratul <<patrioticului guvern>> (persoanelor aflate la cârma ţării n.n.)”…”Pretutindeni, în administraţie, în finanţe, în universităţi, la Academie, în corpurile de selfgovernment, pe jeţurile de miniştri, nu întâlnim, în mare majoritate, decât, iarăşi şi iarăşi, acele fatale fizionomii nespecializate, aceeaşi protoplasmă de postulanţi, de reputaţii uzurpate, care se grămădeşte înainte în toate şi care tratează c-o egală suficienţă toate ramurile administraţiei publice”. Şi-aceasta, în timp ce “patru din cinci părţi ale poporului nostru, nu iau parte la viaţa publică, ale cărei sarcini le poartă, însă, mai greu decât oricine altul”, iar “miile de funcţii administrative şi sutele de funcţii judecătoreşti, sunt puse în mişcare într-un singur scop, pentru a le stoarce voturile “La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic”.
“Există două naţiuni deosebite (distincte n.n.) în această ţară: una stoarsă şi sărăcită, de producători, alta îmbuibată, de miljocitori (spoliatori n.n.)…”Averea se urcă (creşte n.n.) numai în oraşe şi, chiar şi aici, nu în populaţiunea română, ci în cea străină. Nu se intervertesc factorii ecuaţiunii sociale, ci devin cu totul alţii. Avem a calcula astăzi cu factori care, înainte, în vechea noastră organizaţie lipseau cu totul, avem pe străin cu puterea strivitoare a capitalului bănesc, faţă cu românul care ameninţă a cădea în robia celui dintâi, a deveni o simplă unealtă pentru fructificarea capitalului lui…”Rasa determinantă a sorţii acestei ţări nu mai este cea românească, ci străinii românizaţi - veneticii care-au obţinut cetăţenia română n.n. - de ieri-alaltăieri”, iar autoapărarea împotriva lor e “disproporţionat de grea, de vreme ce aceşti oameni au sprijin pe străini, pârghiile care-i ridică sunt aşezate în afară, pe când înlăuntru n-avem decât poporul nostru propriu, scăzând numeric şi fără o conştiinţă limpede de ceea ce trebuie să facă”.
“Poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în bine şi, cu acel fatalism al raselor nefericite, duce nepăsător greul unei vieţi fără bucurie şi fără tihnă”…
”Cârciumile sunt localuri de îndobitocire şi de prostituţie sufletească”… Mai mult, “a fost natural ca, în urma acestei extenuaţiuni de putere, multe rele endemice, şi altele de caracter endemic, să se ivească şi să decimeze populaţiile. Astfel, rasa română scade şi străinii sporesc. Numărul infirmilor la recrutaţie a crescut an de an, ţara a fost bântuită de pelagră, de intoxicaţiune palustră, de anghină, vărsat, toate astea în urma
influenţei pernicioase ce o exercită asupra sănătăţii mlaştinile, locuinţele insalubre şi neaerate, hrana neîndestulătoare şi munca excesivă”, “sărăcia şi urmările ei morale - asupra moralului n.n. -, decăderea vieţii de familie”…”Populaţia autohtonă scade şi sărăceşte; cărţi nu se citesc; pătura dominantă, superpusă rasei române, n-are nici sete de cunoştinţi, nici capacitate de a pricepe adevărul. Dacă acest sediment învaţă, o face de silă, gonind după o funcţie. Încolo leagă cartea de gard. Şi, pentru a avea o funcţie, trebuie să fii înrudit cu ei”…”Statul a devenit, din partea unei societăţi de esploatare, obiectul unei spoliaţiuni continue şi aceşti oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncă şi merit, ci prin abuzul culpabil al puterii politice, câştigate prin frustrarea statului cu sume însemnate. Aceşti dezmoşteniţi, departe de-a-şi câştiga o
moştenire proprie pe Pământ pe singura cale a muncii onorabile, fură moştenirea altora, alterează mersul natural al societăţii, se substituie, prin vicleşug şi apucături, meritului adevărat al muncii adevărate, sunt o reeditare, în formă politică, a hoţilor de codru, instituind codri guvernamentali şi parlamentari”…”Clasa de
mijloc a devenit un adevărat proletariat de postulanţi care primejduieşte existenţa ţării; şi în care guvernele străine, care au interese în Orient, vor găsi, totdeauna, un manipul gata de a se pune la dispoziţia lor”.
“Faţă c-o asemenea privelişte, în care virtutea se consideră, de unii, ca o nerozie, se taxează, de alţii, ca o crimă, în care inteligenţa şi ştiinţa, privite ca lucruri de prisos, sunt expuse invidiei nulităţilor şi batjocurii caracterelor uşoare, în care cuminţie se numeşte arta de-a parveni sau de-a trăi, fără compensaţie, din
munca altora, spiritul cel mai onest ajunge la momentul fatal, de cumpănă, în care înclină a crede că, în asemenea vreme şi-n aşa generaţie, însuşirile rele ale oamenilor sunt titluri de recomandaţie”… Astfel, “trădătorul numindu-se geniu, plagiatorul erou, pungaşul mare financiar, panglicarul om politic, cămătarul negustor, speculantul de idei om cu principii şi speculanta de sineşi femeie onestă, judecata poporului nostru s-a falsificat din ce în ce şi, la formarea sferelor sale ideale, el a pierdut pretutindenea punctul de plecare sănătos”, “că fiecărui drept îi corespunde o datorie” şi că ”secretul vieţii lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului”…”Acela ce cutează a se revolta faţă cu această stare de lucruri, acela care îndrăzneşte să
arate că formele poleite învelesc un trup putred, că <<progresul>> nostru ne duce la pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se conjure şi să facă o luptă supremă pentru mântuirea acestei ţări este denunţat (prezentat n.n.) opiniei publice de către negustorii de principii liberal-umanitare ca barbar, ca antinaţional, ca reacţionar”.
“Răul esenţial care ameninţă vitalitatea poporului nostru este demagogia”, căci “demagogii neştiind nimic, neavând nimic, vor să se ridice deasupra tuturor şi să trăiască din obolul nemeritat al săracului. Ei se întemeiază pe nevoile – din nefericire veşnice – şi pe lesnea crezare a mulţimii; şi, fiindcă, în genere,
sunt înzestraţi în loc de minte cu vicleşug numai, stăpânirea lor înseamnă domnia brutalităţii, a viciilor şi a uşurinţei” …”Meşteşugul absolutismului demagogic constă în regula(;) de a păstra aparenţele, dar de-a călca cuprinsul, de-a păzi litera, dar de-a ocoli spiritul Constituţiei”…”De câte ori vom deschide istoria, vom vedea că statele scad şi mor prin demagogie, sau prin …”În teorie nimic mai frumos decât sufrajul universal, dar, în practică, nu este decât opresiunea mulţimei, a ignoranţei, a pasiunilor măgulite şi linguşite de demagogi. Când ştie cineva că toată civilizaţia şi cultura omenească e neapărat ( e, din păcate, n.n.) mărginită la cercurile acelea care au îndestul timp şi destulă neatârnare pentru a le învăţa şi pricepe, când ştie că nimicind capul unui învăţat ai nimicit învăţătura lui, care era poate rezultatul unei dezvoltări de sute de ani, când ştie apoi că nulitatea demagogică nu suferă nici un merit adevărat lângă sine şi că, ea şi cu semenii ei, voieşte a fi tot, atuncea vede lesne că radicalismul şi demagogia, sub scutul sufrajului universal şi al principiilor liberale – de care ştiu a se servi cu mare succes, mulţumită credulităţii maselor şi slăbiciunii sau sentimentalismului oamenilor luminaţi – demagogii conduc lumea la distrugerea civilizaţiunii, la haos”… “Cum se-aseamănă demagogia pretutindenea! Pe când statele liberale (netotalitare n.n.) în care nu domneşte platitudinea uliţei se diversifică după geniul lor naţional, după instinctele înnăscute, ajungând, pe rând, unul la glorie militară, altul la înflorire în ştiinţe şi arte, un al treilea la dominaţiunea mărilor prin comerţ şi industrie; demagogia, stearpă ca idee, improductivă, lipsită de simţ istoric, ameninţă a aduce, până şi statele cele mai fericite prin inteligenţa şi iubirea de muncă a poporului lor, la o platitudine, la o vânătoare de posturi, o
meschinărie personală care ascunde în sine decadenţa şi descompunerea”.
“Eşti <<patriot>> de meserie, postulant, consumi numai, te bucuri de partea cu soare a vieţii, adăpostit de eterna lesniciune de a îmbăta o naţie, parte incultă, parte pe jumătate cultă, cu vorbe late şi cu apă rece”…”Din momentul în care luptele de partid au
degenerat în România în lupta pentru existenţa zilnică, din
momentul în care mii de interese private sunt legate de finanţe sau
de căderea unui partid, nu mai poate fi vorba de neatârnarea
politică a diferitelor grupuri care-şi dispută puterea statului. Din
momentul în care interesul material de-a ajunge la putere
precumpăneşte, o spunem cu părere de rău: lupta egală (votul
universal n.n.), în ţară şi în Parlament, nu mai e decât manipulul unor
ambiţii personale, al unor apetituri, pe cât de nesăţioase, pe atât
de vrednice de condamnat”…”Sistemul demagogic, care din
politică face o speculă, din sufragiul claselor amăgite o scară de
înaintare în economia, nu politică, ci privată, a membrilor societăţii
de exploataţie”, “mănâncă venitul ţării, mănâncă pe datorie
pâinea a trei generaţiuni viitoare, căci tot luxul ce-l face azi, mâine
va fi mizerie. Deficit lângă deficit, împrumut lângă împrumut,
datorie lângă datorie, până ce finanţele României nu vor fi, curând, decât, o gaură mare”1142. Iar ”poporul, mânat la alegeri de baioneta civico-electorală, suportă plebea aceasta, fără a pricepe. Încurcat
în paragrafi şi articoli traduşi din franţuzeşte, nemaiştiind a distinge
alb de negru şi adevăr de minciună, cu mintea uimită de fraze fără
cuprins, de un întreg lexicon de termeni care n-au nici o realitate
îndărătul lor, e pe punctul de a-şi pierde până şi limba şi bunul
simţ, vestit odinioară”1143…”Toate puterile sufleteşti ale generaţiunii
sunt absorbite de lupte de partide şi, la rândul lor, toate partidele
nu sunt decât de amploaiaţi, după chiverniseală (foloase necuvenite
n.n.) e deviza tuturor partidelor, a tuturor purtătorilor de stindard
cum s-ar zice – căci, la urma urmelor, fiecare e în stare să moară
pentru stindard şi pentru…chiverniseală”1144…Căci, “poate să fie
un partid demagogic altceva decât esploatatorul intereselor
publice? Mulţimea asta de oameni fără învăţătură, care şi-a făcut
din politică o speculă, poate ea să trateze negoţul ei cu fraze, altfel
decât oricare precupeţ?”
“Pentru cel ce înţelege, un ţânţar sună ca o trâmbiţă, iar
pentru cel ce nu înţelege, tobele şi surlele sunt în zadar; şi, în orice
caz, lumina nu se aprinde decât pentru cei ce văd, nu pentru
orbi”1146…”Trebuie ca, cu toţii, să ne dăm seama de cauzele ce
turbură societatea, de elementele ce impiedică redobândirea
echilibrului pierdut, şi să le combatem cu curaj şi stăruinţă: Dintr-un
principiu tutelar, principiul egalităţii înaintea legii, s-a făcut o armă
de război între clase; toate condiţiunile sociale s-au surpat şi s-au
amestecat într-un fel de promiscuitate; spiritul public a luat o
direcţiune foarte periculoasă; tradiţiunile ţării s-au uitat cu totul; o
clasă nouă, guvernantă, s-a ridicat, fără tradiţiuni şi fără autoritate,
încât ţara cea mare, temeiul şi baza naţionalităţii noastre, nu-şi
găseşte conştiinţa raporturilor politice cu cei ce o guvernează;
drepturile politice au devenit un instrument de ambiţiune, de
îndestulare a intereselor particulare; în locul sentimentului public
dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opiniuni avem rivalităţi
de ambiţii; toleranţa pentru toate interesele cele mai vulgare şi cele
mai de jos este morala ce distinge astăzi lumea politică de la noi”1147; “atât trebuinţele statului cât şi ale particularilor - ale plebei de sus cum zicem noi - sunt cu mult mai mari decât veniturile lor;
balanţa comercială - fără importanţă pentru o ţară industrială, dar
importantă pentru una agricolă - ne este defavorabilă”1148.
“Tinereţea unei rase nu atârnă de secolii pe care i-a trăit
pe Pământ. Orice popor care n-a ajuns, încă, la o deplină
dezvoltare, care n-a trecut încă prin corupţia şi mizeriile ce le
aduce cu sine o civilizaţie înaltă, dar în decadenţă, e un popor
tânăr. La popoarele tinere se va constata un fel de identitate
organică: craniile sunt cu totul asemănătoare în privinţa formaţiunii
şi mărimii, statura este cam aceeaşi, precum un stejar nu este
decât reproducţiunea unui alt stejar. Din această asemănare de
formaţiune rezultă o mare asemănare de aptitudini şi înclinări, care
se manifestă în caracterul unitar al naţionalităţii. Din asemănarea
de aptitudini rezultă o extremă putere şi energie vitală a
colectivităţii. În acest stadiu de dezvoltare, al nediversificării, omul
face atât de mult parte din totalitate, încât nu el, ci abia totalitatea
formează un singur individ. O încrucişare cu o altă rasă, asemenea
tânără, dă un rezultat nou, în care aptitudinile amundurora se
împreună într-o formă nouă, vitală. Amestecul, însă, dintre o rasă
îmbătrânită şi una tânără dă aceleaşi rezultate pe care le dă
căsătoria între moşnegi şi femei tinere: copii închirciţi, mărginiţi,
predispuşi spre morbiditate. Iar ceea ce este fizic adevărat e (şi n.n.)
intelectual şi moraliceşte adevărat. Spiritele sunt morbide: de-acolo
substituţia a orice activitate intelectuală adevărată prin viclenie,
tertip şi minciună”.
“Elemente străine, îmbătrânite şi sterpe, s-au amestecat în
poporul nostru şi joacă comedia patriotismului şi a naţionalismului.
Neavând tradiţii, patrie hotărâtă ori naţionalitate hotărâtă, au pus,
totuşi, mâna pe statul român. Conştiinţa că ele sunt deosebite de
neamul românesc nu le-a dispărut încă – ele se privesc ca o oaste
biruitoare într-o ţară vrăjmaşe. De-aceea nu-i de mirare că întreaga
noastră dezvoltare mai nouă, n-a avut în vedere conservarea
naţionalităţii, ci realizarea unei serii de idei liberale şi egalitare
cosmopolite. A fost o fineţe extraordinară de-a debita esenţa cosmopolitismului sub forma naţionalităţii1150 şi de-a face să treacă toate elementele sănătoase şi istorice ale trecutului sub acest jug
caudin1151. Odată egalitarismul cosmopolit introdus în legile politice
ale ţării, orice patriot improvizat şi de provenienţă îndoioasă a voit
(şi a putut n.n.) să stea alături (să aibă aceleaşi drepturi n.n.) cu aceia pe
care trecutul lor îi lega, cu sute de rădăcini, de ţară şi popor. Dar
aceşti oameni noi, aceşti <<patrioţi>>, căutau numai foloasele
influenţei politice, nu datoriile. Din cauza acestor elemente, care
formează plebea de sus, elementele autohtone ale ţării dau repede
îndărat în privire morală şi în privire materială”1152…”Străini
superpuşi fără nici un cuvânt (ilegitim n.n.) naţiei româneşti, o
exploatează cu neomenie, ca orice străin fără păs de ţară şi
popor”1153, de-“am ajuns, într-adevăr, în această Americă
dunăreană, ca tocmai românii să fie trataţi ca străini, să se simtă
străini în ţara lor proprie”1154… “Acest spectacol al exclusivei (al
integralei n.n.) stăpâniri a unei rase şi decăzute şi abia imigrate
asupra unui popor istoric şi autohton e o adevărată anomalie,
căreia poporul istoric ar trebui să-i puie capăt, dacă ţine la
demnitatea şi la onoarea lui”1155…“Nu e indiferent ce elemente
determină soarta unui popor. Predispoziţii şi aptitudini moştenite,
virtuţi şi slăbiciuni moştenite, calităţi sau defecte intelectuale şi
morale, dau domniei unui element etnic alt caracter decât domniei
altui element. Demagogia la noi însemnează ura înrădăcinată a veneticului fără tradiţii, fără patrie, fără trecut, în contra celor ce au o tradiţie hotărâtă, un trecut hotărât”1156.
“A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un
monopol special, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat,
ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ (România n.n.), care
este moştenirea, în exclusivitate şi istorică, a neamului românesc.
Acesta este un lucru care se înţelege de la sine”1157.
“Ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi
conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi
limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea,
se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea,
dar o vrea pe deplin”1158.
“Nu voim să trăim într-un stat poliglot, unde aşa-numita
patrie e deasupra naţionalităţii. Amundouă nu sunt decât două
cuvinte pentru aceeaşi noţiune, şi iubirea de patrie e una cu iubirea
naţionalităţii. Singura raţiune de a fi a acestui stat, pentru noi, este
naţionalitatea lui românească. Dacă e vorba ca acest stat să
înceteze de-a fi românesc, atunci o spunem drept că ne e cumplit
de indiferentă soarta pământului lui”1159.
“Nu oprim pe nimenea nici de a fi, nici de a se simţi român1160. Ceea ce contestăm, însă, e posibilitatea multora dintre aceştia de a deveni români, deocamdată. Aceasta e opera
secolelor. Până ce însă vor fi cum sunt: până ce vor avea instincte
de pungăşie şi cocoterie nu merită a determina viaţa publică a unui
popor istoric. Să se moralizeze mai întâi, să-nveţe carte, să-nveţe
a iubi adevărul pentru el însuşi şi munca pentru ea însăşi, să devie
sinceri, oneşti, cum e neamul românesc, să piarză tertipurile,
viclenia şi istericalele fanariote, şi-atunci vor putea fi români
adevăraţi. Pân-atunci ne e scârbă de ei, ne e ruşine c-au uzurpat
numele etnic al rasei noastre, a unei rase oneste şi iubitoare de adevăr, care-a putut fi amăgită, un moment, de asemenea panglicari, căci şi omul cel mai cuminte poate fi amăgit o dată”1161.
“Voim şi sperăm o reacţie socială şi economică
determinată de rămăşiţele puterilor vii ale poporului, care, dacă nu
e preursit să piară, trebuie să-şi vină în fire şi să vadă unde l-a dus
direcţia liberală. Prin reacţie nu înţelegem o întoarcere la un sistem
feudal, ce nici n-a existat cândva în ţara noastră, ci o mişcare de
îndreptare a vieţii noastre publice, o mişcare al cărei punct de
vedere să fie ideea de stat şi de naţionalitate, sacrificate până
astăzi, sistematic, principiilor abstracte de liberalism american şi de
umanitarism cosmopolit. O asemenea mişcare ar pune stavile
speculei de principii liberale şi umanitare, ar descărca bugetul
statului de cifrele enorme ale sinecurilor <<patriotice>> şi ar
condamna, astfel, pe mulţi <<patrioţi>> subliniaţi (marcanţi n.n.) la o
muncă onestă dar grea; ar apăra treptele înalte ale vieţii publice de
năvala nulităţilor netrebnice şi triviale, garantând meritului adevărat
vaza ce i se cuvine; ar tinde la restabilirea respectului şi autorităţii
şi ar da, astfel, guvernului mijloacele, şi morale şi economice,
pentru a cârmui bine dezvoltarea normală a puterilor acestui popor.
Nu e dar vorba de reacţiune prin răsturnare1162, ci prin înlăturarea
elementelor bolnave şi străine din viaţa noastră publică de către
elementele sănătoase coalizate”1163.
“Mizeria materială şi morală a populaţiei, destrăbălarea
administraţiei, risipa banului public, cumulul, corupţia electorală,
toate acestea n-au a face, la drept vorbind, cu cutări sau cutări
principii de guvernământ. Oricare ar fi guvernul şi oricare vederile
sale supreme, corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din
viaţa publică; oricare ar fi, pe de altă parte, religia politică a unui
guvern, ea nu-i dă drept de-a se servi de nulitaţi venale, de oameni
de nimic, pentru a guverna”1164.
“Administraţiunea unei ţări formează un tot nedivizibil;
diferitele ei ramure fac parte din aceeaşi sistemă şi sunt neapărate
una alteia, tocmai după cum o bucată a unei maşine este
neapărată fiecăreia dintre celelate şi mecanismului întreg. Când o bucată a mecanismului merge rău, toată sistema din care face parte suferă”1165…“A administra înseamnă a privi bunăstarea
populaţiunii ca pe un lucru încredinţat înţelepciunii şi vegherii tale.
Să gândeşti pentru cel ce nu gândeşte, să pui în cumpănă dările,
să le deschizi oamenilor ochii”1166.
“Sperăm că Providenţa ne va scuti de-a revedea, în
viitoarele Adunări, o seamă măcar din acele fizionomii a căror
pecete e o neştearsă, înrădăcinată banalitate; sperăm că alegătorii
îşi vor fi deschis ochii şi nu vor mai trimite în Adunări naturi despre
care nimeni în lume nu poate şti cu ce trăiesc de pe o zi pe alta,
nici palavragii care pierd vremea Adunărilor cu discursuri nesărate,
dezgustătoare prin lipsa lor de cel mai comun bun
simţ”1167…”Trebuie odată ca poporul românesc să-nţeleagă cum
că, totdeauna, omul ce are ceva, omul care are ce pierde, fie nume
istoric, fie avere (muncită, în mod cinstit, de către el însuşi n.n.), fie razimul
moral al unei mari inteligenţe sau a unei mari culturi, numai acela
cumpăneşte (drept n.n.) când face legi, judecă cu precauţiune
(nepărtinire n.n.) şi nu are interes de a sta neapărat la putere, numai şi
numai pentru a se hrăni din buget”1168.
“Natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite,
geniul lui, care, adesea, neconştiut, urmăreşte o idee pe când ţese
la războiul vremii, aceste să fie determinante în viaţa unui stat, nu
maimuţarea legilor şi obiceielor străine”1169… “Legile ar trebui să
fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute
din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al
poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de
nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou
spectacol”1170.
“Toate dispoziţiile câte ating viaţa juridică şi economică a
naţiei trebuie să rezulte, înainte de toate, din suprema lege a
conservării naţionalităţii, cu orice mijloc şi pe orice cale, chiar dacă
mijlocul şi calea n-ar fi conforme cu civilizaţia şi umanitarismul care
azi formează masca si pretextul cu care Apusul se luptă cu toate
civilizaţiile rămase îndărăt sau eterogene”.
“Înmulţirea claselor consumatoare şi scăderea claselor
productive, iată răul organic, în contra căruia o organizare bună
trebuie să găsească remedii”1172…”Prin legi practice trebuie să (li
n.n.) se creeze oamenilor condiţiile unei munci cu spor şi putere de
înflorire”1173.
“Avem nevoie, mai întâi de toate, de-a urâ (combate n.n.)
neadevărul, ignoranţa lustruită, cupiditatea demagogilor, suficienţa
nulitaţilor”1174, căci “e clar că un stat care cheltuieşte pentru
pretinse necesităţi politice mai mult decât poate suporta producţia
poporului va ajunge, pas cu pas, la sărăcie, pospăită cu vorbe, dar
din ce în ce mai simţitoare prin trebuinţele miilor de indivizi pe care
un sistem fals i-a ridicat, prefăcându-i în exploatatori ai averii
publice”1175; precum şi că ”sărăcia e un izvor de rele fizice şi
morale, care, la rândul lor, sunt cauze ale decadenţei
economice”1176.
Iar întrucât, “nicicând, un sistem de guvernământ
demagogic, bazat pe instinctele rele ale unei plebe de parveniţi, de
dorinţa lor de câştig, de alergarea lor după funcţii şi onoruri, pe
excluderea meritului, nu se va putea împăca cu sistemul contrariu,
al unei organizări bazate pe armonia intereselor claselor pozitive
ale societăţii, pe înaintarea lină, dar sigură, a meritului, pe
dezvoltarea normală şi gradată”1177: “dorim să avem un guvern
serios şi o Cameră serioasă, oricare ar fi elementele din care ar fi
compuse”1178…”Pentru înaintarea în viaţa politică să se ceară sau
o mare inteligenţă sau un mare caracter”1179, “căci putrejunea
moravurilor private, produsă prin declasarea generală, îşi are
reversul în putrejunea şi libertinajul moravurilor publice; şi într-o
ţară de oameni declasaţi, moraliceşte căzuţi, statul nu poate fi
decât icoana lor: el nu va fi un sanctuar, ci un lenociniu”.
“Ceea ce se pretinde, de la o profesie de credinţe politice
(cei care fac politică militantă n.n) este, desigur, cu precădere, ca ea să
corespundă cu simţămintele şi aspiraţiile politice ale ţării şi să fie
adaptată instituţiunilor ei. Căci, un principiu absolut, netăgăduit de
nici un om cu bun simţ, este că o stare de lucruri rezultă în mod
strict cauzal dintr-o altă stare de lucruri premergătoare şi, fiindcă
atât în lumea fizică, cât şi în cea morală, întâmplarea nu este nimic
altceva decât o legătură cauzală nedescoperită încă, tot astfel,
aspiraţiunile şi sentimentele sunt rezultatul neînlăturat al unei
dezvoltări anterioare a spiritului public, dezvoltare ce nu se poate
nici tăgădui, nici înlătura”1181… “Pentru a conduce un popor şi
economia lui, trebuie o judecată sănătoasă, cunoaşterea dreptei
proporţii între mijloacele întrebuinţate şi scopul dorit; şi, oricare ar fi
scopurile urmărite de clasa cultă (de clasa conducătoare în stat n.n.) a
unui (oricărui n.n.) popor, ele sunt rele şi de nimic dacă nu
echivalează (dacă nu sunt cel puţin echivalente n.n.) cu sacrificiile aduse
pentru realizarea lor”1182.
“Nici s-a născut omul acela, nici se va naşte vreodată, care
să afle un sistem de guvernământ absolut (completamente n.n.) bun, în
stare să mulţumească pe toată lumea. Precum fiecare om are
umbra sa şi defectele inerente calităţilor sale, tot astfel, fiece
sistem politic are defectele acelea care sunt în mod fatal legate de
calităţile sale. Arta omului de stat constă în aptitudinea de-a alege,
într-o stare de lucruri dată, sistemul cel mai suportabil din toate,
care să asigure un progres de-o jumătate de secol, sau de un
secol (să-şi cristalizeze programe de guvernare realiste şi, totodată, pe termen
lung n.n.)”1183. Pentru a i se facilita îndeplinirea acestei misiuni,
“ideal ar fi ca guvernul din ţară să se urce şi (dacă îşi îndeplineşte
insuficient de riguros datoria n.n.) să cază prin opinia publică din ţară,
fără amestecul elementului de fermentaţie străin”1184.
Deşi bugetul trebuie degrevat, cât mai mult, de povara
susţinerii aparatului funcţionăresc hipertrofiat, “avem opinia că, la
prima vedere şi pe dibuite e greu, de nu chiar imposibil, a deosebi
sinecurile de posturile care îndeplinesc un serviciu real. Iluzia că
cutări posturi ar fi de prisos se naşte din împrejurarea că oamenii
însărcinaţi cu ele nu pricep nimic din ceea ce au să facă… Oare dacă subprefecţii ar şti a administra, ar fi ei de prisos? Căci
administraţia cere cunoştinţe speciale de economie naţională,
finanţe şi statistică, pe lângă cunoştinţa legilor ţării. Dar un
subprefect care nu ştie importanţa unei date statistice: nu ştie să
distingă o dare comunală ruinătoare de una productivă, nici o
şosea de utilitate secundară de una de absolută trebuinţă – un
subprefect care iroseşte în lucruri de prisos puterile vii ale
poporului e de-a dreptul stricăcios”1185.
“La comună şi la judeţ n-ar trebui să fie vorba de alegeri cu
caracter politic. Din amestecul spiritului politic în aceste alegeri1186,
unde cestiunea nu-i decât de o bună administraţie şi gospodărire,
rezultă că atâtea conştiinţe problematice, atâtea persoane uşurele
şi incapabile sunt chemate a administra interese de milioane, a
face şi a întrebuinţa împrumuturi pe socoteala contribuabililor,
sporindu-le necontenit sarcinile deja destul de grele, şi a nu da
acestor contribuabili, în schimbul sarcinilor, decât neglijenţă,
insalubritate publică, lucrări de cârpeală sporadică în stradele din
centru şi, din când în când, şi oarecari vexaţiuni. Este oare vorba
când se fac alegeri comunale să se afirme principii politice, mai
ales la noi în ţară, unde avem atâta lipsă de simţ pozitiv, de însuşiri
utile, de inteligenţă şi onestitate administrativă? Între un primar
inteligent, harnic şi onest şi un găgăuţă ori un claqueur politic
cuvintele de coterie trebuie să determine preferinţa alegătorilor
contribuabili? Noi ştim că şcoala ai cărei adepţi sunt astăzi la
putere răspunde afirmativ la aceste întrebări. Pentru aceşti
onorabili nu este nimic mai important decât căpătuirea
înregimentaţilor partidului. La judeţ şi la comună sunt bani,
gheşefturi şi putere; unde sunt toate acestea trebuie să fie date pe
mâna <<patrioţilor>>, cu al căror concurs se votează bugetele
generale ale statului şi două-trei proiecte de legi organice într-o
singură noapte sau un mare gheşeft, ca răscumpărarea
Cernavodă-Chiustenge, într-un ceas. Interesele comunei însă, bine
înţelese, trebui să importe (intereseze n.n.) pe aceia care, nu din
prisosul, ci din strictul lor necesar, contribuie la casa comunală
(bugetul local n.n.). Recomandăm prin urmare, cu tot din-adinsul, tuturor alegătorilor să meargă la alegerile comunale şi, cumpănindu-şi bine votul, să aleagă dintre candidaţi nu pe aceia
ce nu li se prezintă cu alte titluri decât că stau la umbra bairacului
liberal-naţional, ci pe aceia care le prezintă garanţii de capacitate şi
onestitate administrativă”1187.
“Dacă alegătorii nu se vor lăsa înecaţi de fraze
patriotico-reversibile (simulat patriotice n.n.) şi nu vor avea în vedere
abstracţiuni gazetăreşti, atunci ţara va merge bine”1188. Şi, întrucât,
“demosul este, adeseori, un suveran nestatornic, inesperient, lesne
crezător; preocupaţiuni zilnice şi absorbirea vieţii lui într-un veşnic
prezent, negândirea lui nici la trecut, nici la viitor, lesniciunea de a-i
distrage atenţia prin serbări publice, prin întreprinderi hazardate,
prin expediente factice, îl fac , adesea, impropriu de a gândi mai
adânc asupra unei cestiuni de interes public, îl fac accesibil pentru
fraza mare şi surd pentru adevăr; e bine ca ochi sobri, care disting
măreţia înscenării de însuşi fondul piesei ce se joacă, să îi atragă
atenţia asupra acestuia din urmă, pe când simţurile lui sunt uimite
de partea decorativă a vieţii publice”1189: iată rolul unei clase de
mijloc culte, prospere şi naţionale, care l-ar face să înţeleagă că
“fără muncă şi fără capitalizarea ei, adică fără economie, nu există
libertate. Celui care n-are nimic şi nu ştie să se apuce de nici un
meşteşug (de nici o activitate n.n.) dă-i toate libertăţile posibile, tot rob
e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi care ţine o bucată de pâine în
mână, căci e cu totul indiferent dacă închizi o pasăre în colivie sau
dacă ai strâns, de pretutindeni, grăunţele din care ea se
hrăneşte”1190.
Iar politicienii, la rândul lor, să “capete convingerea că
statul român, moştenit de la zeci de generaţii care au luptat şi
suferit pentru existenţa lui (pentru ca el să poată exista n.n.), formează
moştenirea altor zeci de generaţii viitoare şi nu e jucăria şi
proprietatea, în exclusivitate, a generaţiei actuale”1191. Această
conştientizare este imperios necesară, întrucât, “prin izolarea
noastră între elemente radical străine, suntem poate singurul popor
condamnat a nu face politică momentană, ci pe secole înainte”, mai ales în condiţiile în care, “toate puterile apusene ştiu că posedăm înlăuntrul nostru (în interiorul societăţii noastre n.n.) veninul
descompunerii sociale, demagogia”1193, iar “politica străină,
împreună cu străinii care ne guvernează, tind la substituirea
elementului român prin scursuri din toate unghiurile lumii”1194
…”Sărăcia pentru mase e cu mult mai deschisă corupţiunii decât
averea”1195. “O serioasă turburare socialistă ameninţă Europa.
Cetăţenii <<liberi, independenţi şi înfrăţiţi>> ai republicei universale,
care sunt reprezentaţi (inclusiv prin n.n.) prin liberalism, încearcă a
răsturna toate formaţiunile pozitive de stat. Atentate, scene de uliţă,
turburări, încep a-şi arunca umbrele de pe acum. Cercul de oameni
într-adevăr culţi e foarte mic. Împrejurul acestui cerc e unul mai
mare, al publicului cult, care poate să priceapă şi să aprecieze
cultura învăţaţilor, fără însă de-a produce ceva pe acest teren.
Masa e sau incultă sau pe jumătate cultă, lesne crezătoare,
vanitoasă şi lesne de amăgit. Oamenii cu cunoştinţe jumătăţite,
semidocţi sau inculţi cu totul, caută a o asmuţi asupra claselor
superioare, a căror superioritate constă în naştere, avere sau
ştiinţă. Cultura omenirii, adică grămădirea unui capital intelectual şi
moral, nu seamănă cu grămădirea capitalurilor în bani. Victoria
principiilor liberale-socialiste1196 însemnează moartea oricărei
culturi şi recăderea în vechea barbarie. Cultura oricărei naţii
e-mpresurată de-o mulţime oarbă, gata de-a recădea, în orice
moment în barbarie”1197. “În cursul întregii istorii a românilor putem
vedea, la ivirea unor pericole mari, înveninându-se, şi mai mult,
urile de partid, netoleranţa politică”1198. “Sentimentul istoric al
naturii intrinseci a statului sau o mână de fier, din nefericire,
lipsesc; aşa încât, departe de-a vedea existenţa statului asigurată
prin cârma puternică şi prevăzătoare a tot ce poate produce naţia
mai viguros, mai onest şi mai inteligent, suntem, din contră, avizaţi de-a aştepta siguranţa acestei existenţe de la mila sorţii, de la pomana împrejurărilor externe, care să postuleze fiinţa statului
român ca pe un fel de necesitate internaţională. Cumcă acea
necesitate internaţională n-are nevoie de-a ţine seama de
sentimentele noastre intime, de existenţa rasei latine, ci numai de
existenţa unui petec de pământ cvasineutru lângă Dunăre, ne-a
dovedit-o cu prisos Congresul (de la Berlin n.n.). Ce-i pasă
Congresului că se răpeşte o parte din patria străveche a neamului
românesc ca atare? Ce li-i lor de Hecuba? Ce-i pasă cine va locui
pe pământul românesc? Materialul de oameni îi e indiferent,
cestiunea europeană e ca să existe o fâşie de pământ între Rusia,
Austria şi noile formaţiuni ale fostei Turcii, încolo lucrul le e
totuna”1199. “Istoria îşi are logica ei proprie: nici un neam nu e
condamnat de a suporta, în veci, un regim vitreg, corupt şi
mincinos. Ne temem că aproape e ziua în care simţul conservării
fizice, revoltat de maltratările administrative şi fiscale şi de
exploatarea excesivă din partea străinilor, va preface poporul
nostru într-o unealtă lesne de mânuit în contra chiar a existenţei
statului”1200…
Prin urmare: atenţie! “Greşalele în politică sunt crime; căci
în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică
dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani
înainte, viitorul ei”.
Autor: Radu Mihai Crisan
.jpg)
Iubirea de patrie e una cu iubirea naţionalităţii. Singura raţiune de a fi a acestui stat, pentru noi, este naţionalitatea lui românescă. Dacă e vorba ca
acest stat să înceteze de-a fi românesc, atunci o spunem drept că ne este cumplit de indiferentă soarta pământului lui. Voim şi sperăm o reacţie socială şi economică determinată de rămăşiţele vii ale poporului, care, dacă nu e preursit să piară, trebuie să-şi vină în fire şi să vadă dezastrul în care l-a dus realizarea în ţara noastră a unei serii de idei egalitare şi cosmopolite. Prin reacţie nu înţelegem o întoarcere la un sistem feudal, ce nici n-a existat
cândva în ţara noastră, ci o mişcare de îndreptare a vieţii noastre publice, o mişcare al cărei punct de vedere să fie ideea de stat şi de naţionalitate.
Învinuind statul de imigrarea masivă a străinilor în România, Mihai Eminescu comentează:
“Românii nu sunt nicăieri colonişti, venituri, oamenii nimănui; ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor”. “Rasa istorică formatoare a acestei ţări este “acel neam de oameni, acel tip etnic care, revărsându-se de o parte din Maramureş, de alta din Ardeal, a pus temelia statelor române în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, şi care, prin caracterul lui înnăscut, a determinat soarta acestor ţări, de la (anul n.n.) 1200 şi până la (anul n.n.) 1700”1073. ”Nu există nici o deosebire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a Ţării Ungureşti. E absolut aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinări şi aptitudini “Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale: într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi; condiţiunea de
viaţă a unei legi, garanţia stabilităţii (legitimităţii n.n.) sale e ca ea să fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuinţelor acelui popor; legislaţiunea trebui pusă în aplicarea celei mai înaintate idei de drept, pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritul acestora. Industria trebuie să fie a naţiunii aceleia şi păzită de concurenţă iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor, trebuie, de asemenea, să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni. Ştiinţele, afară de ceea ce e domeniu public, trebui să prezinte lucruri proprii naţiunii, prin care ea să fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; artele şi literatura frumoasă (beletristica n.n.) trebui să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, potrivită pentru binele cel mare al lumii”.
“Peste noapte şi prin surprindere”, ”am admis legiuiri străine”, “legi străine în toată puterea cuvântului, care
substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, cetăţean al universului, fie din Berber, Nigritania, China sau(;) Galiţia?”1079…“Ei, bine, nu le-am admis pentru român, cu interesele căruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se potriveau şi care ştiu a se folosi de dânsele. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care (din cauza cărora n.n.) planta autohtonă moare… Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale. Control, suveranitatea poporului, codice franţuzeşti, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potriveau (şi nu se potrivesc n.n.) cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor şi netrebnic al statului modern”.
”E într-adevăr ciudat (simptomatic n.n.) de-a vedea un popor eminamente plugar ca al nostru si a cărui raţiune de-a fi este tocmai originea lui traco-romană, cum, din chiar senin şi într-o singură noapte, erige teoria de om şi om teorie absolută de stat şi face din banul internaţional şi din posesiunea acestuia singura
măsurătoare pentru a deosebi înrâurirea unui om de a celuilalt în viaţa statului. Nici (nu n.n.) e lesne de înţeles cum un popor de plugari, ba încă unul care s-a lăsat de păstorie de ieri-alaltăieri şi s-a apucat de plug înainte de abia (cu n.n.) cincizeci de ani, putea să se creadă îndestul de bogat pentru a introduce, la el, forme de
civilizaţie şi instituţii pe care ţările apusene, bogate prin industrie şi printr-o dezvoltare economică de sute de ani, abia le pot plăti. Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră… Înzecitu-s-au şi însutitu-s-au oare averea românului şi veniturile lui pentru a plăti instituţiile de o sută de ori mai scumpe? Desigur că nu. Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, proletarii condeiului, cenuşerii, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică, fericesc naţia în fiecare zi, pe hârtie” .
“Astfel, statul român nu mai este un produs al geniului rasei române, ci un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege” şi nu-l va înţelege niciodată. “Peste tot aceeaşi idee: să dau străinilor ce-mi cer; cât pentru români, puţin îmi pasă!”. “Constituţia noastră, punând greutatea pe o clasă de mijloc, parte străină, parte neexistentă, a dat loc la o declasare generală din cele mai dezastruase. Nu mai există o altă deosebire între oameni, decât cea pe care o stabileşte banul, oricum ar fi câştigat”.
”Un sistem reprezentativ, întins ca o reţea asupra întregii ţări, influenţat însă, întotdeauna, în mod absolut, de guvernul central, şi-a format în fiecare părticică organele sale, sub formă de consilii judeţene, consilii comunale, consilii de instrucţiune, consilii de sus şi de jos, care nici nu ştiu ce să consilieze, nici nu au ce
reprezenta (reprezintă n.n.) decât pe persoanele din care sunt compuse. Astfel, ”teoria de om şi om, o teorie curat filantropică şi un rezultat al compătimirii ce omul o are nu numai pentru semenul său, ci chiar pentru animale, devine o stupiditate erijându-se în teorie de stat, căci preface ţara moştenită, apărată cu vărsare de
sânge şi cu privaţiuni, într-o mlaştină pentru scurgerea elementelor nesănătoase din alte ţări – introducând într-un stat eminamente naţional un sistem de instituţii cosmopolite”. Urmare aplicării ei vom ”avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, o domnie străină, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi, în această luptă, nu învinge cine-i tare, nobil,
sau eroic; învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun, cel fără scrupul faţă de concetăţenii săi, cel pentru care orice apărare a muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna, pe cale legiuită sau pe cale piezişă”. Urmare ei, “capitalul, care ar trebui să fie şi să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii şi, totodată, un instrument al ei, e, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării publicului prin întreprinderi hazardate şi fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii. Elemente
economice nesănătoase, uzurari şi jucători la bursă, cavaleri de industrie şi întreprinzători şarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti, în locurile care, înainte, erau rezervate naşterii ilustre, averii seculare, inteligenţei celei mai dezvoltate, caracterului celui mai drept şi mai statornic…Peste tot
credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor”…”Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii”…”Oameni care au comis crime grave rămân somităţi, se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie”… ”Ne mulţumim dacă actele guvernanţilor de azi nu sunt de-a dreptul de înaltă trădare, abstracţie făcând de toate celelalte defecte ale lor, precum mărginirea intelectuală, slăbiciunea de caracter, lipsa unui adevărat şi autentic sentiment patriotic” … ”Trădătorii devin oameni mari şi respectaţi, bârfitorii de cafenele – literatori, ignoranţii şi proştii – administratori ai statului român. Şi, întrucât, “se-înţelege - de la sine n.n. - că în judecarea diferitelor partide politice trebuie să deosebim pe cele sincer politice de cele pretinse sau pretextate politice”, suntem datori
să spunem că, ”partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale” – care, ”păstrând numai coaja legilor şi goala aparenţă, calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor, fac tocmai contrariul de ceea ce au promis mandanţilor lor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării”… În cadrul lor, ”organizarea nu înseamnă decât disciplina oarbă a unei societăţi de esploataţie sub comunii şefi de bandă. Cauza acestei organizări stricte1099 e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie”. Singura deosebire între ele “este foarte mică şi e întemeiată pe o cultură individuală mai mult sau mai puţin îngrijită. Fiecare se reprezentează mai mult pe sine decât - pe n.n. - o clasă socială oarecare, şi lucrul principal e forma,
mai mult sau mai puţin corectă, în care cineva caută a face plauzibile aşa-numitele sale principii”.
“Cât despre aluatul protoplasmatic care formează, la noi, un stat în stat, aşezat asupra instituţiilor şi a poporului avem puţine de adaos (de adăugat n.n.). Trăind din politică şi prin politică, şi neavând nici un alt soi de resurse materiale sau de putinţă de a-şi câştiga existenţa, el e capabil de-a falsifica totul: şi liste electorale, şi alegeri, şi forme parlamentare şi idei economice, şi ştiinţă, şi literatură. De aceea, nu ne mirăm dacă vedem acest proteu al unui universalism incapabil şi ambiţios, îmbrăcând toate formele posibile: miniştri, financiari, întreprinzători de lucrări publice, deputaţi (parlamentari n.n.), administratori, membri la primărie, soldaţi, actori, totul în fine… Aluatul din care se frământă guvernanţii noştri e acea categorie de fiinţe fără ştiinţă de carte şi consistenţă de caracter, acei proletari ai condeiului, dintre care mulţi abia ştiu scrie şi citi, acei paraziţi cărora nestabilitatea dezvoltării noastre interne, defectele instrucţiei publice şi golurile create în ramurile administraţiei publice, prin introducerea nesocotită a tuturor formelor civilizaţiei străine, le-au dat existenţă şi teren de înmulţire; aluatul e o populaţie flotantă a cărei patrie întâmplătoare e România, şi care, repetând fraze cosmopolite din gazete străine, susţine, cu o caracteristică lipsă de respect pentru tot ce e întradevăr românesc, că aceste clişeuri stereotipe egalitare, liberschimbiste, liberale şi umanitare, acest bagaj al literaţilor lucrativi de mâna a treia, aceste sforăitoare nimicuri, sunt cultură naţională sau civilizaţie adevărată”. “Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, cumularzii,
gheşeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Acei ce conduc nu sunt decât străini, străini prin origine, prin moravuri, prin educaţie – interesele străinilor dar, şi numai aceste interese, sunt dezideratul <<patrioticului guvern>> (persoanelor aflate la cârma ţării n.n.)”…”Pretutindeni, în administraţie, în finanţe, în universităţi, la Academie, în corpurile de selfgovernment, pe jeţurile de miniştri, nu întâlnim, în mare majoritate, decât, iarăşi şi iarăşi, acele fatale fizionomii nespecializate, aceeaşi protoplasmă de postulanţi, de reputaţii uzurpate, care se grămădeşte înainte în toate şi care tratează c-o egală suficienţă toate ramurile administraţiei publice”. Şi-aceasta, în timp ce “patru din cinci părţi ale poporului nostru, nu iau parte la viaţa publică, ale cărei sarcini le poartă, însă, mai greu decât oricine altul”, iar “miile de funcţii administrative şi sutele de funcţii judecătoreşti, sunt puse în mişcare într-un singur scop, pentru a le stoarce voturile “La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic”.
“Există două naţiuni deosebite (distincte n.n.) în această ţară: una stoarsă şi sărăcită, de producători, alta îmbuibată, de miljocitori (spoliatori n.n.)…”Averea se urcă (creşte n.n.) numai în oraşe şi, chiar şi aici, nu în populaţiunea română, ci în cea străină. Nu se intervertesc factorii ecuaţiunii sociale, ci devin cu totul alţii. Avem a calcula astăzi cu factori care, înainte, în vechea noastră organizaţie lipseau cu totul, avem pe străin cu puterea strivitoare a capitalului bănesc, faţă cu românul care ameninţă a cădea în robia celui dintâi, a deveni o simplă unealtă pentru fructificarea capitalului lui…”Rasa determinantă a sorţii acestei ţări nu mai este cea românească, ci străinii românizaţi - veneticii care-au obţinut cetăţenia română n.n. - de ieri-alaltăieri”, iar autoapărarea împotriva lor e “disproporţionat de grea, de vreme ce aceşti oameni au sprijin pe străini, pârghiile care-i ridică sunt aşezate în afară, pe când înlăuntru n-avem decât poporul nostru propriu, scăzând numeric şi fără o conştiinţă limpede de ceea ce trebuie să facă”.
“Poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în bine şi, cu acel fatalism al raselor nefericite, duce nepăsător greul unei vieţi fără bucurie şi fără tihnă”…
”Cârciumile sunt localuri de îndobitocire şi de prostituţie sufletească”… Mai mult, “a fost natural ca, în urma acestei extenuaţiuni de putere, multe rele endemice, şi altele de caracter endemic, să se ivească şi să decimeze populaţiile. Astfel, rasa română scade şi străinii sporesc. Numărul infirmilor la recrutaţie a crescut an de an, ţara a fost bântuită de pelagră, de intoxicaţiune palustră, de anghină, vărsat, toate astea în urma
influenţei pernicioase ce o exercită asupra sănătăţii mlaştinile, locuinţele insalubre şi neaerate, hrana neîndestulătoare şi munca excesivă”, “sărăcia şi urmările ei morale - asupra moralului n.n. -, decăderea vieţii de familie”…”Populaţia autohtonă scade şi sărăceşte; cărţi nu se citesc; pătura dominantă, superpusă rasei române, n-are nici sete de cunoştinţi, nici capacitate de a pricepe adevărul. Dacă acest sediment învaţă, o face de silă, gonind după o funcţie. Încolo leagă cartea de gard. Şi, pentru a avea o funcţie, trebuie să fii înrudit cu ei”…”Statul a devenit, din partea unei societăţi de esploatare, obiectul unei spoliaţiuni continue şi aceşti oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncă şi merit, ci prin abuzul culpabil al puterii politice, câştigate prin frustrarea statului cu sume însemnate. Aceşti dezmoşteniţi, departe de-a-şi câştiga o
moştenire proprie pe Pământ pe singura cale a muncii onorabile, fură moştenirea altora, alterează mersul natural al societăţii, se substituie, prin vicleşug şi apucături, meritului adevărat al muncii adevărate, sunt o reeditare, în formă politică, a hoţilor de codru, instituind codri guvernamentali şi parlamentari”…”Clasa de
mijloc a devenit un adevărat proletariat de postulanţi care primejduieşte existenţa ţării; şi în care guvernele străine, care au interese în Orient, vor găsi, totdeauna, un manipul gata de a se pune la dispoziţia lor”.
“Faţă c-o asemenea privelişte, în care virtutea se consideră, de unii, ca o nerozie, se taxează, de alţii, ca o crimă, în care inteligenţa şi ştiinţa, privite ca lucruri de prisos, sunt expuse invidiei nulităţilor şi batjocurii caracterelor uşoare, în care cuminţie se numeşte arta de-a parveni sau de-a trăi, fără compensaţie, din
munca altora, spiritul cel mai onest ajunge la momentul fatal, de cumpănă, în care înclină a crede că, în asemenea vreme şi-n aşa generaţie, însuşirile rele ale oamenilor sunt titluri de recomandaţie”… Astfel, “trădătorul numindu-se geniu, plagiatorul erou, pungaşul mare financiar, panglicarul om politic, cămătarul negustor, speculantul de idei om cu principii şi speculanta de sineşi femeie onestă, judecata poporului nostru s-a falsificat din ce în ce şi, la formarea sferelor sale ideale, el a pierdut pretutindenea punctul de plecare sănătos”, “că fiecărui drept îi corespunde o datorie” şi că ”secretul vieţii lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului”…”Acela ce cutează a se revolta faţă cu această stare de lucruri, acela care îndrăzneşte să
arate că formele poleite învelesc un trup putred, că <<progresul>> nostru ne duce la pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se conjure şi să facă o luptă supremă pentru mântuirea acestei ţări este denunţat (prezentat n.n.) opiniei publice de către negustorii de principii liberal-umanitare ca barbar, ca antinaţional, ca reacţionar”.
“Răul esenţial care ameninţă vitalitatea poporului nostru este demagogia”, căci “demagogii neştiind nimic, neavând nimic, vor să se ridice deasupra tuturor şi să trăiască din obolul nemeritat al săracului. Ei se întemeiază pe nevoile – din nefericire veşnice – şi pe lesnea crezare a mulţimii; şi, fiindcă, în genere,
sunt înzestraţi în loc de minte cu vicleşug numai, stăpânirea lor înseamnă domnia brutalităţii, a viciilor şi a uşurinţei” …”Meşteşugul absolutismului demagogic constă în regula(;) de a păstra aparenţele, dar de-a călca cuprinsul, de-a păzi litera, dar de-a ocoli spiritul Constituţiei”…”De câte ori vom deschide istoria, vom vedea că statele scad şi mor prin demagogie, sau prin …”În teorie nimic mai frumos decât sufrajul universal, dar, în practică, nu este decât opresiunea mulţimei, a ignoranţei, a pasiunilor măgulite şi linguşite de demagogi. Când ştie cineva că toată civilizaţia şi cultura omenească e neapărat ( e, din păcate, n.n.) mărginită la cercurile acelea care au îndestul timp şi destulă neatârnare pentru a le învăţa şi pricepe, când ştie că nimicind capul unui învăţat ai nimicit învăţătura lui, care era poate rezultatul unei dezvoltări de sute de ani, când ştie apoi că nulitatea demagogică nu suferă nici un merit adevărat lângă sine şi că, ea şi cu semenii ei, voieşte a fi tot, atuncea vede lesne că radicalismul şi demagogia, sub scutul sufrajului universal şi al principiilor liberale – de care ştiu a se servi cu mare succes, mulţumită credulităţii maselor şi slăbiciunii sau sentimentalismului oamenilor luminaţi – demagogii conduc lumea la distrugerea civilizaţiunii, la haos”… “Cum se-aseamănă demagogia pretutindenea! Pe când statele liberale (netotalitare n.n.) în care nu domneşte platitudinea uliţei se diversifică după geniul lor naţional, după instinctele înnăscute, ajungând, pe rând, unul la glorie militară, altul la înflorire în ştiinţe şi arte, un al treilea la dominaţiunea mărilor prin comerţ şi industrie; demagogia, stearpă ca idee, improductivă, lipsită de simţ istoric, ameninţă a aduce, până şi statele cele mai fericite prin inteligenţa şi iubirea de muncă a poporului lor, la o platitudine, la o vânătoare de posturi, o
meschinărie personală care ascunde în sine decadenţa şi descompunerea”.
“Eşti <<patriot>> de meserie, postulant, consumi numai, te bucuri de partea cu soare a vieţii, adăpostit de eterna lesniciune de a îmbăta o naţie, parte incultă, parte pe jumătate cultă, cu vorbe late şi cu apă rece”…”Din momentul în care luptele de partid au
degenerat în România în lupta pentru existenţa zilnică, din
momentul în care mii de interese private sunt legate de finanţe sau
de căderea unui partid, nu mai poate fi vorba de neatârnarea
politică a diferitelor grupuri care-şi dispută puterea statului. Din
momentul în care interesul material de-a ajunge la putere
precumpăneşte, o spunem cu părere de rău: lupta egală (votul
universal n.n.), în ţară şi în Parlament, nu mai e decât manipulul unor
ambiţii personale, al unor apetituri, pe cât de nesăţioase, pe atât
de vrednice de condamnat”…”Sistemul demagogic, care din
politică face o speculă, din sufragiul claselor amăgite o scară de
înaintare în economia, nu politică, ci privată, a membrilor societăţii
de exploataţie”, “mănâncă venitul ţării, mănâncă pe datorie
pâinea a trei generaţiuni viitoare, căci tot luxul ce-l face azi, mâine
va fi mizerie. Deficit lângă deficit, împrumut lângă împrumut,
datorie lângă datorie, până ce finanţele României nu vor fi, curând, decât, o gaură mare”1142. Iar ”poporul, mânat la alegeri de baioneta civico-electorală, suportă plebea aceasta, fără a pricepe. Încurcat
în paragrafi şi articoli traduşi din franţuzeşte, nemaiştiind a distinge
alb de negru şi adevăr de minciună, cu mintea uimită de fraze fără
cuprins, de un întreg lexicon de termeni care n-au nici o realitate
îndărătul lor, e pe punctul de a-şi pierde până şi limba şi bunul
simţ, vestit odinioară”1143…”Toate puterile sufleteşti ale generaţiunii
sunt absorbite de lupte de partide şi, la rândul lor, toate partidele
nu sunt decât de amploaiaţi, după chiverniseală (foloase necuvenite
n.n.) e deviza tuturor partidelor, a tuturor purtătorilor de stindard
cum s-ar zice – căci, la urma urmelor, fiecare e în stare să moară
pentru stindard şi pentru…chiverniseală”1144…Căci, “poate să fie
un partid demagogic altceva decât esploatatorul intereselor
publice? Mulţimea asta de oameni fără învăţătură, care şi-a făcut
din politică o speculă, poate ea să trateze negoţul ei cu fraze, altfel
decât oricare precupeţ?”
“Pentru cel ce înţelege, un ţânţar sună ca o trâmbiţă, iar
pentru cel ce nu înţelege, tobele şi surlele sunt în zadar; şi, în orice
caz, lumina nu se aprinde decât pentru cei ce văd, nu pentru
orbi”1146…”Trebuie ca, cu toţii, să ne dăm seama de cauzele ce
turbură societatea, de elementele ce impiedică redobândirea
echilibrului pierdut, şi să le combatem cu curaj şi stăruinţă: Dintr-un
principiu tutelar, principiul egalităţii înaintea legii, s-a făcut o armă
de război între clase; toate condiţiunile sociale s-au surpat şi s-au
amestecat într-un fel de promiscuitate; spiritul public a luat o
direcţiune foarte periculoasă; tradiţiunile ţării s-au uitat cu totul; o
clasă nouă, guvernantă, s-a ridicat, fără tradiţiuni şi fără autoritate,
încât ţara cea mare, temeiul şi baza naţionalităţii noastre, nu-şi
găseşte conştiinţa raporturilor politice cu cei ce o guvernează;
drepturile politice au devenit un instrument de ambiţiune, de
îndestulare a intereselor particulare; în locul sentimentului public
dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opiniuni avem rivalităţi
de ambiţii; toleranţa pentru toate interesele cele mai vulgare şi cele
mai de jos este morala ce distinge astăzi lumea politică de la noi”1147; “atât trebuinţele statului cât şi ale particularilor - ale plebei de sus cum zicem noi - sunt cu mult mai mari decât veniturile lor;
balanţa comercială - fără importanţă pentru o ţară industrială, dar
importantă pentru una agricolă - ne este defavorabilă”1148.
“Tinereţea unei rase nu atârnă de secolii pe care i-a trăit
pe Pământ. Orice popor care n-a ajuns, încă, la o deplină
dezvoltare, care n-a trecut încă prin corupţia şi mizeriile ce le
aduce cu sine o civilizaţie înaltă, dar în decadenţă, e un popor
tânăr. La popoarele tinere se va constata un fel de identitate
organică: craniile sunt cu totul asemănătoare în privinţa formaţiunii
şi mărimii, statura este cam aceeaşi, precum un stejar nu este
decât reproducţiunea unui alt stejar. Din această asemănare de
formaţiune rezultă o mare asemănare de aptitudini şi înclinări, care
se manifestă în caracterul unitar al naţionalităţii. Din asemănarea
de aptitudini rezultă o extremă putere şi energie vitală a
colectivităţii. În acest stadiu de dezvoltare, al nediversificării, omul
face atât de mult parte din totalitate, încât nu el, ci abia totalitatea
formează un singur individ. O încrucişare cu o altă rasă, asemenea
tânără, dă un rezultat nou, în care aptitudinile amundurora se
împreună într-o formă nouă, vitală. Amestecul, însă, dintre o rasă
îmbătrânită şi una tânără dă aceleaşi rezultate pe care le dă
căsătoria între moşnegi şi femei tinere: copii închirciţi, mărginiţi,
predispuşi spre morbiditate. Iar ceea ce este fizic adevărat e (şi n.n.)
intelectual şi moraliceşte adevărat. Spiritele sunt morbide: de-acolo
substituţia a orice activitate intelectuală adevărată prin viclenie,
tertip şi minciună”.
“Elemente străine, îmbătrânite şi sterpe, s-au amestecat în
poporul nostru şi joacă comedia patriotismului şi a naţionalismului.
Neavând tradiţii, patrie hotărâtă ori naţionalitate hotărâtă, au pus,
totuşi, mâna pe statul român. Conştiinţa că ele sunt deosebite de
neamul românesc nu le-a dispărut încă – ele se privesc ca o oaste
biruitoare într-o ţară vrăjmaşe. De-aceea nu-i de mirare că întreaga
noastră dezvoltare mai nouă, n-a avut în vedere conservarea
naţionalităţii, ci realizarea unei serii de idei liberale şi egalitare
cosmopolite. A fost o fineţe extraordinară de-a debita esenţa cosmopolitismului sub forma naţionalităţii1150 şi de-a face să treacă toate elementele sănătoase şi istorice ale trecutului sub acest jug
caudin1151. Odată egalitarismul cosmopolit introdus în legile politice
ale ţării, orice patriot improvizat şi de provenienţă îndoioasă a voit
(şi a putut n.n.) să stea alături (să aibă aceleaşi drepturi n.n.) cu aceia pe
care trecutul lor îi lega, cu sute de rădăcini, de ţară şi popor. Dar
aceşti oameni noi, aceşti <<patrioţi>>, căutau numai foloasele
influenţei politice, nu datoriile. Din cauza acestor elemente, care
formează plebea de sus, elementele autohtone ale ţării dau repede
îndărat în privire morală şi în privire materială”1152…”Străini
superpuşi fără nici un cuvânt (ilegitim n.n.) naţiei româneşti, o
exploatează cu neomenie, ca orice străin fără păs de ţară şi
popor”1153, de-“am ajuns, într-adevăr, în această Americă
dunăreană, ca tocmai românii să fie trataţi ca străini, să se simtă
străini în ţara lor proprie”1154… “Acest spectacol al exclusivei (al
integralei n.n.) stăpâniri a unei rase şi decăzute şi abia imigrate
asupra unui popor istoric şi autohton e o adevărată anomalie,
căreia poporul istoric ar trebui să-i puie capăt, dacă ţine la
demnitatea şi la onoarea lui”1155…“Nu e indiferent ce elemente
determină soarta unui popor. Predispoziţii şi aptitudini moştenite,
virtuţi şi slăbiciuni moştenite, calităţi sau defecte intelectuale şi
morale, dau domniei unui element etnic alt caracter decât domniei
altui element. Demagogia la noi însemnează ura înrădăcinată a veneticului fără tradiţii, fără patrie, fără trecut, în contra celor ce au o tradiţie hotărâtă, un trecut hotărât”1156.
“A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un
monopol special, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat,
ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ (România n.n.), care
este moştenirea, în exclusivitate şi istorică, a neamului românesc.
Acesta este un lucru care se înţelege de la sine”1157.
“Ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi
conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi
limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea,
se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea,
dar o vrea pe deplin”1158.
“Nu voim să trăim într-un stat poliglot, unde aşa-numita
patrie e deasupra naţionalităţii. Amundouă nu sunt decât două
cuvinte pentru aceeaşi noţiune, şi iubirea de patrie e una cu iubirea
naţionalităţii. Singura raţiune de a fi a acestui stat, pentru noi, este
naţionalitatea lui românească. Dacă e vorba ca acest stat să
înceteze de-a fi românesc, atunci o spunem drept că ne e cumplit
de indiferentă soarta pământului lui”1159.
“Nu oprim pe nimenea nici de a fi, nici de a se simţi român1160. Ceea ce contestăm, însă, e posibilitatea multora dintre aceştia de a deveni români, deocamdată. Aceasta e opera
secolelor. Până ce însă vor fi cum sunt: până ce vor avea instincte
de pungăşie şi cocoterie nu merită a determina viaţa publică a unui
popor istoric. Să se moralizeze mai întâi, să-nveţe carte, să-nveţe
a iubi adevărul pentru el însuşi şi munca pentru ea însăşi, să devie
sinceri, oneşti, cum e neamul românesc, să piarză tertipurile,
viclenia şi istericalele fanariote, şi-atunci vor putea fi români
adevăraţi. Pân-atunci ne e scârbă de ei, ne e ruşine c-au uzurpat
numele etnic al rasei noastre, a unei rase oneste şi iubitoare de adevăr, care-a putut fi amăgită, un moment, de asemenea panglicari, căci şi omul cel mai cuminte poate fi amăgit o dată”1161.
“Voim şi sperăm o reacţie socială şi economică
determinată de rămăşiţele puterilor vii ale poporului, care, dacă nu
e preursit să piară, trebuie să-şi vină în fire şi să vadă unde l-a dus
direcţia liberală. Prin reacţie nu înţelegem o întoarcere la un sistem
feudal, ce nici n-a existat cândva în ţara noastră, ci o mişcare de
îndreptare a vieţii noastre publice, o mişcare al cărei punct de
vedere să fie ideea de stat şi de naţionalitate, sacrificate până
astăzi, sistematic, principiilor abstracte de liberalism american şi de
umanitarism cosmopolit. O asemenea mişcare ar pune stavile
speculei de principii liberale şi umanitare, ar descărca bugetul
statului de cifrele enorme ale sinecurilor <<patriotice>> şi ar
condamna, astfel, pe mulţi <<patrioţi>> subliniaţi (marcanţi n.n.) la o
muncă onestă dar grea; ar apăra treptele înalte ale vieţii publice de
năvala nulităţilor netrebnice şi triviale, garantând meritului adevărat
vaza ce i se cuvine; ar tinde la restabilirea respectului şi autorităţii
şi ar da, astfel, guvernului mijloacele, şi morale şi economice,
pentru a cârmui bine dezvoltarea normală a puterilor acestui popor.
Nu e dar vorba de reacţiune prin răsturnare1162, ci prin înlăturarea
elementelor bolnave şi străine din viaţa noastră publică de către
elementele sănătoase coalizate”1163.
“Mizeria materială şi morală a populaţiei, destrăbălarea
administraţiei, risipa banului public, cumulul, corupţia electorală,
toate acestea n-au a face, la drept vorbind, cu cutări sau cutări
principii de guvernământ. Oricare ar fi guvernul şi oricare vederile
sale supreme, corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din
viaţa publică; oricare ar fi, pe de altă parte, religia politică a unui
guvern, ea nu-i dă drept de-a se servi de nulitaţi venale, de oameni
de nimic, pentru a guverna”1164.
“Administraţiunea unei ţări formează un tot nedivizibil;
diferitele ei ramure fac parte din aceeaşi sistemă şi sunt neapărate
una alteia, tocmai după cum o bucată a unei maşine este
neapărată fiecăreia dintre celelate şi mecanismului întreg. Când o bucată a mecanismului merge rău, toată sistema din care face parte suferă”1165…“A administra înseamnă a privi bunăstarea
populaţiunii ca pe un lucru încredinţat înţelepciunii şi vegherii tale.
Să gândeşti pentru cel ce nu gândeşte, să pui în cumpănă dările,
să le deschizi oamenilor ochii”1166.
“Sperăm că Providenţa ne va scuti de-a revedea, în
viitoarele Adunări, o seamă măcar din acele fizionomii a căror
pecete e o neştearsă, înrădăcinată banalitate; sperăm că alegătorii
îşi vor fi deschis ochii şi nu vor mai trimite în Adunări naturi despre
care nimeni în lume nu poate şti cu ce trăiesc de pe o zi pe alta,
nici palavragii care pierd vremea Adunărilor cu discursuri nesărate,
dezgustătoare prin lipsa lor de cel mai comun bun
simţ”1167…”Trebuie odată ca poporul românesc să-nţeleagă cum
că, totdeauna, omul ce are ceva, omul care are ce pierde, fie nume
istoric, fie avere (muncită, în mod cinstit, de către el însuşi n.n.), fie razimul
moral al unei mari inteligenţe sau a unei mari culturi, numai acela
cumpăneşte (drept n.n.) când face legi, judecă cu precauţiune
(nepărtinire n.n.) şi nu are interes de a sta neapărat la putere, numai şi
numai pentru a se hrăni din buget”1168.
“Natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite,
geniul lui, care, adesea, neconştiut, urmăreşte o idee pe când ţese
la războiul vremii, aceste să fie determinante în viaţa unui stat, nu
maimuţarea legilor şi obiceielor străine”1169… “Legile ar trebui să
fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute
din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al
poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de
nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou
spectacol”1170.
“Toate dispoziţiile câte ating viaţa juridică şi economică a
naţiei trebuie să rezulte, înainte de toate, din suprema lege a
conservării naţionalităţii, cu orice mijloc şi pe orice cale, chiar dacă
mijlocul şi calea n-ar fi conforme cu civilizaţia şi umanitarismul care
azi formează masca si pretextul cu care Apusul se luptă cu toate
civilizaţiile rămase îndărăt sau eterogene”.
“Înmulţirea claselor consumatoare şi scăderea claselor
productive, iată răul organic, în contra căruia o organizare bună
trebuie să găsească remedii”1172…”Prin legi practice trebuie să (li
n.n.) se creeze oamenilor condiţiile unei munci cu spor şi putere de
înflorire”1173.
“Avem nevoie, mai întâi de toate, de-a urâ (combate n.n.)
neadevărul, ignoranţa lustruită, cupiditatea demagogilor, suficienţa
nulitaţilor”1174, căci “e clar că un stat care cheltuieşte pentru
pretinse necesităţi politice mai mult decât poate suporta producţia
poporului va ajunge, pas cu pas, la sărăcie, pospăită cu vorbe, dar
din ce în ce mai simţitoare prin trebuinţele miilor de indivizi pe care
un sistem fals i-a ridicat, prefăcându-i în exploatatori ai averii
publice”1175; precum şi că ”sărăcia e un izvor de rele fizice şi
morale, care, la rândul lor, sunt cauze ale decadenţei
economice”1176.
Iar întrucât, “nicicând, un sistem de guvernământ
demagogic, bazat pe instinctele rele ale unei plebe de parveniţi, de
dorinţa lor de câştig, de alergarea lor după funcţii şi onoruri, pe
excluderea meritului, nu se va putea împăca cu sistemul contrariu,
al unei organizări bazate pe armonia intereselor claselor pozitive
ale societăţii, pe înaintarea lină, dar sigură, a meritului, pe
dezvoltarea normală şi gradată”1177: “dorim să avem un guvern
serios şi o Cameră serioasă, oricare ar fi elementele din care ar fi
compuse”1178…”Pentru înaintarea în viaţa politică să se ceară sau
o mare inteligenţă sau un mare caracter”1179, “căci putrejunea
moravurilor private, produsă prin declasarea generală, îşi are
reversul în putrejunea şi libertinajul moravurilor publice; şi într-o
ţară de oameni declasaţi, moraliceşte căzuţi, statul nu poate fi
decât icoana lor: el nu va fi un sanctuar, ci un lenociniu”.
“Ceea ce se pretinde, de la o profesie de credinţe politice
(cei care fac politică militantă n.n) este, desigur, cu precădere, ca ea să
corespundă cu simţămintele şi aspiraţiile politice ale ţării şi să fie
adaptată instituţiunilor ei. Căci, un principiu absolut, netăgăduit de
nici un om cu bun simţ, este că o stare de lucruri rezultă în mod
strict cauzal dintr-o altă stare de lucruri premergătoare şi, fiindcă
atât în lumea fizică, cât şi în cea morală, întâmplarea nu este nimic
altceva decât o legătură cauzală nedescoperită încă, tot astfel,
aspiraţiunile şi sentimentele sunt rezultatul neînlăturat al unei
dezvoltări anterioare a spiritului public, dezvoltare ce nu se poate
nici tăgădui, nici înlătura”1181… “Pentru a conduce un popor şi
economia lui, trebuie o judecată sănătoasă, cunoaşterea dreptei
proporţii între mijloacele întrebuinţate şi scopul dorit; şi, oricare ar fi
scopurile urmărite de clasa cultă (de clasa conducătoare în stat n.n.) a
unui (oricărui n.n.) popor, ele sunt rele şi de nimic dacă nu
echivalează (dacă nu sunt cel puţin echivalente n.n.) cu sacrificiile aduse
pentru realizarea lor”1182.
“Nici s-a născut omul acela, nici se va naşte vreodată, care
să afle un sistem de guvernământ absolut (completamente n.n.) bun, în
stare să mulţumească pe toată lumea. Precum fiecare om are
umbra sa şi defectele inerente calităţilor sale, tot astfel, fiece
sistem politic are defectele acelea care sunt în mod fatal legate de
calităţile sale. Arta omului de stat constă în aptitudinea de-a alege,
într-o stare de lucruri dată, sistemul cel mai suportabil din toate,
care să asigure un progres de-o jumătate de secol, sau de un
secol (să-şi cristalizeze programe de guvernare realiste şi, totodată, pe termen
lung n.n.)”1183. Pentru a i se facilita îndeplinirea acestei misiuni,
“ideal ar fi ca guvernul din ţară să se urce şi (dacă îşi îndeplineşte
insuficient de riguros datoria n.n.) să cază prin opinia publică din ţară,
fără amestecul elementului de fermentaţie străin”1184.
Deşi bugetul trebuie degrevat, cât mai mult, de povara
susţinerii aparatului funcţionăresc hipertrofiat, “avem opinia că, la
prima vedere şi pe dibuite e greu, de nu chiar imposibil, a deosebi
sinecurile de posturile care îndeplinesc un serviciu real. Iluzia că
cutări posturi ar fi de prisos se naşte din împrejurarea că oamenii
însărcinaţi cu ele nu pricep nimic din ceea ce au să facă… Oare dacă subprefecţii ar şti a administra, ar fi ei de prisos? Căci
administraţia cere cunoştinţe speciale de economie naţională,
finanţe şi statistică, pe lângă cunoştinţa legilor ţării. Dar un
subprefect care nu ştie importanţa unei date statistice: nu ştie să
distingă o dare comunală ruinătoare de una productivă, nici o
şosea de utilitate secundară de una de absolută trebuinţă – un
subprefect care iroseşte în lucruri de prisos puterile vii ale
poporului e de-a dreptul stricăcios”1185.
“La comună şi la judeţ n-ar trebui să fie vorba de alegeri cu
caracter politic. Din amestecul spiritului politic în aceste alegeri1186,
unde cestiunea nu-i decât de o bună administraţie şi gospodărire,
rezultă că atâtea conştiinţe problematice, atâtea persoane uşurele
şi incapabile sunt chemate a administra interese de milioane, a
face şi a întrebuinţa împrumuturi pe socoteala contribuabililor,
sporindu-le necontenit sarcinile deja destul de grele, şi a nu da
acestor contribuabili, în schimbul sarcinilor, decât neglijenţă,
insalubritate publică, lucrări de cârpeală sporadică în stradele din
centru şi, din când în când, şi oarecari vexaţiuni. Este oare vorba
când se fac alegeri comunale să se afirme principii politice, mai
ales la noi în ţară, unde avem atâta lipsă de simţ pozitiv, de însuşiri
utile, de inteligenţă şi onestitate administrativă? Între un primar
inteligent, harnic şi onest şi un găgăuţă ori un claqueur politic
cuvintele de coterie trebuie să determine preferinţa alegătorilor
contribuabili? Noi ştim că şcoala ai cărei adepţi sunt astăzi la
putere răspunde afirmativ la aceste întrebări. Pentru aceşti
onorabili nu este nimic mai important decât căpătuirea
înregimentaţilor partidului. La judeţ şi la comună sunt bani,
gheşefturi şi putere; unde sunt toate acestea trebuie să fie date pe
mâna <<patrioţilor>>, cu al căror concurs se votează bugetele
generale ale statului şi două-trei proiecte de legi organice într-o
singură noapte sau un mare gheşeft, ca răscumpărarea
Cernavodă-Chiustenge, într-un ceas. Interesele comunei însă, bine
înţelese, trebui să importe (intereseze n.n.) pe aceia care, nu din
prisosul, ci din strictul lor necesar, contribuie la casa comunală
(bugetul local n.n.). Recomandăm prin urmare, cu tot din-adinsul, tuturor alegătorilor să meargă la alegerile comunale şi, cumpănindu-şi bine votul, să aleagă dintre candidaţi nu pe aceia
ce nu li se prezintă cu alte titluri decât că stau la umbra bairacului
liberal-naţional, ci pe aceia care le prezintă garanţii de capacitate şi
onestitate administrativă”1187.
“Dacă alegătorii nu se vor lăsa înecaţi de fraze
patriotico-reversibile (simulat patriotice n.n.) şi nu vor avea în vedere
abstracţiuni gazetăreşti, atunci ţara va merge bine”1188. Şi, întrucât,
“demosul este, adeseori, un suveran nestatornic, inesperient, lesne
crezător; preocupaţiuni zilnice şi absorbirea vieţii lui într-un veşnic
prezent, negândirea lui nici la trecut, nici la viitor, lesniciunea de a-i
distrage atenţia prin serbări publice, prin întreprinderi hazardate,
prin expediente factice, îl fac , adesea, impropriu de a gândi mai
adânc asupra unei cestiuni de interes public, îl fac accesibil pentru
fraza mare şi surd pentru adevăr; e bine ca ochi sobri, care disting
măreţia înscenării de însuşi fondul piesei ce se joacă, să îi atragă
atenţia asupra acestuia din urmă, pe când simţurile lui sunt uimite
de partea decorativă a vieţii publice”1189: iată rolul unei clase de
mijloc culte, prospere şi naţionale, care l-ar face să înţeleagă că
“fără muncă şi fără capitalizarea ei, adică fără economie, nu există
libertate. Celui care n-are nimic şi nu ştie să se apuce de nici un
meşteşug (de nici o activitate n.n.) dă-i toate libertăţile posibile, tot rob
e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi care ţine o bucată de pâine în
mână, căci e cu totul indiferent dacă închizi o pasăre în colivie sau
dacă ai strâns, de pretutindeni, grăunţele din care ea se
hrăneşte”1190.
Iar politicienii, la rândul lor, să “capete convingerea că
statul român, moştenit de la zeci de generaţii care au luptat şi
suferit pentru existenţa lui (pentru ca el să poată exista n.n.), formează
moştenirea altor zeci de generaţii viitoare şi nu e jucăria şi
proprietatea, în exclusivitate, a generaţiei actuale”1191. Această
conştientizare este imperios necesară, întrucât, “prin izolarea
noastră între elemente radical străine, suntem poate singurul popor
condamnat a nu face politică momentană, ci pe secole înainte”, mai ales în condiţiile în care, “toate puterile apusene ştiu că posedăm înlăuntrul nostru (în interiorul societăţii noastre n.n.) veninul
descompunerii sociale, demagogia”1193, iar “politica străină,
împreună cu străinii care ne guvernează, tind la substituirea
elementului român prin scursuri din toate unghiurile lumii”1194
…”Sărăcia pentru mase e cu mult mai deschisă corupţiunii decât
averea”1195. “O serioasă turburare socialistă ameninţă Europa.
Cetăţenii <<liberi, independenţi şi înfrăţiţi>> ai republicei universale,
care sunt reprezentaţi (inclusiv prin n.n.) prin liberalism, încearcă a
răsturna toate formaţiunile pozitive de stat. Atentate, scene de uliţă,
turburări, încep a-şi arunca umbrele de pe acum. Cercul de oameni
într-adevăr culţi e foarte mic. Împrejurul acestui cerc e unul mai
mare, al publicului cult, care poate să priceapă şi să aprecieze
cultura învăţaţilor, fără însă de-a produce ceva pe acest teren.
Masa e sau incultă sau pe jumătate cultă, lesne crezătoare,
vanitoasă şi lesne de amăgit. Oamenii cu cunoştinţe jumătăţite,
semidocţi sau inculţi cu totul, caută a o asmuţi asupra claselor
superioare, a căror superioritate constă în naştere, avere sau
ştiinţă. Cultura omenirii, adică grămădirea unui capital intelectual şi
moral, nu seamănă cu grămădirea capitalurilor în bani. Victoria
principiilor liberale-socialiste1196 însemnează moartea oricărei
culturi şi recăderea în vechea barbarie. Cultura oricărei naţii
e-mpresurată de-o mulţime oarbă, gata de-a recădea, în orice
moment în barbarie”1197. “În cursul întregii istorii a românilor putem
vedea, la ivirea unor pericole mari, înveninându-se, şi mai mult,
urile de partid, netoleranţa politică”1198. “Sentimentul istoric al
naturii intrinseci a statului sau o mână de fier, din nefericire,
lipsesc; aşa încât, departe de-a vedea existenţa statului asigurată
prin cârma puternică şi prevăzătoare a tot ce poate produce naţia
mai viguros, mai onest şi mai inteligent, suntem, din contră, avizaţi de-a aştepta siguranţa acestei existenţe de la mila sorţii, de la pomana împrejurărilor externe, care să postuleze fiinţa statului
român ca pe un fel de necesitate internaţională. Cumcă acea
necesitate internaţională n-are nevoie de-a ţine seama de
sentimentele noastre intime, de existenţa rasei latine, ci numai de
existenţa unui petec de pământ cvasineutru lângă Dunăre, ne-a
dovedit-o cu prisos Congresul (de la Berlin n.n.). Ce-i pasă
Congresului că se răpeşte o parte din patria străveche a neamului
românesc ca atare? Ce li-i lor de Hecuba? Ce-i pasă cine va locui
pe pământul românesc? Materialul de oameni îi e indiferent,
cestiunea europeană e ca să existe o fâşie de pământ între Rusia,
Austria şi noile formaţiuni ale fostei Turcii, încolo lucrul le e
totuna”1199. “Istoria îşi are logica ei proprie: nici un neam nu e
condamnat de a suporta, în veci, un regim vitreg, corupt şi
mincinos. Ne temem că aproape e ziua în care simţul conservării
fizice, revoltat de maltratările administrative şi fiscale şi de
exploatarea excesivă din partea străinilor, va preface poporul
nostru într-o unealtă lesne de mânuit în contra chiar a existenţei
statului”1200…
Prin urmare: atenţie! “Greşalele în politică sunt crime; căci
în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică
dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani
înainte, viitorul ei”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu