Fii recunoscător doar?!... Î?... Ia spune?
Eusebiu Tihan
Când am fost in India, Punjab, un discipol vestic l-a întrebat pe Învăţător la Dera dacă n-ar vrea să-i dea măcar o mică experienţă interioară - ceva cum ar fi vederea Luminii lăuntrice. Maharaj a râs şi a spus: ,,Vrei să obţii diploma universitară înainte de a fi învăţat măcar abecedarul.” Şi apoi a adăugat: ,,Fii doar recunoscător. Aceasta este tot ceea ce e nevoie.”
Ce înseamnă de fapt a fi recunoscător? Înseamnă a răspunde la ceea ce îţi este dat.
Un mistic, Paltu spune:,, In lumea exterioară, Sfinţii îşi îndeplinesc datoria pe care o au purtându-se ca oameni obişnuiţi. Uneori ei pot certa un discipol care a greşit, aşa cum o mamă iubitoare îşi dojeneşte copilul pentru a-l menţine pe calea ceabună şi a-l ajuta să progreseze. Însă, în forma lor astrală, Sfinţii se îngrijesc de fiecare dintre discipolii lor cu o grijă şi cu o atenţie pe care nici cea mai iubitoare mamă nu ar putea-o răsfrânge asupra copilului ei.”
Copiii iau de la părinţii lor atât de mult de-a gata! Ei nu sunt deloc conştienţi de timpul, energia, banii, gândurile şi dragostea care le sunt oferite lor.
Aşadar, ,,recunoştinţă” înseamnă şi a percepe sau a deveni conştient de ceea ce ni s-a dat. Şi mai înseamnă şi a nu uita. ,, Noi ne amintim numai de ceea ce n-am obţinut. Nu şi de ceea ce am obţinut.”
Aşadar, ,,recunoştinţă” înseamnă şi a percepe sau a deveni conştient de ceea ce ni s-a dat. Şi mai înseamnă şi a nu uita. ,, Noi ne amintim numai de ceea ce n-am obţinut. Nu şi de ceea ce am obţinut.”
De ce trebuie să fim recunoscători? Pentru ce? De ce anume trebuie să devenim conştienţi şi ce nu trebuie să uităm?
Fiica unor prieteni a vrut să urmeze o şcoală de arte care se afla la o distanţă destul de mare de casă. Nu mult după începerea şcolii, mama a primit un telefon de la fiica ei care era foarte nefericită. Se simţea foarte singură nu-şi făcuse prieteni, nu-i plăceau cursurile, îi era dor de casă. Mama a consolat-o cât a putut, a telefonat la şcoală şi avorbit cu directorul, apoi s-a urcat în maşină şi s-a dus sa-şi vadă fiica. Dar în momentul când a ajuns aceasta era plecată în oraş, aşa că mama a pornit şi ea prin oraş în speranţa că o va întîlni. Şi a întâlnit-o. Acum imaginaţi-vă sentimentul pe care l-a avut fata. Era singură, nefericită, îi era dor de casă iar paşii o purtau pe străzile unui oraş străin şi deodată şi-a zărit mama venind spre ea. Au vorbit, au mai pus la punct împreună câteva lucruri, iar când mama s-a urcat în maşină să plece înapoi acasă, fata i-a spus:,, N-am să uit niciodată că ai venit.”
Un motiv pentru care trebuie să fim recunoscători este acela că ni s-a dat o viaţă umană.
Un mistic, Soami Ji, spune:,, Această lume este trecătoare şi la fel sunt toate lucrurile lumeşti. Un om înţelept este acela care înţelege natura trecătoare a aceste lumi şi a tuturor lucrurilor ce îi aparţin şi foloseşte aşa cum trebuie acest trup, închinându-se Fiinţei Supreme, lui Dzeu. Acel om se va bucura astfel de tot ceea ce Creatorul, prin Harul Său, a inclus în trupul uman şi va purta acel nepreţuit giuvaer, esenţa a toate - Surat (sufletul)- către adevăratul lui lăcaş.”
Un mistic, Soami Ji, spune:,, Această lume este trecătoare şi la fel sunt toate lucrurile lumeşti. Un om înţelept este acela care înţelege natura trecătoare a aceste lumi şi a tuturor lucrurilor ce îi aparţin şi foloseşte aşa cum trebuie acest trup, închinându-se Fiinţei Supreme, lui Dzeu. Acel om se va bucura astfel de tot ceea ce Creatorul, prin Harul Său, a inclus în trupul uman şi va purta acel nepreţuit giuvaer, esenţa a toate - Surat (sufletul)- către adevăratul lui lăcaş.”
Dumnezeu a creat toate fiinţele umane, atât pe cele bune cât şi pe cele rele. El Însuşi stă şi judecă pentru a determina cine este bun şi cine este prefăcut. Tot El este cel care îi va primi în Regatul Său pe cei pe care tot El îi face să-i treacă testul, în timp ce ceilalţi vor continua să se preumble prin această lume a amăgirii.
Atunci când Dumnezeu îşi răsfrânge harul, o face prin Sfinţi. De fapt, El Însuşi vine în forma unei fiinţe umane şi trezeşte în noi dragostea pentru Dumnezeu.
Shams-i-Tabriz spune: ,,Din momentul în care ai venit în această lume a fiinţei, în faţa ta a fost aşezată o scară pentru ca tu să poţi fugi.”
În cartea ,,Ştiinţa Sufletului”, o lucrare de psihologie indiana (autor: Maharaj Jagat Singh) spune: ,,Forma umană este cel mai preţios dar şi am dobândit-o după ce ne-am preumblat prin cele 8.400.000 de specii, este vârful întregii creaţii. Înţelept este să o foloseşti aşa cum trebuie şi să te înalţi deasupra ţinutului lui Kal. Orb şi surd este cel ce nu află Cuvântul; căci pentru ce a mai venit el în această lume?
Sunt două scări: una a celor 8 400 000 de specii care te duce în jos şi una a Cuvântului care te poartă spre înălţimi. Una ne deschide drumul spre întuneric şi amăgire, iar cealaltă spre lumină şi strălucire.
Dar pentru a le dobândi trebuie să pătrunzi înăuntru. Nu poţi obţine ceva în exterior. Lumea întreagă caută în cărţi, în locuri sfinte şi în tovărăşia altor oameni. Dar le vei găsi doar înăuntru. Adică prin meditaţie constantă, menţinându-ţi atenţia neclintită în ochiul al treilea.
Atunci când înveţi să faci asta, vei fi în mod conştient în posesia comorii care îţi aparţine deja şi vei înţelege mai mult decât îţi poţi acum imagina.
Nu lăsa nimic să te oprească sau să te împiedice. Nu lăsa nici o piedică lumească să stea în calea care te duce înăuntrul tău. Fixează-ţi doar acest lucru în minte şi toate celelalte vor dispare, eliberându-te de ele.
Atunci când Dumnezeu îşi răsfrânge harul, o face prin Sfinţi. De fapt, El Însuşi vine în forma unei fiinţe umane şi trezeşte în noi dragostea pentru Dumnezeu.
Shams-i-Tabriz spune: ,,Din momentul în care ai venit în această lume a fiinţei, în faţa ta a fost aşezată o scară pentru ca tu să poţi fugi.”
În cartea ,,Ştiinţa Sufletului”, o lucrare de psihologie indiana (autor: Maharaj Jagat Singh) spune: ,,Forma umană este cel mai preţios dar şi am dobândit-o după ce ne-am preumblat prin cele 8.400.000 de specii, este vârful întregii creaţii. Înţelept este să o foloseşti aşa cum trebuie şi să te înalţi deasupra ţinutului lui Kal. Orb şi surd este cel ce nu află Cuvântul; căci pentru ce a mai venit el în această lume?
Sunt două scări: una a celor 8 400 000 de specii care te duce în jos şi una a Cuvântului care te poartă spre înălţimi. Una ne deschide drumul spre întuneric şi amăgire, iar cealaltă spre lumină şi strălucire.
Dar pentru a le dobândi trebuie să pătrunzi înăuntru. Nu poţi obţine ceva în exterior. Lumea întreagă caută în cărţi, în locuri sfinte şi în tovărăşia altor oameni. Dar le vei găsi doar înăuntru. Adică prin meditaţie constantă, menţinându-ţi atenţia neclintită în ochiul al treilea.
Atunci când înveţi să faci asta, vei fi în mod conştient în posesia comorii care îţi aparţine deja şi vei înţelege mai mult decât îţi poţi acum imagina.
Nu lăsa nimic să te oprească sau să te împiedice. Nu lăsa nici o piedică lumească să stea în calea care te duce înăuntrul tău. Fixează-ţi doar acest lucru în minte şi toate celelalte vor dispare, eliberându-te de ele.
Prietene, nu lăsa nimic să te descurajeze. Nu este o treabă uşoară. A dobândi încrederea în tine, înseamnă a fi conectat permanent la Cuvânt, care înseamnă mult mai mult decât a primi o moştenire de un milion de dolari sau de oricât de multe milioane.
Trebuie să ajungi acolo. Nimic nu te poate opri.
Doar tu poţi grăbi sau întârzia acest proces, după cum doreşti. Trebuie să atingi ţelul suprem într-un timp anume. Unii îl ating mai devreme, alţii mai târziu, în funcţie de efortul lor individual şi de karma prin care au de trecut....Dzeu, în forma Lui subtilă, este mereu cu tine, aşteptându-te cu nerăbdare să soseşti la porţile lăuntrice pentru a te primi şi a-ţi ura bun-venit....El este acum acolo, dar nu-L poţi vedea până când nu ridici vălul despărţitor. Şi poţi face uşor acest lucru. Mergi mai departe şi fă-l. Măreaţă îţi va fi recompensa.”
Trebuie să ajungi acolo. Nimic nu te poate opri.
Doar tu poţi grăbi sau întârzia acest proces, după cum doreşti. Trebuie să atingi ţelul suprem într-un timp anume. Unii îl ating mai devreme, alţii mai târziu, în funcţie de efortul lor individual şi de karma prin care au de trecut....Dzeu, în forma Lui subtilă, este mereu cu tine, aşteptându-te cu nerăbdare să soseşti la porţile lăuntrice pentru a te primi şi a-ţi ura bun-venit....El este acum acolo, dar nu-L poţi vedea până când nu ridici vălul despărţitor. Şi poţi face uşor acest lucru. Mergi mai departe şi fă-l. Măreaţă îţi va fi recompensa.”
Şi totuşi, găsim dificil acest lucru. Într-un articol dintr-o revistă cineva scria: ,,Trebuie să privim lucrurile în faţă, cum sunt ele în realitate. Să punem pe cântar pe de o parte momentele pe care le-am petrecut în reamintirea lui Dzeu, zi de zi. Iar pe de altă parte să cântărim momentele petrecute în rememorarea lumii. Acolo unde se află atenţia, se află şi inima, către acolo este îndreptată dragostea. Majoritatea dintre noi vom vedea că lumea şi noi înşine cântărim cu mult mai greu decât sa fim recunoscători Lui Dzeu măcar pentru ca suntem în forma umana.”
Într-un minunat fragment din scrierile lui Rabindranat Tagore, se ilustrează starea jalnică în care ne aflăm şi marea noastră ignoranţă:
,, Colindam cerşind din poartă-n poartă pe uliţa din sat, când caleaşca ta de aur s-a ivit în zare aidoma unui vis încântător şi m-am întrebat cine este oare acest Rege al Regilor? Speranţele au prins aripi şi m-am gândit că zilele grele mi s-au sfârşit şi am stat locului aşteptând să primesc pomenile şi bogăţiile să se reverse pretutindeni prin colbul drumului.
Caleaşca s-a oprit în locul unde mă aflam. Privirea ţi-a căzut asupra mea şi ai coborât zâmbind. Am simţit că în sfârşit a venit norocul vieţii mele. Şi apoi, deodată, ţi-ai întins mâna-ţi dreaptă spre mine şi ai spus: ,,Ce ai tu să-mi dai?” Ah, câtă bunătate în gestul tău de a-ţi întinde palma să cerşeşti unui cerşetor! Am fost uluit şi am rămas nehotărât o clipă, apoi din desagă am scos încet cel mai mic bob pe care îl aveam şi ţi l-am dat ţie.
Dar la sfârşitul zilei, când mi-am răsturnat desaga pe podea, în mica grămăjoară de grăunţe am găsit un bob de aur, cel mai mic dintre toate.
,, Colindam cerşind din poartă-n poartă pe uliţa din sat, când caleaşca ta de aur s-a ivit în zare aidoma unui vis încântător şi m-am întrebat cine este oare acest Rege al Regilor? Speranţele au prins aripi şi m-am gândit că zilele grele mi s-au sfârşit şi am stat locului aşteptând să primesc pomenile şi bogăţiile să se reverse pretutindeni prin colbul drumului.
Caleaşca s-a oprit în locul unde mă aflam. Privirea ţi-a căzut asupra mea şi ai coborât zâmbind. Am simţit că în sfârşit a venit norocul vieţii mele. Şi apoi, deodată, ţi-ai întins mâna-ţi dreaptă spre mine şi ai spus: ,,Ce ai tu să-mi dai?” Ah, câtă bunătate în gestul tău de a-ţi întinde palma să cerşeşti unui cerşetor! Am fost uluit şi am rămas nehotărât o clipă, apoi din desagă am scos încet cel mai mic bob pe care îl aveam şi ţi l-am dat ţie.
Dar la sfârşitul zilei, când mi-am răsturnat desaga pe podea, în mica grămăjoară de grăunţe am găsit un bob de aur, cel mai mic dintre toate.
Am plâns amarnic şi aş fi dorit să fi avut inima să-ţi fi dat tot ce aveam.”
Pentru un bob de porumb, el a obţinut unul de aur. Dacă şi-ar fi deşertat desaga, ar fi umplut-o cu aur. Dar el nu a renunţat la ceea ce avea. Dzeu ne cere să-I dăm ceea ce avem şi El ne va da ceea ce are El. Ce avem noi si are Dzeu nevoie ? Are nevoie de atentia noastra. Ce târg avantajos pentru noi!
El ne spune că dacă facem un pas spre El, El va face 10 paşi spre noi. Dar dacă am avea inima să alergăm spre El?
El ne spune că dacă facem un pas spre El, El va face 10 paşi spre noi. Dar dacă am avea inima să alergăm spre El?
În ,,Cântarea Cântărilor” este scris un minunat poem care ne arată cum ar trebui să trăim:,
,...Arată-ţi faţa ta! Lasă-mă să-ţi aud glasul! Căci, glasul tău este dulce şi faţa ta plăcută. Prindeţi vulpile, prindeţi puii lor, ele ne strică viile, că via noastră este acum în floare.”(Cântarea Câtărilor, 2: 14,15).
,...Arată-ţi faţa ta! Lasă-mă să-ţi aud glasul! Căci, glasul tău este dulce şi faţa ta plăcută. Prindeţi vulpile, prindeţi puii lor, ele ne strică viile, că via noastră este acum în floare.”(Cântarea Câtărilor, 2: 14,15).
Vulpile şi puii lor sunt problemele, necazurile şi karmele care ne sfărâmă vieţile. Viţa de vie înfloreşte înainte de a rodi. Poetul îi cere Învăţătorului său să aibă grijă de orice problemă ar putea interfera cu viaţa lui spirituală şi rodul ce se va coace. Şi El va avea, dacă Îl lăsăm să aibă.
Asadar, cum ne putem exprima oare recunoştinţa pentru un aşa dar - pentru tot ceea ce Dzeu ne-a dat?
Darul cunoaşterii este unul nepreţuit. Explicând un poem al lui Kabir, Profesorul Bhatnagar spunea: ,,Am deschis porţile casei mele pline de nestemate preţioase şi le ofer gratis oricui îmi cere. Dar oamenii nu le vor. În schimb, aleargă după lucruri pentru care trebuie să plătească scump şi pe care mai târziu le vor pierde sau le vor arunca. Kal ne aruncă în ochi praful iluziei, astfel încât noi credem că zdrenţele sunt podoabe. El face lucrurile dificile pentru noi. Kal nu poate învinge, dar duce o luptă înverşunată. El nu vrea să-i părăsim ţinutul.”
Asadar, cum ne putem exprima oare recunoştinţa pentru un aşa dar - pentru tot ceea ce Dzeu ne-a dat?
Darul cunoaşterii este unul nepreţuit. Explicând un poem al lui Kabir, Profesorul Bhatnagar spunea: ,,Am deschis porţile casei mele pline de nestemate preţioase şi le ofer gratis oricui îmi cere. Dar oamenii nu le vor. În schimb, aleargă după lucruri pentru care trebuie să plătească scump şi pe care mai târziu le vor pierde sau le vor arunca. Kal ne aruncă în ochi praful iluziei, astfel încât noi credem că zdrenţele sunt podoabe. El face lucrurile dificile pentru noi. Kal nu poate învinge, dar duce o luptă înverşunată. El nu vrea să-i părăsim ţinutul.”
O zicală spune: ,, Este de datoria gazdei să-şi facă oaspetele să se simtă ca acasă. Este de datoria oaspetelui să nu iute că nu e acasă.” Necazul nostru este că noi am uitat că suntem oaspeţi temporari aici în lumea fizică. Gândim şi acţionăm ca şi cum am fi acasă la noi.
În cartea ,,Filozofia Învăţătorilor”, Maharaj Sawan Singh spune: ,,Considerăm trupul fizic ca fiind totul, şi credem că sufletul este neînsemnat ca un şoricel....Omul neiluminat, în ignoranţa lui, confundă umbra cu fiinţa însăşi....Aceşti ochi fizici nu pot vedea decât lucruri trecătoare. Dacă Ochiul al Treilea, ochiul cunoaşterii este deschis poţi vedea tărâmurile nepieritoare. Animalele îşi ţin capetele îndreptate în jos, spre pământ. Dar tu eşti om. Ridică-ţi capul şi priveşte în sus.”
Atunci când Îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu, Îl vedem în oricine şi în orice. Este foarte greu pentru că noi suntem învăţaţi să ne vedem pe noi în oricine şi în orice. ,,De cine îmi place?”, ,,Cine mă place pe mine?”, ,,Cum mă afectează pe mine un lucru sau altul?”. Şi mintea continuă veşnic cu aceste întrebări.
Atunci când Îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu, Îl vedem în oricine şi în orice. Este foarte greu pentru că noi suntem învăţaţi să ne vedem pe noi în oricine şi în orice. ,,De cine îmi place?”, ,,Cine mă place pe mine?”, ,,Cum mă afectează pe mine un lucru sau altul?”. Şi mintea continuă veşnic cu aceste întrebări.
Ni se spune în cărţi că nu putem băga două săbii în aceeaşi teacă şi că nu este loc pentru doi pe cărarea îngustă a Dragostei. ,,Atunci când eu sunt, El nu este.”
Deci, cum să începem să ne detaşăm? Şi cum să începem să înlocuim egoul cu dragoste pentru Dumnezeu, pentru semeni?
Gurinder Singh Ji spunea nu demult: ,,Dacă ne iubim soţul, soţia sau copilul, nu ne gândim oare la ei întreaga zi? Aceasta este dragostea lumească. Noi vorbim despre o dragoste cu mult mai înaltă. Este oare dragostea pentru Dzeu atât de superficială încât nu putem face acelaşi lucru?”
Cum să trezim în noi acest fel de dragoste? Răspunsul este din nou meditaţia, chiar dacă ea poate părea uneori searbădă şi aparent fără nici un rezultat.
Maharaj Charan Singh a fost întrebat odată de ce devine meditaţia mai grea în loc de mai uşoară. La început poţi sta două ore şi jumătate, dar apoi pare a deveni din ce în ce mai dificil. Imediat după iniţiere se pare că discipolii pot medita mai bine decât cei care se luptă pe cale de mai multă vreme. Foarte mulţi găsesc meditaţia din ce în ce mai grea. Răspunsul?: ,,Ei simt că meditaţia devine tot mai dificilă pentru că devin nerăbdători să atingă ceea ce doresc să atingă şi atunci când nu reuşesc cred că meditaţia este mai grea. De fapt, ea devine din ce în ce mai uşoară. Faptul că simt că meditaţia este mai grea este tocmai datorită dorului, dorinţei din inima şi din mintea lor de a se întoarce la Dumnezeu. Şi aceasta este dragostea Lui. În ei creşte dorul şi dragostea şi de aceea ei devin mai deznădăjduiţi şi mai nerăbdători de a se întoarce înapoi la El. Ei dobândesc rezultatele meditaţiei fără să ştie acest lucru. Pentru că devoţiunea, dragostea şi ardoarea de a ne întoarce la Tatăl care cresc în noi zi de zi, ne netezesc drumul înainte.”
Deci, cum să începem să ne detaşăm? Şi cum să începem să înlocuim egoul cu dragoste pentru Dumnezeu, pentru semeni?
Gurinder Singh Ji spunea nu demult: ,,Dacă ne iubim soţul, soţia sau copilul, nu ne gândim oare la ei întreaga zi? Aceasta este dragostea lumească. Noi vorbim despre o dragoste cu mult mai înaltă. Este oare dragostea pentru Dzeu atât de superficială încât nu putem face acelaşi lucru?”
Cum să trezim în noi acest fel de dragoste? Răspunsul este din nou meditaţia, chiar dacă ea poate părea uneori searbădă şi aparent fără nici un rezultat.
Maharaj Charan Singh a fost întrebat odată de ce devine meditaţia mai grea în loc de mai uşoară. La început poţi sta două ore şi jumătate, dar apoi pare a deveni din ce în ce mai dificil. Imediat după iniţiere se pare că discipolii pot medita mai bine decât cei care se luptă pe cale de mai multă vreme. Foarte mulţi găsesc meditaţia din ce în ce mai grea. Răspunsul?: ,,Ei simt că meditaţia devine tot mai dificilă pentru că devin nerăbdători să atingă ceea ce doresc să atingă şi atunci când nu reuşesc cred că meditaţia este mai grea. De fapt, ea devine din ce în ce mai uşoară. Faptul că simt că meditaţia este mai grea este tocmai datorită dorului, dorinţei din inima şi din mintea lor de a se întoarce la Dumnezeu. Şi aceasta este dragostea Lui. În ei creşte dorul şi dragostea şi de aceea ei devin mai deznădăjduiţi şi mai nerăbdători de a se întoarce înapoi la El. Ei dobândesc rezultatele meditaţiei fără să ştie acest lucru. Pentru că devoţiunea, dragostea şi ardoarea de a ne întoarce la Tatăl care cresc în noi zi de zi, ne netezesc drumul înainte.”
,,Fii doar recunoscător. Asta este tot de ceea ce este nevoie.”
Dacă ne vom aminti mereu de Dzeu cu recunoştinţă, dragostea noastră pentru El va creşte. Şi ceea ce ne determină acum să fim recunscători nu reprezintă decât o mică parte din ceea ce vom descoperi într-o zi că revarsă El asupra noastră. Dar poate că, de fapt, recunoştinţa, ca şi dragostea şi credinţa, ne este dată. Încerc să-mi explic în fiecare zi că Dumnezeu Însuşi a creat în noi propria Lui dragoste şi dorinţă. Fără acea sămânţă a dragostei şi devoţiunii Lui pe care El a însămânţat-o înăuntrul nostru, noi nu ne-am fi gândit niciodată la El. El a sădit acea sămânţă. Apoi El ne crează mediul, atmosfera, circumstanţele în care dragostea şi devoţiunea către Tatăl încep să crească în intensitate. Apoi ajungem să aflăm metoda şi calea care ne poartă înapoi la El şi întâlnim Ghidul care ne poate conduce înapoi la Tatăl .
Dumnezeu face El Însuşi totul. Ce facem noi? Lăsând toate aceste lucruri doar pe seama efortului nostru, nu ne-am putea întoarce niciodată la Tatăl. Problema întoarcerii nici nu s-ar pune măcar. Deci nu meditaţia este aceea care ne conduce înapoi la Tatăl . Este Tatăl Însuşi cel care, prin Învăţător, ne ia înapoi la El.”
In India, cineva îl întreba pe Maharaj Charan Singh despre posibila revenire a Erei de Aur şi acesta a răspuns:
,,Nu credeţi că Era de Aur este tocmai aceasta în care ne aflăm pe Cale, în care medităm şi facem ce putem noi mai bine pentru a ne întoarce la Tatăl şi a ne pierde propria noastră identitate. Nu este oare aceasta o Eră de Aur? Nu este oare aceasta ceva pentru care să fim recunoscători?”
In India, cineva îl întreba pe Maharaj Charan Singh despre posibila revenire a Erei de Aur şi acesta a răspuns:
,,Nu credeţi că Era de Aur este tocmai aceasta în care ne aflăm pe Cale, în care medităm şi facem ce putem noi mai bine pentru a ne întoarce la Tatăl şi a ne pierde propria noastră identitate. Nu este oare aceasta o Eră de Aur? Nu este oare aceasta ceva pentru care să fim recunoscători?”
Asadar, prietene, fii doar recunoscător. Asta este tot ceea ce ai nevoie.
