duminică, 9 septembrie 2012

The Chieftains -

The Chieftains -  a musical history

"....let the music speak for itself" Paddy Moloney

In 1962, Paddy Moloney, an uillean piper from Dublin, along with Martin Fay, fiddle and bones, Seán Potts, tin whistle, Micheal Tubridy, flute, and a friend of Paddy's, bodhrán player, David Fallon met to record a one-time album for Garech a Brún's Claddagh label under the title of The Chieftains, was released in 1963. The name The Chieftains comes from a suggestion from the Irish poet and a director of Claddagh records, John Montague, based on his poem Death of a Chieftain. The musicians involved in recording of this album were already familiar with each others talents from playing together in Seán Ó Ríada's folk orchestra, Ceoltóirí Cualann, and from various sessions in and around Dublin since the late 1950s. The album reflected a new approach to playing traditional Irish music through interpretation and arrangement. Whereas an album featuring just instruments playing music was considered a rarity in the 1960's, when the folk music movement concentrated on vocal acts such as Peter, Paul and Mary, The Dubliners, and The Clancy Brothers with Tommy Makem. During this time, instrumentation of a piece was a mere afterthought.

It would be five years before the group known as The Chieftains released their second album, Chieftains 2. The release of Chieftains 2 saw the first of several personnel changes the group would experience. Peadar Mercier replaced the elderly David Fallon on the bodhrán in 1966 and Seán Keane joined Martin Fay on fiddle in 1968. Both men were already familiar with Moloney and his group through their work with Seán Ó Riada and Ceoltóirí Cualann. By the time Chieftains 2 was released, it seemed that the destiny of the group had been laid out in the traditional sense but innovative in spirit. The Chieftains began receiving recognition for their interpretation of traditional music by the time their third album, Chieftains 3 was released in 1971. Popularity of the group through their innovative style as people rediscovered traditional music in the 1960s. Their music become known by people such as Peter Sellers, Mick Jagger, and Marianne Faithfull, to name a few in the 1960s and early 70s. Matter of fact, Peter Sellers became such a large fan of the group, that even wrote a brief comment in the liner notes for the Chieftains 4 album. The Chieftains, by this time, were slowly making a name for themselves in the both the British and American markets. They played their first concert in the United States in New York City at the Irish Arts Theater in 1972 with a successful tours following in 1973 and 1974 all while they were still a semi-professional act.

When Chieftains 4 was released in 1973, Moloney added a new instrument to the sound of the Chieftains. He desired to incorporate the sound of the harp as a concept of how Irish music could be interpreted. Derek Bell, a classically trained harpist from Belfast, joined the group as a full-time Chieftain in 1973. Prior to his joining the group, he would occasionally perform with the group in some arrangements as a guest either in a concert or television performance. Chieftains 4 marked the first appearance of Bell as a full-time Chieftain. However, he did keep his job with the BBC Orchestra in Belfast and performed with them whenever he could get time off from the BBC. This continued until the group went professional in 1975. The addition of Derek Bell essentially solidified the ensemble sound Moloney was striving for. This album also featured an original composition by Seán Ó Riada and arranged by Paddy Moloney, the hauntingly beautiful Mná na hÉireann (Women of Ireland). The piece became so popular that it actually received airplay on many pop stations in the British Isles. It was also featured as a love theme in the Academy award winning film by director Stanley Kubrick, Barry Lyndon, with Ryan O'Neal and Marisa Berenson in 1975. The movie received five Academy Awards and it is in the scoring category that The Chieftains were recognized for their work on the Irish traditional pieces on the Barry Lyndon soundtrack.

Their success with Barry Lyndon and growing acclaim allowed them to be named Melody Maker's Group of the Year for 1975 beating out artists such as the Rolling Stones and Led Zeppelin. With growing popularity worldwide, The Chieftains decided to become a full-time professional group. Their first concert as a full-time act was a sold out show in 1975 at Royal Albert Hall in London. Up until this time, the members of the group struggled to maintain their day jobs and play music as their second profession. Shortly after going professional, Peadar Mercier decided to leave the group and was replaced by Kevin Conneff. Conneff joined the group in 1976 and brought a new aspect to the Chieftains sound and he first appears on the album, Bonaparte's Retreat. Besides his talents on the bodhrán, he is also a talented vocalist. He has contributed to the sound of group in the the old seán-nos style of singing in both English and Irish, along with lilting. Bonaparte's Retreat also featured another changing aspect of the group's sound with the addition of vocals and dance on selected tracks.

The Chieftains work in scoring films did not stop with Barry Lyndon, in 1977, in fact they contributed music to the French-Irish film, The Purple Taxi (Un Taxi Mauve) directed by Yves Boiset. Their work has also appeared in a number soundtracks for documentaries in the late 1970s and early 1980s including Ireland Moving. The group's future success became even more evident when they received their first Grammy nomination in 1978 for Chieftains 7 in the Ethnic Recording category, their first release on CBS (Columbia) Records in 1977. Chieftains 7 brought about another evolution for the group as each musician was given the chance to arrange a piece of music for the album. The release of Chieftains 8, signified the passing of one era for the group. It was the last album to feature Seán Potts on whistle and Michael Tubridy on flute and concertina as they stepped down to pursue other interests. The release of Chieftains 8 also reflects the dawning of a new era for the group to explore. It gave the Chieftains a chance to explore a new road and perhaps see new challenges. Moloney tapped an old friend and duet partner, Matt Molloy to join the group in 1979 to replace Tubridy. Molloy, a former member of the Bothy Band and Planxty, joined The Chieftains in 1979 on flute. It is clear to see on their Grammy nominated album, Chieftains 9: Boil The Breakfast Early, the impact that he was going to have on the group. One of the biggest highlights in the career of The Chieftains came shortly after Molloy joined the group. In 1979, at Phoenix Park in Dublin, they played before a crowd of 1.35 million people during the visit of Pope John Paul II to Ireland where they were the opening act.

As the 1980's dawned, the Chieftains sound established and group was on its way to its destiny. A score was created by Paddy Moloney and performed by The Chieftains and the RTÉ Concert Orchestra for the Radio Telefis Éireann and French television production of the Thomas Flanagan's novel, The Year of the French in 1982. This miniseries also marked the group's "acting" debut where they played musicians. An album featuring the expanded film score of Year of the French was released shortly afterwards. The group's other key highlight was their visit to China in 1983. Upon invitation from the Chinese Exchange Minister, The Chieftains were one of the first groups from the west to visit China. Their journey in China has been chronicled in an album and video, The Chieftains in China. The video has been broadcasted worldwide. It features the group in various venues in China and performing alone and with Chinese musicians. They are the first group to play on the Great Wall and event is documented on the documentary. The Chieftains continued their work on filmscores and received a Genie Award, a Canadian Oscar, for their work on The Grey Fox starring Richard Farnsworth. The union of the music with the image on the screen gave the film and incredible feel and texture. Paddy Moloney also composed the music for Tristan and Isolde (Lovespell) by creating a score that used traditional instruments with performance by the Chieftains. It is probably one of the first attempts to incorporate uilleann pipes in an orchestral setting. Despite the film never being released, the music from this film is still performed in the Chieftains repertoire of music. Several pieces of music has been recorded and appears on three albums, James Galway and the Chieftains In Ireland, Reel Music, and Film Cuts. The Chieftains contributed to the soundtrack for the National Geographic Special, Ballad of the Irish Horse, in 1986. Many of the tracks were composed and arranged for the album by Paddy Moloney.

The Chieftains have toured the world and played in many different venues and with a number of symphonies and orchestras throughout their history and in a variety of settings. They have also worked with dance theatre, particularly with the play, Playboy of the Western World, which incorporates the music of Ireland. For Moloney and Fay, it was a visit to their past as members of Ceoltóiri Cualann when they perfomed the score created by Seán Ó Riada for the film version in 1962. Their performance with the ballet was performed throughout the British Isles, France, and for two weeks off-Broadway in New York City. The group has made innumerable television and radio appearances worldwide as their following has increased. Their appearances have not been limited to sound bites on screen but personal appearances on a variety of television programs around the world. The Chieftains were even musical guests on the American late-night televison program, Saturday Night Live in 1979 with Margot Kidder as guest host. Their appearance on Saturday Night Live marks one of the earliest American television appearances of the Chieftains lineup just prior to the departure of Tubridy and Potts. A momentous event for The Chieftains came in 1983 they became the first group to play in the United States Capitol building rotunda, upon invitation from the former United States Speaker of the House, Thomas "Tip" O'Neill and United States Senator from Massachusetts, Edward Kennedy. Another breakthrough appearance was on the American network, NBC's early morning news and entertainment program, The Today Show in 1986. It gave many Americans an opportunity to see the Chieftains perform as they readied for what ever the day presented.

During the 1980's, the Chieftains added a new component to their live performances with the presence of Irish step dancers. They were among the earliest groups to have dancers featured during their performances. Some of the dancers who have performed with the Chieftains include Micheal Flatley and Jean Butler in their pre-Riverdance days, Monica Ayres, Sheila Ryan, Donnie Golden and Cara Butler. Incidently, the introduction of the dancers reawakened interest in Irish step dancing. Their addition to the live performances proved to popular with the audience and it has since remained an intregal part of any Chieftains concert. In 1986, they recorded a collaboration with with Van Morrison called Irish Heartbeat and it married Irish music with influences of pop and rock music. The work they did with Morrison was recognized when they received a Grammy nomination in Ethnic Recording category in 1987 and for Celtic Wedding in 1988. The Chieftains also received a Grammy nomination in 1989 for best children's recording for The Tailor of Gloucester with Academy Award winning actress, Meryl Streep. In Celtic Wedding, they explored the music of Brittany through the customs of a wedding ceremony in Brittany. The Chieftains celebrated their 25th Anniversary in 1988 with a special commemoration program and received for their contributions to Irish culture and a retrospective on their career to date on the famed Irish television program, The Late, Late Show. In 1989, the Irish government commended the title of Ireland's Musical Ambassador upon The Chieftains for their contributions to Irish culture. One of the highest honors to be ever given to a group. Aside from performing and touring, the group has continued their work on film and television. The Chieftains work in film in the 1990s has appeared on Three Wishes for Jamie, Treasure Island, Far and Away, Circle of Freinds and Rob Roy. Matter of fact, the song, North Americay, as performed by Kevin Conneff inspired Ron Howard to make the movie, Far and Away starring Tom Cruise and Nicole Kidman in 1992.

The 1990s have seen a number of honors come to the Chieftains for their work. In 1991, They received Grammy nominations in five categories for their work and were awarded two Grammys. They received a Grammy for An Irish Evening: Live at the Grand Opera House with Nanci Griffith and Roger Daltrey in the category of Best Contemporary Traditonal album and a Grammy for Another Country in the Best Contemporary Folk Album category in 1992. This album explored the relationship between Irish traditional music and American country music. Another Country also received nominations in the categories of Best Pop Instrumental for Tahitian Skies; Best Pop Vocal Collaboration for Killybegs; and Best Country Vocal Collaboration for Cotton-Eyed Joe. The release of Celtic Harp: tribute to the Edward Bunting collection with the Belfast Harp Orchestra won a Grammy in the Best Traditonal album category in 1993. The Chieftains' Christmas album, The Bells of Dublin released in 1991, became the group's first gold album and it has remained a popular one since its release. The Bells of Dublin was one of the first albums to feature the Chieftains performing with other artists such as Jackson Browne and Marianne Faithfull. Bells of Dublin is only one of two albums that have received a gold record to date. They have also recorded two critically acclaimed albums with the renown Irish flautist, James Galway. However, The Chieftains best selling album of all time, The Long Black Veil was certified gold within a short time after release and captured a Grammy for its collaboration with Van Morrison on the track Have I Told You Lately That I Love You for Best Pop Vocal Collaboration beating musical artists like Mariah Carey and Micheal Jackson. The Chieftains also in March 1995 were made honorary Chiefs of the Oklahoma Choctaw Nation after Paddy Moloney heard that the nation reached out over 150 years ago to help the Irish during the Great Hunger and thanked them. It is the first time such an honor had been bestowed upon a non-Native American.

The acting bug once again visited the Chieftains as they made an appearance on the American soap opera, One Life to Live, in 1996 where they played a medley from The Long Black Veil and an instrumental, Song Without End, which was a love theme for two principal characters on the show. The Chieftains have always strived to explore musical ideas and their journeys have taken them and Irish Music to many parts of the world. In 1996, this journey lead them to led them to Galicia and this resulted in Santiago. It is an exploration of Galician music and its relationship to Irish traditional and it received a Grammy in 1997 for best World Music album. The story of the Chieftains was put into print in an authorized biography by John Glatt in 1997 with an audiobook version released in 1999. The Chieftains have continued to work with a number of different artists, including Joan Osborne, Bonnie Raitt, The Corrs, Diana Krall and many others throughout the 1990s. They also received a Grammy in 1999 in the Best Traditional Folk Category for their work on music for the documentary, The Long Journey Home: The Irish in America. The album featured collaborations and several new compositions as it documents the Irish diaspora and its bittersweet legacy with special attention paid to An Górta Mor (The Great Hunger) and the resulting mass exodus due to the famine up through their acceptance in American society. Their work on this soundtrack gave the Chieftains their first Emmy award.

After a number of collaboration albums, the Chieftains returned to a strongly traditonal album, Water From The Well. The album garnered another grammy nomination for them in 2000. The audio recording of their biography by Nanci Griffith recieved a Grammy nomination in 2000 in the best spoken word recording category. Paddy Moloney and The Chieftains were awarded with one of the most prestigious traditional music awards in Ireland. On December 17, 2000 in Dublin, The Chieftains were honoured with a lifetime achievement award from The Irish Music Magazine. An honor that recognized their work to Irish music and Irish culture. The release of a compilation album, The Wide World Over, released in 2001 is a cross section of their 40-year career in making music. The ranks of the Chieftains changed in 2001, when Martin Fay decided to semi-retire from the group and limit his appearances to gigs in Ireland. The horrific terrorist attacks also affected the Chieftains as it saw them performing at a memorial service in New York for a friend who was killed at the World Trade Center on September 11, 2001. Paddy Moloney was given permission to visit Ground Zero in March 2002, where he played a piece on his whistle for the rescue workers at the site. The group in recent years have been honored for their contributions to Irish music with the bestowing of a lifetime achievement award at the BBC2 Folk Awards in 2002, which was broadcast in the British Isles and on the Internet. Their performance in awards program also featured a set with two of the founding members of the Chieftains, Seán Potts and Michael Tubridy.

In their fortieth year as the Chieftains, they revisited Nashville in further exploration of American bluegrass music and its relation to Irish traditional music. The recording sessions with artists such as Alison Krauss, Del McCoury and many others resulted in the release of Down the Old Plank Road - The Nashville Sessions. The sessions proved to be so productive that a companion disc will be released in 2003. The album did recieve two Grammy nominations, one in the Best Contemporary Folk Album and the second nomination for a collaboration with Earl Scruggs in the Best Country Instrumental Collaboration category. In August 2003, the group was nominated for their work on Down the Old Plank Road for an award for best recorded event of the year by the International Bluegrass Musicians Association (IBMA). A historic concert was held at Ryman Auditorium in Nashville and recorded for release as a DVD. Sadly, this was the last concert that featured the group's harpist, Derek Bell. The Chieftains faced their greatest heartbreak on October 17, 2002 when longtime band mate and dear friend, Derek Bell, died suddenly in Phoenix, AZ after being given the all clear after medical checks to return to Ireland. The Chieftains recieved tribute from Ireland's president, Mary McAleese, in December 2002 for their contributions to Irish music and culture. This year also saw the Chieftains return to film work with two tracks featured on the Martin Scorsese film, Gangs of New York starring Leonardo diCaprio, Daniel Day Lewis, and Cameron Diaz. In 2003, The Chieftains ventured back on the road to promote Down the Old Plank, the first time without Derek Bell. The Chieftains recently held two concerts in Ireland to raise funds to sponsor a scholarship at the University of Limerick in memory of Derek Bell to assist young musicians.

The Chieftains have always valued performing live and the claddagh is emblematic to the dedication and the love they have for traditional music, but to understand the history of The Chieftains is to let the music speak for itself...

luni, 25 iunie 2012

Expert psiholog judiciar

Psiholog principal clinician, EXPERT JUDICIAR DEFINITV
cod: 043TEP


Definiţie:
Expertiza = Mijloc legal de proba, constand in efectuarea de investigatii, lucrari, analize, calcule, aprecieri si concluzii, de catre un specialist intr-un anumit domeniu, din dispozitia organului de urmarire penala sau jurisdictie, in scopul elucidarii unor fapte sau imprejurari care formeaza ori ar urma sa formeze obiectul unui proces.

Expertiza psihologică reprezintă cercetarea, studiul sau examinarea realizată de către un expert, psiholog cu drept de liberă practică atestat într-o specialitate profesională, care deține treapta de competență profesională necesară și suficientă pentru realizarea expertizei cerute de către un organ de jurisdicție, organ de urmărire penală sau părțile dintr-un proces, asupra unei probleme de ordin psihologic, a cărei lămurire interesează soluționarea unei cauze.

Competenţe:

  1. Secţiunea Penală:
Expertiza psihologică a suspecţilor, învinuiţilor, victimelor şi a martorilor. Consultanţă în crearea de versiuni şi ipoteze cu grad de protecţie şi credibilitate rezonabilă în soluţionarea unor cauze reale, prin formarea cercurilor de suspecţi, prin utilizarea de tehnici tip profiler, precum şi a tehnicilor psihologice de interogatoriu. Investigarea şi psihodiagnosticul tulburărilor psihice şi a altor condiţii de patologie, evaluarea stării de sănătate mentală, ca precondiţie pentru desfăşurarea unor activităţi care impun prin lege examinarea psihologică, evaluarea cognitivă şi neuropsihologică, evaluarea compoprtamentală, evaluarea subiectiv emoţională, evaluarea unor aspecte psihologice specifice cuplului, evaluarea gradului de discernământ a persoanei.

  1. Secţiunea Conflicte de muncă şi asigurări sociale: 
Expertiza psihologică a conflictelor de muncă, a relaţiilor dintre angajat şi angajator, precum şi a climatului organizaţional specific locului de muncă într-o situaţie de conflict.
Expertiza psihologică a situaţiilor de conflict, hărţuire la locul de muncă, asistarea victimelor abuzului la locul de muncă.
Expertiza psihologică a stresului ocupaţional generat de conflicte între angajat şi angajator, între angajaţi, sau între mai mulţi angajatori care afectează din punct de vedere psihologic angajaţii (salariaţii).
Expertiza psihologică a rezultatelor conflictului de la locul de muncă, precum şi instituţiilor publice direct interesate cu privire la conflictele de muncă şi soluţionarea acestora.

Forma de exercitare a profesiei:
Tihan & Asociatii. Societate civila profesionala de psihologie.
tel: 0723.577.112
Email: focus.opinfo@gmail.com




duminică, 3 iunie 2012

Cum plămădim coeziunea naţională

Cum plămădim coeziunea naţională
din  lucrarea>
CRIŞAN, RADU MIHAI
Spre Eminescu:
răspuns românesc la ameninţările prezentului şi la provocările viitorului
 – Ed. a 4 a ; Bucureşti : Tibo, 2008
ISBN 978-973-87392-7-7

O naţiune dăinuie în măsura în care membrii săi formează o comuniune morală. Reliefând importanţa, permanentă şi de prim ordin, pe care moralitatea şi coeziunea, clădită pe temelia ei, a cetăţenilor săi, o au pentru dăinuirea oricărei ţări, Traian Brăileanu, în plin tumult de veac XX, precizează: “O naţiune este naţiune numai fiind o comunitate morală. În virtutea solidarităţii morale toate puterile membrilor ei pot fi raţionalizate şi organizate, servind la întărirea naţiunii”1205. Aceasta înseamnă că, “o (fiecare n.n.) naţiune trebuie să-şi dezvolte şi să-şi organizeze toate puterile, dar, în primul rând puterea morală, din care derivă, şi pe care se sprijină, toate celelalte. Legarea conştiinţelor individuale în procesul prin care se stabileşte ierarhia naturală, adică se selecţionează elita morală care-şi dobândeşte un prestigiu de necontestat în domeniul spiritual, aşa cum părinţii îl au în sfera biologică, este o condiţie pentru dăinuirea comunităţii”1206.  Altfel, “dacă se divizează în puteri organizate, iar fiecare putere pretinde întâietatea şi, în anumite momente, şi-o impune, distrugând celelalte puteri, comunitatea este expusă (riscurilor inerente ale n.n.) unor continue frământări interioare şi poate, lesne, cădea pradă unui duşman mai bine organizat”1207. Căci, continuă Ion Găvănescul, “orice suflet, de orice fiinţă vieţuitoare, de la cea mai de jos până la om, şi de la om ca individ, până la popor, se manifestă prin trei funcţiuni, ca forme şi mijloace de adaptare la viaţă:
a) inteligenţa, prin care constată existenţa realităţii obiective;
b) sentimentul, prin care constată felul raportului, bun sau rău, al realităţii faţă de viaţă;
c) voinţa, adică acţiunea şi reacţiunea faţă de respectivul raport; voinţă care, ca sistem organizat de acţiuni şi reacţiuni, se numeste caracter”1208.
De aceea, subliniază acelaşi Ion Găvănescul, “vorbindu-se de sufletul unui popor trebui să se considere: felul puterii lui de înţelegere, felul puterii lui de simţire, felul puterii lui de voinţă sau de caracter”1209. Şi, întrucât “nici la popoare, nici la oameni, aceste trei feluri de puteri sufleteşti nu sunt deopotrivă de însemnate pentru valoarea lor în lume; cu tot cultul ce se obişnuieşte a se acorda inteligenţei, şi cu toată valoarea, incontestabil extraordinară, ce o au cuceririle ei, prin ştiinţe, în cunoaşterea şi stăpânirea naturii, nu ezităm a declara de secundar rolul inteligenţei, faţă de acela al sentimentului şi al voinţei, de al caracterului”1210.
Mai mult, fiindcă “adevărurile primesc titlul lor de merit şi gradul lor de nobleţe de la idealurile pe care le servesc, iar nobleţea idealurilor atârnă de înălţimea sentimentelor care le dau naştere”1211, şi fiindcă vorbim şi de cultură, spunem că nu inteligenţa şi ştiinţa omului sau cea a popoarelor formează cultura în sine, ci idealul moral ce le stă la bază, precum şi credinţa inspiratoare ce le înalţă”1212.
Se adevereşte, astfel, spusa lui Nicolae Iorga: “O civilizaţie nu se cântăreşte după întreţinerea străzilor şi numărul felinarelor, ci e un lucru de ordin moral”1213, de căpetenie fiind starea morală din care vine munca onestă şi ordonată a unei societăţi”1214. Ba chiar se poate susţine, aşa cum, bunăoară, o face Ion Manolescu, că: “În orice ramură de activitate socială, acolo unde se înmulţesc inteligenţele în dauna caracterelor este un simptom de decadenţă”1215. Aceasta “începe ca orice epidemie, numai pe ici colea, apoi se generalizează”1216…
Inteligenţa poate duce la o hotărâre bună, iar voinţa la o executare bună. Dar şi hotărârea şi executarea pot fi păgubitoare altora şi obştei, dacă sunt lipsite de caracter. Caracterul proporţionalizează şi armonizează hotărârea cu morala, executarea cu bunul simţ, acţiunea sau reacţiunea cu temperamentul, invenţia - conştient - cu tradiţia - inconştient, care a fost odată (iniţial - adică înainte de a intra în reflex n.n.) conştient -, aşa fel încât el îşi creează, pe de o parte, soarta respectivă, în ritmul vieţii; iar, pe de altă parte, contribuie la binele social, la mulţumirea şi fericirea celor din jurul lui.
Omul de caracter este supus aceloraşi ispite ca şi omul slab, sau (ca şi n.n.) omul rău. Deosebirea stă însă în aceea că omul de caracter înlătură ispitele, oricât de atrăgătoare şi folositoare ar părea ele, dacă prin aceasta (dacă prin satisfacerea lor n.n.) s-ar abate de la morală, şi dacă, mai ales, prin ele s-ar produce un rău sau o pagubă semenilor lui sau societăţii”1217.

1205 Traian Brăileanu, Teoria comunităţii omeneşti, Editura Cugetarea Georgescu Delafras, Bucureşti, 1941, pag. 427
1206 ibidem, pag. 423
1207 ibidem
1208 Ion Găvănescul, op.cit., pag. 4

1209 ibidem
1210 ibidem
1211 ibidem
1212 ibidem
1213 Nicolae Iorga, Idei asupra problemelor actuale, pag. 52
1214 ibidem, pag. 72
1215 Ion Manolescu, Omul de nădejde, Ediţia a doua, Editura Intelect, Bucureşti,
1937, pag. 229
1216 ibidem

1217 ibidem, pag. 228, 229

Molecular detection of human bacterial pathogens

Book Review>

Dongyou Liu,
"MOLECULAR DETECTION OF HUMAN BACTERIAL PATHOGENS"
..C P...s | 2011-04-18 | ISBN: 1439812381 | 1278 pages | PDF | 42,1 MB


As more original molecular protocols and subsequent modifications are described in the literature, it has become difficult for those not directly involved in the development of these protocols to know which are most appropriate to adopt for accurate identification of bacterial pathogens. Molecular Detection of Human Bacterial Pathogens addresses this issue, with international scientists in respective bacterial pathogen research and diagnosis providing expert summaries on current diagnostic approaches for major human bacterial pathogens.

Each chapter consists of a brief review on the classification, epidemiology, clinical features, and diagnosis of an important pathogenic bacterial genus, an outline of clinical sample collection and preparation procedures, a selection of representative stepwise molecular protocols, and a discussion on further research requirements relating to improved diagnosis.

This book represents a reliable and convenient reference on molecular detection and identification of major human bacterial pathogens; an indispensable tool for upcoming and experienced medical, veterinary, and industrial laboratory scientists engaged in bacterial characterization; and an essential textbook for undergraduate and graduate students in microbiology.

vineri, 1 iunie 2012

ONCOLYTIC VIRUSES METHODS AND PROTOCOLS


David H. Kirn, Ta-Chiang Liu, Stephen H. Thorne,
ONCOLYTIC VIRUSES METHODS AND PROTOCOLS


Hu...a Pr..s  2011-09-27  ISBN 1617793396  251 pages  PDF  3,9 MB

Since the first report of an engineered oncolytic virus, there has been a continuing and steady increase of interest in the field, and while bench research remains vital for the translation of research in this field, its success depends on breakthroughs in clinical studies. Oncolytic Viruses Methods and Protocols describes the construction and purification of capsid-modified adenoviruses as well as oncolytic adenoviruses, presents protocols for many individual virus species including engineering and preparation of oncolytic HSV, propagation, purification, and in vivo testing of oncolytic VSV, details properties of oncolytic reovirus and NDV, and describes the generation and testing of next generation of oncolytic vaccinia virus. As the host immune system plays a critical role in determining efficacy of oncolytic viruses, two chapters are devoted to the study of immune response. Recent advances in stem cell research have led the field in two distinct directions the use of stem cells as carrier vehicles for oncolytic viruses and the targeting of cancer stem cells. As such, the volume describes the use of explant tissue samples from patients to potentially provide useful information predicting responses prior to clinical translation. Written in the successful Methods in Molecular Biology™ series format, chapters include introductions to their respective topics, lists of the necessary materials and reagents, step-by-step, readily reproducible protocols, and notes on troubleshooting and avoiding known pitfalls.

Authoritative and easily accessible, Oncolytic Viruses Methods and Protocols seeks to serve both professionals and novices with its well-honed methodologies in an effort to further our knowledge of this essential and vital field.

Testamentul polititc al lui Mihai Eminescu

Testamentul politic al lui Mihai Eminescu
Autor: Radu Mihai Crisan


Nu voim să trăim într-un stat poliglot, unde aşa numita patrie e deasupra naţionalităţii. Amundouă nu sunt decât două cuvinte pentru aceeaşi noţiune.
Iubirea de patrie e una cu iubirea naţionalităţii. Singura raţiune de a fi a acestui stat, pentru noi, este naţionalitatea lui românescă. Dacă e vorba ca
acest stat să înceteze de-a fi românesc, atunci o spunem drept că ne este cumplit de indiferentă soarta pământului lui. Voim şi sperăm o reacţie socială şi economică determinată de rămăşiţele vii ale poporului, care, dacă nu e preursit să piară, trebuie să-şi vină în fire şi să vadă dezastrul în care l-a dus realizarea în ţara noastră a unei serii de idei egalitare şi cosmopolite. Prin reacţie nu înţelegem o întoarcere la un sistem feudal, ce nici n-a existat
cândva în ţara noastră, ci o mişcare de îndreptare a vieţii noastre publice, o mişcare al cărei punct de vedere să fie ideea de stat şi de naţionalitate.
Învinuind statul de imigrarea masivă a străinilor în România, Mihai Eminescu comentează:
Românii nu sunt nicăieri colonişti, venituri, oamenii nimănui; ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor”. “Rasa istorică formatoare a acestei ţări este “acel neam de oameni, acel tip etnic care, revărsându-se de o parte din Maramureş, de alta din Ardeal, a pus temelia statelor române în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, şi care, prin caracterul lui înnăscut, a determinat soarta acestor ţări, de la (anul n.n.) 1200 şi până la (anul n.n.) 1700”1073. ”Nu există nici o deosebire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a Ţării Ungureşti. E absolut aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinări şi aptitudini “Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale: într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi; condiţiunea de
viaţă a unei legi, garanţia stabilităţii (legitimităţii n.n.) sale e ca ea să fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuinţelor acelui popor; legislaţiunea trebui pusă în aplicarea celei mai înaintate idei de drept, pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritul acestora. Industria trebuie să fie a naţiunii aceleia şi păzită de concurenţă iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor, trebuie, de asemenea, să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni. Ştiinţele, afară de ceea ce e domeniu public, trebui să prezinte lucruri proprii naţiunii, prin care ea să fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; artele şi literatura frumoasă (beletristica n.n.) trebui să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, potrivită pentru binele cel mare al lumii”.
“Peste noapte şi prin surprindere”, ”am admis legiuiri străine”, “legi străine în toată puterea cuvântului, care
substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, cetăţean al universului, fie din Berber, Nigritania, China sau(;) Galiţia?”1079…“Ei, bine, nu le-am admis pentru român, cu interesele căruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se potriveau şi care ştiu a se folosi de dânsele. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care (din cauza cărora n.n.) planta autohtonă moare… Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale. Control, suveranitatea poporului, codice franţuzeşti, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potriveau (şi nu se potrivesc n.n.) cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor şi netrebnic al statului modern”.
”E într-adevăr ciudat (simptomatic n.n.) de-a vedea un popor eminamente plugar ca al nostru si a cărui raţiune de-a fi este tocmai originea lui traco-romană, cum, din chiar senin şi într-o singură noapte, erige teoria de om şi om teorie absolută de stat şi face din banul internaţional şi din posesiunea acestuia singura
măsurătoare pentru a deosebi înrâurirea unui om de a celuilalt în viaţa statului. Nici (nu n.n.) e lesne de înţeles cum un popor de plugari, ba încă unul care s-a lăsat de păstorie de ieri-alaltăieri şi s-a apucat de plug înainte de abia (cu n.n.) cincizeci de ani, putea să se creadă îndestul de bogat pentru a introduce, la el, forme de
civilizaţie şi instituţii pe care ţările apusene, bogate prin industrie şi printr-o dezvoltare economică de sute de ani, abia le pot plăti. Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră… Înzecitu-s-au şi însutitu-s-au oare averea românului şi veniturile lui pentru a plăti instituţiile de o sută de ori mai scumpe? Desigur că nu. Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, proletarii condeiului, cenuşerii, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică, fericesc naţia în fiecare zi, pe hârtie” .
“Astfel, statul român nu mai este un produs al geniului rasei române, ci un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege” şi nu-l va înţelege niciodată. “Peste tot aceeaşi idee: să dau străinilor ce-mi cer; cât pentru români, puţin îmi pasă!”. “Constituţia noastră, punând greutatea pe o clasă de mijloc, parte străină, parte neexistentă, a dat loc la o declasare generală din cele mai dezastruase. Nu mai există o altă deosebire între oameni, decât cea pe care o stabileşte banul, oricum ar fi câştigat”.
”Un sistem reprezentativ, întins ca o reţea asupra întregii ţări, influenţat însă, întotdeauna, în mod absolut, de guvernul central, şi-a format în fiecare părticică organele sale, sub formă de consilii judeţene, consilii comunale, consilii de instrucţiune, consilii de sus şi de jos, care nici nu ştiu ce să consilieze, nici nu au ce
reprezenta (reprezintă n.n.) decât pe persoanele din care sunt compuse. Astfel, ”teoria de om şi om, o teorie curat filantropică şi un rezultat al compătimirii ce omul o are nu numai pentru semenul său, ci chiar pentru animale, devine o stupiditate erijându-se în teorie de stat, căci preface ţara moştenită, apărată cu vărsare de
sânge şi cu privaţiuni, într-o mlaştină pentru scurgerea elementelor nesănătoase din alte ţări – introducând într-un stat eminamente naţional un sistem de instituţii cosmopolite”. Urmare aplicării ei vom ”avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, o domnie străină, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi, în această luptă, nu învinge cine-i tare, nobil,
sau eroic; învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun, cel fără scrupul faţă de concetăţenii săi, cel pentru care orice apărare a muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna, pe cale legiuită sau pe cale piezişă”. Urmare ei, “capitalul, care ar trebui să fie şi să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii şi, totodată, un instrument al ei, e, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării publicului prin întreprinderi hazardate şi fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii. Elemente
economice nesănătoase, uzurari şi jucători la bursă, cavaleri de industrie şi întreprinzători şarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti, în locurile care, înainte, erau rezervate naşterii ilustre, averii seculare, inteligenţei celei mai dezvoltate, caracterului celui mai drept şi mai statornic…Peste tot
credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor”…”Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii”…”Oameni care au comis crime grave rămân somităţi, se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie”… ”Ne mulţumim dacă actele guvernanţilor de azi nu sunt de-a dreptul de înaltă trădare, abstracţie făcând de toate celelalte defecte ale lor, precum mărginirea intelectuală, slăbiciunea de caracter, lipsa unui adevărat şi autentic sentiment patriotic” … ”Trădătorii devin oameni mari şi respectaţi, bârfitorii de cafenele – literatori, ignoranţii şi proştii – administratori ai statului român. Şi, întrucât, “se-înţelege - de la sine n.n. - că în judecarea diferitelor partide politice trebuie să deosebim pe cele sincer politice de cele pretinse sau pretextate politice”, suntem datori
să spunem că, ”partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale” – care, ”păstrând numai coaja legilor şi goala aparenţă, calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor, fac tocmai contrariul de ceea ce au promis mandanţilor lor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării”… În cadrul lor, ”organizarea nu înseamnă decât disciplina oarbă a unei societăţi de esploataţie sub comunii şefi de bandă. Cauza acestei organizări stricte1099 e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie”. Singura deosebire între ele “este foarte mică şi e întemeiată pe o cultură individuală mai mult sau mai puţin îngrijită. Fiecare se reprezentează mai mult pe sine decât - pe n.n. - o clasă socială oarecare, şi lucrul principal e forma,
mai mult sau mai puţin corectă, în care cineva caută a face plauzibile aşa-numitele sale principii”.
“Cât despre aluatul protoplasmatic care formează, la noi, un stat în stat, aşezat asupra instituţiilor şi a poporului avem puţine de adaos (de adăugat n.n.). Trăind din politică şi prin politică, şi neavând nici un alt soi de resurse materiale sau de putinţă de a-şi câştiga existenţa, el e capabil de-a falsifica totul: şi liste electorale, şi alegeri, şi forme parlamentare şi idei economice, şi ştiinţă, şi literatură. De aceea, nu ne mirăm dacă vedem acest proteu al unui universalism incapabil şi ambiţios, îmbrăcând toate formele posibile: miniştri, financiari, întreprinzători de lucrări publice, deputaţi (parlamentari n.n.), administratori, membri la primărie, soldaţi, actori, totul în fine… Aluatul din care se frământă guvernanţii noştri e acea categorie de fiinţe fără ştiinţă de carte şi consistenţă de caracter, acei proletari ai condeiului, dintre care mulţi abia ştiu scrie şi citi, acei paraziţi cărora nestabilitatea dezvoltării noastre interne, defectele instrucţiei publice şi golurile create în ramurile administraţiei publice, prin introducerea nesocotită a tuturor formelor civilizaţiei străine, le-au dat existenţă şi teren de înmulţire; aluatul e o populaţie flotantă a cărei patrie întâmplătoare e România, şi care, repetând fraze cosmopolite din gazete străine, susţine, cu o caracteristică lipsă de respect pentru tot ce e întradevăr românesc, că aceste clişeuri stereotipe egalitare, liberschimbiste, liberale şi umanitare, acest bagaj al literaţilor lucrativi de mâna a treia, aceste sforăitoare nimicuri, sunt cultură naţională sau civilizaţie adevărată”. “Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, cumularzii,
gheşeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Acei ce conduc nu sunt decât străini, străini prin origine, prin moravuri, prin educaţie – interesele străinilor dar, şi numai aceste interese, sunt dezideratul <<patrioticului guvern>> (persoanelor aflate la cârma ţării n.n.)”…”Pretutindeni, în administraţie, în finanţe, în universităţi, la Academie, în corpurile de selfgovernment, pe jeţurile de miniştri, nu întâlnim, în mare majoritate, decât, iarăşi şi iarăşi, acele fatale fizionomii nespecializate, aceeaşi protoplasmă de postulanţi, de reputaţii uzurpate, care se grămădeşte înainte în toate şi care tratează c-o egală suficienţă toate ramurile administraţiei publice”. Şi-aceasta, în timp ce “patru din cinci părţi ale poporului nostru, nu iau parte la viaţa publică, ale cărei sarcini le poartă, însă, mai greu decât oricine altul”, iar “miile de funcţii administrative şi sutele de funcţii judecătoreşti, sunt puse în mişcare într-un singur scop, pentru a le stoarce voturile “La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic”.
“Există două naţiuni deosebite (distincte n.n.) în această ţară: una stoarsă şi sărăcită, de producători, alta îmbuibată, de miljocitori (spoliatori n.n.)…”Averea se urcă (creşte n.n.) numai în oraşe şi, chiar şi aici, nu în populaţiunea română, ci în cea străină. Nu se intervertesc factorii ecuaţiunii sociale, ci devin cu totul alţii. Avem a calcula astăzi cu factori care, înainte, în vechea noastră organizaţie lipseau cu totul, avem pe străin cu puterea strivitoare a capitalului bănesc, faţă cu românul care ameninţă a cădea în robia celui dintâi, a deveni o simplă unealtă pentru fructificarea capitalului lui…”Rasa determinantă a sorţii acestei ţări nu mai este cea românească, ci străinii românizaţi - veneticii care-au obţinut cetăţenia română n.n. - de ieri-alaltăieri”, iar autoapărarea împotriva lor e “disproporţionat de grea, de vreme ce aceşti oameni au sprijin pe străini, pârghiile care-i ridică sunt aşezate în afară, pe când înlăuntru n-avem decât poporul nostru propriu, scăzând numeric şi fără o conştiinţă limpede de ceea ce trebuie să facă”.
“Poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în bine şi, cu acel fatalism al raselor nefericite, duce nepăsător greul unei vieţi fără bucurie şi fără tihnă”…
”Cârciumile sunt localuri de îndobitocire şi de prostituţie sufletească”… Mai mult, “a fost natural ca, în urma acestei extenuaţiuni de putere, multe rele endemice, şi altele de caracter endemic, să se ivească şi să decimeze populaţiile. Astfel, rasa română scade şi străinii sporesc. Numărul infirmilor la recrutaţie a crescut an de an, ţara a fost bântuită de pelagră, de intoxicaţiune palustră, de anghină, vărsat, toate astea în urma
influenţei pernicioase ce o exercită asupra sănătăţii mlaştinile, locuinţele insalubre şi neaerate, hrana neîndestulătoare şi munca excesivă”, “sărăcia şi urmările ei morale - asupra moralului n.n. -, decăderea vieţii de familie”…”Populaţia autohtonă scade şi sărăceşte; cărţi nu se citesc; pătura dominantă, superpusă rasei române, n-are nici sete de cunoştinţi, nici capacitate de a pricepe adevărul. Dacă acest sediment învaţă, o face de silă, gonind după o funcţie. Încolo leagă cartea de gard. Şi, pentru a avea o funcţie, trebuie să fii înrudit cu ei”…”Statul a devenit, din partea unei societăţi de esploatare, obiectul unei spoliaţiuni continue şi aceşti oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncă şi merit, ci prin abuzul culpabil al puterii politice, câştigate prin frustrarea statului cu sume însemnate. Aceşti dezmoşteniţi, departe de-a-şi câştiga o
moştenire proprie pe Pământ pe singura cale a muncii onorabile, fură moştenirea altora, alterează mersul natural al societăţii, se substituie, prin vicleşug şi apucături, meritului adevărat al muncii adevărate, sunt o reeditare, în formă politică, a hoţilor de codru, instituind codri guvernamentali şi parlamentari”…”Clasa de
mijloc a devenit un adevărat proletariat de postulanţi care primejduieşte existenţa ţării; şi în care guvernele străine, care au interese în Orient, vor găsi, totdeauna, un manipul gata de a se pune la dispoziţia lor”.
“Faţă c-o asemenea privelişte, în care virtutea se consideră, de unii, ca o nerozie, se taxează, de alţii, ca o crimă, în care inteligenţa şi ştiinţa, privite ca lucruri de prisos, sunt expuse invidiei nulităţilor şi batjocurii caracterelor uşoare, în care cuminţie se numeşte arta de-a parveni sau de-a trăi, fără compensaţie, din
munca altora, spiritul cel mai onest ajunge la momentul fatal, de cumpănă, în care înclină a crede că, în asemenea vreme şi-n aşa generaţie, însuşirile rele ale oamenilor sunt titluri de recomandaţie”… Astfel, “trădătorul numindu-se geniu, plagiatorul erou, pungaşul mare financiar, panglicarul om politic, cămătarul negustor, speculantul de idei om cu principii şi speculanta de sineşi femeie onestă, judecata poporului nostru s-a falsificat din ce în ce şi, la formarea sferelor sale ideale, el a pierdut pretutindenea punctul de plecare sănătos”, “că fiecărui drept îi corespunde o datorie” şi că ”secretul vieţii lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului”…”Acela ce cutează a se revolta faţă cu această stare de lucruri, acela care îndrăzneşte să
arate că formele poleite învelesc un trup putred, că <<progresul>> nostru ne duce la pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se conjure şi să facă o luptă supremă pentru mântuirea acestei ţări este denunţat (prezentat n.n.) opiniei publice de către negustorii de principii liberal-umanitare ca barbar, ca antinaţional, ca reacţionar”.
“Răul esenţial care ameninţă vitalitatea poporului nostru este demagogia”, căci “demagogii neştiind nimic, neavând nimic, vor să se ridice deasupra tuturor şi să trăiască din obolul nemeritat al săracului. Ei se întemeiază pe nevoile – din nefericire veşnice – şi pe lesnea crezare a mulţimii; şi, fiindcă, în genere,
sunt înzestraţi în loc de minte cu vicleşug numai, stăpânirea lor înseamnă domnia brutalităţii, a viciilor şi a uşurinţei” …”Meşteşugul absolutismului demagogic constă în regula(;) de a păstra aparenţele, dar de-a călca cuprinsul, de-a păzi litera, dar de-a ocoli spiritul Constituţiei”…”De câte ori vom deschide istoria, vom vedea că statele scad şi mor prin demagogie, sau prin …”În teorie nimic mai frumos decât sufrajul universal, dar, în practică, nu este decât opresiunea mulţimei, a ignoranţei, a pasiunilor măgulite şi linguşite de demagogi. Când ştie cineva că toată civilizaţia şi cultura omenească e neapărat ( e, din păcate, n.n.) mărginită la cercurile acelea care au îndestul timp şi destulă neatârnare pentru a le învăţa şi pricepe, când ştie că nimicind capul unui învăţat ai nimicit învăţătura lui, care era poate rezultatul unei dezvoltări de sute de ani, când ştie apoi că nulitatea demagogică nu suferă nici un merit adevărat lângă sine şi că, ea şi cu semenii ei, voieşte a fi tot, atuncea vede lesne că radicalismul şi demagogia, sub scutul sufrajului universal şi al principiilor liberale – de care ştiu a se servi cu mare succes, mulţumită credulităţii maselor şi slăbiciunii sau sentimentalismului oamenilor luminaţi – demagogii conduc lumea la distrugerea civilizaţiunii, la haos”… “Cum se-aseamănă demagogia pretutindenea! Pe când statele liberale (netotalitare n.n.) în care nu domneşte platitudinea uliţei se diversifică după geniul lor naţional, după instinctele înnăscute, ajungând, pe rând, unul la glorie militară, altul la înflorire în ştiinţe şi arte, un al treilea la dominaţiunea mărilor prin comerţ şi industrie; demagogia, stearpă ca idee, improductivă, lipsită de simţ istoric, ameninţă a aduce, până şi statele cele mai fericite prin inteligenţa şi iubirea de muncă a poporului lor, la o platitudine, la o vânătoare de posturi, o
meschinărie personală care ascunde în sine decadenţa şi descompunerea”.
“Eşti <<patriot>> de meserie, postulant, consumi numai, te bucuri de partea cu soare a vieţii, adăpostit de eterna lesniciune de a îmbăta o naţie, parte incultă, parte pe jumătate cultă, cu vorbe late şi cu apă rece”…”Din momentul în care luptele de partid au
degenerat în România în lupta pentru existenţa zilnică, din
momentul în care mii de interese private sunt legate de finanţe sau
de căderea unui partid, nu mai poate fi vorba de neatârnarea
politică a diferitelor grupuri care-şi dispută puterea statului. Din
momentul în care interesul material de-a ajunge la putere
precumpăneşte, o spunem cu părere de rău: lupta egală (votul
universal n.n.), în ţară şi în Parlament, nu mai e decât manipulul unor
ambiţii personale, al unor apetituri, pe cât de nesăţioase, pe atât
de vrednice de condamnat”…”Sistemul demagogic, care din
politică face o speculă, din sufragiul claselor amăgite o scară de
înaintare în economia, nu politică, ci privată, a membrilor societăţii
de exploataţie”, “mănâncă venitul ţării, mănâncă pe datorie
pâinea a trei generaţiuni viitoare, căci tot luxul ce-l face azi, mâine
va fi mizerie. Deficit lângă deficit, împrumut lângă împrumut,
datorie lângă datorie, până ce finanţele României nu vor fi, curând, decât, o gaură mare”1142. Iar ”poporul, mânat la alegeri de baioneta civico-electorală, suportă plebea aceasta, fără a pricepe. Încurcat
în paragrafi şi articoli traduşi din franţuzeşte, nemaiştiind a distinge
alb de negru şi adevăr de minciună, cu mintea uimită de fraze fără
cuprins, de un întreg lexicon de termeni care n-au nici o realitate
îndărătul lor, e pe punctul de a-şi pierde până şi limba şi bunul
simţ, vestit odinioară”1143…”Toate puterile sufleteşti ale generaţiunii
sunt absorbite de lupte de partide şi, la rândul lor, toate partidele
nu sunt decât de amploaiaţi, după chiverniseală (foloase necuvenite
n.n.) e deviza tuturor partidelor, a tuturor purtătorilor de stindard
cum s-ar zice – căci, la urma urmelor, fiecare e în stare să moară
pentru stindard şi pentru…chiverniseală”1144…Căci, “poate să fie
un partid demagogic altceva decât esploatatorul intereselor
publice? Mulţimea asta de oameni fără învăţătură, care şi-a făcut
din politică o speculă, poate ea să trateze negoţul ei cu fraze, altfel
decât oricare precupeţ?”
“Pentru cel ce înţelege, un ţânţar sună ca o trâmbiţă, iar
pentru cel ce nu înţelege, tobele şi surlele sunt în zadar; şi, în orice
caz, lumina nu se aprinde decât pentru cei ce văd, nu pentru
orbi”1146…”Trebuie ca, cu toţii, să ne dăm seama de cauzele ce
turbură societatea, de elementele ce impiedică redobândirea
echilibrului pierdut, şi să le combatem cu curaj şi stăruinţă: Dintr-un
principiu tutelar, principiul egalităţii înaintea legii, s-a făcut o armă
de război între clase; toate condiţiunile sociale s-au surpat şi s-au
amestecat într-un fel de promiscuitate; spiritul public a luat o
direcţiune foarte periculoasă; tradiţiunile ţării s-au uitat cu totul; o
clasă nouă, guvernantă, s-a ridicat, fără tradiţiuni şi fără autoritate,
încât ţara cea mare, temeiul şi baza naţionalităţii noastre, nu-şi
găseşte conştiinţa raporturilor politice cu cei ce o guvernează;
drepturile politice au devenit un instrument de ambiţiune, de
îndestulare a intereselor particulare; în locul sentimentului public
dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opiniuni avem rivalităţi
de ambiţii; toleranţa pentru toate interesele cele mai vulgare şi cele
mai de jos este morala ce distinge astăzi lumea politică de la noi”1147; “atât trebuinţele statului cât şi ale particularilor - ale plebei de sus cum zicem noi - sunt cu mult mai mari decât veniturile lor;
balanţa comercială - fără importanţă pentru o ţară industrială, dar
importantă pentru una agricolă - ne este defavorabilă”1148.
“Tinereţea unei rase nu atârnă de secolii pe care i-a trăit
pe Pământ. Orice popor care n-a ajuns, încă, la o deplină
dezvoltare, care n-a trecut încă prin corupţia şi mizeriile ce le
aduce cu sine o civilizaţie înaltă, dar în decadenţă, e un popor
tânăr. La popoarele tinere se va constata un fel de identitate
organică: craniile sunt cu totul asemănătoare în privinţa formaţiunii
şi mărimii, statura este cam aceeaşi, precum un stejar nu este
decât reproducţiunea unui alt stejar. Din această asemănare de
formaţiune rezultă o mare asemănare de aptitudini şi înclinări, care
se manifestă în caracterul unitar al naţionalităţii. Din asemănarea
de aptitudini rezultă o extremă putere şi energie vitală a
colectivităţii. În acest stadiu de dezvoltare, al nediversificării, omul
face atât de mult parte din totalitate, încât nu el, ci abia totalitatea
formează un singur individ. O încrucişare cu o altă rasă, asemenea
tânără, dă un rezultat nou, în care aptitudinile amundurora se
împreună într-o formă nouă, vitală. Amestecul, însă, dintre o rasă
îmbătrânită şi una tânără dă aceleaşi rezultate pe care le dă
căsătoria între moşnegi şi femei tinere: copii închirciţi, mărginiţi,
predispuşi spre morbiditate. Iar ceea ce este fizic adevărat e (şi n.n.)
intelectual şi moraliceşte adevărat. Spiritele sunt morbide: de-acolo
substituţia a orice activitate intelectuală adevărată prin viclenie,
tertip şi minciună”.
“Elemente străine, îmbătrânite şi sterpe, s-au amestecat în
poporul nostru şi joacă comedia patriotismului şi a naţionalismului.
Neavând tradiţii, patrie hotărâtă ori naţionalitate hotărâtă, au pus,
totuşi, mâna pe statul român. Conştiinţa că ele sunt deosebite de
neamul românesc nu le-a dispărut încă – ele se privesc ca o oaste
biruitoare într-o ţară vrăjmaşe. De-aceea nu-i de mirare că întreaga
noastră dezvoltare mai nouă, n-a avut în vedere conservarea
naţionalităţii, ci realizarea unei serii de idei liberale şi egalitare
cosmopolite. A fost o fineţe extraordinară de-a debita esenţa cosmopolitismului sub forma naţionalităţii1150 şi de-a face să treacă toate elementele sănătoase şi istorice ale trecutului sub acest jug
caudin1151. Odată egalitarismul cosmopolit introdus în legile politice
ale ţării, orice patriot improvizat şi de provenienţă îndoioasă a voit
(şi a putut n.n.) să stea alături (să aibă aceleaşi drepturi n.n.) cu aceia pe
care trecutul lor îi lega, cu sute de rădăcini, de ţară şi popor. Dar
aceşti oameni noi, aceşti <<patrioţi>>, căutau numai foloasele
influenţei politice, nu datoriile. Din cauza acestor elemente, care
formează plebea de sus, elementele autohtone ale ţării dau repede
îndărat în privire morală şi în privire materială”1152…”Străini
superpuşi fără nici un cuvânt (ilegitim n.n.) naţiei româneşti, o
exploatează cu neomenie, ca orice străin fără păs de ţară şi
popor”1153, de-“am ajuns, într-adevăr, în această Americă
dunăreană, ca tocmai românii să fie trataţi ca străini, să se simtă
străini în ţara lor proprie”1154… “Acest spectacol al exclusivei (al
integralei n.n.) stăpâniri a unei rase şi decăzute şi abia imigrate
asupra unui popor istoric şi autohton e o adevărată anomalie,
căreia poporul istoric ar trebui să-i puie capăt, dacă ţine la
demnitatea şi la onoarea lui”1155…“Nu e indiferent ce elemente
determină soarta unui popor. Predispoziţii şi aptitudini moştenite,
virtuţi şi slăbiciuni moştenite, calităţi sau defecte intelectuale şi
morale, dau domniei unui element etnic alt caracter decât domniei
altui element. Demagogia la noi însemnează ura înrădăcinată a veneticului fără tradiţii, fără patrie, fără trecut, în contra celor ce au o tradiţie hotărâtă, un trecut hotărât”1156.
“A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un
monopol special, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat,
ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ (România n.n.), care
este moştenirea, în exclusivitate şi istorică, a neamului românesc.
Acesta este un lucru care se înţelege de la sine”1157.
“Ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi
conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi
limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea,
se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea,
dar o vrea pe deplin”1158.
“Nu voim să trăim într-un stat poliglot, unde aşa-numita
patrie e deasupra naţionalităţii. Amundouă nu sunt decât două
cuvinte pentru aceeaşi noţiune, şi iubirea de patrie e una cu iubirea
naţionalităţii. Singura raţiune de a fi a acestui stat, pentru noi, este
naţionalitatea lui românească. Dacă e vorba ca acest stat să
înceteze de-a fi românesc, atunci o spunem drept că ne e cumplit
de indiferentă soarta pământului lui”1159.
“Nu oprim pe nimenea nici de a fi, nici de a se simţi român1160. Ceea ce contestăm, însă, e posibilitatea multora dintre aceştia de a deveni români, deocamdată. Aceasta e opera
secolelor. Până ce însă vor fi cum sunt: până ce vor avea instincte
de pungăşie şi cocoterie nu merită a determina viaţa publică a unui
popor istoric. Să se moralizeze mai întâi, să-nveţe carte, să-nveţe
a iubi adevărul pentru el însuşi şi munca pentru ea însăşi, să devie
sinceri, oneşti, cum e neamul românesc, să piarză tertipurile,
viclenia şi istericalele fanariote, şi-atunci vor putea fi români
adevăraţi. Pân-atunci ne e scârbă de ei, ne e ruşine c-au uzurpat
numele etnic al rasei noastre, a unei rase oneste şi iubitoare de adevăr, care-a putut fi amăgită, un moment, de asemenea panglicari, căci şi omul cel mai cuminte poate fi amăgit o dată”1161.
“Voim şi sperăm o reacţie socială şi economică
determinată de rămăşiţele puterilor vii ale poporului, care, dacă nu
e preursit să piară, trebuie să-şi vină în fire şi să vadă unde l-a dus
direcţia liberală. Prin reacţie nu înţelegem o întoarcere la un sistem
feudal, ce nici n-a existat cândva în ţara noastră, ci o mişcare de
îndreptare a vieţii noastre publice, o mişcare al cărei punct de
vedere să fie ideea de stat şi de naţionalitate, sacrificate până
astăzi, sistematic, principiilor abstracte de liberalism american şi de
umanitarism cosmopolit. O asemenea mişcare ar pune stavile
speculei de principii liberale şi umanitare, ar descărca bugetul
statului de cifrele enorme ale sinecurilor <<patriotice>> şi ar
condamna, astfel, pe mulţi <<patrioţi>> subliniaţi (marcanţi n.n.) la o
muncă onestă dar grea; ar apăra treptele înalte ale vieţii publice de
năvala nulităţilor netrebnice şi triviale, garantând meritului adevărat
vaza ce i se cuvine; ar tinde la restabilirea respectului şi autorităţii
şi ar da, astfel, guvernului mijloacele, şi morale şi economice,
pentru a cârmui bine dezvoltarea normală a puterilor acestui popor.
Nu e dar vorba de reacţiune prin răsturnare1162, ci prin înlăturarea
elementelor bolnave şi străine din viaţa noastră publică de către
elementele sănătoase coalizate”1163.
“Mizeria materială şi morală a populaţiei, destrăbălarea
administraţiei, risipa banului public, cumulul, corupţia electorală,
toate acestea n-au a face, la drept vorbind, cu cutări sau cutări
principii de guvernământ. Oricare ar fi guvernul şi oricare vederile
sale supreme, corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din
viaţa publică; oricare ar fi, pe de altă parte, religia politică a unui
guvern, ea nu-i dă drept de-a se servi de nulitaţi venale, de oameni
de nimic, pentru a guverna”1164.
“Administraţiunea unei ţări formează un tot nedivizibil;
diferitele ei ramure fac parte din aceeaşi sistemă şi sunt neapărate
una alteia, tocmai după cum o bucată a unei maşine este
neapărată fiecăreia dintre celelate şi mecanismului întreg. Când o bucată a mecanismului merge rău, toată sistema din care face parte suferă”1165…“A administra înseamnă a privi bunăstarea
populaţiunii ca pe un lucru încredinţat înţelepciunii şi vegherii tale.
Să gândeşti pentru cel ce nu gândeşte, să pui în cumpănă dările,
să le deschizi oamenilor ochii”1166.
“Sperăm că Providenţa ne va scuti de-a revedea, în
viitoarele Adunări, o seamă măcar din acele fizionomii a căror
pecete e o neştearsă, înrădăcinată banalitate; sperăm că alegătorii
îşi vor fi deschis ochii şi nu vor mai trimite în Adunări naturi despre
care nimeni în lume nu poate şti cu ce trăiesc de pe o zi pe alta,
nici palavragii care pierd vremea Adunărilor cu discursuri nesărate,
dezgustătoare prin lipsa lor de cel mai comun bun
simţ”1167…”Trebuie odată ca poporul românesc să-nţeleagă cum
că, totdeauna, omul ce are ceva, omul care are ce pierde, fie nume
istoric, fie avere (muncită, în mod cinstit, de către el însuşi n.n.), fie razimul
moral al unei mari inteligenţe sau a unei mari culturi, numai acela
cumpăneşte (drept n.n.) când face legi, judecă cu precauţiune
(nepărtinire n.n.) şi nu are interes de a sta neapărat la putere, numai şi
numai pentru a se hrăni din buget”1168.
“Natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite,
geniul lui, care, adesea, neconştiut, urmăreşte o idee pe când ţese
la războiul vremii, aceste să fie determinante în viaţa unui stat, nu
maimuţarea legilor şi obiceielor străine”1169… “Legile ar trebui să
fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute
din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al
poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de
nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou
spectacol”1170.
“Toate dispoziţiile câte ating viaţa juridică şi economică a
naţiei trebuie să rezulte, înainte de toate, din suprema lege a
conservării naţionalităţii, cu orice mijloc şi pe orice cale, chiar dacă
mijlocul şi calea n-ar fi conforme cu civilizaţia şi umanitarismul care
azi formează masca si pretextul cu care Apusul se luptă cu toate
civilizaţiile rămase îndărăt sau eterogene”.
“Înmulţirea claselor consumatoare şi scăderea claselor
productive, iată răul organic, în contra căruia o organizare bună
trebuie să găsească remedii”1172…”Prin legi practice trebuie să (li
n.n.) se creeze oamenilor condiţiile unei munci cu spor şi putere de
înflorire”1173.
“Avem nevoie, mai întâi de toate, de-a urâ (combate n.n.)
neadevărul, ignoranţa lustruită, cupiditatea demagogilor, suficienţa
nulitaţilor”1174, căci “e clar că un stat care cheltuieşte pentru
pretinse necesităţi politice mai mult decât poate suporta producţia
poporului va ajunge, pas cu pas, la sărăcie, pospăită cu vorbe, dar
din ce în ce mai simţitoare prin trebuinţele miilor de indivizi pe care
un sistem fals i-a ridicat, prefăcându-i în exploatatori ai averii
publice”1175; precum şi că ”sărăcia e un izvor de rele fizice şi
morale, care, la rândul lor, sunt cauze ale decadenţei
economice”1176.
Iar întrucât, “nicicând, un sistem de guvernământ
demagogic, bazat pe instinctele rele ale unei plebe de parveniţi, de
dorinţa lor de câştig, de alergarea lor după funcţii şi onoruri, pe
excluderea meritului, nu se va putea împăca cu sistemul contrariu,
al unei organizări bazate pe armonia intereselor claselor pozitive
ale societăţii, pe înaintarea lină, dar sigură, a meritului, pe
dezvoltarea normală şi gradată”1177: “dorim să avem un guvern
serios şi o Cameră serioasă, oricare ar fi elementele din care ar fi
compuse”1178…”Pentru înaintarea în viaţa politică să se ceară sau
o mare inteligenţă sau un mare caracter”1179, “căci putrejunea
moravurilor private, produsă prin declasarea generală, îşi are
reversul în putrejunea şi libertinajul moravurilor publice; şi într-o
ţară de oameni declasaţi, moraliceşte căzuţi, statul nu poate fi
decât icoana lor: el nu va fi un sanctuar, ci un lenociniu”.
“Ceea ce se pretinde, de la o profesie de credinţe politice
(cei care fac politică militantă n.n) este, desigur, cu precădere, ca ea să
corespundă cu simţămintele şi aspiraţiile politice ale ţării şi să fie
adaptată instituţiunilor ei. Căci, un principiu absolut, netăgăduit de
nici un om cu bun simţ, este că o stare de lucruri rezultă în mod
strict cauzal dintr-o altă stare de lucruri premergătoare şi, fiindcă
atât în lumea fizică, cât şi în cea morală, întâmplarea nu este nimic
altceva decât o legătură cauzală nedescoperită încă, tot astfel,
aspiraţiunile şi sentimentele sunt rezultatul neînlăturat al unei
dezvoltări anterioare a spiritului public, dezvoltare ce nu se poate
nici tăgădui, nici înlătura”1181… “Pentru a conduce un popor şi
economia lui, trebuie o judecată sănătoasă, cunoaşterea dreptei
proporţii între mijloacele întrebuinţate şi scopul dorit; şi, oricare ar fi
scopurile urmărite de clasa cultă (de clasa conducătoare în stat n.n.) a
unui (oricărui n.n.) popor, ele sunt rele şi de nimic dacă nu
echivalează (dacă nu sunt cel puţin echivalente n.n.) cu sacrificiile aduse
pentru realizarea lor”1182.
“Nici s-a născut omul acela, nici se va naşte vreodată, care
să afle un sistem de guvernământ absolut (completamente n.n.) bun, în
stare să mulţumească pe toată lumea. Precum fiecare om are
umbra sa şi defectele inerente calităţilor sale, tot astfel, fiece
sistem politic are defectele acelea care sunt în mod fatal legate de
calităţile sale. Arta omului de stat constă în aptitudinea de-a alege,
într-o stare de lucruri dată, sistemul cel mai suportabil din toate,
care să asigure un progres de-o jumătate de secol, sau de un
secol (să-şi cristalizeze programe de guvernare realiste şi, totodată, pe termen
lung n.n.)”1183. Pentru a i se facilita îndeplinirea acestei misiuni,
“ideal ar fi ca guvernul din ţară să se urce şi (dacă îşi îndeplineşte
insuficient de riguros datoria n.n.) să cază prin opinia publică din ţară,
fără amestecul elementului de fermentaţie străin”1184.
Deşi bugetul trebuie degrevat, cât mai mult, de povara
susţinerii aparatului funcţionăresc hipertrofiat, “avem opinia că, la
prima vedere şi pe dibuite e greu, de nu chiar imposibil, a deosebi
sinecurile de posturile care îndeplinesc un serviciu real. Iluzia că
cutări posturi ar fi de prisos se naşte din împrejurarea că oamenii
însărcinaţi cu ele nu pricep nimic din ceea ce au să facă… Oare dacă subprefecţii ar şti a administra, ar fi ei de prisos? Căci
administraţia cere cunoştinţe speciale de economie naţională,
finanţe şi statistică, pe lângă cunoştinţa legilor ţării. Dar un
subprefect care nu ştie importanţa unei date statistice: nu ştie să
distingă o dare comunală ruinătoare de una productivă, nici o
şosea de utilitate secundară de una de absolută trebuinţă – un
subprefect care iroseşte în lucruri de prisos puterile vii ale
poporului e de-a dreptul stricăcios”1185.
“La comună şi la judeţ n-ar trebui să fie vorba de alegeri cu
caracter politic. Din amestecul spiritului politic în aceste alegeri1186,
unde cestiunea nu-i decât de o bună administraţie şi gospodărire,
rezultă că atâtea conştiinţe problematice, atâtea persoane uşurele
şi incapabile sunt chemate a administra interese de milioane, a
face şi a întrebuinţa împrumuturi pe socoteala contribuabililor,
sporindu-le necontenit sarcinile deja destul de grele, şi a nu da
acestor contribuabili, în schimbul sarcinilor, decât neglijenţă,
insalubritate publică, lucrări de cârpeală sporadică în stradele din
centru şi, din când în când, şi oarecari vexaţiuni. Este oare vorba
când se fac alegeri comunale să se afirme principii politice, mai
ales la noi în ţară, unde avem atâta lipsă de simţ pozitiv, de însuşiri
utile, de inteligenţă şi onestitate administrativă? Între un primar
inteligent, harnic şi onest şi un găgăuţă ori un claqueur politic
cuvintele de coterie trebuie să determine preferinţa alegătorilor
contribuabili? Noi ştim că şcoala ai cărei adepţi sunt astăzi la
putere răspunde afirmativ la aceste întrebări. Pentru aceşti
onorabili nu este nimic mai important decât căpătuirea
înregimentaţilor partidului. La judeţ şi la comună sunt bani,
gheşefturi şi putere; unde sunt toate acestea trebuie să fie date pe
mâna <<patrioţilor>>, cu al căror concurs se votează bugetele
generale ale statului şi două-trei proiecte de legi organice într-o
singură noapte sau un mare gheşeft, ca răscumpărarea
Cernavodă-Chiustenge, într-un ceas. Interesele comunei însă, bine
înţelese, trebui să importe (intereseze n.n.) pe aceia care, nu din
prisosul, ci din strictul lor necesar, contribuie la casa comunală
(bugetul local n.n.). Recomandăm prin urmare, cu tot din-adinsul, tuturor alegătorilor să meargă la alegerile comunale şi, cumpănindu-şi bine votul, să aleagă dintre candidaţi nu pe aceia
ce nu li se prezintă cu alte titluri decât că stau la umbra bairacului
liberal-naţional, ci pe aceia care le prezintă garanţii de capacitate şi
onestitate administrativă”1187.
“Dacă alegătorii nu se vor lăsa înecaţi de fraze
patriotico-reversibile (simulat patriotice n.n.) şi nu vor avea în vedere
abstracţiuni gazetăreşti, atunci ţara va merge bine”1188. Şi, întrucât,
“demosul este, adeseori, un suveran nestatornic, inesperient, lesne
crezător; preocupaţiuni zilnice şi absorbirea vieţii lui într-un veşnic
prezent, negândirea lui nici la trecut, nici la viitor, lesniciunea de a-i
distrage atenţia prin serbări publice, prin întreprinderi hazardate,
prin expediente factice, îl fac , adesea, impropriu de a gândi mai
adânc asupra unei cestiuni de interes public, îl fac accesibil pentru
fraza mare şi surd pentru adevăr; e bine ca ochi sobri, care disting
măreţia înscenării de însuşi fondul piesei ce se joacă, să îi atragă
atenţia asupra acestuia din urmă, pe când simţurile lui sunt uimite
de partea decorativă a vieţii publice”1189: iată rolul unei clase de
mijloc culte, prospere şi naţionale, care l-ar face să înţeleagă că
“fără muncă şi fără capitalizarea ei, adică fără economie, nu există
libertate. Celui care n-are nimic şi nu ştie să se apuce de nici un
meşteşug (de nici o activitate n.n.) dă-i toate libertăţile posibile, tot rob
e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi care ţine o bucată de pâine în
mână, căci e cu totul indiferent dacă închizi o pasăre în colivie sau
dacă ai strâns, de pretutindeni, grăunţele din care ea se
hrăneşte”1190.
Iar politicienii, la rândul lor, să “capete convingerea că
statul român, moştenit de la zeci de generaţii care au luptat şi
suferit pentru existenţa lui (pentru ca el să poată exista n.n.), formează
moştenirea altor zeci de generaţii viitoare şi nu e jucăria şi
proprietatea, în exclusivitate, a generaţiei actuale”1191. Această
conştientizare este imperios necesară, întrucât, “prin izolarea
noastră între elemente radical străine, suntem poate singurul popor
condamnat a nu face politică momentană, ci pe secole înainte”, mai ales în condiţiile în care, “toate puterile apusene ştiu că posedăm înlăuntrul nostru (în interiorul societăţii noastre n.n.) veninul
descompunerii sociale, demagogia”1193, iar “politica străină,
împreună cu străinii care ne guvernează, tind la substituirea
elementului român prin scursuri din toate unghiurile lumii”1194
…”Sărăcia pentru mase e cu mult mai deschisă corupţiunii decât
averea”1195. “O serioasă turburare socialistă ameninţă Europa.
Cetăţenii <<liberi, independenţi şi înfrăţiţi>> ai republicei universale,
care sunt reprezentaţi (inclusiv prin n.n.) prin liberalism, încearcă a
răsturna toate formaţiunile pozitive de stat. Atentate, scene de uliţă,
turburări, încep a-şi arunca umbrele de pe acum. Cercul de oameni
într-adevăr culţi e foarte mic. Împrejurul acestui cerc e unul mai
mare, al publicului cult, care poate să priceapă şi să aprecieze
cultura învăţaţilor, fără însă de-a produce ceva pe acest teren.
Masa e sau incultă sau pe jumătate cultă, lesne crezătoare,
vanitoasă şi lesne de amăgit. Oamenii cu cunoştinţe jumătăţite,
semidocţi sau inculţi cu totul, caută a o asmuţi asupra claselor
superioare, a căror superioritate constă în naştere, avere sau
ştiinţă. Cultura omenirii, adică grămădirea unui capital intelectual şi
moral, nu seamănă cu grămădirea capitalurilor în bani. Victoria
principiilor liberale-socialiste1196 însemnează moartea oricărei
culturi şi recăderea în vechea barbarie. Cultura oricărei naţii
e-mpresurată de-o mulţime oarbă, gata de-a recădea, în orice
moment în barbarie”1197. “În cursul întregii istorii a românilor putem
vedea, la ivirea unor pericole mari, înveninându-se, şi mai mult,
urile de partid, netoleranţa politică”1198. “Sentimentul istoric al
naturii intrinseci a statului sau o mână de fier, din nefericire,
lipsesc; aşa încât, departe de-a vedea existenţa statului asigurată
prin cârma puternică şi prevăzătoare a tot ce poate produce naţia
mai viguros, mai onest şi mai inteligent, suntem, din contră, avizaţi de-a aştepta siguranţa acestei existenţe de la mila sorţii, de la pomana împrejurărilor externe, care să postuleze fiinţa statului
român ca pe un fel de necesitate internaţională. Cumcă acea
necesitate internaţională n-are nevoie de-a ţine seama de
sentimentele noastre intime, de existenţa rasei latine, ci numai de
existenţa unui petec de pământ cvasineutru lângă Dunăre, ne-a
dovedit-o cu prisos Congresul (de la Berlin n.n.). Ce-i pasă
Congresului că se răpeşte o parte din patria străveche a neamului
românesc ca atare? Ce li-i lor de Hecuba? Ce-i pasă cine va locui
pe pământul românesc? Materialul de oameni îi e indiferent,
cestiunea europeană e ca să existe o fâşie de pământ între Rusia,
Austria şi noile formaţiuni ale fostei Turcii, încolo lucrul le e
totuna”1199. “Istoria îşi are logica ei proprie: nici un neam nu e
condamnat de a suporta, în veci, un regim vitreg, corupt şi
mincinos. Ne temem că aproape e ziua în care simţul conservării
fizice, revoltat de maltratările administrative şi fiscale şi de
exploatarea excesivă din partea străinilor, va preface poporul
nostru într-o unealtă lesne de mânuit în contra chiar a existenţei
statului”1200…
Prin urmare: atenţie! “Greşalele în politică sunt crime; căci
în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică
dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani
înainte, viitorul ei”.

GALEN ON BLOODLETTING

Book Review>
Peter Brain, "GALEN ON BLOODLETTING"
C,...ge U---ty Press | ISBN: 0521106540 | 2009 | PDF | 204 pages | 2,52 mb

For more than two thousand years, almost all doctors in the West used bloodletting to treat a great variety of diseases and conditions. In an attempt to find out why they acted thus, Dr Brain has translated the three works on bloodletting by the second-century physician Galen, which provide by far the most comprehensive account of the practice in antiquity.

This is the first published version of these works in a modern language. After a brief summary of Galen's medical system, the author goes on to consider the origins of Galen's ideas and methods, with particular reference to the Hippocratic writings, and the question why Galen, in common with most of the ancient physicians, believed in the efficacy of the comedy.

The effects of bloodletting are considered in terms of modem physiology and medicine, and the possibility is explored that it may indeed have been beneficial in the conditions prevailing in Galen's time.

LIBERALISMUL COSMOPOLIT

Liberalismul cosmopolit”(idem, «Românul» înşiră…, Timpul, 30 septembrie 1882, în
Opere, vol. XIII, pag. 196), „un liberalism care-a folosit străinilor şi a ruinat cu
totul poporul nostru propriu”., ibidem

material oferit prin amabilitatea dlui de Radu Mihai Crişan
(extras din lucrarea>
Eminescu interzis : gândirea politică / Radu Mihai Crişan. - Bucureşti : Criterion Publishing, 2008)

Această lucrare este finanţată şi apare sub egida Asociaţiei Acţiunea Română.

Toate drepturile de multiplicare, traducere, adaptare şi difuzare a acestei lucrări sunt
absolut libere (gratuite şi neîngrădite), atât pentru România cât şi pentru fiecare dintre
celelalte ţări ale lumii.


„A fost în adevăr marea operă a maestrului din Strada Doamnei de-a face pe lume să crează că interesele naţionale sunt identice cu acelea ale liberalismului cosmopolit, de-a combina în unitate liberalismul cu
naţionalitatea şi de-a sacrifica pe nesimţite pe cea din urmă celui dentâi. Ei bine, lumea l-a crezut şi orice reformă în senzul său rupea bucăţi câte unul din elementele vieţii naţionale; azi prerogativele politice ale proprietăţii istorice, mâni biserica, poimâni breslele, până ce toată combinarea organică, datorată veacurilor, s-a prefăcut într-o grămadă de indivizi fără nici un fel de legături între ei decât acelea ale unui interes momentan. Dar o grămadă de indivizi nu e un popor, precum o movilă de frunze şi rădăcini
uscate nu e pădure.
Acest rezultat l-a avut în România lepădarea tradiţiei, lipsa de simţ istoric, pripa de-a ajunge, fără cultură şi fără avere suficientă, la rezultatele civilizaţiei apusene”., ibidem
„Un copac nu poate creşte decât din rădăcinile sale proprii, nu poate da decât frunzele şi fructele sale proprii. Tot astfel şi cu un popor.
Frunzele şi fructele de carton, atârnate pe arborul dezrădăcinat al naţionalităţii nu sunt un produs organic, ci un artefact sterp, incapabil dea se regenera”., ibidem, pag. 197
„Nu e om cu oarecari cunoştinţe cari să conteste faptul că un popor relativ înapoiat, adus prea repede în contact c-o civilizaţie străină superioară, e în pericol de-a pieri. Degeaba ne-am zbate împotriva acestui
dureros adevăr. Din momentul în care românul a intrat în contact cu mii de oameni cu deprinderi economice mai energice, de-un egoism mai pronunţat, de o cultură mai mare, desigur acei oameni au devenit vânătorii
lui şi el vânatul”., idem, Câteodată ne cuprinde…, Timpul, 25 septembrie 1882, în Opere, vol.
XIII, pag. 193
„Nicicând în decursul istoriei, elementul român de lângă Dunăre n-a fost într-o stare mai rea şi mai periculoasă. Nu există vecin, mic sau mare, care să nu aibă sub stăpânire-i câte un fragment al acestui popor, pe care caută a-l absorbi; nu există unul deci ale cărui interese să nu ne fie
opuse pân-la un grad oarecare. Străbătuţi în cruciş şi-n curmeziş de curente politice şi economice străine, în loc de-a strânge cu mână rezăşească petecul acesta de pământ, am făcut din el patria tuturor
popoarelor, un [h]otel pentru oricine şi pentru orice; în loc de-a ţine morţiş la dreptul vechi, la tradiţii şi lege, am crezut a putea uimi lumea prin aparenţele unei civilizaţii ce nu există şi, paralel cu importul de marfă
străină, ne-am îmbolnăvit sufletul cu importul unor instituţii şi idei,potrivite poate cu stările de lucruri din Apus, dar nepotrivite c-un popor sărac şi unilateral în ocupaţiunile lui”., ibidem
„În nici o ţară din lume cheltuielile n-au devenit în douăzeci şi cinci de ani, de şase ori mai mari. S-au îndoit, s-au întreit(;) însă paralel cu o dezvoltare imensă a bogăţiei naţionale: nicăiri bugetul n-a devenit de şase
ori mai mare, rămânând populaţia aceeaşi la număr şi fiind tot atât de săracă ca mai nainte.
Populaţia noastră cea rafinată, care exige de la stat o sumă de servicii nouă, consistă(;) din milioane de oameni cari se hrănesc aproape [în] esclusiv[itate] cu mălai, cari nu ştiu scrie şi citi, cărora pentru dări li se
vând hainele de pe ei şi instrumentele de muncă, a căror persoane chiar se scot la mezat pentru a fi închiriate ca vitele. În favorul acestei populaţii «rafinate» s-a înşesit bugetul cheltuielilor?
Dar, în genere, ce comparaţie se poate face între noi, popor agricol, rămas îndărăt în toate privirile, cu Olanda bunăoară, care nu e(;) ţară mică, ci un stat vechi ce-n decursul secolelor trecute a dominat mările
şi a jucat rolul de putere mare? Ce comparaţie între noi şi Franţa ori Anglia? E o adevărată ironie, e o batjocură a celui mai de rând bun-simţ dea compara mărimi incomensurabile (mărimi incomparabile n.n.) şi de-a vorbi de augmentarea bugetului Olandei pentru a esplica neprevederea şi dezordinea de la noi.
Suntem departe de-a voi trecutul, pentru că această voinţă ar fi în deşert. Orice pripă în dezvoltarea organică nu se poate face nefăcută; odată porniţi pe această clină, întoarcere nu mai e cu putinţă”., ibidem
„Ca să venim dar de unde am plecat, susţinem din nou că starea veche de lucruri – care nu se mai poate reintroduce în nici un chip, să fie bine înţeles – era mai favorabilă existenţei şi dezvoltării normale a
poporului nostru. Atât am zis şi nimic mai mult. Poporul poate era sărac, dar nu era mizer, nu sleit. Sunt fără îndoială oameni cărora dezvoltarea aceasta le-a folosit, pe cari i-a ridicat din nimic, i-a făcut bogaţi şi
puternici; dar acei oameni nu sunt poporul românesc”., ibidem
„Dacă prosperitatea pe espresia geografică e totul, iar espresia etnologică a naţionalităţii nu-nseamnă nimic, atunci fără îndoială e mare progres şi ne-am mira de-un singur lucru, de ce «Românul» n-ar propune
mijloace pentru ca acest progres să fie şi mai mare? Există oameni cari susţin cu toată seriozitatea că colonizarea ţării c-un popor străin i-ar schimba cu desăvârşire faţa, că ţara ar merge înainte chiar dacă poporul românesc ar pieri”., ibidem
„Ce ajută dar întâmpinarea că producţiunea şi esportul au crescut când toate acestea nu se răsfrâng asupra populaţiunii decât sub formă de cădere economică şi morală?
Dar a crescut suma bunurilor existente în România? Acesta ar fi un rezultat fericit pentru adepţii şcoalei de la Manchester, pentru cari bunurile sunt totul, omul nimic; dar când acest rezultat a fost obţinut cu
sacrificarea imensei majorităţi a populaţiunii indigene un român nu se poate felicita. S-ar putea felicita oameni pentru cari ţara însemnează totalul chilometrilor pătraţi, indiferent fiindu-le cine trăieşte pe ei, dar nu omul
pentru care ţară şi naţionalitate sunt noţiuni identice.
S-au zidit fără îndoială multe palate în Bucureşti, s-a înmulţit numărul acelora cari trăiesc numai în capitală sau numai în străinătate, ţara munceşte înzecit pentru a întreţine absenteismul şi luxul, precum şi
pătura numeroasă de oameni cari şi-au făcut din politică o profesie lucrativă; dar tot acest lustru occidental e urmat de umbra viţiului şi a unei mizerii care, orice s-ar zice(;), nu exista în ţară, nu era cu putinţă să
existe”., idem, Nu-nţelegem ce folos…, Timpul, 2 octombrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 198
„În zilele lui Ştirbei-Vodă escedentul anual al cutiilor satelor era de câteva milioane de franci. Aceşti bani nu se datorau unor dări comunale deosebite, ci erau o parte a dărilor către stat ce rămânea în folosul
comunei. Prin urmare nu existau resturile de dări, nu împrumuturi cămătăreşti spre a le plăti, nu dorobanţi împlinitori, nu biletele galbene ale perceptorilor, c-un cuvânt nimic din câte azi [î]l aduc pe locuitor de-a i se
face negru dinaintea ochilor”., ibidem
„Un popor incult care tinde cu stăruinţă, însă gradat, de-a ajunge la civilizaţie, care se deprinde el însuşi zi cu zi a-şi apropria îndemânările şi cunoştinţele altora, ajunge în adevăr să egaleze pe ceilalţi. Dar la aceasta
nu gândeşte nimenea. Lucrul la care aspiră toţi este a se folosi numai de avantajele civilizaţiei străine, nu însă a introduce în ţară condiţiile de cultură sub cari asemenea rezultate să se producă de la sine.
Natura omenească şi natura organică însă îşi au economia lor, care nu se poate ignora decât în detrimentul vitalităţii. Când o societate contractează necesităţi nouă ca a noastră ea trebuie să contracteze
totodată şi aptitudini nouă. Un organism e rezultanta a două puteri opuse: a eredităţii, principiul conservator, prin care rasa şi individul păstrează şi transmite la urmaşi calităţile care i-au fost favorabile în lupta pentru
existenţă, şi a adaptabilităţii, principiul progresiv, prin care rasa caută a-şi apropria aptitudini nouă, ce i le impune noul mediu înconjurător.
Dar pentru ca adaptabilitatea să câştige calităţile nouă se cere timp. Mediul social şi economic în care un popor trăieşte nu trebuie schimbat peste noapte, ci încet, pentru ca oamenii să aibă timpul necesar
să se adapteze condiţiunilor nouă. Daca reforme şi schimbări vin peste noapte, ca la noi, cu aruncarea în apă a oricării tradiţii, se ajunge unde am ajuns noi. Calităţile din trecut devin insuficiente pentru a susţine
exigenţele prezentului, bilanţul puterilor risipite întrece pururi pe-al celor puse la loc, organismul îşi încheie socoteala sa zilnică cu deficite cari se traduc în morbiditate şi în mizerie.
A sconta viitorul e lesne, şi cămătarul cel mai facil e timpul. Un copil poate avea plăcerile bărbatului, o naţiune incultă rezultatele civilizaţiei, dar cu ce preţ? Cu acela al degenerării şi al stingerii timpurie,
căci scontul pe care-l face timpul e mai scump decât oricare altul.
Din cauza acestui punct de vedere, adevărat pentru totalitatea fiinţelor organice, suntem numiţi reacţionari. E matematic sigur cu toate astea că tot ce se face fără o dezvoltare paralelă a culturii în zadar se face,
că orice progres real se operează nu în afară, ci înlăuntrul oamenilor şi că, cu cât aparenţele nejustificate ale progresului sunt mai mari, cu atât regresul real cată să fie şi el mai simţitor.Şi acest regres e foarte mare, orice s-ar zice; e un regres organic care atinge sănătatea, făptura fizică, bunul trai, bunele moravuri, c-un
cuvânt întreaga constituţiune fizică şi morală a populaţiunilor noastre.
Ceea ce ne dă dreptate(;) – în contra voinţei noastre şi din nenorocire – e realitatea. Chiar de-am voi să calomniem, nu putem. De-am voi să zugrăvim lucrurile mai rele decum sunt condeiul nostru abia e-n
stare a atinge umbra realităţii. Pentru a putea exagera ceea ce se-ntâmplă în ţară, în Parlament, în administraţie, în viaţa economică şi morală a imensei majorităţi a poporului, ar trebui cineva să-mprumute colorile negre din Infernul lui Dante.
Şi oare nu este această Românie pentru poporul ei propriu un adevărat infern? Am dori să treceţi graniţa pe oriunde poftiţi, să ne spuneţi unde veţi găsi atâta boală, atâta mizerie, atâta rău trai şi totodată atâta gol
sufletesc ca la populaţiunile din ţara noastră”., idem, De câte ori contestăm…, Timpul, 12 octombrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 201
„E lesne a înfrumuseţa lucrurile, dar ceea ce nu se schimbă prin teorii şi tirade e realitatea.
În unele judeţe populaţia [etnic românească] scade”(ibidem) – („Să venim cu statistica, multă-puţină câtă se face la noi, pentru a proba că în ţara aceasta, care se numeşte românească, elementul românesc este cel
care scade la număr, el e cel atins de morbiditate şi moarte, că nici catolici, nici izraeliţi, nici oameni de vro altă lege n-au a înregistra pierderi anuale atât de însemnate ca poporul ortodox, adică cel de limbă română?”, idem, S-o lovi…, Timpul, 5 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 235) – „în cele mai multe
stagnează şi s-apropie de scăderea absolută, numai în câteva de-a lungul Dunării, prin locuri mai puţin populate, sporeşte. E verisimil că nici şcoala nu ajută în contra mizeriei. Ea poate ridica un popor sărac, dar sărăcia dispune de condiţii de existenţă; unde e mizerie acolo condiţiile de existenţă
sunt nefavorabile, cel mizer se zbate în zadar, puterile cheltuite sunt pururea superioare celor reproduse, el sfârşeşte prin a se istovi, prin a-şi slei viaţa în silinţe zadarnice.
Şi de ce aceste condiţii de existenţă lipsesc? Pentru că poporul are un guvern cu mult prea scump pentru nivelul lui de cultură; pentru că trebuinţele claselor lui superioare sunt cu mult prea numeroase ca munca
lui să le poată satisface, pentru că e un popor incult, agricol, ce fusese menit a trăi, poate o sută de ani încă, în condiţii mai primitive pentru a ajunge numai la dezvoltarea agriculturii, pe când trebuinţele statului şi ale
societăţii sunt moderne, ultramoderne chiar: sunt ale unui stat industrial; pentru că în locul vechei organizări, care nu costa aproape nimic, avem azi o nouă aristocraţie, cu totul improductivă, de sute de mii de oameni cu aspiraţiuni imense, cu capacităţi nule.
E acum vina noastră dacă această pseudocivilizaţie, această înmulţire a trebuinţelor făr-o sporire paralelă a aptitudinilor fizice şi intelectuale, s-a îmbrăcat sub forma liberalismului, s-a numit liberalismul
din România? Arătăm atât rezultatele cât şi cauza; o facem după îndreptarul unui adevăr valabil pentru lumea organică. Daca rezultatele sunt de netăgăduit, daca cauza e asemenea stabilită, de puţin interes e dea
ne da porecla de reacţionari sau legitimişti. Lucrurile rămân din nefericire aşa cum sunt, chiar daca cerul ar fi o hârtie şi marea o cerneală, pentru a dovedi contrariul. În contra evidenţei probe nu există”., idem, De câte ori contestăm…, Timpul, 12 octombrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 201, 202
De la 1866 „deja s-a introdus practica de a mâna satul ca pe o turmă la arendaşul protejat de guvern şi de a angaja cu de-a sila pe fiecare locuitor în socoteala dărilor pe care le avansa arendaşul. Căci cine nu poate
rămânea dator nici în daraverile sale private, nici ca datornic al statului este românul. Daca un grec sau un jidan nu-şi poate plăti datoriile dă faliment şi s-a încheiat. Daca nu-şi poate plăti dările, i se constată
insolvabilitatea şi s-a încheiat asemenea. Ţăranul trebuie să plătească. Un om poate fi oricât de necinstit în ţara aceasta, el poate lua o moşie a statului fără a plăti arenda pe ani de zile: statul va pierde pur şi simplu
suma ce i se datoreşte. Dar ceea ce ţăranul ar fi datorind acestui om se împlineşte cu cea mai mare rigoare.
Dura lex, sed lex zice «Românul»? Nu legile sunt însă de vină la toate acestea, ci starea societăţii. Când vedem deasupra unui popor sărac, incult şi nenorocit, superpuindu-se milioane de mijlocitori şi de cocote,
când vedem luxul şi desfrânarea unei clase întregi, a cărei singură cunoştinţă constă în a scrie neortografic şi a citi, când socotim sutele de milioane cu care se întreţin clase improductive şi netrebnice cată să
deducem neapărat că pensii reversibile, câştiguri din răscumpărări, misiuni, diurne, cumul, toate trebuiesc plătite în ultima linie prin sudoarea omenească, prin muncă omenească. Şi fiindcă producţiunea actuală nu
mai ajunge spre a acoperi bugetul Sodomei şi Gomorei, spre a întreţine lenociniile stăpânitorilor, de aceea se scoate la mezat până şi persoana ţăranului”., idem, «Luptătorul» din Focşani…, Timpul, 3 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 157
„În toate provinciile Daciei lui Traian poporul autohton e o vită menită a ţine în spate populaţii străine. În Ardeal munceşte pentru ungur, în România pentru greco-bulgar şi pentru jidan, căci zeci de mii de zile de
lucru abia acopăr pensia reversibilă a unui grecotei. Şampania băută cu comunarzii din Paris, mătasa ce îmbracă cocotele capitalei, monoclele ce armează ochii pornoscopilor, toată mlaştina aceasta etnică şi morală, toată adunătura asta scursă din câteşipatru unghiurile lumii trăieşte în ultima linie din vânzarea de braţe omeneşti cu luna şi cu ziua, căci orice braţ care nu produce nimic trăieşte de la braţul care produce ceva.
Despotismul, oricât de odios ar fi, totuşi are mai multă îngrijire de popor decât republica străinilor din România, cu eticheta ei monarhică. Căci această republică nu are şi nu a avut o altă menire decât a constitui
din străini clase privilegiate, din român un sclav al lor. Adunături de rase degenerate, cari coboară zi cu zi mai jos pe scara organică(;), acestea domnesc asupra poporului românesc; pentru a plăti trebuinţele lor, lenea, inepţia economică şi sterilitatea lor intelectuală, poporul românesc se scoate la mezat şi se închiriază, asemenea catârilor şi cailor de birjă, cu luna şi cu ziua”., ibidem
Iată dară de ce „se apropie din ce în ce mai mult termenul fatal al încetării libertăţilor publice(;)”(idem, Precum astronomul…, Timpul, 2 noiembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 213); „se apropie ora în care, în România, omului de la guvern îi va fi permis totul, cetăţeanului nimic”(ibidem): „regimul demagogiei
autoritare”.(idem, Graba cu care…, Timpul, 10 noiembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 219)
„Regimul(;) cel mai favorabil dezvoltării viciilor şi cupidităţii”.(ibidem)
„Parlamentul compus numai din recomandaţi şi din creaturi”.(ibidem)
„Despotism pseudo-parlamentar lipsit de orice control.
Chiar acum, când o mână de oameni independenţi tot mai găsesc mijlocul de-a pătrunde în Adunări, controlul nu este nimic mai puţin decât eficace; miniştri şi partid guvernamental trec peste întâmpinările cele mai justificate cu câte-o sofismă calculată după uşurinţa auditoriului sau cu câte-o contrazicere vulgară. Ce va deveni însă controlul ce are a-l exercita puterea legiuitoare când atotputernicia guvernamentală nu va mai avea a se teme nici de criticile cuviincioase ale unei opoziţii moderate?”., idem, Încă din sesiunea trecută…, Timpul, 12 noiembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 214
„Veacurile viitoare nu vor putea să treacă fără un zâmbet de dispreţ peste uşurinţa cu care aruncăm de la noi bunuri morale pentru care un alt popor, mai aspru, mai primitiv şi mai tânăr, ar risca liniştea
publică chiar. Ei bine, prin proiecte fragmentare şi votate ad-hoc se escamotează în România Constituţia şi regimul electoral şi această răsturnare cu susu-n jos a sorţii politice a ţării, această desfiinţare prin
subrepţiune a libertăţilor publice nu mai are puterea de-a tulbura apatia în care am căzut.
Ce ne mai interesează pe noi, ce mai e în stare a ne mişca?
S-ar părea că ne-am săturat de spectacolul inegalităţii, decretate oficial, între nulitate şi merit. Atâtea nulităţi s-au ridicat în cei din urmă ani, atâţia cavaleri de industrie s-au îmbogăţit încât spectacolul nu ne mai
interesează şi pare c-am voi să vedem ceva nou, fie chiar cu preţul libertăţilor publice, fie chiar sub absolutism.
Nu mai e îndoială pentru nimeni că reformele ce se operează acum constituie începutul dictaturii”., ibidem
„Se-nţelege. Mutre confiscate, cărora orice om onest le-ar fi închis uşa înaintea nasului, s-au ridicat(;) în sferele de sus, formează aşa-numita societate la baluri(;) şi la Curte(;). De gâtul unor trădători notorii s-au
atârnat semnele de onoare ale ţării(;); toată plebea asta politică e azi scoasă din cutie, parfumată, înmănuşată, lustruită”., idem, Precum astronomul…, Timpul, 2 noiembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 214
„Toţi oamenii aceştia s-au îmbogăţit. Pe ce cale e de prisos a o spune; nu e aproape unul care nu s-ar putea aranja sub un paragraf din Codul lui Vasile Vodă Lupu, după carele abuzul unei vrednicii publice
pentru a face avere se pedepsea încă cu cordonul Sfintei Cânepe. Ei bine, aceşti oameni nu pot risca căderea. Ce s-ar alege, pentru numele lui Dumnezeu, de cei ce au trimis pe ţărani sub suliţi căzăceşti până dincolo de Balcani; ce s-ar alege de cei cari, însărcinaţi cu răscumpărarea, au făcut în acel timp milioane; ce s-ar alege, social vorbind, de toate elementele acestea oculte, brutale, comune, cari s-au cocoţat deasupra ţării, cari s-au îmbogăţit, cari, mai mult, s-au aristocratizat?”., ibidem, pag. 213
„Aceşti oameni vor să păstreze ce au. Nu numai averea – căci asta n-ar însemna nimic – nu! Influenţa, vaza, rangul în ordinea socială, jeţurile din Adunare, cu un cuvânt tot ce sărmana vale a Dunării a avut de oferit
meritului sau talentului, tot de d[omnul] Brătianu a monopolizat pentru creaturile sale. Toate trebuiesc păstrate în mâna Pătârlăgenilor şi Costineştilor (în mâna parveniţilor maloneşti n.n.), toate trebuie să rămâie
zestre inatacabilă a nulităţilor, o schimbare de guvern să nu mai fie cu putinţă; arhiliberalii au devenit arhiconservatori în ceea ce-i priveşte şi nu se sfiesc nici înaintea… dictaturei personale(;)”., ibidem, pag. 214
„Oricare putere(;) va putea spune: Fii mai espeditiv, d-le prim ministru, ştim cum stau lucrurile la d-voastră. Vrei să pretinzi că ridicolele figurine pe cari le-ai numit deputaţi îţi rezistă? Nu ne jucăm de-a baba oarba.
Mişelia înlăuntru, umilirea în afară – iată care va fi caracterul acestei dictaturi în România. Căci acesta nu este absolutismul monarhic, răsărit din iubirea unui mare cap încoronat pentru clasele de jos”.(ibidem)
„Nu este Frideric II sau Iosif II… e Vitellius cu corupţiunea adâncă, cu mijloacele moleşitoare, cu dezbărbătare”., ibidem
„Absolutismul nu e pururea şi pretutindeni o nenorocire. Adeseori el e necesar şi mari creaţiuni istorice i se datoresc. Dar… absolutismul
sincer, întemeiat ca atare pe dreptul public al poporului, absolutismul care nu se ruşinează de sine însuşi şi care crede că, prin o biurocraţie energică, cu învăţătură de carte şi incoruptibilă, se poate produce mai mult bine decât prin discuţiile adese sterpe ale unor parlamente inculte. Dar a avea un absolutism bazat pe minciuna parlamentară însemnează a avea o companie de esploatare în capul ţării, care păzind cu ipocrizie formele esterioare ale parlamentarismului, e despotică nu în folosul statului şi al populaţiunilor, ci în folosul [a] o mână de oameni lacomi de avere şi moraliceşte putrezi”., idem, Friguri de reforme…, Timpul, 17 septembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 190
„Permită-ne d[omnul] C.A. Rosetti a-i face o mărturisire modestă, căreia va binevoi a-i da puţină crezare. Şi noi am studiat istoria. Din această istorie, scrisă de oameni nepărtinitori, am constatat cu mirare că
starea bună sau rea a unei societăţi nu atârnă mai niciodată de forma de guvernământ, de legi, ci cu totul de alte împrejurări. Am constatat cu mirare cum despoţi care considerau statul ca pe o proprietate a lor şi legile
ca pe nişte acte de bunăvoinţă personală au produs cele mai fericite efecte în ţările supuse lor. Un Frederic II, un Iosif al II[-lea](;) o Elisabetă a Angliei au întemeiat cultura, buna stare economică, dreptatea în statele lor, guvernul unui despot ca Napoleon I a făcut mai mult pentru bunăstarea şi administraţia regulată şi îngrijită a Franţei decât tot şirul de regi dinaintea lui. Pe de altă parte, state cari au avut sufrajul universal, ca Roma sau ca republicile Greciei, au decăzut până unde numai o colectivitate omenească poate decădea”., idem, Sunt o seamă de medici…, Timpul, 7 septembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 185
„Din nou ni se spune bunăoară că dorim întoarcerea stării de lucruri înainte de 1700, că vorbim cu deliciu de un Domn de sânge, înconjurat de-o aristocraţie istorică, ba «Românul» are chiar aerul de-a ne face o imputare din aceasta. Să ne-nţelegem: nu dorim nici una nici alta.
Dar de ce n-am aminti cu iubire trecutul? Fără îndoială vechii Domni cari şi-au întins armele până-n Dunăre şi Nistru, ei, scut creştinătăţii precum [î]i numea Biserica şi evul mediu, n-au existat pentru a face ruşine generaţiei actuale, şi acea aristocraţie, cu independenţa ei de caracter, cu curajul ei, ale cărei privilegii consistau în datorii cătră ţară mai grele decum alţii aveau a le purta, asemenea n-ar fi vro pagubă dac-ar
exista şi astăzi. Dar de la părerea de rău după veacuri trecute de neatârnare până la dorinţa nerealizabilă de-a restabili trecutul e o mare deosebire.
Daca ne place uneori a cita pe unii dintre Domnii cei vechi nu zicem cu asta că vremea lor se mai poate întoarce.
Nu. Precum lumina unor stele ce s-au stins de mult călătoreşte încă în univers, încât raza ajunge ochiul nostru într-un timp în care steaua ce a revărsat-o nu mai există, astfel din zarea trecutului mai ajunge o rază
de glorie până la noi, pe când cauza acestei străluciri, tăria sufletească, credinţa, abnegaţiunea nu mai sunt. Degeaba pitici moderni ar îmbrăca zalele lor mâncate de rugină dacă nu pot umplea sufletele cu credinţa şi
smerirea celor vechi.
Ci nu de ei poate fi vorba când discutăm ceea ce se petrece în zilele noastre; nu virtuţile lor de eroi şi de sfinţi pot fi măsura virtuţilor confiscate ale ilustraţiunilor actuale. Nu abnegaţiunea, onestitatea vulgară,
care e dator s-o aibă orice om de rând, nu eroismul, sentimentul celei mai simple datorii, iată ceea ce căutăm în zădar la adversarii politici. Nu restabilirea trecutului; stabilirea unei stări de lucruri oneste şi sobre, iată
ţinta la care se mărgineşte oricine dintre noi”., idem, Observăm că unirea…, Timpul, 9 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 237
216 „Programa(;) din 1857 n-a avut decât un singur rezultat: de-a înlesni tuturor străinilor din ţară libertatea de-a esploata, căci libertatea de-a munci n-a cerut-o nimeni, de vreme ce-a existat totdauna. Nici una din
legile vechi n-a oprit pe stâlpnicul Simeon de-a căputa cizme sau de-a cultiva dovleci; dar piedici pentru a deveni esploatatorul acestui popor, neavând alte cunoştinţe decum le are un cârpaci, asemenea piedici vor fi
existat în adevăr.
Asta e însemnătatea întregei revoluţii sociale, patronată de d[omnul] C.A. Rosetti şi de naturile catilinare adunate împrejuru-i. Trebuia să se creeze un mijloc pentru a face din ignoranţi, din străini, din oameni
fără trecut, fără patrie proprie şi fără naţionalitate proprie o pătură de esploatatori în România. Acest mijloc au fost reformele liberale, egalitatea politică a acestor oameni(;) cu populaţia proprie a ţării”., idem, Credem a fi demonstrat…, Timpul, 5 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 159
„Orice demnitate publică e în România apanajul ignoranţei şi al străinătăţii.
Gazeta de San-Petersburg, dând seamă despre cartea d-lui Martens asupra Egipetului, zice că egiptenii nu sunt o naţiune, ci o adunătură de naţionalităţi, că nu pot fi independenţi, căci o sumă de interese europene sunt angajate acolo, că pseudoautonomia ţării e un rezultat al rivalităţii puterilor care-şi ţin cumpăna şi că soluţiunea cea mai bună e de-a menţine statu-quo şi a face ca Canalul de Suez să nu încapă sub predominarea escluzivă a unei singure puteri.
Puneţi în loc de egipteni români, în loc de Suez Dunărea şi e exact starea României(;).
Românii nu mai sunt o naţiune, ci o adunătură de naţionalităţi.
Negoţ, funcţii publice, proprietate fonciară – toate foiesc de numiri străine, cărora li-i de România cum ni-i nouă de China. Şi asta merge crescendo. În fiece an, de la venirea lui Carol Îngăduitorul încoace, intră câte 20.000 de străini în ţară, un oraş întreg de esploatatori. Între aceşti 20.000 abia vor
fi(;) poate(;) 1.000 de oameni dispuşi a munci. Restul sunt oameni incapabili de muncă, speculanţi, mijlocitori, rase neuropatice, fără musculatură, cari fug de muncă ca dracul de tămâie”., ibidem
„Când vede cineva suma imensă de pierde-vară care populează oraşele, sutele de mii de oameni care se ocupă cu treburi fără de nici o utilitate, e silit a admite că întreţinerea acestor oameni cată să se traducă
undeva, într-un punct al ţării, în muncă veritabilă, căci numai munca produce bunuri. Când vedem dar că se vând ţăranii cu ziua şi cu luna, lucru care se-ntâmplă an de an, de la 1866 încoace, am ajuns la punctul în
care pensii reversibile, pomenele bugetare, mătasa care-o îmbracă cocotele, misiunile pretinse ştiinţifice, plagiatele ignoranţilor, discursurile insipide, enciclicele d-lui C.A. Rosetti se traduc în muncă veritabilă, în muncă vândută de administraţie pentru a întreţine aceste pături superpuse”., ibidem