TIHAN & ASOCIATII. Societate civila profesionala de psihologie
În majoritatea statelor, îngrijirea medicală este asigurată ca serviciu public. Serviciul medical public se poate limita la spitalizarea persoanelor ce au anumite indispoziţii, cum ar fi tulburări mentale, tuberculoză, boli cronice şi infecţii acute. Multe state şi-au dezvoltat sisteme de asigurări obligatorii în caz de îmbolnăvire iar alte state combină socializarea prin spitalizare cu asigurările în caz de îmbolnăvire care acoperă îngrijirea medicală generală (ex: Danemarca). Socializarea pe o plajă largă prin servicii medicale există în câteva state printre care amintim: Marea Britanie, Rusia, Noua Zeelandă.
În ţări precum SUA şi Olanda în care organizaţiile de voluntari şi non-profit asigură în mod convenabil servicii de sănătate şi operează în majoritatea spitalelor, există un pluralism în administraţia sănătăţii. Acest fapt face dificilă coordonarea. Totuşi, efortul voluntar susţinut constituie un avantaj în implicarea cetăţenilor în mod direct în dezvoltarea serviciilor lor de sănătate cât şi o infuzie în administraţie cu spiritul experimentării, fapt ce lipseşte adesea în serviciile guvernamentale.
Din punct de vedere istoric, spitalele au încercat să se dezvolte la întâmplare având puţine relaţii unele cu latele. De aceea, apare în mod frecvent o duplicare a unor servicii la unele grupuri de populaţie şi o absenţă de servicii la altele. Dezvoltarea spitalelor moderne tinde să accentueze la îngrijirea instituţionalizată, cheltuielile de îngrijire a pacienţilor. În timp, calitatea îngrijirii subiecţilr neinternaţi a crescut considerabil, totuşi s-au neglijat problemele de sănătate ce nu pot fi îngrijite în spitale. Serviciile comunitare sunt adesea sub-finanţate şi funcţionează fără a fi implicate în coordonarea cu programele spitalelor.
Se cunoaşte o tendinţă către o planificare regională a serviciilor de sănătate dedicate anumitor categorii de populaţie. Într-un plan oarecum idealizat, primul contact dintre populaţie şi sistemul de sănătate, etapă ce poate fi denumită îngrijire primară, este asigurată de personalul care lucrează în centrele de sănătate comunitară şi care ies dincolo de centrele de sănătate, în comunitate şi în casele oamenilor, venind cu servicii de prevenţie, promovare şi educare.
îngrijire primară: - nivelul îngrijirii în sistemul de sănătate, care constă in îngrijirea iniţială în afara instituţiilor specializate. (Dicţionarul Billiere de nursing)
îngrijire primară de sănătate: - îngrijiri acordate indivizilor în cadrul comunităţii, de către echipa de îngrijie primară a sănătăţii. Primul contact poate fi cu medicul generalist, specialistul de ocrotire. (Dicţionarul Billiere de nursing)
La nivelul următor, sunt specialiştii generalişti din spitalele comunitare care asigură îngrijirea secundară/ulterioară pentru pacienţii trimişi de centrele de îngrijire primară.
îngrijirea ulterioară: - îngrijirea medicală, socială şi nursing, urmând unei perioade de tratament în spital. (Dicţionarul Billiere de nursing)
Nivelul terţiar sau de îngrijire superspecializată, este asigurat de centre medicale majore, adesea un centru universitar. Diferitele niveluri ale acestei scheme regionale vor putea fi legate prin două modalităţi de fluxuri de înregistrare medicală, pacienţi şi personal.
Regionalizarea a fost pe deplin acceptată în Europa şi cel puţin în America de nord, unde spitale voluntare asigură majoritatea serviciilor generale pe termen scurt şi îşi menţin autonomia în administrare. Costurile ridicate ale îngrijirii medicale alături de cunoaşterea aspectelor inadecvate ale sistemului de îngrijire medicală, au avut ca rezultat generarea de presiuni substanţiale pentru reforma în SUA cât şi în experimentarea pe dezvoltarea îmbunătăţirii sistemului.
SERVICIILE SOCIALE ŞI DE ASIGURARE A BUNĂSTĂRII
asistenţă: sprijin, ajutor (medical, material etc);
asistenţă socială: sistem de ajutorare materială a persoanelor care nu sunt apte de muncă şi nu dispun de mijloacele necesare traiului.(DEX);
- ansamblu de instituţii, programe, măsuri, activităţi profesionalizate de protejare a unor persoane, grupuri, comunităţi cu probleme sociale, aflate temporar în dificultate, în criză şi deci vulnerabile. Acestea, datorită unor motive personale de natură economico-materială, socio-culturală, biologică sau psihologică nu au posibilitatea de a se integra prin mijloace şi eforturi proprii în colectivitate, în limitele unui mod normal, decent de viaţă. (Zamfir, Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie)
asistent social: - profesionist pregătit în rezolvarea problemelor individuale şi sociale ale pacienţilor şi familiilor lor (Dicţionarul Billiere de nursing)
Conceptele de „servicii sociale”, „asistenţă socială”, „activitate socială” şi expresii precum „administraţie socială” şi „administrare a asistenţei sociale” cât şi majoritatea politicilor şi programelor ce implică această terminologie sunt formulări şi practici esenţiale ce au marcat secolul 20 şi contunuă şi în secolul 21. Acceptată într-o formă sau alta, majoritatea lucrurilor făcute astăzi de persoane particulare, societăţi caritabile sau de către guverne ca şi servici sociale sau de asistenţă au fost realizate în trecut în mlte societăţi.
Legea mozaică, sistemul sociopolitic al Greciei cât şi al Imperiului Roman, edictele din Asoka, regulile simple ale primelor comunităţi de creştini şi instituţiile amiliei, satul şi castele din India, ca să amintim doar câteva din situaţii, conţin elemente care astăzi sunt denumite servicii sociale şi de asistenţă. Englezii elisabetani sunt cunoscuţi pentru eforturile lor în unele sectoare ale serviciilor de asistenţă socială, ce erau denumite ca „eliberarea de sărăcie”. Mai aproape de vremurile noastre, reformatorii victorieni frământaţi de sărăcie, neglijarea copiilor şi alte boli sociale s-au dovedit pionieri în multe din serviciile de asistenţă socială ale zilelor noastre chiar dacă ele au cunoscut o mulţime de nume cum ar fi „caritatea organizată”, „lucrare filantropică” sau „eliberarea din sărăcie”.
În prezent nu există definiţii universale valide ale conceptelor „servicii sociale”. În unele ţări, în special în ţările în curs de dezvoltare din est, s-a încercat aplicarea termenului de servicii sociale acelor servicii precum educaţia şi sănătatea, servicii care se adresează populaţiei în ansamblu şi, aplicarea termenului de servicii de asistenţă pentru a veni în sprijinul grupurilor vulnerabile, grupuri ce sunt defavorizate din punct de vedere social, economic, fizic sau mental sau, grupurilor speciale precum copiii, tinerii şi bătrânii. Astfel, serviciile de asistenţă socială se aplică acelor persoane care datorită unor împrejurări au decăzut din capacităţi.
O altă clasificare a serviciilor sociale şi de asistenţă se focalizează pe rolurile acestora de prevenţie şi de sprijin. Servicile de corectare exprimă fundamentul responsabilităţii umanitare şi sociale a societăţii orientată către oameni aliaţi în situaţii cumplite. Ele caută să soluţioneze trebuinţele speciale ale diverselor categorii de populaţie. Astfel de obiective pot fi realizate printr-o varietate de servicii din sfera asistenţei şi prin redistribuirea veniturilor către zonele economice aflate în necesitate.
Serviciile de prevenţie caută să diminueze tensiunile vieţii generate de schimbările sociale şi tehnologice. Aceste servicii încearcă să asigure siguranţa în abordarea problemelor la care trebuie să facă faţă indivizii şi familiile acestora, în special în perioadele de creştere economică. Dacă se dovedeşte eficient, ele trebuie să reducă necesarul pentru programele costisitoare pentru remediere.
Serviciile de sprijin lucrează cu programe educaţionale, cu serviciile de sănătate, politici de populaţie, planificarea forţei de muncă, angajare şi instruire cât şi cu proiecte de dezvoltare comunitară.
Pe scurt, există două argumente pentru serviciile sociale şi deasigurare a bunăstării.
Unele puncte de vedere le consideră ca o colecţie de măsuri de urgenţă oferite în situaţiile în care mecanismele normale – printre care economia de piaţă, individul şi familia – eşuează în realizarea trebuinţelor indivizilor.
În perioada modernă, acest punct de vedere a fost înlocuit de punctul de vedere „instituţional”, care acceptă serviciile sociale şi de bunăstare ca o funcţie necesară a oricărei societăţi, nu doar de asigurare a unor trebuinţe neîmplinite ci să servească indivizii şi să dobândească capacitatea maximă.
Având atât de multe elemente dar la fel de multe probleme, orice guvern va trebui să-şi structureze politicile sociale în funcţie de strategiile economiei internaţionale. Ca atare, se impune vizualizarea mecanismelor politicilor sociale.
Planul naţional de sănătate
.
În alocarea resurselor limitate care să asigure serviciile de sănătate pentru un număr mare de persoane sunt implicate decizii de mare complexitate. Pentru a se obţine rezultate optime, s-a accentuat pe procesul de planificare a sănătăţii cât şi pe structura unor sisteme de sănătate mult mai eficiente. Câteva ţări au stabilit unităţi de planificare în cadrul ministerului sănătăţii sau a organizaţiei naţionale de planificare.
Un aspect important al planificării naţionale a sănătăţii îl constituie coordonarea strânsă dintre planificare, buget, implementare şi evaluare a programului.
Astfel, Politica socială a României trebuie să ţină seama de secţiunile Programului national de:
1. Supraveghere si control al bolilor infectioase;
2. Imunizari;
3. Supraveghere si control al tuberculozei;
4. Supraveghere si control al infectiei HIV/SIDA;
5. Prevenire si control al bolilor venerice;
6. Prevenire si control al infectiilor nosocomiale (intraspitalicesti);
7. Transfuziologie si hematologie transfuzionala;
8. Prevenire si control al toxicomaniei si patologia indusa: ATI, psihologie clinica, toxicologie;
9. Actiune pentru mediu si sanatate (impactul factorilor de risc din mediu);
10. Supraveghere a starii de sanatate in colectivitati de copii si adolescenti> psihologie clinica, consilieri educationali, psihoterapie;
11. Supraveghere a factorilor de risc din mediul de munca si de risc profesional: psihologia muncii si organizationala;
12. Planificare familiala si de protectie a starii de sanatate a mamei si copilului> endocrinologie, psihologie clinica;
13. Sanatate mintala si profilaxie in patologia psihiatrica si psihosociala>psihologie clinica, psihoterapie, psihiatrie;
14. Prevenire geriatrica/gerontologica si protectia varstnicului;
15. Profilaxie si control pentru bolile cardiovasculare;
16. Preventie in patologia nefrologica si dializa renala/transplant renal;
17. Preventie si control in patologia oncologica si transplant medular;
18. Preventie in talasemie, hemofilie si alte hemopatii;
19. Preventie si control in diabet si alte boli de nutritie;
20. Ortopedie preventiva si recuperatorie;
21. Preventie in patologia endocrina;
22. Preventie stomatologica;
23. Reabilitare a centrelor nationale de referinta pentru laborator;
24. Standardizare a serviciilor medicale in sanatatea publica;
25. Educatie pentru sanatate>psihologie, sexologie, igiena, epidemiologie;
26. Evaluare a starii de sanatate a populatiei si supraveghere demografica: psihologie si sociologie;
27. Perfectionare profesionala continua si strategia resurselor umane> psihologie si specialisti in domeniile respective;
28. Preventie si recuperare in neurologie;
29. Reabilitare a serviciilor de urgenta pre-spitaliceasca;
30. Acreditare a unitatilor medicale de sanatate publica de stat si private;
31. Profilaxia si recuperarea balneo-fizio-climatologica;
32. Tratament in strainatate;
33. Transplant de organe si tesuturi;
şi aş adauga:
34. Medicina complementara si alternativa (conform Ordinului Practicienilor de Medicina Alternativa si Complementara)
Pentru a fi coerenţi în structurarea unor politici sociale, vom trece în continuare la modelarea conceptelor sănătate, politici sociale, social, care în cele din urmă ne conduce la schema de relaţii: securitate economică & prag de suportabilitate & social.
În măsurarea starii de sanatate au apărut abordari noi, precum:
a. extinderea conceptului de morbiditate (Wood)
-deficienta ; -incapacitate ; -handicap
b. promovarea conceptului de sanatate "pozitiva"
c. indici globali, multicriteriali - criterii:
-perceptionali ; -functionali ; -adaptare la mediu
Masurarea starii de sanatate se realizeaza cu ajutorul unor indicatori, cei obisnuiti fiind grupati in:
A. Indicatori de nivel (de rezultat al actiunii factorilor care influenteaza starea de sanatate).
1. Demografici (viata/nonviata): mortalitate, natalitate, fertilitate:
-de frecventa ; -de probabilitati, riscuri
2. Morbiditate:
-clasici ; -consecinte ale bolii (deficiente senzoriale, somatice sau psihice, incapacitate, invaliditate)
-gravitate (se masoara cu scoruri) ; -combinatii
3.Globali ai sanatatii:
-bazati pe incapacitatea functionala
-bazati pe perceperea sanatatii/bolii
B. Indicatori de factori:
-biologici ; -mediu ; -comportamente ; -servicii de sanatate (resurse), disponibilitate, utilizare
C. Complecsi
Corelarea acestor clasificări cu schemele de mai sus ne conduce la următoarea modelare a conceptului Politici sociale structurată pe domeniile majore ale ştiinţelor sociale şi pe unele caracteristici ale statului de drept.
Bibliografie
:1. Dicţionarul Billiere de nursing
2. Dicţionarul explicativ al Limbii române
3. Mihăilescu I.(coord.), Galetescu E., Dobrescu M. E., Gheorghe M., Cojocaru M., Tihan E., Populaţia: Resursă strategică. Editura FOCUS, Bucureşti, 2004,
4. Tihan E., Anatomia populaţiei. Editura FOCUS, Bucureşti, 2004,
