AUTOCONTROLUL ŞI COMPONENTELE SALE PSIHOLOGICE.

TOMA TITUS DANIEL, psiholog, jurist

1. Definiţii.
Autocontrolul, etimologic vorbind, este capacitatea de a te controla singur. În mod normal aproape orice om este înzestrat cu autocontrol, cel puţin în ceea ce priveşte unele funcţii ale organismului. Majoritatea oamenilor îşi pot controla funcţiile excretorii, pot să-şi controleze foamea şi setea, într-o măsură mai mare sau mai mică, pot să-şi controleze până la un anumit punct vorbirea şi gesturile. Acest autocontrol este însă foarte vag, deoarece el se manifestă doar atât timp cât fiinţa se păstrează în limitele unor stimuli obişnuiţi. În momentul în care suntem nevoiţi să suferim de foame câteva zile (pentru unii sunt de ajuns câteva ore) este posibil ca atunci când ne aflăm din nou în faţa mâncării să nu ne mai putem controla deloc.
Această lipsă de control sau mai exact de autocontrol este evidentă la majoritatea oamenilor. Autocontrolul trebuie verificat în situaţiile critice sau în acele momente în care fiinţa trece prin anumite încercări care depăşesc limitele obişnuitului. În special în faţa neprevăzutului se poate verifica autocontrolul. Fiecare dintre noi are ceea ce se numeşte, în mod curent o slăbiciune (frica de şerpi, câini, etc.). Atunci când stimulii cu care ne confruntăm ajung în domeniul acestei slăbiciuni, devenim complet imprevizibili ; chiar şi noi ajungem să ne mirăm de reacţiile pe care le putem manifesta atunci.
Definiţia 1 – autocontrolul este acea capacitate umană prin intermediul căreia noi ne putem comporta firesc, indiferent de natura situaţiilor pe care le trăim.
Atunci când ai posibilitatea să-ţi păstrezi un comportament absolut normal, atunci când poţi să-ţi păstrezi controlul asupra întregului corp, indiferent de ceea ce îţi este dat să trăieşti, abia atunci poţi să spui că eşti înzestrat cu o mare putere de autocontrol. Să fii la fel de natural şi în faţa succesului şi în faţa eşecului, să nu te înflăcărezi prea mult atunci când lucrurile îţi merg bine şi să nu te întristezi peste măsură atunci când lucrurile îţi merg prost,. Să vorbeşti şi să te comporţi la fel, atât cu cel ignorant cât şi cu cel înţelept, atât cu cel sărac cât şi cu cel bogat este un mod de a manifesta autocontrolul. Naturaleţea este una dintre cele mai frumoase trăsături pe care o poate manifesta un om.
Copii sunt atât de mulţi admiraţi şi iubiţi şi datorită extraordinarei spontaneităţi pe care o manifestă în comportament ; într-o secundă trec de la plâns la râs ; ei pot să râdă în hohote înainte de a li se usca lacrimile de pe obraji. Despre un copil noi nu spunem niciodată că este lipsit de control atunci când se manifestă astfel. Noi spunem că el este natural. O asemenea naturaleţe este copleşitoare şi atunci când este întâlnită la un om matur, ea conferă persoanei în cauză o forţă deosebită.
Lipsa de control se referă la schimbările bruşte care pot să apară în comportamentul nostru. Un om înzestrat cu puterea de a se autocontrola nu înseamnă că experimentează permanent o aceeaşi stare sufletească, ci înseamnă că el trece de la o stare sufletească la alta într-un mod perfect conştient, păstrând cu claritate memoria stărilor anterioare prin care a trecut. Ceea ce ne determină să ne pierdem controlul cel mai adesea este frica, iar frica este generată de ceea ce nu cunoaştem.
Definiţia 2 – puterea de a-ţi păstra o gândire coerentă, capabilă de a dispune la maxim de înzestrările sale (cum ar fi : memoria, logica, percepţia, intuiţia), indiferent de situaţiile prin care treci, se numeşte autocontrol.

Din acest punct de vedere este vorba mai mult despre un control al gândurilor. Exemplul potrivit pentru această formă de control este cel al unui acrobat de la circ. Cel care deţine controlul asupra propriilor sale gânduri se aseamănă cu un acrobat care merge pe sârmă. Un acrobat este tot timpul atent să nu-şi piardă echilibrul şi totodată trebuie să execute salturile şi celelalte mişcări pe care şi-a propus să le prezinte spectatorilor. Un om care-şi controlează gândurile se aseamănă cu un acrobat, deoarece el trebuie să-şi îmbogăţească permanent anumite gânduri, dar în acelaşi timp atenţia sa este orientată în plan secundar, asupra unui câmp cât mai vast de percepţie a altor forme de manifestare a conştiinţei pure. Trebuie permanent să-ţi dezvolţi gândirea şi totodată să elimini orice gând când apare în substanţa mentală fără acordul voinţei tale.
Definiţia 3 – starea în care un om trăieşte fiecare emoţie în profunzimea ei şi în acelaşi timp este perfect conştient de ceea ce trăieşte, se numeşte autocontrol.
Din acest punct de vedere a avea autocontrol, nu înseamnă a fi lipsit de orice capacitate de a trăii emoţia, sentimentul, de a avea o fină sensibilitate sufletească.
2. Necesitatea şi importanţa autocontrolului.
O primă situaţie în care autocontrolul este necesar a fost descrisă mai sus. Definind autocontrolul într-un sens larg, ca fiind capacitatea de a-ţi controla propria persoană, atunci autocontrolul este necesar oriunde şi oricând.
În ceea ce priveşte locul şi timpul în care trebuie să dăm dovadă de autocontrol, precizăm că nu este suficient să manifestăm stăpânire de sine doar atunci când suntem de faţă cu ceilalţi, ci şi atunci când suntem singuri. Altfel, suntem nişte făţarnici care ne controlăm doar de ochii lumii. Autocontrolul, dacă există cu adevărat atunci el se va manifesta tot timpul. Un om cu adevărat educat se comportă ca atare nu numai atunci când este de faţă altă persoană ci şi atunci când este singur.
Dintr-un alt punct de vedere, autocontrolul este echivalent cu atenţia susţinută. Astfel, autocontrolul devine o necesitate deoarece nimic nu poate fi făcut fără atenţie.
În faţa unui pericol iminent, autocontrolul este întotdeauna bine venit. Dacă nu vom intra în panică într-un moment periculos vom avea mai multe şanse să scăpăm cu viaţă sau să reducem la minim efectele dezastruoase.
Examenele vieţii pot fi trecute foarte uşor atunci când suntem capabili să manifestăm un puternic autocontrol. Vrând nevrând, viaţa ne examinează mai des decât credem noi şi autocontrolul ne poate asigura forţa necesară pentru a depăşi toate încercările cu succes. Adeseori ne producem singuri tot felul de necazuri, pentru că nu ştim să ne oprim la timp dintr-o acţiune sau alta. Unii trag multe foloase din cauză că ”i-a luat gura pe dinainte”. Autocontrolul vă va scăpa de toate aceste necazuri.
Întotdeauna pierdem foarte mult chiar şi în ceea ce priveşte sănătatea corpului fizic, datorită crizelor de mânie şi furie. Autocontrolul ne oferă arme redutabile împotriva mâniei : smerenia, calmul şi răbdarea. Nu credem că există vreun domeniu al vieţii în care să nu ne fie necesar autocontrolul ; nu există vreun moment în viaţă în care să nu ne fie util autocontrolul, sub o formă sau alta.
Foarte multe persoane îşi doresc să nu mai fie răutăcioşi, să nu mai rostească cuvinte fără să le gândească, să nu mai consume alcool etc., dar fără autocontrol nimeni nu poate să obţină ceva valoros în viaţa sa.
Stăpânirea de sine conferă o mare putere charismatică ; în concluzie, oriunde şi oricând autocontrolul este semnul distinctiv al omului superior.

3. Forme de manifestare ale autocontrolului.

Pe fiecare plan de manifestare al fiinţei putem vorbi practic de o anume formă specifică de autocontrol, însă noi ne vom rezuma să prezentăm doar trei dintre acestea : stăpânirea de sine, fermitatea şi calmul.

A. Stăpânirea de sine – se referă la conducerea sau controlul sinelui ; stăpânirea de sine devine acum stăpânire de către sine. Sinele din expresia stăpânirea de sine nu este altul decât egoul nostru ; având această clarificare deducem sensul general al stăpânirii de sine ca fiind conducerea şi controlul tuturor aspectelor care formează omul ca individualitate.

Aşadar, avem de-a face cu o expresie foarte generoasă. Totul intră în stăpânirea de sine. Tot ceea ce defineşte un om : actele fundamentale lui, gândurile şi emoţiile lui, sentimentele şi dorinţele lui, nevoile lui, toate intră în sinele care trebuie stăpânit, condus şi controlat. Stăpânirea de sine implică în mod obligatoriu cunoaşterea de sine, pentru că nu este posibil să conduci ceea ce nu cunoşti ; cunoaşterea este cheia stăpânirii de sine.

Avem cu toţii visul de a stăpâni, de a avea putere, dar nu şi dorinţa de a ne cunoaşte. A te întoarce spre tine însuţi pentru a te cunoaşte este un lucru anevoios, chiar foarte anevoios. Tot sistemul educaţional actual este bazat extrovertire, iar mişcarea fundamentală a minţii fiecăruia este de tip centrifug, totdeauna spre exterior.

B. Fermitatea – dacă bunăvoinţa noastră nu este dublată de fermitate, rezultatele în ceea ce priveşte stăpânirea de sine vor apărea foarte greu. Multe persoane reuşesc să dea dovadă de autocontrol pe o perioadă de timp relativ scurtă. dar dacă problemele care ne tulbură persistă o perioadă de timp mai lungă, este posibil ca noi să ne pierdem stăpânirea de sine ; cedăm psihic, după cum se mai spune, nu mai avem puterea de a rezista, de a lupta etc.

În aceste momente ceea ce ne lipseşte este fermitatea. Să presupunem că cineva doreşte să se lase de fumat. În primele zile este posibil să se poată controla, dar dorinţa de a fuma va deveni treptat din ce în ce mai mare. Şi dacă nu avem suficientă tărie sau fermitate îi vom ceda. Şi pe lângă faptul că vom fuma din nou, mai căpătăm şi un complex de vinovăţie şi de neputinţă, care ne va întuneca şi mai mult dispoziţia.

Majoritatea oamenilor sunt bine intenţionaţi şi au o dorinţă sinceră de a se cunoaşte şi de a deveni proprii lor stăpâni. Mulţi îşi propun să nu mai realizeze anumite gesturi, să nu mai spună anumite cuvinte, să nu mai fie răutăcioşi, să ţină posturile de peste an, să nu mai consume alcool etc., dar această dorinţă a lor rezistă prea puţin timp, pentru că ei nu urmăresc să-şi dezvolte fermitatea.
Fermitatea este de fapt puterea voinţei. Aşa cum între dorinţă şi voinţă există o diferenţă evidentă, la fel se deosebeşte şi stăpânirea de sine de fermitate. Stăpânirea de sine este începutul autocontrolului, iar fermitatea este continuarea acestuia. Tot ceea ce ne poate ajuta să ne dezvoltăm voinţa ne va dezvolta şi autocontrolul.

A da dovadă de fermitate înseamnă, dintr-un anumit punct de vedere, a reuşi să elimini din mintea ta tentaţia şi îndoiala. Acestea două sunt relele care ne macină puterea voinţei. Tentaţia şi îndoiala sunt paraziţi ai sufletului nostru, pe care de cele mai multe ori îi hrănim noi singuri. Îndepărtaţi din minte tentaţia şi îndoiala şi în urma acestui efort, fermitatea îşi va face simţită prezenţa. Aici avem de-a face cu un paradox, pentru că tentaţia şi îndoiala dacă au pătruns în suflet nu le putem scoate decât prin puterea voinţei dar, tocmai puterea voinţei este cea care a fost distrusă de tentaţie şi îndoială. Iată un cerc vicios în care suntem prinşi aproape cu toţii. Trebuie să căutăm soluţii pentru a sfărâma acest cerc vicios.

Altfel spus, fermitatea este acea formă de autocontrol care se caracterizează printr-o stăpânire de sine continuă, expansionată şi asupra aspectelor care depăşesc cadrul obişnuinţelor noastre. Necesită forţă, perseverenţă, tărie de caracter, capacitatea de îndurare, putere de sacrificiu şi o voinţă de fier.

C. Calmul – este cel mai evident semn al celui care este capabil de autocontrol. Liniştea lăuntrică, gesturile sale controlate şi graţioase, cuvintele sale stăpânite induc o puternică senzaţie de pace. Calmul este cea mai desăvârşită dintre puteri, pentru că le conţine pe toate într-o armonie perfectă.

Calmul este ceea ce urmează fermităţii. Stăpânirea de sine este dorinţa de a manifesta autocontrolul ; fermitatea este lupta cu toate obstacolele care apar ; calmul este liniştea care apare după ce am supus toate forţele adverse. Calmul este o infinită putere, care se manifestă prin non-acţiune.

Nu trebuie să confundăm niciodată calmul cu apatia, somnolenţa, sau moleşeala, pentru că veţi greşi. Calmul este cea mai puternică forţă pe care o poate manifesta o persoană.

4. Factori care slăbesc autocontrolul.

Vom menţiona în continuare factorii cei mai importanţi care conduc la diminuarea puterii de autocontrol, astfel :

Supreficialitatea – nu numai că diminuează autocontrolul, dar am putea spune că este de-a dreptul incompatibilă cu aceasta. Persona care dă dovadă de superficialitate în viaţă este vitregit de multe calităţi spirituale. El poate să se manifeste ca un om bun, liniştit, respectuos dar total ineficient.

Având o personalitate ştearsă, anostă, lipsită de iniţiative, incapabilă de a-şi forma o viaţă atractivă, persona superficială este preponderent tristă şi plină de angoase. Cu toate acestea tristeţile şi angoasele sale sunt moderate.

Egoismul – acesta ne plasează adeseori într-o poziţie greşită faţă de diferite evenimente şi forţe exterioare, care ţin de legile secrete ale universului (acestea au fost prezentate într-un capitol anterior), ceea ce înseamnă întotdeauna o condamnare sigură. Astfel de eşecuri repetate conduc, pe de o parte la creşterea rigidităţii noastre în relaţie cu ceilalţi datorită amplificării orgoliului, iar pe de altă parte la diminuarea încrederii în sine.

Mândria – un proverb românesc spune că ”Prostul nu e prost destul dacă nu e şi fudul.” Datorită mândriei nu vom cunoaşte niciodată binefacerile calmului profund. Mândria ne face să cheltuim întotdeauna mult mai mult efort pentru orice bucurie trăită.

Lăcomia – aceasta acţionează printr-un anumit gen de orbire a minţii şi de opacizare a sufletului.

Dorinţa de faimă sau de strălucire – ne poate conferi pentru început o forţă puternică şi ne înzestrează cu o mare putere de autocontrol ; însă, după ce scopul a fost atins (obţinerea unei anumite străluciri, realizări) motivaţia acţiunilor noastre dispare şi ne trezim deodată suspendaţi deasupra unei prăpăstii ; în acest moment putem înregistra un şoc teribil care ne va răvăşi întreaga viaţă.

Majoritatea ”starurilor” au deviaţii comportamentale şi un psihic mai mult sau mai puţin stabil. Cei care sunt înţelepţi şi ştiu să se ferească de dorinţa de faimă vor străluci chiar cu mult mai mult şi în acest moment celebritatea nu mai devine o povară.

Frica şi îndoiala diminuează autocontrolul – pasiunile inferioare (adică cele care ne creează dependenţă) de asemenea, slăbesc capacitatea de autocontrol.

5. Componentele psihologice ale autocontrolului.

De cele mai multe ori noi reacţionăm la stimulii care provin din exterior sau interior în mod inconştient, fără a analiza natura lor, fără a căuta o cale optimă pentru a-i integra în propria structură şi astfel, uneori acţionăm chiar împotriva propriilor interese.

Datorită vitezei mari de propagare a unui stimul prin sistemul nervos, nu putem fi conştienţi de totalitatea efectelor pe care acesta le poate provoca. De exemplu, atunci când trecem cu privirea foarte repede peste un text, nu vom reuşi să reţinem toate cuvintele ci, doar câte unul din loc în loc. Uneori putem deduce înţelesul paragrafului respectiv din puţinele cuvinte pe care le-am reţinut, alteori ajungem la o înţelegere greşită sau câteodată nu putem deduce nimic.

A. Reflexele mentale.

Majoritatea proceselor care au loc în fiinţa umană sunt inconştiente. Noi nu avem controlul asupra lor şi poate că este mai bine aşa. Ce-ar fi ca inima noastră să funcţioneze în urma unei comenzi să i-o dăm în mod conştient ? Uitând să activăm această comandă, nu am putea trăi mai mult de două-trei minute.

Deci, este minunat faptul că cea mai mare parte a proceselor fiziologice sunt automatizate şi că sistemul nervos le rezolvă singur. Există însă pericolul ca acest mod ”automat” de funcţionare a sistemului nervos să se extindă la toate acţiunile noastre, atât la cele somatice (pe care le realizăm cu corpul fizic) cât şi la cele psihice. Adică, este posibil ca atunci când repetăm unele gesturi o perioadă de timp, sistemul nervos să preia comanda asupra mişcării respective şi să o execute cu regularitate, chiar şi în momentele când nu este necesară. Astfel se formează ceea ce se numim un tic sau un act reflex condiţionat.

Acelaşi lucru se poate petrece şi la nivel psihic, cu un obicei mintal sau de altă natură. De exemplu, când eraţi mici şi mergeaţi la grădiniţă v-aţi obişnuit să număraţi copacii de pe marginea străzii. Astăzi, ori de câte ori mergeţi pe stradă, aveţi tendinţa de a număra copacii şi poate acest lucru a devenit chiar o obsesie. Ceva asemănător se poate petrece cu numerele de la maşini. La început era o curiozitate să le citeşti, astăzi poate a devenit o obsesie – citiţi numerele de la toate maşinile care trec pe lângă dumneavoastră.

În momentul în care repetăm mai mult timp unele acţiuni, ele tind să devină automate şi astfel, controlul voinţei asupra desfăşurării lor diminuează până la dispariţie. Cei care doresc să obţină autocontrolul desăvârşit trebuie să evite ”automatizarea” vieţii. Fiecare om trebuie să obţină din nou controlul asupra actelor reflexe şi chiar asupra tuturor reflexelor de natură instinctuală. Acest lucru este necesar pentru a se putea spune că s-a atins autocontrolul perfect.

Nu trebuie realizată aceasta cu dorinţa de a prelua la nivel conştient desfăşurarea tuturor proceselor fiziologice ; ele vor putea să rămână în continuare procese automate, dar dacă noi dorim la un moment dat să intervenim asupra oricăruia dintre ele, trebuie să fim capabili să o facem.

Este bine să ştim să ne controlăm bătăile inimii, să controlăm ritmul respirator, să controlăm diferiţi muşchi ai corpului de care, în mod normal, nici nu luăm act că există. Toate aceste procese pot să rămână acte reflexe, dar totodată, este bine să le putem controla atunci când condiţiile exterioare sau interioare impun aceasta.

Un om foarte emotiv începe să aibă palpitaţii ori de câte ori se află în faţa unei anumite persoane sau în cadrul unui examen. Dacă el şi-ar putea controla bătăile inimii, ar da comanda de încetinire a acestora şi astfel ar putea să obţină efectul de calmare şi la nivel emoţional. Acelaşi lucru se poate realiza prin intermediul respiraţiei.

Când ne pierdem controlul şi suntem foarte agitaţi, respiraţia îşi schimbă ritmul, devenind superficială şi rapidă. Dacă putem să păstrăm un ritm respirator lent şi profund, vom reuşi totodată să înlăturăm starea de panică de la nivelul minţii. O respiraţie superficială oxigenează foarte puţin creierul. Creierul neoxigenat lucrează şi mai încet şi pentru că nu găsim nici o soluţie panica se amplifică. Dacă noi am realiza un control asupra respiraţiei în acele momente, în sensul de a o face să fie profundă şi calmă, creierul ar primi suficient oxigen şi ar putea să găsească soluţia necesară situaţiei în care ne aflăm.

Obişnuinţele, actele reflexe inutile sunt cele care diminuează autocontrolul. Şi totuşi reflexele condiţionate sunt necesare pentru a avea o eficienţă sporită în muncă şi chiar pentru a obţine adaptarea la mediu. Aşadar, nu este necesar să renunţăm la reflexe, care în mod normal scurtcircuitează unele procese mentale cu scopul de a câştiga timp. Este necesar să le cunoaştem şi să controlăm într-o oarecare măsură declanşarea lor pentru a nu le lăsa să se manifeste în mod inutil.

Apoi, nu este necesar să renunţăm la reflexele benefice, ci să eliminăm toate obişnuinţele negative. Toate viciile nu sunt altceva decât obişnuinţe negative care se declanşează printr-un reflex condiţionat. Eliminarea acestora nu poate fi decât salutară, pentru că astfel noi vom obţine o mare stăpânire de sine.

Considerăm, că atâta timp cât noi vom avea un mare grad de automatizare a vieţii, posibilitatea de a obţine controlul asupra ei va scădea foarte mult. Nu ne referim la automatizarea conferită de civilizaţia tehnocrată de azi, ci la automatizarea trăirilor noastre psihice. De obicei, după vârsta de 25-30 de ani majoritatea oamenilor devin extrem de limitaţi în ceea ce priveşte gama trăirilor pe care le au. Totul se automatizează : acelaşi serviciu, aceeaşi casă, acelaşi drum, aceeaşi prieteni, acelaşi plăceri etc. Toate acestea au repercursiuni negative profunde asupra dezvoltării noastre mentale, deoarece produc un efect de adormire a spiritului şi astfel se diminuează chiar disponibilitatea noastră de a manifesta starea de libertate.

Trebuie să înţelegem că este necesar să manifestăm o gamă cât mai vastă de trăiri, să nu răspundem permanent la fel, într-un mod invariabil şi covârşitor de monoton. A răspunde permanent cu rău la rău arată o acţiune perfect necontrolată, este un act reflex caracteristic oricărei fiinţe care nu se autocontrolează. Acest mod de a acţiona nu mai este valabil pentru cel ce spune că este conştient de sine.

Dacă dorim să obţinem o conştiinţă complet liberă, dezgolită de nume şi forme, ceea ce constituie scopul ultim pe orice cale spirituală – starea de calm desăvârşit – trebuie să golim mintea şi, implicit, conştiinţa de toate formele limitate pe care şi le-a asumat în manifestare. Să nu înţelegem acum că distrugerea şabloanelor mentale înseamnă ”stingerea lumii” ci, dimpotrivă, trecem de la cunoaşterea parţială şi succesivă la o cunoaştere totală şi instantanee.

B. Stimulii.

Stimulul este un factor care declanşează ori menţine un proces fiziologic sau o activitate fiziologică. Stimulii care coordonează funcţionarea întregului corp sunt de natură nervoasă şi ei sunt prelucraţi de sistemul nervos central sau vegetativ. Aici, în funcţie de interesele care animă fiinţa, stimulii capătă o anumită valoare şi se structurează din punct de vedere ierarhic. În mod obişnuit, criteriile valorice după care sunt clasificaţi stimulii sunt stabilite de către mintea conştientă care, la rândul ei este supusă dorinţelor de tot felul. Totuşi, atunci când dorinţele minţii conştiente sunt aberante şi acţiunile declanşate de acestea conduc la distrugerea propriei vieţi, subconştientul generează o serie de stimuli care sunt cu mult mai puternici decât cei produşi de mintea conştientă şi astfel îi anulează.
De exemplu nu poţi să amâni la nesfârşit să te hrăneşti. Senzaţia de foame este provocată de un stimul şi la un moment dat acesta devine atât de puternic încât scapă controlului minţii conştiente şi atunci este posibil să nu mai ţii cont de ceea ce mănânci.

Stimulii sunt întotdeauna subordonaţi dorinţelor şi intereselor personale. Atât timp cât dorinţele şi interesele noastre nu contrazic viaţa şi nu intră în conflict cu instinctul de conservare ele vor avea darul de a ierarhiza stimulii. În funcţie de energia mentală de care dispune o persoană ea va putea să controleze mai mult sau mai puţin stimulii care apar în sistemul nervos, pentru că singurul criteriu obiectiv de ierarhizare a stimulilor este energia lor. Cu cât un stimul este mai puternic din punct de vedere energetic, cu atât el va avea prioritate mai mare în declanşarea procesului corespunzător naturii sale.

În concluzie, noi trebuie să descoperim unele modalităţi prin care să amplificăm cât mai mult posibil stimulii care ne conduc spre armonie şi autocontrol.


C. Spontaneitatea şi intuiţia.

Prin spontaneitate se înţelege în mod curent ceea ce se face de la sine ; care se produce în brusc cu rapiditate sau promptitudine. Cu cât se scurge mai puţin timp de la apariţia unui stimul până la declanşarea procesului corespunzător acestuia, cu atât se spune că suntem mai spontani. A fi spontan înseamnă a şti să manifeşti prima reacţie care apare în urma unui stimul ; a nu deforma reacţia ta prin intermediul gândirii, înseamnă a răspunde cu sinceritate la stimulii cu care te confrunţi.

A fi spontan înseamnă de obicei, a fi natural şi în acelaşi timp sincer. Atât timp cât eu, datorită unor interese, nu pot să-i spun unui om ceea ce cred cu adevărat despre el, voi fi întotdeauna inhibat într-o anumită măsură atunci când voi fi în prezenţa lui, chiar dacă stăpânesc destul de bine disimularea.

Spontaneitatea este opusul autocontrolului, ceea ce nu înseamnă însă că un om care se controlează nu poate fi sincer, natural şi nu poate să aibă o mare viteză de răspuns la stimuli. Atât timp cât nu dispunem de un înalt grad de armonie interioară, spontaneitatea ne va produce de multe ori tot felul de neajunsuri.
Dacă dorim să obţinem capacitatea de autocontrol, starea de calm desăvârşit, este necesar într-o primă etapă să ne inhibăm cât mai mult spontaneitatea. Chiar dacă o anumită perioadă de timp vom fi artificiali în comportament, vom manifesta o anumită rigiditate şi lentoare, odată ajunşi la starea de calm, specifică celui care se poate controla, spontaneitatea ne va reveni, dar de această dată, va fi o spontaneitate perfect controlată.

Trebuie să transformăm reacţia la stimuli într-un răspuns la stimuli. Deosebirea constă în aceea că răspunsul este elaborat, pe când reacţia este inconştientă.

Dacă nu suntem armonioşi este de preferat să nu ne manifestăm spontan pentru că această spontaneitate va acţiona în detrimentul propriilor interese şi în primul rând împotriva armoniei.

Definiţia clasică a intuiţiei ,acceptată de psihologie, spune că este acea formă de cunoaştere directă, obţinută fără ajutorul raţiunii. C.G. Jung afirmă că intuiţia este una dintre cele patru funcţii psihologice fundamentale ale omului. Celelalte trei funcţii psihice sunt : gândirea, sentimentele şi simţurile. Jung consideră că principala funcţie a intuiţiei este de a explora necunoscutul, iar dintr-un alt punct de vedere putem spune că intuiţia este singura modalitate de manifestare pur creatoare a minţii umane. Un domeniu necunoscut minţii nu-şi poate face loc în substanţa sa decât printr-o străfulgerare intuitivă. Toată muncă ulterioară de cercetare a domeniului respectiv, pentru a-l prezenta într-o formă conceptuală cât mai accesibilă nu reprezintă cu adevărat o muncă creatoare.

Autocontrolul urmăreşte schimbarea nivelului de vibraţie al conştiinţei pentru a ne plasa la nivelul cunoaşterii intuitive, ceea ce înseamnă, într-o primă etapă, accelerarea proceselor minţii, însă fără a pierde nimic din profunzimea reprezentărilor mentale. Mintea lucrează întotdeauna pe baza unor reprezentări ale realităţii. Realitatea obiectivă este modelată. Mintea nu lucrează cu obiectele reale propriu-zise, ci cu modele ale acestora. Pentru ca viteza de prelucrare mentală a unor informaţii să crească, adeseori se recurge la o simplificare a modelelor realităţii observate. Din acest punct de vedere mintea îşi dezvoltă acea capacitate de a recunoaşte un aspect real obiectiv, nu după complexitatea modelului său ci după un index – de obicei un nume. Spunem măr şi avem o imagine complexă a unui obiect din câmpul realităţii. Pentru ca aceasta cunoaştere să fie corectă este necesar ca reprezentarea mentală a mărului să fi fost făcută cândva într-un mod cât mai detaliat. Iată de ce dăm dovadă de o capacitate mărită de gândire atunci când operăm cu modele deja cunoscute. Însă în momentul în care apare un aspect inedit în câmpul cunoaşterii trebuie să declanşăm mecanismul de obţinere a reprezentării mentale a acestui aspect şi astfel viteza de procesare scade foarte mult.

Multe persoane recurg în asemenea situaţii la realizarea unui model simplificat pentru a nu pierde din viteza de operare mentală. Însă simplificarea modelelor este periculoasă, deoarece poate conduce la omiterea unor aspecte esenţiale ale realităţii şi astfel putem ajunge la tot felul de concluzii greşite. Creşterea nivelului de vibraţiei al conştiinţei permite accelerarea proceselor mentale fără a pierde nimic din complexitatea modelelor obiectelor de cunoscut, ceea ce în extremis conduce la cunoaşterea intuitivă.

Spontaneitatea este rezultatul unei cunoaşteri intuitive sau al unei simplificări extraordinare a reprezentării mentale corespunzătoare obiectului de cunoscut. Dacă noi ştim că nu prea suntem dotaţi cu intuiţie, înseamnă că atunci când ne manifestăm spontan ne aflăm în cel de-al doilea caz, deci este posibil ca de cele mai multe ori să fim în posesia unui răspuns eronat. De aceea este necesar să îmbunătăţim analiza, prin creşterea nivelului de vibraţie al minţii pentru a obţine răspunsuri corecte într-un timp cât mai scurt – ceea ce ar însemna totodată şi un comportament aproape spontan.