CONTROLUL NASTERILOR (II)

din lucrarea de doctorat Tihan E., Mortalitatea infantila in Europa si în România in ultimii 50 de ani. Cauze medico-sociale.

Tipologia controlului naşterilor
Contracepţia.

Pentru a satisface diverse persoane, metodele contraceptive trebuie să fie sigure şi să denote acurateţe (cât şi satisfacţie fizică şi estetică) şi, indiferent dacă realizează politici sociale şi satisfac societatea, este necesară eficienţa generală. Totuşi, efectele secundare şi pericolele pe care le ridică noile contraceptive trebuie şi în general sunt, evaluate în mod sistematic în laboratoare şi înainte de a fi utilizate de oameni cât şi supuse unor cercetări consecvente realizate prin studii epidemiologice.
Există două moduri de abordare a controlului naşterilor:
a) metode mistice înfloritoare în societăţile primitive, în timpurile străvechi şi clasice în Evul Mediu. Ele persistă şi astăzi în folclor;
b) metode raţionale care caută să influenţeze cunoaşterea sau să evidenţieze procesele implicate în reproducţie. Aceste metode (raţionale) se clasifică şi ele în metode ce implică doar anumite comportamente şi cele ce necesită agenţi speciali (metode efective).

Metodele non-aplicative.
Din timpuri străvechi, relaţiile orale, anale, homosexualitatea, poziţiile speciale sugerează în general coitusul şi, stau la baza altor tehnici ce îşi propun obţinerea satisfacţiei dar cu evitarea concepţiei. Sorasmus sugera reţinerea respiraţiei, tuşitul, săriturile, strănutul după o relaţie, acestea pentru a respinge lichidul seminal. De asemenea, avansa ipoteza perioadei de infertilitate în perioada menstruaţiei. Mulţi au afirmat că majoritatea femeilor nu concep deoarece ovulaţia este suprimată şi astfel a fost luată în considerare ca metodă contraceptivă.
Aşa numita metodă a ciclului implică abstinenţa sexuală în perioada fertilă a femeii – acele zile din perioada ovulaţiei când concepţia este sigură. Alte zile din ciclul menstrual sunt cunoscute ca „perioada sigură”. Această perioadă a fost exploatată în multe societăţi dar până în 1920 nu exista o suficientă cunoaştere fiziologică pentru a determina momentul în care apare ovulaţia în menstruaţie. Aceste metode se folosesc înregistrând sub îndrumare medicală, zilele menstruaţiei şi temperatura luată zilnci pentru a conştientiza o anumită uşoară accentuare ce apare în maximum 3 zile după ovulare. Perioada sigură apare după acest interval. Alte zile sigure trebuie calculate în avans de momentul probabil al ovulaţiei după menstruaţie. Pentru aceasta persoana trebuie să fie sigură că are ciclul regulat. Dar chiar şi ciclul regulat poate fi alterat iar citirea temperaturii poate fi confuză datorită inflamaţiei pelviene, bolilor, tulburărilor emoţionale, climatului, atitudinii, menopauzei sau stării post-natale etc. Uneori se poate folosi medicaţie pentru reglarea ciclului dar la 15% dintre femei nu se reglează nici prin medicaţie.
Coitus interruptus, retragerea penisului înainte de ejaculare a realizat probabil cel mai mare control al fertilităţii de-a lungul vremurilor faţă de alte metode. Eşecul metodei se datorează momentului retragerii cât şi depozitării de lichid seminal înainte de climax.
Metoda este criticată de ambii parteneri ca fiind nesatisfăcătoare şi, a fost respinsă în unele culturi din est. Metoda este permisă în cultura musulmanilor dar interzisă de către evreii ortodocşi.
Coitus obstructus este o relaţie totală cu ejaculare suprimată prin obstrucţie.
Coitus reservatus (sau karezza) este relaţia cu ejaculare intenţionat reţinută.

Prezervativul.
Prezervativul a fost foarte mult timp utilizat ca mijloc de protecţie. La începutul secolului 16 medicul Gabriel Fallopius a construit o învelitoare cu scopul prevenirii infecţiilor venerice.
Din secolul 17, prezervativul a fost utilizat ca mijloc de contracepţie. Primele exemplare erau realizate din gută animală, cusut la un capăt sau din membrană de peşte, care adesea se dovedeau ineficiente.
Marchizul de Sevigne descriea în mod sarcastic membrana intestinală de la măgar, ca fiind „o armură împotriva dragostei, panaceu împotriva infecţiei”. Casanova folosea prezervative în scop contraceptiv. Legenda este confuză în ceea ce priveşte originea termenului de prezervativ – o poveste ne spune că un anume Condom a construit un gen de contraceptiv pentru Charles al II-lea, din Anglia.
Din 1840 majoritatea prezervativelor au fost realizate din cauciuc vulcanizat iar din 1930 din latex. Primele erau de obicei spălate dar astăzi ele sunt la discreţie şi învelite într-un strat superficial uleios. Eficent, convenabil dar încă neplăcut pentru anularea senzaţiei, prezervativul eşuează datorită utilizării neregulate.
Un dispozitiv comparabil, o barieră spermicidă, „C-filtru” a fost utilizată în 1968 în Ungaria. Un pătrat de 4 cm de film solubil în apă, transparent, pliabil, conţinând un spermicid non-toxic deosebit de activ este plasat în vagin. Se dizolvă rapid şi distruge sperma.
Metode intravaginale.
Între metodele folosite de către femei, una din cele mai vechi este „duşul” – spălarea în jet a vaginului, în general cu o soluţie lichidă după coitus – care împiedică trecerea spermatozoizilor sau de ai anihila. Femeile romane utilizau în acest sens uleiul şi lâna fină iar la greci oţetul. Charles Knowlton recomanda diferite substanţe printre care ceaiul verde, zincul, aluminiul, cucuta, piatra vânătă.
După secolul 19, scriitorii sugerau chinina, taninul, opiumul, acidul prusic, iodul, stricnina, alcoolul şi acidul carbolic. Indiferent de soluţia utilizată, metoda prezintă o slabă eficienţă.
De asemenea, spermicidele au o origine veche. Erau preparate spermicide puternice şi cele care împiedicau substanţele sub forma de pulberi, creme, supozitoare solubile, tablete, care se introduceau în vagin înainte de fiecare act sexual (adesea printr-un aplicator de plastic). În timpuri străvechi, unul dintre ingrediente era mierea sau uleiul de măsline. Egiptenii foloseau excremente de crocodil iar evreii recurgeau la onion sau sucul de mentă. Cremele spermicide şi gelurile se foloseau cu o diafragmă sau cu prezervativ. Deşi folosite singure erau superioare ca eficienţă, asociate, ele protejau penru o scurtă perioadă şi nu erau în general valabile.
De asemenea, în vagin pot fi plasate numeroase alte dispozitive de acoperire a cervixului sau gâtul uterului ca astfel să se prevină fertilizarea prin blocarea circulaţiei spermei către ovule. O metodă eficientă ce a fost promovată ca o consecinţă a extinderii neo-malthusianismului a fost amponul vaginal sau buretele (uzitat în general în combinaţie cu un spermicid). Astfel de tehnici au fost cunoscute chiar mai înainte. Casanova amintea de introducerea unei jumătăţi de lămâi în vagin iar japonezele foloseau discuri din hârtie de bambus.
În 1823, medicul german F.A.Wilde, a început să-şi facă anumite impresii depre cervix şi a creat capse de metal şi învelite în cauciuc pentru fixare. Acestea au fost primele capse adevărate. Ele erau făcute pentru a fi introduse şi schimbate cu regularitate de către un medic.
Deşi astăzi medicul sau personalul specializat solicită încă să fixeze capsa în mod adecvat şi pentru acesta oferă instrucţiuni pentru folosire, capsele cervicale din latex sunt disponibile în câteva dimensiuni şi pot fi introduse chiar de către utilizator. Spre deosebire de capse, diafragmele sunt mai mari şi constau dintr-un latex sau un cauciuc fin montat pe o ramă metalică. Totuşi, ca şi capsele, ele se montează în vagin, în faţa cervixului şi utilizate cu atenţie prezintă o mare eficienţă. Pentru prima dată au fost folosite în 1880 de către W.P.J. Mensinga, profesor de anatomie la Breslau. Aceste diafragme fiind promovate de curentul neo-malthusian olandez au fost denumite capse olandeze.
Prima vulcanizare a cauciucului în trei dimensiuni apărea acum pe latex în 21 de mărimi. O mare protecţie a fost obţinută atunci când diafragma s-a folosit în combinaţie cu gelul sau crema spermicidă.
Pentru a fi incluse în această categorie există diferite mijloace de prevenire, cum ar fi centura de castitate (orice gen de centruă ce împiedică accesul în vagin) şi infibulaţia (împiedicarea contactului sexual prin aplicarea centurii de castitate)(leagă laolaltă prepuţul sau labia cu cleme sau cusături).
Centura de castitate era utilizată în epoca medievală iar cusăturile în Roma antică. De o importanţă minoră dar folosită în antichitate este retroversia artificială a uterului adică întoarcerea uterului astfel încât cervixul şi vaginul să nu aibă un contact prelungit.

Dispozitivele intrauterine.
În sec. 19, medicii introduceau uneori dispozitive intracervicale (cum ar fi butoni, manşon) în canalul cervical pe care le schimbau şi inspectau la intervale de timp. La 1920 se foloseau inele din mătase ataşate pe sârmă de argint pentru a putea fi retrase. Totuşi, existau temeri că se puteau crea infecţii. Pentru a evita această stare de fapt, germanul E. Grafenburg a construit diferite dispozitive intrauterine, la început din mătase pe sârmă de argint apoi un inel din argint. Deşi el excludea pacientele cu inflamaţii pelviene şi utiliza proceduri aseptice cu bune rezultate, totuşi, Asociaţia Medicală Americană a înregistrat 17 decese şi 176 stări severe atunci când metoda a fost folosită şi de alţi medici. Metoda a fost astfel discreditată.
Începând cu 1959, noi rapoarte şi cercetări despre dispozitivele intrauterine făcute din argint, oţel inoxidabil şi structuri din plastic ce nu sufereau din cauza coroziunii promiteau rezultate. În cinci ani, au fost dezvoltate şi supuse unor testări intensive o varietate de dispozitive. Atunci când erau introduse cu abilitate şi fixate se considera că siguranţa şi eficienţa este asigurată. Structurate în forme simple (spirale, cercuri) ele au un diametru de 20-30 mm.
Dispozitivul intrauterin este introdus în cavitatea uterină printr-o procedură medicală simplă şi poate fi lăsat în acel loc până se doreşte sarcina. Nu este încă clar modul cum funcţionează dispozitivul.
Cercetările desfăşurate au demonstrat că dispozitivul nu interferă în ovulaţie dar poate împiedica implantareaiar dacă procesul concepţiei s-a declanşat, fetusul nu suferă deteriorări. După introducerea dispozitivului intrauterin, unele femei suferă sângerări şi/sau crampe. Totuşi, aceste efecte secundare dispar sau pot fi controlate medicamentos. La 25% din femei diafragma nu rămâne fixată sau trebuie retrasă. Deoarece o introducere reuşită conferă o protecţie de lungă durată, metoda a fost promovată în rândul statelor cu o populaţie ce înregistrează o densitate ridicată. Efectele adverse necesită atenţie medicală.
Contraceptivele orale.
Întotdeauna au existat soluţii, poţiuni de la care s-a sperat prevenirea concepţiei fără a se inhiba actul sexual. Unele poţiuni au un conţinut pur simbolic, cum ar fi băutul apei ce a spălat o persoană decedată. Altele, cum ar fi infuzia de scoarţă de salcie, patlagină, lemn de nuc, şofron, poţiuni din praf de puşcă, apă în care fierarul şi-a stins cleştele înroşit, pastile cu ulei şi argint viu, intenţionează să inducă modificări fiziologice generate de reacţii psihologice de dezgust: silă, scârbă, greaţă etc.
Unele ierburi recunoscute medical prezintă unele efecte:
- femeile din triburile din zona centrală a Paraguaiului folosesc extracţii din Stevia Rebandiana, care s-a constatat că afectează fertilitatea şobolanilor;
- rădăcinile de barbasco folosite în Mexic asigură un ingredient de bază al pilulelor de astăzi.
Multe reţete nu numai că s-au dovedit ineficiente dar s-au dovedit chiar vătămătoare.
Deşi contracepţia orală pe baze ştiinţifice a avansat faţă de mijlocul sec. XIX, primele pastile pentru controlul naşterii care au realizat suprimarea fiziologică a ovulaţiei nu au fost realizate decât în 1950. În 1955, Gregory Pincus, cercetător în biologie în Shrewsbury, Manchester, sprijinit de o firmă farmaceutică americană, au identificat un grup de compuşi eficienţi pe cale orală. În studiile realizate pe scară largă în haiti şi Porto Rico, pilulele s-au dovedit eficiente şi acceptabile.
Pilulele conţin hormoni asemănători substanţelor ce intră în fluxul sanguin şi declanşează reacţia în lanţ a sistemului nervos care inhibă producţia de ovule. Astfel, acţiunea biochimică de reproducţie este stopată ca şi în cazul gravidităţii. În ciuda unor efecte secundare precum ameţeli, dureri de cap, sângerări şi erupţii de coşuri, creştere în greutate la unii consumatori, aspecte ce pot fi controlate, contraceptivele orale s-au dovedit eficiente. Cercetări ulterioare au îmbunătăţit compoziţia care, la rândul ei a redus din aceste dificultăţi.
Pastilele, disponibile doar cu prescripţia şi sub controlul medicului nu sunt recomandate consumului de către femei ce manifestă unele tendinţe medicale cum ar fi: boli vasculare, tromboembolie, boli de ficat, tulburări diabetice sau cancer.
Studiile sugerează că pot exista anumite momente severe în consumul de pastile contraceptive. Poate exista o relaţie între uzul acestora şi cancerul de sân şi invers. Există unele dovezi în ceea ce priveşte creşterea hipertensiunii, a toleranţei anormale a glucozei cât şi alte modificări biochimice. Există o oarecare posibilitate a deteriorării genetice a ovarului.
Pastilele pot agrava alte stări cum ar fi alopecia, psoriazisul, epilepsia, scleroza multiplă şi otoscleroza şi, porfiria. Cele mai grave aspecte par a fi creşterea de nouă ori în tulburările tromboembolice. Totuşi, astfel de pericole sau cele ce apar din utilizarea diafragmei sunt mult mai frecvente faţă de complicaţiile severe provenite din naşteri nedorite.

Sterilizarea.
Sterilizarea permanentă în scop contraceptiv, prin mijloacele castrării la mascul sau prin histerectomie şi ovarioctomie la femei a fost înlocuită prin tehnici chirurgicale ce păstrează intacte glandele sexuale dar obstruează sau reduc tuburile prin care circulă sperma sau ovulele pentru a crea fertilizarea. Cunoscută ca sterilizare tubală la femei şi ca vasectomie la bărbaţi, această formă de sterilizare nu deteriorează nici apetitul sexual nici performanţa de rol. Deşi operaţia este ireversibilă, fertilitatea poate fi restaurată în mod spontan sau prin proceduri chirurgicale. Nu au fost identificate încă mijloace farmacologice satisfăcătoare pentru sterilizare.
Sterilizarea poate prezenta diferite probleme sociale şi psihologice. De exemplu, sterilizarea voluntară este foarte rar definită în legislaţie sau, este definită insuficient. În acest caz, personalul care realizează aceste operaţii riscă să devină obiectul unor acţiuni civile sau penale. Pe de altă parte, persoana care acceptă sterilizarea poate trăi senzaţia de regret şi dereglare mentală.
Sterilizarea coercitivă impusă din motive eugenice constituie proceduri legale în anumite instanţe din unele state dar implementarea acesteia ca lege întâmpină probleme.
Sterlizarea voluntară este promovată în SUA şi Marea Britanie cât şi în Asia, unde India deţine un amplu program de sterilizare.

Inducerea avortului
Avortul reprezintă finalizarea sarcinii înainte ca fetusul să dobândească capacitatea de a trăi în mod independent.
În accepţiunea celor mai indulgente definiţii, un făt este considerat viabil atunci când greutatea acestuia este peste 1.000 grame şi după 20-28 săptămâni de graviditate.
Definiţiile medicale şi juridice variază pe măsură ce se solicită numărul de săptămâni.
Avortul indus sau artificial reprezintă o metodă majoră de control al naşterii şi care se impune a fi distins de avortul spontan sau accidental, cunoscut în mod popular ca pierdere de sarcină.
Metodele utilizate în introducerea avortului depind de condiţia femeii şi de stadiul sarcinii.
Dacă este posibil, pe parcursul primelor 12 săptămâni se aplică operaţii ce constau în dilatarea cervixului şi evacuarea uterului prin mijloace de răzuire, sucţiune sau vacuumizare.
După 12 săptămâni, datorită dimensiunii fetusului şi placentei se impune histerectomie vaginală sau abdominală, adică incizie chirurgicală a uterului.
De asemenea, există diferite metode chimice pentru golirea uterului. Acestea pot fi combinate cu tehnici chirurgicale.
Deşi, majoritatea religiilor au condamnat inducerea avortului, totuşi, aplicarea unor sancţiuni penale severe asupra practicilor au fost introduse abia în secolul 19. Inducerea avortului a fost realizat în mod ilegal dar uneori a fost permis şi tolerat pentru a păstra viaţa mamei.
Primul pas important în modelul sec. 19 a venit în URSS (1920), moment în care guvernul post-revoluţionar a autorizat avortul la cererea mamei.
În 1936, un alt decret a restricţionat practica avortului iar în 1955 a fost reinstaurat avortul la cerere. De la finele anului 1940, mişcarea pentru legalizarea avortului a câştigat un teren imens prin răspândirea sprijinului pentru drepturile femeii, prin îngrijorarea oficială asupra ratei natalităţii şi a creşterii rapide a populaţiei lumii şi prin îngrijorarea în ceea ce priveşte rata foarte ridicată a mortalităţii mature asociate cu avortul ilegal.
La început Japonia după care ţările est-europene au autorizat avortul la cererea mamei. Ţările scandinave şi cantoanele elveţiene au declanşat proceduri restrictive în autorizare. La finele anului 1960, Marea Britanie, Haiti şi unele state din SUA au liberalizat legea iar mari restricţii au fost impuse în România, Ungaria şi Germania de est.
În ţările asiatice, altele decât Japonia şi China, avortul nu era sub incidenţa legislaţiei.
În diferite ţări, fondul discuţiei pe problematica avortului varia:
- unii erau pentru păstrarea vieţii mamei,
- pentru unii nu existau decât raţiuni medicale, eugenie sau raţiuni sociale sau, pur şi simplu, “o cerere” fără restricţie.
Acolo unde legislaţia a liberalizat avortul, acesta capătă rate crescute faţă de datele iniţiale. Procentul de sarcini ce se finalizau cu inducerea avortului, legal sau ilegal, era deosebit de ridicat. De exemplu, în Olanda şi Germania de vest se estima la 25%, în Franţa 50% iar în Japonia peste 50%.

Caracteristici ale avortului legal şi ilegal
Avortul legal din raţiuni sopciale sau particulare, după cum este realizat de medici şi îngrijit în spitale sau aprobat de centre, este permis doar în primele 90 de zile de sarcină.
Motivul este că, în această perioadă se formează cele 1700 de articulaţii şi de abia în a 90-a zi, fătul capătă viaţă.
Avortul penal este riscant şi nu este înlocuit în totalitate de avortul legal chiar şi sub cele mai mai liberale legi. Mortalitatea în cazurile judiciare se estimează a fi la nivelul de 35-94 la 100.000.
În cazurile legale dar non-medicale, cazurile înregistrate în primele 3 luni sunt 1,2 la 100.000 (deşi creşte la 40 de cazuri la 100.000 în cazurile legale pe toate genurile).
După avort, sarcinile anormale, naşterile premature, îmbolnăvirea femeii şi chiar sterilitatea se află în creştere. Un procent ridicat de avorturi legale îl înregistrează femeile căsătorite.
În categoria avorturilor neoficiale intră femeile foarte tinere, necăsătorite şi soţiile gravide la căsătorie.
Avortul este urmat de sentimentul de vinovăţie, de dereglarea relaţiei sexuale şi de boli induse psihologic.
În cazul în care avortul legal a fost negat, copilul poate suferi. Unele studii indică faptul că, acei copii născuţi după ce mamelor le-a fost refuzat avortul, au înregistrat un grad ridicat de delicvenţă, adaptarea socială insuficientă, eşec educaţional şi necesitatea de ajutor psihiatric.
În scopul controlului naşterii, opinia medicală favorizează contracepţia faţă de avort.
Infanticidul (pruncuciderea)
Infanticidul, odată o metodă importantă de control al fertilităţii, era ceva obişnuit în perioadele clasice şi se practica în unele culturi primitive sau izolate chiar până în zielele noastre.
Împăratul creştin Constantin al Romei a interzis această practică în sec. 4 dar datorită sărăciei, lipsei de facilităţi pentru prevenirea concepţiei şi a condamnării ilegitimităţii, infanticidul a continuat în Europa în ciuda legislaţiei punitive, până în sec. 19. Odată cu răspândirea contracepţiei şi a avortului legalizat, pruncuciderea a devenit din ce în ce mai rar şi era în general asociat cu tulburările puerperale sau cu tratamentul neadecvat acordat de părinţii copilului (sindromul copilului lovit).

Abstinenţa şi ceremoniile
Atât abstinenţa cât şi căsătoria târzie erau utilizate de unii indivizi şi de unii membri ai grupurilor religioase a căror conştiinţă le interzicea contracepţia şi avortul. Unele guverne promovează astfel de metode pentru modificarea dinamici populaţiei.
Unele obiceiuri, ceremonii şi rituri conţin un element contraceptiv recunoscut. De exemplu, ritualul de circumcizie a bărbatului adolescent, ritual în rândul arborigenilor australieni reduc fertilitatea şi există anumite culturi ce interzic relaţiile de căsătorie a copiilor sau în timpul menstruaţiei cât şi în perioadele cu semnificaţie religioasă.
Metode posibile în viitor
Deoarece este neplăcut să se aplice o singură metodă contraceptivă, obiectivul tehnologiei controlului naşterii este de a se dezvolta o varietate simplă, eficientă, necostisitoare şi nevătămătoare de noi metode care să soluţioneze trebuinţele tuturor persoanelor din toate culturile şi convingerile lumii.
Cercetarea în domeniul contracepţiei caută noi tehnici şi îmbunătăţiri a celor existente în sensul de control sau întrerupere a secvenţei ce conduce la graviditate. Cercetarea dundamentală în câmpul fiziologiei reproductive a început să identifice noi forme posibile de abordări în controlul fertilităţii.
Altădată, controlul naşterii era neglijat, personalul medical şi ştiinţific manifesta ostilitate sau indiferenţă iar banii şpi facilităţile nu erau punctul forte. Odată cu acceptarea controlului naşterii, astfel de cercetări s-au intensificat, devenind chiar itemi în politicile de sănătate publică.
Mai întâi, s-au dezvoltat cercetările ce urmăreau îmbunătăţirea contraceptivelor orale cât şi a altor metode deja existente pentru a se obţine o acţiune pe termen lung. Apoi, există cercetarea ce abordează rolul glandelor şi a sistemului nervos central în toate etapele reproducerii. Acest gen de cercetare poate conduce la obţinerea de mijloace de inhibare a secreţiei glandulare, de control al producerii şi transportului de ovule şi spermatozoizi sau de intervenţie în fertilizarea sau în formarea placentei. Pentru a influenţa astfel de procese, se investighează nenumăraţi agenţi şi combinaţii de agenţi. Problema cheie stă în pericolul controlului parţuial, în menţinerea controlului, în toxicitate şi în efectele secundare nedorite.

Bibliografie:
1) Morison, JE, Foetal and neonatal Pathology, 3rd ed, 1970;
2) Norma A.P., Congenital abnormalities in infancy, 2nd ed., 1971,
3) Potter E.L., Pathology of the fetus and infant, 2nd ed., 1961,
4) Roberts J.A.F., An introduction to medical genetics, 5th ed., 1970,
5) Rubin A.(ed.), Handbook of congenital Malformation, 1967.
6) Enciclopedia britanică, 1976

ANARHIA (III)

SCURTĂ ANALIZA ISTORICĂ ŞI PSIHOSOCIALĂ A CONCEPTULUI ŞI A DINAMICII DOCTRINELOR ŞI ATITUDINILOR ANARHISTE

,,Comportament indisciplinat ..
L.Brum şi P.Sleznik, “Sociologia”

Care este diferenţa dintre “indisciplinat” şi comportament agresiv?

Din punctul meu de vedere nu este nici o diferenţă. Sociologii obişnuiesc să folosească conceptul de “dezorganizare” în loc de “anarhie” sau, mai recent, “perioade de insecuritate”. În următoarele trimiteri, cauzele anarhiei vor fi prezentate suficient de clar. Termenul de “cultură” este uzitat în sensul său extins dar consider că în acest caz se elimină elementele de coeziune a indivizilor în societate.
În sectiunea din numarul anterior, tipul de societate definea Anarahia ca fiind opusă societăţii Gemeinschaft. Analizând Anarhia după Gemeinschaft am intersectat vârful curbei moralităţii. Un exemplu din situaţia politică actuală îl contituie “perestroika”din fosta URSS. La început, societatea sovietică era o societate foarte coezivă, menţinută astfel de către ideologia comunistă şi de către KGB.

Când Gorbaciov a preluat puterea iar “perestroika” s-a declanşat, societatea sovietică s-a transformat în scurt timp în Anarhie (a se vedea partea stângă a curbei). Uniunea Sovietică s-a divizat. Agresivitatea teribilă şi accentuată ce a influenţat jumătate din întregul glob şi-a pierdut însemnătatea politică în cursul a câtorva luni. Mai mult decât atât, ceea ce s-a pierdut au fost câteva state care se luptau între ele pentru nişte rămăşiţe din moştenirea colonială. Bandiţii criminali şi politici şi-au dezvoltat puterea în această nouă situaţie.
Să revenim la anarhie, tipul de societate cu cea mai slabă coeziune între membri. Nu există o delimitare clară între Gesellschaft şi Anarhie. degradarea şi ruinarea societăţii optimale are loc treptat şi trece neobservată.
Uneori, câteva luni sunt suficiente pentru a discredita liderul şi de a-l răsturna printr-o revoluţie.
În mod similar, este dificil de sesizat ruinarea societăţii. Doar privind înapoi se pot nota schimbările intervenite. Mulţi vor numi aceasta ca fiind progres.
Comportamentul de indisciplină distruge societatea deoarece nu sunt luate în considerare consecinţele. Cu alte cuvinte, anarhia produce o şi mai mare anarhie.
Trăsătura principală a Anarhiei este absenţa codurilor morale, a legilor şi a limitelor de conduită. Membrii unei astfel de societate nu au o disciplină şi, după cum vom vedea sunt foarte uşor iritabili şi agresivi. Societăţi mari ce altădată erau menţinute coeziv de către religie ori de către alţi factori s-au scindat în mici grupuri; fiecare din aceste grupuri au factori de integrare ce aparţin primei ori celei de a doua listă amintite. Astfel, apar diferite caste şi secte religioase, grupuri de nudişti, asociaţii pentru protecţia copiilor, pentru protecţia animalelor, etc. Abundenţa de astfel de grupuri, înfăţişează gradul de degradare al societăţii. Unele grupuri se întrec cu alte grupuri pentru obţinerea supremaţiei, altele manifestă ură faţă de stat şi populaţia acestuia. Această situaţie crează premisele apariţiei trădătorului şi indică începutul războiului civil.
Libertatea conferită de Anarhie permite gruparea după stereotipuri. Primii care formează astfel de grupuri sunt cu siguranţă acei care se resimt deosebit de anxioşi într-o companie foarte coezivă, grupurile de indivizi excesiv de relaţionaţi.

Războiul civil.
Războiul civil poate fi desemnat într-o figura aproape de axa verticală a axelor curbei de moralitate. Acesta este finalul etapei Anarhiei. Uneori este numit “Războiul de eliberare”.
Se întâmplă în mod frecvent ca în timpul războiului civil, o ţară să fie ocupată de un stat din vecinătate şi astfel, atât Anarhia cât şi suveranitatea să ia sfârşit. Un astfel de exemplu îl constituie Polonia, un altul este Vietnamul comunist care a sfârşit în cruzimea bandelor de la Pnompenh în Cambodgia. În absenţa unei ocupaţii străine, puterea este preluată de unul dintre partide care a luptat în război. Victoria este însoţită de masive acte de terorism îndreptate împotriva partidelor învinse. Dar aceasta nu este tot. Victoriile le consolidează puterea şi o luptă pe viaţă şi pe moarte se dezlănţuie între aceştia şi, a cărui final este greu de prevăzut. Trotsky s-a aflat la conducerea acţiunii de cucerire a Rusiei de către bolşevici, în 1917. După aceasta, el a condus Armata Roşie, în Războiul civil care a urmat. Toate acestea nu l-au împiedicat pe Stalin să-l îndepărteze şi să-l exileze în 1929. El a fost trimis mai întâi la Alma Ata, în Kazahstan, apoi în 1940 a fost ucis în Mexico de către KGB.
O situaţie întrucâtva asemănătoare s-a petrecut în Algeria. Ben Bella a condus lupta arabilor împotriva francezilor, după care a fost închis pentru 20 de ani.
Nu este dificil de prevăzut astfel de situaţii dacă cineva consideră că lupta a început şi îi conduce pe cei ce au nevoie de o societate strâns coezivă şi pentru care scopurile scuză mijloacele. Victoria lor conduce la dictatură, care reprezintă o societate deosebit de coezivă.

SEX ŞI VIOLENŢĂ.
Pentru Anarhie, sexul şi violenţa constituie o trăsătură caracteristică. După cum am arătat la începutul lucrării, sexul apropie oamenii. Când societatea se fărâmiţează şi anarhia se instalează, sexul nu îşi găseşte solicitarea pentru reproducere ci pentru a menţine oamenii laolaltă. Dar de ce violenţa? Violenţa nu este inclusă în lista factorilor integratori. Compotamentul sălbatic brutal şi agresivitatea apar în mod spontan, ca un însoţitor natural al anarhiei. Pentru că în anarhie nu există nici o coeziune, nu se poate vorbi de factori ce contribuie la coeziune. Vom detalia maniera în care anarhia îi face pe oameni sălbatici şi agresivi.
Comportamentul sălbatic nestăpânit este imperativ pentru câştigarea unui loc în ierarhie. Fără un lider, ierahia se destramă. Este nevoie de ceva pentru a umple golul şi pentru a restaura ierarhia şi societatea.
Ca un ,,comportament indisciplinat”, cineva poate rosti discursuri ce include ameninţări, atenţionări şi preveniri, ca în discursurile diferiţilor lideri ai grupărilor de eliberare şi a luptătorilor pentru independenţă: Marx, Lenin, Arafat, Mandela iar lista ar putea continua. În timp ce aceştia sunt inamici ai societăţii, ei sunt catalogaţi drept violenţi dar nu se întreprinde nimic pentru a nu deveni “curajoşi şi clar-văzători”atunci când se încheie o convenţie cu ei.
Este de sperat ca cititorul să înţeleagă acum, de ce din 50 sau mai multe canale de televiziune, jumătate din ele difuzează emisiuni despre sex iar celelalte despre violenţă. Unele canale combină în programele lor sexul şi violenţa.
În tragediile greceşti, moartea nu era niciodată prezentată pe scenă; se petrecea în spatele scenei iar publicul afla despre aceasta. Teatrul modern demonstrează moartea, crima, violul, acordându-le multe minute de detalii şi forme. Aceiaşi situaţie rămâne valabilă şi pentru prezentarea raporturilor sexuale.
Lăsând la o parte sexul şi violenţa, anarhia este de asemenea caracterizată prin aşa numitul “banchet în timpul crimei”.
Pierderea culturii, pe care sociologii o denumesc, procesul de degradare a societăţii începe cu pierderea şi respingerea tradiţiilor şi religiei.
Ulterior, societatea decade de la al doilea nivel al factorilor de integrare, la primul, care este nivelul plăcerilor. Locul rabinilor şi al preoţilor este luat de artişti şi cântăreţi de rock. Decăderea societăţii este însoţită de reuniuni vesele şi banchete.
Toate aceste afirmaţii se reflectă de asemenea şi în stilurile de modă ale indivizilor. Stilurile moderne reflectă dezvoltarea anarhiei vestice şi a produselor acesteia, sexul şi violenţa. În forma sa cea mai simplă, acestea îşi găsesc expresia în T-shirt’s (tricouri): Make Love, Not War!
Femeia, a cărei frumuseţe a fost lăudată în operele de artă ale Greciei antice şi ale Renaşterii, s-a transformat în femeia zilelor moderne, în simbolul sexului şi al depravării. După cum este înfăţişată astăzi goliciunea trupurilor lor, ele nu vor mai fi pentru mult timp sursa încântării.

Ierarhia.
Am dorit să evidenţiem în ce mod integrarea socială afectează comportamentul uman, dar impactul este uneori mult mai puternic decât pare să fie. Ierarhia socială este de asemena o funcţie a integrării. Istoricul rus V.O.Klyachevsky a descris ierarhia socială din perioada feudalismului după cum urmează:
“Autoritatea supremă ce guvrenează populaţia este contrlată de o singură persoană; dedesubt sunt masele de negri conduse de clasa arendaşilor care se găsesc sub conducerea autorităţilor supreme. S-a structurat aproximativ trei forţe în mici grupuri: funcţionarii, biserica şi cetăţenii oraşului, toţi aşteptând de la cineva să le jutifice existenţa”.
Să examinăm schimbările în piramida ierarhiei, intervenite odată cu dezvoltarea integrării.
În ierarhia absolută nu există un lider şi nici oligarhie iar ierarhia dispare. Societate devine o turmă de sălbatici dezorganizaţi. Cu toţii sunt egali.
Societatea anarhică poate fi reprezentată ca o colecţie întâmplătoare de sfere de diferite dimensiuni care simbolizează oamenii. Dimensiunile inegale ale sferelor simbolizezaă lipsa de uniformitate.
Celălalt capăt al axelor, unde uniformitatea atinge 100%, reprezintă dictatura totalitară; aceasta este o piramidă rigidă a sferelor de egală mărime guvernată de un lider. Sub lider se află o oligarhie iar sub aceasta se găseşte o mică clasă guvernată. La baza piramidei găsim masele de cetăţeni mohorâţi. Este o structură stabilă şi solidă. Disciplina ce păşeşte spre teroare menţine structura ierarhiei. Între cele două cazuri extreme, se poate imagina cum structurile piramidale ale ierarhiei îşi dezvoltă stabilitatea, plecând de la stânga la dreapta, cu alte cuvinte ca o creştere a integrării sociale. Diversitatea de sfere descresc în mărime până când este atinsă o înaltă integrare ce corespunde unor sfere absolut identice.
Societatea şi indivizii pot fi potrivite prin compararea schiţei piramidei ierarhiei. De exemplu, când un strat se ridică deasupra sferelor identice, toţi Golemii coboară spre baza ierarhiei în timp ce toate geniile se ridică spre top. Aceasta este o structură care a fost sugerată de către Platon în Dialogurile sale. Membrii stratului din vârf sunt filosofii care conversează cu elevii lor. Pe straturile de jos sunt situaţi sclavii.
Să notăm că potenţialii dictatori precum Lenin, Musolini şi alţii, au creat o pasiune instinctivă pentru ierarhie, care se găseşte exprimată în “conceptul de elită”. Visurile lor sunt pline cu elite, partide politice, ierarhie şi tot astfel de vârfuri, desigur. Elita sau grupul îşi comunică ordinele şi ideile spre straturile inferioare. După ce au câştigat puterea, ei crează “clasa de elită” şi îi instigă pe alţii. Ţarul rus Ivan al IV-lea (cel Teribil) a creat “Oprichina”, un fel de predecesor al binecunoscutului KGB. El s-a folosit de această organizaţie pentru a distruge straturile superioare, ale proprietarilor de pământuri, care erau situaţi în piramida rusă. Ecaterina a II-a a conferit tot felul de drepturi şi beneficii membrilor curţii sale şi a consolidat chiar mai mult legătura sa cu ţăranii.
În clasificarea pe care am realizat-o, Marx, Stalin şi alţi “oameni de excepţie” asemeni acestora, sunt cu toţii nişte Golemi. Este uşor să sugereze cărui strat le aparţin, dar cu mult mai greu le este să-l dobândească. Datorită agresivităţii lor, toţi Golemii tind spre vârful ierarhiei în aşa fel ca nici un loc să nu fie cedat geniilor. Aceştia din urmă au fost trimişi la “Sharashka” (lagăre de concentrare pentru oamenii de ştiinţă şi ingineri; concept aparţinând jargonului) unde munceau pentru Golemi.
Ca un adagiu la explicarea structurii sociale, structura ierarhică este ilustrată ca înfăţişând interacţiunea dintre indivizii societăţii şi legea fundamentală a acelora care domină. După cum am mai spus, oamenii îşi pierd individualitatea în societăţile forate coezive, ei sunt cu toţii nişte Golemi. Societatea este omogenă şi uniformă iar aceste trăsături o fac foarte stabilă. Creştinismul epocii medievale a supravieţuit pentru 1000 de ani. Într-o astfel de societate, dacă cineva nu este fixat, este filtrat de Inchiziţie şi eliminat din societate.
Oamenii sunt ajustaţi la societate în această manieră. Într-o astfel de societate nu se poate vorbi despre legi, moralitate, etc.
Clasele sociale sau, precum în conceptele lui Marx, “clasele societăţii” nu reprezintă o societate omogenă. Drepturile acordate în mod excesiv unei pături sociale distruge societatea pe de-a-ntregul. Mai mult decât atât, această pătură favorizată devine periculoasă chiar şi pentru lider. Avantajele pe care Ecaterina le-a oferit membrilor curţii au contribuit la exacerbarea formaţiunii de “contrarevoluţionari” sau “decembrişti”.
* *
Ce tip de indivizi se adaptează societăţii lui? Există reguli morale ce limitează ajustarea, adaptarea? Când poporul se comportă într-o manieră ce nu este agreată şi nu concordă cu regulile morale într-o manieră ce nu este agreată şi nu concordă cu regulile morale stabilite, se instalează anarhia. Într-o anarhie nu se unesc indivizii care nu vor să mai asculte de normele morale ci, se adună grupuri întregi de oameni. În Anarhie, societatea încetează să mai existe şi de aceea nu se poate vorbi despre efectele societăţii asupra comportamentului indivizilor. Totuşi, orice absenţă a societăţii afectează populaţia. Cum să se comporte populaţia într-o Anarhie decât prin dezbrăcare.

Potrivire şi nepotrivire
Să ne imaginăm că un anume individ D, ce are nevoie de o societate înalt integrată este situat undeva în regiunea gemeinschaft, cu 100% grad de coeziune. Să presupunem mai departe că societatea în care trăieşte, are un grad scăzut de coeziune şi corespunde părţii stângi a curbei, adică Anarhiei. Gradul de neacceptare sau de iandaptabilitate a cetăţenilor care trăiesc în societatea care nu le răspunde trebuinţelor, va fi T=k-S, unde k este gradul de coeziune al lui K în timp ce S este coeziunea actuală.
Inadaptarea dintre individ şi societate poate fi asemănată unui şuvoi de apă care trece printr-o conductă prea îngustă pentru a suporta presiunea crescândă din interiorul său.

Anarhişti
J.J. ROUSEAU ( ),
Max STIRNER (1806-1856),
Peter KROPOTKIN ( 1842-1921),
William GODWIN ( 1756-1836),
Pierre Joseph PROUDHON (1809-1864),
Daniel GUERIN ( ),
Mihail A. BAKUNIN (1814-1876 ),
Emil RECLUS ( ),
Errico MALATESTA ( ),
George SOREL ( 1847-1922),
Hubert LAGARDELLE ( ),
Emile POUGET ( ),
Ralph Waldo EMERSON (1803-1882),
Henry David THOREAU (1817-1862),
Benjamin TUCKER (1854-1939),
Josiah WARREN (1798-1874),
Louis Veuillot (1813-1883),
Paul Robin (1837-1912),
Camille Pissarro (),
Paul Signac (),
Van Dongen (),
Oscar Wilde ().
scriitorul Gerhardt Hauptmann (1862-1946) (premiul Nobel, 1912),
Tolstoi, care l-a încurajat pe tânărul Gandhi în strategia non-violenţei subversive,


BIBLIOGRAFIE
1। William Godwin, Enquiry concerning political justice and its influence on morals and happiness। 3 vol।, 1946;
2। Peter Kropotkin, Memoirs of a revolutionist. 2 vol., 1968;
3. Pierre Joseph Proudhon, Qu’est-ce que la propriete?, 1966;
4. Pierre Joseph Proudhon, Ouvres completes. Slatkine, 1982,
5. G.P. Maximoff, The political philosophy of Bakunin: Scientific anarhism, 1953,
6. Vernon Richards, Errico Malatesta: his life and ideas. 1965,
7. Daniel Guerin, Anarchism: from theory to practice, 1970,
8. April Carter, The political theory of anarchism, 1971,
9. Davidd E. Apter, James Joll, Anarchism today, 1970.
10. Henri, Avon, L’Anarchisme, Que sais-je? PUF, 1991,
11. Frederic Laupies (coord.), Dicţionar de cultură generală. Edit. Amarcord, Timişoara, 2001.
12. Raddai Raikhlin, Război civil,terorism şi gangsteri.

SERVICIILE DE INFORMAŢII ŞI DEMOCRAŢIA (II)

Inteligence Services And Democracy. Geneva Centre for Democratic Control of Armed Forces, Switzerland, Geneva, 2002, www.dcaf.ch
Traducere: Eusebiu Tihan

Supravegherea
În regimurile democratice, puterile executivă, legislativă şi juridică exercită o supraveghere asupra serviciilor de informaţii şi a activităţii acestora. Fiecare element îşi are rolul său într-un mecanism de supraveghere şi centralizare, al cărui obiectiv este asigurarea caracterului de legalitate, proporţionalitate şi proprietate pentru activităţile care sunt dirijate într-un mediu clasificat.
În cadrul acestei proceduri de supraveghere, puterea executivă joacă un rol decisiv. Cu cât este mai înalt eşalonul executiv de supraveghere cu atât mai serios se execută sarcinile.
Nivelul executiv este cel încărcat cu responsabilitatea pentru audiere şi control al serviciilor de informaţii. În acest fel se crează baza necesară pentru asigurarea transparenţei şi controlul parlamentar.

Supravegherea la nivel executiv
Serviciile de informaţii reprezintă o armă a guvernului la fel ca şi poliţia şi pompierii. De aceea, ele trebuie să acţioneze în conformitate cu politicile guvernului şi să urmeze obiectivele relevante ale acestor politici. Totuşi, atmosfera secretă ce înconjoară munca serviciilor de informaţii poate induce tentaţia de a acţiona independent. De aceea trebuie să existe un sistem concret de sarcini, controlat nu numai de însăşi agenţiile de informaţii ci şi de către departamente ale guvernului în sarcina cărora este culegerea informaţiilor. Ca un principiu, nici o operaţie de informaţii nu trebuie derulată fără un acord solicitat. Ţinând cont de puterile extraordinare ale serviciilor de informaţii în scopul realizării scopurilor personale ale unui guvern nou ales, trebuie cu desăvârşire exclusă utilizarea lor într-un mod abuziv. De aceea serviciile de informaţii nu trebuie să aibă apartenenţă politică.
În general, cu cât se acordă un mai mare interes şi atenţie asupra activităţii serviciilor cu atât serviciile vor deveni mai preocupate cu dirijarea treburilor zilnice ale guvernului şi, cu atât mai mult ele vor deveni subiectul verificărilor şi bilanţurilor. Dar doar acest lucru nu este suficient. Serviciile trebuie să aibă asigurate legalităţile acţiunilor ce le vor îndeplini. De aceea, comunitatea informativă necesită - pe lângă legislaţie – ordine de execuţie, directive şi reglementări care să le îndrume activităţile. De asemenea este nevoie de un sistem de coordonare şi de anume mecanisme pentru controlul activităţii.
Serviciile de informaţii au nevoie de un regim bine statuat care să elibereze autorizarea modalităţilor prin care se pot colecta informaţii, în sensul asigurării că obiectivele de necesitate şi proporţionalitate sunt considerate în mod adecvat înainte ca acţiunea să se întreprindă. Una din cele mai intensive metode solicită semnătura ministrului responsabil. În unele ţări rolul autorizării cade în sarcina justiţiei. Dar executivul tinde să se situeze într-o poziţie mai bună pentru a determina ce politică trebuie adoptată în securitatea internă şi externă şi în apărarea naţională. Regimul statutar trebuie să aibă o semnificaţie nu doar în determinarea modului de culegere şi administrare de informaţii ci, de asemenea şi asupra modului cum sunt folosite. Serviciile trebuie analizate pentru modalităţile în care folosesc informaţiile. Trebuie definit ce informaţii sunt sensibile, nivelele de clasificare şi autoritate, de clasificare sau reducerea gradului de clasificare, asigurarea informaţiilor clasificate etc.
Una din principalele sarcini ale organismului de supraveghere este de a se asigura că serviciile de informaţii funcţionează în mod adecvat: adică, ele survolează problemele reale, culeg informaţii adecvate şi răspund trebuinţelor celor ce iau decizii.
Într-un aspect particular supravegherea trebuie să identifice eşecurile în activitatea de informaţii şi să acţioneze pentru a le preveni în viitor.
Originea supravegherii trebuie să fie în cele din urmă preşedintele, primul-ministru sau Consiliului Naţional de Securitate. Există raţiuni practice pentru care aceştia şi ministrul responsabil nu pot acorda atenţie deplină tuturor sarcinilor de supraveghere. De aceea, problemele ţărilor democrate desemnează persoane sau stabilesc comitete sau jurii însărcinate cu supravegherea activităţilor de informaţii. Persoanele individuale pot fi investite ca inspectori, controlori, consilieri etc. şi care raportează preşedintelui, primului ministru sau ministrului responsabil. Comitetele pot fi desemnate pentru a raporta unui Consiliu Naţional. Aceste comisii/comitete pot fi constituite din membri din afara guvernului, persoane caracterizate prin natura integrităţii, capacităţilor, diversivităţii fondului şi experienţei. Totuşi, nici un membru nu trebuie să manifeste vreun interes personal sau vreo relaţie cu o anume agenţie de informaţie. Unele ţări deţin comitete pentru supravegherea activităţii informative şi pentru analiza politicii pentru examinarea performanţei şi politicii.

Misiunea unei comisii însărcinate cu supravegherea activităţii de informaţii poate consta în:
· Analiza periodică a instrucţiunilor interne ale fiecărui serviciu, referitor la caracterul de legalitate sau de proprietate a activităţilor informative;
· Elaborarea de rapoate periodice asupra cercetărilor sale şi asupra oricărei activităţi ce ridică probleme serioase asupra legalităţii şi proprietăţii;
· Elaborarea şi trimiterea către Procuratura Generală a rapoartelor ce cuprind activităţi în care au fost sesizate aspecte ce lezează caracterul de legalitate;
· Derularea unor investigaţii asupra activităţilor informative ale serviciilor în sensul menţinerii funcţiilor acestora.

Misiunea comitetului de analiză a politicii poate fi:
· Stabilirea necesităţilor şi priorităţilor pentru activităţile de informaţii;
· Analiza programului de informaţii şi a propunerilor de buget şi raportarea acestora către guvern, minister sau prim-ministru pentru a vedea dacă resursele alocate pentru activităţile specifice răspund necesităţilor informative ale guvernului;
· Promovează colaborarea între servicii şi asigură verificarea şi bilanţurile în cadrul sistemului;
· Derulează analize periodice ale produselor informative, evaluează calitatea produselor, dezvoltă politica de îndrumare pentru asigurarea calităţii muncii de informaţii şi vine în întâmpinarea necesităţilor;
· Înaintează un raport anual;
· Face recomandări pe problematica muncii de informaţii.
Auditul constituie un aspect important al supravegherii executive. În democraţie auditul se realizează de un birou exterior sistemului.

Supravegherea legislativă
Astăzi, există mai multe modele de supraveghere legislativă şi contabilizare a activităţilor de informaţii.
Sunt necesare unele aranjamente care să se integreze în anumiţi parametrii constituţionali şi legislativi ai unei ţări şi nu în cei ce par atractivi pentru alţii.
Autoritatea parlamentară de desemnare a bugetului asigură controlul asupra bugetelor organizaţiilor de informaţii. Natura sferei de informaţii limitează informaţiile ce pot fi oferite publicului. Ca reprezentanţi ai publicului, comisia parlamentară de supraveghere trebuie să aibă acces la informaţiile clasificate. Trebuie să i se permită să solicite rapoarte, să audieze şi să conducă investigaţii pentru a demonstra abuzurile. Pentru a putea realiza această sarcină, acei parlamentari implicaţi trebuie să deţină pe lângă integritate – încrederea serviciilor de informaţii cât şi a publicului.
Pentru o comisie desemnată, misiunea şi sarcinile sale trebuie limitate doar la activitatea de informaţii, orice altă muncă o va împovăra. Comisia de supraveghere nu trebuie să aibă autoritatea de a coordona serviciile de informaţii, de a iniţia anumite investigaţii sau de a instrumenta anumite cazuri. Mai mult, comisia reprezintă un organism, un corp politic şi constituie subiectul unor controverse politice. Membrii comisiei trebuie să manifeste responsabilitatea de a evita controversele în momentele de criză iar serviciile de informaţii trebuie să manifeste responsabilitatea de a-şi masca obiectivele misiunilor şi de a nu fi puse de către comisie în postura de a urmări noi obiective. Un alt punct critic al supravegherii îl constituie echilibrul dintre independenţă şi criticism, pe de o parte, şi menţinerea relaţiei de muncă dintre comisie şi agenţiile de informaţii, pe de altă parte. În acelaşi timp, comisia trebuie să evite ipostazele devenirii ca protector sau avocat al serviciilor de informaţii.
Autoritatea Comisiei de supraveghere a activităţilor de informaţii reprezintă un fapt permanent de readucere aminte pentru serviciile de informaţii de a-şi îndeplini sarcinile în mod corect şi de a asigura membrii comisiei că serviciile nu şi-au depăşit dispozitivul. Ca o regulă generală, serviciile de informaţii ar trebui:
- Să menţină informarea comisiei de supraveghere referitoare la activităţile de informaţii, incluzând orice activitate semnificativă anticipată;
- Să asigure supravegherea de către comisie asupra solicitării oricăror informaţii sau a oricărui document aflat în posesia, custodia sau controlată serviciului sau al persoanei plătite de către serviciu:
- Să raporteze într-un timp scurt Comisiei de supraveghere informaţiile legate de activităţile informative ce sunt ilegale sau inadecvate cât şi acţiunile de corecţie ce au fost întreprinse sau planificate.
Supravegherea legislativă trebuie să fie discretă şi non-partizană. Experienţa a demonstrat că, dacă membrii sunt de deplină încredere, serviciile au toate şansele să fie oneste şi cinstite cu aceştia. Comisia de supraveghere trebuie să fie mai mult interogativă decât adversară. Accesul la informaţii va creşte pe măsură ce creşte şi încrederea. Comisia poate deţine un investigator care poate avea acces amplu.
Cei mandataţi cu supravegherea trebuie să ştie în mod clar că vor lucra cu informaţii sensibile şi că pot produce rapoarte care, prin ele însele, sunt focalizate şi riguroase astfel că, în nici un caz, nu pot compromite securitatea naţională.

Supravegherea juridică
Un serviciu de informaţii nu se află deasupra legii – legea trebuie să sancţioneze. Acolo unde nu există măsuri de îndreptare nu există democraţie. Sub imperiul legii, activităţile şi funcţiile serviciilor de informaţii nu se pot extinde dincolo de cele necesare pentru protecţia ordinii democratice, constituţionale.
Ordinea constituţională include catalogul drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi a măsurilor eficiente pentru protecţia acelor drepturi împotriva oricărei forme de violare. Nici un serviciu de informaţii nu poate ameninţa în mod arbitrar acele drepturi şi libertăţi; dacă se întâmplă acest lucru, atunci au loc ameninţări la adresa ordinii constituţionale în loc să o protejeze.
Legea nu trebuie să regleze activităţile muncii de informaţii şi să stabilească procedurile de garantare a unei exercitări adecvate, protecţiei şi transparenţei. Fără un cadru legal, supravegherea legislativă şi executivă nu are un punct de referinţă iar eforturile depuse nu îşi au sensul.
Munca de informaţii este senţială în pregătirea luării deciziei dar pentru obţinerea de informaţii sunt necesare măsuri specifice, în parte pentru a justifica necesităţi guvernamentale care trebuie dirijate în maniera de a păstra şi a direcţiona conceptele determinate ale proprietăţii, libertăţilor civile şi a drepturilor civile. În acest sens, supravegherea se impune cel mai mult. Supravegherea juridică impune anumite limite în obţinerea unui echilibru adecvat între protecţia drepturilor individuale şi achiziţia informaţiilor esenţiale. Autoritatea juridică supremă trebuie să aprobe setul de proceduri stabilite; în general această autoritate este Procuratura Generală. Acele proceduri trebuie să protejeze drepturile constituţionale şi proprietatea, să se asigure că informaţia este colectată prin mijloacele cele mai slab intrusive şi să limiteze uzul unor astfel de informaţii la obiectivele guvernamentale legale.
Pentru ca supravegherea juridică să fie eficientă, Procuratura Generală trebuie:
· Să primească şi să analizeze rapoarte de la servicii;
· Să raporteze către ministerul de resort, primului ministru sau preşedintelui într-un timp scurt orice activitate de informaţii ce pune probleme de legalitate;
· Să raporteze către ministerul de resort deciziile şi/sau acţiunile întreprinse ca răspuns la rapoartele serviciilor;
· Să informeze ministerul de resort, de aspectul legal ce afectează operaţiile serviciilor de informaţii;
· Să stabilească sau să aprobe procedurile pentru coordonarea activităţilor de informaţii, să asigure legalitatea procedurilor, protecţia drepturilor constituţionale şi a intimităţii.
Procedurile trebuie să asigure că utilizarea, diseminarea şi stocarea informaţiilor despre cetăţeni, dobândite prin activităţi de informaţii, este limitată doar la necesarul realizării obiectivelor guvernamentale.
Stabilirea unui birou al avocatului poporului în sensul protecţiei drepturilor civile poate constitui un instrument eficient pentru controlul serviciilor. O formă diferită şi minoră de supraveghere juridică poate fi stabilită prin permiterea personalului agenţiilor de informaţii să lucreze în tribunale.

Cadrul legal
Comunitatea de informaţii necesită crearea unui cadru legal în care să opereze serviciile de informaţii. Acest cadru trebuie să definească zona de responsabilitate a serviciilor, limitele de competenţă, mecanismele de supraveghere şi monitorizare cât şi mijloacele legale de prelucrare a plângerilor în cazul violării drepturilor. De aceea, comunitatea de informaţii solicită un sistem de reglare statutar, de coordonare şi control pentru îndrumarea muncii. Acest sistem poate fi dirijat prin legi, ordine executive, directive şi reglementări ministeriale sau ale agenţilor.
Rolul serviciilor de informaţii ar putea fi bine definit prin Constituţia ţării, fapt ce reprezintă un apex[1] al sistemului. Dacă nu este posibil astfel, atunci legislaţia naţională trebuie să stabilească misiunile fundamentale, responsabilităţile, restricţiile, structurile şi relaţiile dintre serviciile de informaţii asociate în comunitatea de informaţii. Legea impune limitele în care, alături de protecţia datelor şi alte câmpuri de aplicaţie, să se realizeze un echilibru între protecţia drepturilor individuale şi achiziţia informaţiilor esenţiale. În mod ideal, legea nu trebuie construită pentru autorizarea activităţilor legale şi nici nu va asigura vreo excepţie de la oricare altă lege. Ministerul responsabil de serviciile de informaţii trebuie să-şi aibă responsabilitatea sub umbrela legii, fiecare dintre servicii trebuie să aibă o relaţie bine definită cu ministerul său cât şi o poziţie bine definită din punct de vedere legal în relaţia cu acesta.
Ordinele exercutive - sau ordonanţele - trebuie să definească funcţiile, problemele de organizare, fişele de îndatoriri şi responsabilităţi, stabilirea procedurilor, coordonarea măsurilor, asistenţă şi cooperare, impunerea restricţiilor. Implementarea ordonanţelor şi a subiectelor precum culegerea şi analiza solicitărilor, obiectivele şi priorităţile, planurile, programele şi resursele alocate etc., necesită directive mult mai detaliate, care pot fi stabilite în două moduri – clasificate şi neclasificate.
O atenţie deosebită trebuie acordată următoarelor:
· Relaţiei dintre agenţiile de informaţii şi cele guvernamentale;
· Cooperării cu unele ministere şi autorităţi şi, cu atât mai îndepărtate ca punere în practică, cu unele autorităţi ale altor ţări capabile să ajute serviciile în realizarea funcţiilor;
· Culegerii de informaţii;
· Luptei cu terorismul;
· Protecţia datelor.

Procesul de reformă
Este un fapt de la sine înţeles că reforma în sistemele de informaţii este un proces cu dificultăţi speciale. Organizaţiile de informaţii asociate cu regimuri ex-dictatoriale sunt discreditate în mod frecvent.
Fără îndoială, pentru a proteja reputaţia noii democraţii, reforma agenţiilor de informaţii trebuie realizată în mod adecvat şi cu deplină transparenţă. Aceasta nu poate fi realizată în izolare.
În special în statele care trec prin transformări politice, codurile de legi politice şi etice ale trecutului se pot constitui în impediment al reformelor. Acestea vor trebui prelucrate la nivelul serviciilor, la nivelul politic cât şi în societate ca întreg. Pe de altă parte, reforma în serviciile de informaţii poate ajuta în sensul depăşirii trecutului.
Prezentăm în continuare câţiva factori ce s-au dovedit esenţiali în oricare proiect de reforme:
· Crearea unor baze şi cadre legale clare;
· Definirea unor obiective bine determinate;
· Desemnarea unei persoane adecvate să coordoneze proiectul;
· A nu se crea servicii de informaţii înainte de a avea bine definite misiunile;
· Identificarea responsabilităţilor;
· Implicarea parlamentară în toate etapele, începând cu definirea sarcinilor şi capacităţilor serviciilor;
· Iniţierea dezbaterilor publice: fiecare cetăţean trebuie să aibă oportunitatea de a fi înştiinţat despre competenţele serviciilor de informaţii;
· Menţinerea informării publicului;
· Selecţia personalului şi experţilor ca buni profesionişti;
· Obţinerea asistenţei ulterioare externe – dar cu asigurarea că sunt respectate necesităţile securităţii naţionale;
· Abordarea legislaţiei anterioare într-un mod care să nu compromită reuşita proiectului.

Recomandări pentru reformă.
Principii pentru Serviciile de Informaţii într-un stat federal democratic.
1. Serviciile de Informaţii reprezintă culegerea şi analiza de informaţii pentru activităţile executive – în primul rând guvernarea ce include ministerele, care utilizează rapoartele pentru crearea politicii şi luarea deciziei.
2. Serviciile de informaţii culeg şi analizează informaţii pentru a asigura rapoarte şi evaluări pentru puterea executivă.
3. Sunt necesare principii generale care să indice ce este permis şi ce nu este în lumea de informaţii. Deciziile politice şi juridice sunt necesare în acest câmp de activitate. Trebuie luat în consideraţie un cod de etică.
4. Regulile fundamentale trebuie să asigure îndrumarea în ceea ce este permis în munca de informaţii.
5. O lege specifică (sau chiar Constituţional despre crearea, misiunea, responsabilităţile şi controlul serviciilor de informaţii, legile adiţiomnale corespunzătoare sunt necesare pentru completarea cadrului legal. Este necesară revizuirea principiilor legislative.
6. Legea crează, defineşte responsabilităţile şi descrie misiunea şi responsabilităţile Serviciilor de Informaţii.
7. Serviciile interne şi externe de informaţii trebuie să execute conform definiţiei, faţă de Preşedinte, Prim-ministru şi ministerele responsabile.
8. Serviciile interne şi externe de informaţii trebuie să fie separate.
9. Serviciile interne de informaţii şi instituţiile de promovare a legii au scopuri distincte şi utilizarea prevederilor lor finale diferă.
10. Serviciile interne şi instituţiile de promovare a legii, trebuie să fie separate.
11. Sistemele de informaţii integrate pot asigura în modul cel mai eficient toate sursele de culegere. Schimbul de informaţii garantează o analiză de ansamblu şi o evaluare naţională, cu beneficii pentru toate ministerele. Chiar dacă Armata are un rol important în munca de informaţii, dar controlul pe ansamblu trebuie să fie de natură politică.
12. Informaţiile militare pot fi integrate în Serviciile de Informaţii Externe.
13. Contrainformaţiile sunt într-o anumită măsură reactive. Totuşi este necesară coordonarea între Serviciile de informaţii externe şi cele interne. Trebuie stabilit un program centralizat de contrainformaţii în vederea unei coordonări şi cooperări autoritare.
14. Funcţiile contrainformaţiilor sunt intrinseci fiecărei agenţii de informaţii.
15. Aplicarea legii şi contrainformaţiile trebuie coordonate prin diferite servicii; pot fi construite diferite birouri specializate dar autoritatea de coordonare trebuie plasată la un nivel superior.
16. Este necesară o coordonare între contrainformaţii şi aplicarea legii.
17. Dată fiind natura sensibilă a serviciilor de informaţii, supravegherea trebuie exercitată de puterea executivă, legislativă şi juridică. Partea executivă este deplin responsabilă pentru o auditare adecvată şi controlul serviciilor de informaţii şi de aceea se impune crearea unei baze pentru asigurarea transparenţei şi controlului parlamentar.
18. Toate structurile democratice realizează supravegherea asupra Serviciilor de Informaţii.
19. Serviciile de informaţii externe şi cele militare au responsabilităţi federale în timp ce serviciile interne, organele abilitate cu aplicarea legii şi contrainformaţiile implică autoritatea pentru a trece în Parlament. Deciziile fundamentale sunt necesare într-un cadru legal.





Bibliografie
1. Inteligence Services And Democracy. Geneva Centre for Democratic Control of Armed Forces, Switzerland, Geneva, 2002, www.dcaf.ch


[1] Apex: element de definire