ANARHISMUL (I)

SCURTĂ ANALIZA ISTORICĂ ŞI PSIHOSOCIALĂ A CONCEPTULUI ŞI A DINAMICII DOCTRINELOR ŞI ATITUDINILOR ANARHISTE


drd.Tihan Eusebiu
psiholog-sociolog

Acest studiu iniţiază cititorul în aparatul conceptual al psihologiei sociale. Acest lucru este necesar pentru înţelegerea terminologiei utilizate în abordările de specialitate cât şi pentru a controla forţele conducătoare care guvernează societatea şi indivizii. Cititorul este familiarizat cu structura societăţii şi variantele sale. Conceptele sunt uzitate într-un mod interschimbabil pe parcursul textului: coeziune socială, integrare, solidaritate, omogenitate şi uniformitate socială.
Pentru a analiza anarhismul trebuie ca acest concept să fie integrat într-un sistem de valori, încadrat ca o societate. Ca atare, pe parcursul acestui studiu vom analiza anarhismul în raport cu alte tipuri de societăţi care nu sunt noi dar sunt abordate în această lucrare într-o lumină diferită.

Anarhismul: - stare de anarhie,
- curent politic şi social care neagă în general orice putere de stat;
- atitudine a anarhistului. (DEX)

Anarhie: - stare de dezorganizare, de dezordine, de haos într-o ţară, într-o instutuţie;
- atitudine de nesupunere, de indisciplină a individului faţă de o colectivitate organizată (DEX).

Anarhist: -partizan al anarhismului (DEX)

ANALIZA ISTORICĂ
Anarhismul reprezintă un concept ce descrie anumite doctrine şi atitudini a căror trăsătură principală este convingerea că guvernul este atât inutil cât şi vătămător. Ca doctrină, anarhismul a început să se constituie în deceniul 5 al secolului 19, având un caracter eclectic şi cunoscând diferite variante. În doctrina anarhismului se întâlnesc ca surse de inspiraţie: dialectica hegeliană, filosofia lui Fichte, teoria dreptului natural, teoria contractualistă a statului, unele idei ale socialismului utopic.
Derivat din rădăcina grecească cu semnificaţie „fără reguli”, conceptele anarhist, anarhism şi anarhie sunt utilizate pentru a exprima atât aprobarea cât şi dezaprobarea.

Anarhismul reprezintă în primul rând neîncrederea faţă de orice fel de putere o filosofie a nesupunerii. Mihail Bakunin, un anarhist rus implicat în revoluţia de la 1848, de la Paris, apoi în comuna insurecţională de la Lyon, în 1870, afirma că „orice putere, oricât de revoluţionară ar fi, va ajunge să trădeze poporul şi va dori să eternizeze”.
Termenul anarhism (din lb. greacă: a, „fără”, şi arche, „putere”, comandă) desemnează o doctrină politică favorabilă slăbirii statului şi eliminării oricărei forme de constrângere organizată. H.D.Thoreau (1817-1862), „cel mai bun guvern este acela care guvernează cel mai puţin”. Anarhia vizează libera dezvoltare a individului, prin stabilirea unei societăţi fără stăpâni.
Principiile anarhismului sunt greu de de sintetizat, teoreticienii săi fiind puternic marcaţi de individualism şi prea puţin de coerenţă. Pe scurt, putem afirma că elementele de bază ale anarhismului sunt:
- critica autorităţii: aceasta violează atât principiul egalităţii cât şi al libertăţii şi trebuie respinsă, indiferent dacă este reprezentată de stat, de biserică sau de profesorul de şcoală;
- ordinea anarhistă: anarhismul nu înseamnă distrugere ci dimpotrivă instituirea unei ordini bazată pe micile comunităţi, pe federalism, pe mutualism şi cooperare;
- bazele morale ale comunităţii anarhiste: dincolo de principii administrative ceea ce va asigura succesul societăţii anarhiste sunt valorile morale, aplicarea legii naturale;
- libertatea în interiorul societăţii: anarhiştii susţin libertatea, fără a subscrie însă la noţiunea religioasă sau filosofică de voinţă liberă; este libertatea faţă de coerciţie şi opresiune şi libertatea faţă de inegalităţi şi sărăcie;
- ordinea fără dependenţă;
- individualismul este o caracteristică specifică tuturor anarhiştilor, chiar dacă mulţi dintre ei îi adaugă cooperarea ca principiu societal obligatoriu.

În jurul anarhistului s-a creat o adevărată mitologie populară în centrul căreia se află violenţa, distrugerea, haosul. Toate aceste atribute cu o încărcătură simbolică negativă, foarte prezente la nivelul cunoaşterii comune, sunt de natură să îngreuneze studiul ideilor anarhiste şi cu atât mai mult adoptarea anarhismului ca şi convingere. Cei mai tentaţi să se apropie de o doctrină percepută ca fiind a violenţei şi radicalismului sunt deseori indivizi izolaţi, cu probleme psihologice şi de comportament, care nu fac altceva decât să închidă, prin manifestările lor, un adevărat cerc vicios al percepţiilor, confirmând prejudecăţile sociale despre anarhism şi anarhişti.
Bertrand Russel spunea că, „în concepţia populară, anarhistul este o persoană care aruncă bombe şi comite ultraje de neimaginat, fie pentru că este mai mult sau mai puţin bolnav mintal, fie pentru că foloseşte opiniile politice extreme ca o mască pentru înclinaţiile sale criminale”.
Imaginea anarhistului a devenit în timp imaginea anarhismului.
Violenţa individuală a devenit principala caracteristică a unei teorii care, de cele mai multe ori este o exaltare a raţionalităţii şi a moralităţii din om. Nu este foarte dificil să considerăm felul în care anarhistul a fost asociat violenţei în perioada „propagandei prin fapte”, perioadă de mari tulburări politice şi sociale. Reprezentările negative existente la nivelul opiniei publice sunt alimentate şi recreate în permanenţă de către mijloacele de informare în masă: „anarahiştii poartă steaguri negre, feţele le sunt acoperite cu cagule şi sunt înarmaţi cu drugi de fier”.
Efectul de halou care face ca imaginea unor indivizi violenţi, a unor persoane declasate sa se răsfrângă asupra ideii anarhiste în întregime, este dublat de un alt fenomen, acela al asimilării greşite a anarhismului cu alte doctrine, idei sau mişcări: ceea ce se întâmpla în secolul XIX când anarhismul era în mod frecvent asociat cu socialismul sau comunismul se repetă astăzi, acesta fiind legat, cel puţin în programele de ştiri de lupta antiglobalizare. Pentru reporterii de ştiri, „anarhişti” a devenit sintagma cel mai des folosită atunci când se vorbeşte despre un protest (eventual violent) antiglobalizare. Rebelul dement este poate cea mai răspândită imagine a anarhismului. Un alt stereotip, mai puţin întâlnit este cel al anarhistului non-violent, al sfântului. Sau cel a doctrinarului fanatic a cărui inflexibilitate îl conduce la autodistrugere sau cel puţin la eşec. Mai întâlnim imaginea anarhistului aplecat asupra mesei de scris, lucrând la o critică raţională a societăţii, căutând calea ideală pentru eliminarea tarelor care viciază relaţiile dintre oameni.

Trecutul anarhist
Anarhismul a apărut ca reacţie la marile schimbări sociale care au afectat Europa secolului XIX. Ideile gânditorilor anarhişti au fost agreate de milioane de oameni către finele secolului XIX şi până astăzi continuă să influenţeze o serie întreagă de alte doctrine şi gânditori.
În Anglia, tradiţia anarhistă datează din vremea filosofului calvinist şi raţionalist, William Godwin (1756-1836), care afirmă: „orice guvern reprezintă un rău, reprezintă abdicarea propriei noastre judecăţi şi a conştiinţei noastre”. Acesta continuă, „Societatea s-a născut din nevoile noastre, Statul – din răutăţile noastre. Societate este un bun, Statul cel mult un rău necesar”. Pentru a fi viabilă, societatea trebuie secţionată la infinit, deoarece moderaţia şi echitatea, cheile fericirii omului raţional, nu pot fi păstrate decât într-un cerc limitat. Statul nu trebuie şă-si păstreze decât două atribute: justiţia (aplicată de un juriu ale cărui decizii vor releva doar raţiunea, în absenţa oricărui cod) şi apărarea.
Pierre Joseph Proudhon (1809-1864) consideră anarhia posibilă cu condiţia ca societatea să fie organizată de jos în sus, ca poporul să deţină în permanenţă totalitatea puterii. În acelaşi timp el respinge democraţia reprezentativă (care deposedează poporul de suveranitate) şi socialismul statal (care transferă statului administrarea societăţii). În egală măsură se ridică împotriva proprietăţii private a liberalilor (care permite celor puternici să-i exploateze pe cei slabi), cât şi împotriva proprietăţii colective a comuniştilor (care permite celor slabi să-i exploateze pe cei puternici). Proudhon condamnă doar o formă de proprietate: cea a trântorilor şi cea a rentierilor. El acceptă moştenirea pe care o consideră necesară păstrării familiei, pe care o apără. El concepe anarhia ca victorie a economicului asupra politicului: „Atelierul va înlocui Guvernul”. Anarhia presupune triumful dreptăţii, prin formarea comunelor, asociaţiilor agricole şi industriale. Cetăţenii vor face schimb reciproc de servicii. În plan politic, anarhistul Proudhon este anti-stat şi anti-unitar; preconizează formarea federaţiilor, mai exact, grupuri variabile prin antura şi obiectul lor.
Pentru început anarhismul a fost asimilat socialismului în lupta sa pentru drepturile clasei muncitoare. De abia odată cu primul război mondial şi revoluţia bolşevică anarhismula a fost definitiv disociat de marxism. După 1918, atât mişcarea cât şi teoria anarhistă au decăzut atât în faţa socialismului cât şi a naţionalismului fascist. Mai departe, într-un stat în care a devenit „totalitar”, anarhismul a devenit odată în plus irelevant.

Anarhism, violenţă şi non-violenţă
Anarhismul ezită în privinţa mijloacelor care permit răsturnarea ordinii sociale.
Mihail Bakunin (1814-1876) preconiza un colectivism născut din distrugerea violentă a proprietăţii şi a statului. Acesta se teme ca şi Proudhon de apariţia „birocraţiei roşii” şi preconiza formarea liberă a asociaţiilor autoadministrate.
Anarho-sindicalismul, curent născut la finele secolului 19 prin care se afirmă în mişcarea sindicală influenţa ideologiei, politicii şi taticii anarhismului. A fost răspândit mai ales în Franţa, Italia, Spania, Elveţia, Portugalia şi în unele ţări ale Americii latine. Condamnând lupta politică, preconizată de Internaţionala a II-a, ca reformism parlamentar, ca fiind o formă mascată a colaborării de clasă, care nu poate duce la eliberarea proletariatului, Georges Sorel recomandă tactica violenţei, sub forma principală a grevei economice generale. Emile Pouget socotea că muncitorii trebuie pregătiţi pentru a conduce producţia după principii noi. Mijloacele politice nefiind adecvate, numai prin luptă economică va putea fi înfăptuită revoluţia socială, care va duce la dispariţia statului şi la înlocuirea acestuia printr-un federalism economic, descentralizat, la baza căruia va sta „grupa de producţie sau sindicatul”.
La Congresul de la Londra (1896) al Internaţionalei a II-a anarhiştii sunt excluşi, aceştia trecând astfel de la acţiunea sindicală la acţiunea directă. Fernand Pelloutier1 determină adoptarea principiului grevei generale.
Acţiunea directă constă în exersarea unei presiuni direct asupra şefilor de fabrici, fără a mai recurge la acţiunea politică şi parlamentară. Principalele pârghii ale acţiunii directe sunt: - - boicotul, care presupune ţinerea la distanţă a unui produs sau persoană şi,
- marca (eticheta), termen care dimpotrivă, constă în invitarea muncitorilor la a se aproviziona de la fabricile recomandate de sindicat.
- sabotajul – deteriorarea voluntară a unui utilaj sau defecţiunea voluntară în timpul lucrului,
- greva generală, având ca scop exproprierea în folosul societăţii a mijloacelor de producţie şi ducând la înlocuirea statului burghez cu „federaţia consiliilor sindicatelor” este, în opinia anarho-sindicalismului, mijlocul unic şi hotărâtor de trecere la socialism. În felul acesta, supraapreciind potenţialul sindicalismului revoluţionar, anarho-sindicalismul opun sindicatele partidelor, neagă necesitatea dictaturii proletariatului şi a conducerii de către stat a producţiei în condiţiile socialismului.
La finele secolului XIX, anarhiştii şi nihiliştii ruşi influenţaţi îşi creează organe de presă influente. Se multiplică atentatele teroriste; bombele lui Ravachol pe bulevardul Saint-Germain şi în strada primului ministru spaniol Canovas del Castillo (1897), a Elisabetei de Austria (1898), a regelui Umberto I al Italiei (1900), a preşedintelui republican american Mac Kinley (1901) etc. fervoarea antireligioasă a multor anarhişti îi determină pe unii dintre ei să profaneze edificii religioase, mai ales în timpul revoltei anarhiste de la Barcelona (1909) sau să fure obiecte de cult cum făcea Marius Jacob, şeful unei bande franceze.
În paralel, anarhiştii încearcă să transforme comportamentele prin educaţie. Anarhistul paul Robin (1837-1912), fondator al Ligii pentru Regenerare umană, conduce un orfelinat de lângă Paris, unde încearcă să repare efectele copilăriei nefericite prin afecţiune, viaţă în aer liber şi o instrucţie solidă. În 1897 apare Liga pentru o educaţie anarhică.
Caracteristici
Printre caracteristicile generale ale doctrinei anarhismului se pot menţiona:
- individualismul subiectivist şi voluntarismul, exprimate în exaltarea autonomiei voinţei individuale, în opunerea „contractului liber consimţit” contractului social, a asociaţiei societăţii, federalismului organizării statale;
- negarea sau ignorarea legilor sociale obiective;
- atitudinea ostil-negativă faţă de orice autoritate, putere, stat ca şi faţă de orice organizaţie politică;
- neînţelegerea rolului marii producţii şi apărarea proprietăţii private;
- apologia spontaneităţii revoluţionare, revendicarea revoluţiei imediate şi a nimicirii imediate a statului şi promovarea tacticii „acţiunii directe”.

Influenţa culturală a anarhiştilor rămâne importantă până în zilele noastre. Pictorii Camille Pissarro, Paul Signac, Van Dongen, scriitorul Gerhardt Hauptmann (premiul Nobel, 1912), Tolstoi, care l-a încurajat pe tânărul Gandhi în strategia non-violenţei subversive, Oscar Wilde etc, toţi au suferit influenţa anarhistă.
Două războaie mondiale şi apoi creşterea birocratizării democraţiilor, apariţia şi dezvoltarea statului bunăstării sociale, au fost tot atâtea semnale că anarhismul nu îşi mai poate găsi locul printre ideologiile politice.
Anarhismul a fost adesea criticat când ca purtător de efecte perverse – „Anarhia duce întotdeauna la guvernul absolut”(Napoleon I), când ca utopie – (Unde nu există stăpân , toţi sunt stăpâni; unde toţi sunt stăpâni, fiecare este sclav)(Bossuet), când ca fiind regresiv – „Spiritul unui anarhist, dacă acesta este drept, înzestrat şi consecvent cu sine însuşi, va ajunge rapid să înţeleagă şi să-şi dorească starea naturală. Cred că este, pentru el, pentru doctrina lui un moment destul de dur” (Charles Maurras, 1984)

Declinul mişcării anarhiste
În Spania, anarhiştii au eşuat în timpul Războiului Civil, în mare parte deoarece ei se aflau în lupte spontane de stradă şi nu aveau disciplina necesară pentru a-şi susţine lupta. În decembrie 1936, patru conducători anarhişti au primit posturi în cabinetul lui Francesco Largo Caballera, compromis în mod radical de principiile sale antiguvernamentale. Ei nu au fost în stare să stopeze tendinţe de orientare spre totalitarismul de stânga care era înconjurat de inamicii comunişti, puţini ca număr dar influenţi din punct de vedere politic.
Din acele clipe, mişcarea din afara Spaniei fie a fost distrusă sau redusă în mare măsură, ca rezultat a două direcţii ce se conturau: Revoluţia Rusă şi ridicarea regimurilor totalitare de dreapta.
Deşi cei mai renumiţi lideri anarhişti au fost ruşi, mişcarea din Rusia nu a fost niciodată puternică, în mare parte deoarece cel mai numeros Partid Socialist Revoluţionar (Narodniki) a adoptat ideile Bakuniste în timp ce a rămas un partid constituţional. După revoluţia din 1917 grupurile mici de anarhişti ce s-au îndreptat spre Petrograd (Leningrad) şi Moscova se aflau neputincioase în faţa bolşevicilor. Kropotkin care s-a întors din exil, era el însuşi lipsit de influenţă. Doar în sud, N.I.Makhno, un ţăran anarhist, a ridicat o armată de insurecţie care prin strălucitele sale tactici de guerilă a menţinut o mare parte din Ucraina departe de armatele roşii şi albe. Totuşi, politicile sociale dezvoltate de Makhno erau rudimentare şi, în 1921, când a plecat în exil, mişcarea anarhistă s-a stins în Rusia.
În Italia, cea mai mare parte a mişcării anarhiste a fost distrusă în 1920 de guvernul fascist al lui Mussolini. În 1930, mica mişcare germană de anarhişti a fost spulberată de nazişti.
În Japonia, anarhismul s-a întins până în timpul războiului ruso-japonez (1904-1905), când liderul socialist Shusui Kotoku s-a convertit citindu-l în puşcărie pe Bakunin. Kotoku şi alţi anarhişti au fost executaţi în 1911 pentru implicare în complot împotriva Împăratului.
După primul Război Mondial, au apărut noi organizaţii anarhice, printre care Federaţia Neagră şi federaţia sindicatelor. După invazia în Manciuria (1931) guvernul japonez a început suprimarea tuturor grupurilor de orientare de stânga iar mişcarea anarhistă a fost distrusă în totalitate în 1935, după ce o societate secretă a fost acuzată de complot prin insurecţie armată.
În America latină, elemente anarhice puternice au fost implicate în Revoluţia din Mexic. Învăţăturile sindicatlistului Ricardo Flores Magon au influenţat spiritul revoluţionar al ţăranului Emiliano Zapata. După decesul lui Zapata (1919) şi a lui Flores Magon (1922), imaginea revoluţionară a fost preluată de comunişti.
În Argentina şi Uruguay, mişcări anarho-sindicaliste au existat chiar şi la începutul secolului 20.

Curente contemporane
În 1970, teoriile anarhismului au trezit un mare interes şi simpatie faţă de orice alt moment de la Revoluţia Rusă. Nu acelaşi lucru se poate spune despre mişcarea anarhică însăşi. După cel de-al doilea război mondial, grupurile şi federaţiile anarhice au reapărut în aproape toate ţările unde anterior înfloriseră – o excepţie notabilă a fost Spania şi Rusia – dar acum, aceste organizaţii trezeau un slab interes.
Scriitorul rus Lev Tolstoi a refuzat să se intituleze un anarhist deoarece acei care îşi spuneau astfel în Rusia acelor vremuri erau consideraţi terorişti.
Un exemplu impresionant de suflu anarhist este Mahatma Gandhi, care şi-a bazat strategia pe învăţăturile pline de non-violenţă ale lui Tolstoi şi Thoreau.

Apelul anarhismului către intelectuali
În Vest, în rândul intelectualilor apelul anarhismului a fost puternic, cel puţin din anul 1917. argumentele lui Kropotkin pentru descentralizare şi-au găsit o puternică inflşuenţă în rândul scriitorilor despre planificare socială. Între anii 1960-1970, anarhismul a devenit popular în rândul studenţilor rebeli şi, a rămas în general aşa deoarece valorile acestora se opuneau celor din culturile tehnologice în continuă dezvoltare cum ar fi cele din Europa de vest, America de nord şi Japonia.
Imediat s-au anticipat multe elemente ale contraculturii. Un analist al acestui fenomen a fost Aldus Huxley, care a prezentat o viziune îngrijorătoare a unei existenţe materialiste într-o societate tot mai dominată de tehnologie.
Rejecţia de către anarhişti a statului, insistenţa asupra descentralizării şi a autonomiei locale, şi-au găsit un amplu ecou în rândul celor ce discuta despre democraţie. Recurenţa temei controlului muncitorilor asupra industriei, în special în insurecţia de la Paris (1968), a arătat relevanţa ideilor anarho-sindicaliste.
Insistenţa anarhistă asupra acţiunii directe a constituit un apel universal către radicali care au aprobat acţiuni şi confruntări extraparlamentare. Unele grupuri de studenţi din Franţa, Marea Britanie şi japonia au acceptat pan-distrugerea lui Bakunin, susţinând că actuala societate este coruptă aşa că trebuie îndepărtată total. Ei au găsit un citat din Bakunin:
„Va fi o transformare calitativă, o nouă viaţă, o revelaţie, un nou cer şi un nou pământ, o lume tânără în care toate conflictele noastre actuale vor fi soluţionate într-un tot armonios”.
Acum, ca şi atunci, violenţa pleacă de la teorie la acţiune, după cum au demonstrat activităţile de guerilă urbană şi atentatele teroriste cu bombă de la finele anului 1960.

Anarhism în România?
Răspunsul la această întrebare se leagă în mod direct de principalii reprezentanţi ai anarhismului: skin heads. Datorită faptului că în străinătate mai persistă ideea că în România îşi pot permite lucruri pe care nu ar îndrăzni să le facă la ei în ţară, anual sunt depistaţi zeci de infractori străini – pedofili, anarho-punkişti, traficanţi de droguri şi arme, satanişti etc. Mass-media a evidenţiat încercările unor anarhişti de a se inflitra în găşti de cartier din Timişoara, Reşiţa şi Craiova (deja cunoscutul „Craiova anarho-front”), propagând prin piese muzicale dar şi pe internet (craiovafront.go.ro) idei de genul „dacă D-zeu ar exista cu adevărat, atunci ar trebui lichidat”, „Ne identificăm ca antinaţionali: fără România, fără lege, fără clase” sau „trebuie eliminată orice armată şi înarmat întreg poporul pentru înlăturarea oricărui monopol asupra forţelor armate”.
Iniţial anarhiştii străini au intrat în legătură cu tineri din medii declasate autohtone pe filiera traficului de suporturi muzicale piratate şi de materiale pornografice „hard”. Pentru distribuţie şi-au construit anturaje relativ restrânse din marginali, adesea dependenţi de alcool sau droguri, care sub influenţa emisarilor străini, au adoptat traptat, într-o manieră imitativă superficială, vestimentaţia, limbajul şi concepţiile pseudo-anarhiste de odinioară. Anarhiştii români teoretizau sporadic „strategia boicotării unei bănci, punct de la care trebuie iniţiat colapsul economic”.
Departe însă de servi drept pretext afişarea concepţiilor anarhice a constituit un aspect agravant, activităţile antisociale şi chiar criminale ale celor în cauză dobândind relevanţă sub aspectul siguranţei naţionale. S-a publicat „Ghidul anarhistului” ori aşa-zisul „Manual de nesupunere civică”. S-au mânjit cu vopsea clădiri. Au încercat să distribuie canabis şi literatură anarhiostă în şcoli, sfătuindu-i pe elevi să-şi lichideze profesorii şi eventual să arunce în aer liceul.
Prin mecanisme specifice s-au stins pornirile anarhice ale grupărilor ce tindeau să se dezvolte în ţară. Ca urmare, nu putem vorbi de anarhism în România.


BIBLIOGRAFIE
1. William Godwin, Enquiry concerning political justice and its influence on morals and happiness. 3 vol., 1946;
2. Peter Kropotkin, Memoirs of a revolutionist. 2 vol., 1968;
3. Pierre Joseph Proudhon, Qu’est-ce que la propriete?, 1966;
4. Pierre Joseph Proudhon, Ouvres completes. Slatkine, 1982,
5. G.P. Maximoff, The political philosophy of Bakunin: Scientific anarhism, 1953,
6. Vernon Richards, Errico Malatesta: his life and ideas. 1965,
7. Daniel Guerin, Anarchism: from theory to practice, 1970,
8. April Carter, The political theory of anarchism, 1971,
9. Davidd E. Apter, James Joll, Anarchism today, 1970.
10. Henri, Avon, L’Anarchisme, Que sais-je? PUF, 1991,
11. Frederic Laupies (coord.), Dicţionar de cultură generală. Edit. Amarcord, Timişoara, 2001.
12. Raddai Raikhlin, Război civil, terorism şi gangsteri.


Note>
1 Fernand Pelloutier (1867-1901), delegat la bursa forţelor de muncă de la Saint-Nazaire, apoi la Nantes, secretar al federaţiei burselor forţei de muncă

PUCIUL

extras din lucrarea Razboi civil, terorism si gangesteri, Radai Raikhlin (traducereTihan Eusebiu)

Puci: încercare a unui grup politic de a răsturna un regim politic, o ordine statală (DEX)

Cuvântul german „putsch” descrie „aventura” în încercarea de a-l captura pe lider. În cazurile în care puciul este încununat de succes, cuvântul „aventură” dispare şi împreună cu acesta şi cuvântul „puci”. Sunt preferate epitete mult mai eroice cum ar fi: eliberare, revoluţionar etc. Puciul este caracteristic perioadei forţei duale. Atât aripa de stânga cât şi cea de dreapta, organizează puciuri care ar descrie sfârşitul colapsului. Iată o descriere a unor puciuri, descriere ce am preluat-o din Enciclopedia Britanică.

Puciul bolşevic.În timpul primului război mondial, Lenin trăind în Elveţia s-a agitat pentru distrugerea Rusiei. Acest fapt a atras atenţia Germaniei, care a realizat că ei nu ar putea învinge în război fără a reuşi întru-câtva să forţeze Rusia să semneze un tratat de pace separat. În aprilie 1917, ei au aranjat tranzitul lui Lenin prin Germania în Suedia şi de aici în Rusia, unde sperau că bolşevicii vor îndrăgi sentimentel de antirăzboi. În acest scop l-au ajutat în mod generos cu bani pe Lenin, bani necesari să-şi organizeze partidul şi să-şi structureze presa. Sesizând starea de slăbiciune a guvernului provizoriu şi inerenta instabilitate a „forţei duale”, sosind în Rusia la 3 aprilie 1917 (16 aprilie după stilul nou) Lenin a căutat să deruleze imediat o revoluţie. Totuşi, el avea de înfruntat majoritatea discipolilor săi care se îndoiau de reuşită. Scepticii au fost motivaţi când în iulie 1917, puciul condus de bolşevici a fost ratat grosolan. Ei erau aproape de a reuşi când guvernul a primit informaţia despre aranjamentul lui Lenin cu germanii, ceea ce a cauzat furia trupelor în a dispersa rebelii şi a termina cu nesupunerea. Abandonându-şi pe ascuns discipolii, Lenin s-a refugiat în Finlanda.După înfrângerea bolşevicilor în iulie, conducerea guvernului provizoriu a revenit lui Kerensky. Kerensky, un avocat al revoluţionarilor socialişti şi deputat în Dumă, era cel mai bun radical cunoscut în ţară datorită apărării prizonierilor politici şi a unei arzătoare retorici anti guvernamentale. Un superb vorbitor, căruia îi lipsea judecata politică pentru a-şi realiza ambiţiile politice. Conştient că pentru o astfel de putere trebuie să se sprijine pe toate sovietele ruse, Kerensky a decis că ameninţarea democraţiei Rusiei venea doar din orientarea de dreapta. Pentru aceasta el a desemnat elemente conservatoare civile şi militare, dintre care cel mai marcant era generalul Lavr Kornilov, un ofiţer patriot pe care l-a desemnat comandant dar care, în curând, i-a devenit rival. Pentru a câştiga sprijinul sovietului, încă controlat de revoluţionarii socialişti şi de Mensheviks, Kerensky nu i-a pedepsit pe bolşevici pentru puciul din iulie şi i-a iertat după dezastru.Puciul antibolşevic şi consecinţele sale.Printr-un consens general, evenimentul decisiv în istoria guvernului provizoriu a fost conflictul lui Kerensky cu Kornilov, care a răbufnit în august (septembrie, stilul nou).Deşi nenumărate aspecte ale „afacerii Kornilov” au rămas până astăzi în obscuritate, se pare că Kerensky a provocat deliberat acea confruntare pentru a putea scăpa de competitori şi să apară ca fiind salvatorul revoluţiei. Primul ministru l-a informat în mod confidenţial pe Kornilov că bolşevicii pregătesc un nou complot în Petrograd, la începutul lui septembrie (ceea ce de fapt nu era adevărat) şi i-a solicitat trimiterea de trupe pentru a-i suprima. Când Kornilov a acţionat după cum i s-a ordonat, Kerensky l-a schimbat sub pretext că dorea să răstoarne guvernul. Acuzat de înaltă trădare, Kornilov s-a răsculat.Pentru Kerensky aceasta a fost o victorie a la Pyrrhus. Această acţiune a anihilat corpurile de ofiţeri de al cărui sprijin avea nevoie în conflictul ţesut cu bolşevicii. Bolşevicii s-au simţit justificaţi să afirme că guvernul provizoriu s-a dovedit ineficient şi că sovietele ar trebui să-şi asume autoritatea deplină şi nedivizată. Pe la finele lui septembrie spre octombrie, bolşevicii au început să câştige reprezentarea majoritară în soviete: Leon Trotsky, convertit recent la bolşevism, a devenit şeful sovietului din Petrograd, cea mai importantă regiune din ţară şi imediat s-a urcat într-o maşină pentru a-şi consolida puterea.Epidemia de puciuri bolşevice se întindea din Rusia până în Germania.Extrema stângă, condusă de Rosa Luxemburg şi Karl Leibknecht, au dorit să organizeze un partid al revoluţionarilor şi au fondat Partidul Comunist din Germania. Când tinerii extremişti, conduşi de Luxembrug şi Leibknecht, au organizat un puci de orientare de stânga la începutul lui 1919, ei au fost izolaţi şi au fost uşor înfrânţi de guvernul majorităţii socialiste şi al aliaţilor situaţi printre ofiţerii de orientare de dreapta. Luxemburg şi Leibknecht au fost asasinaţi, iar liderii care au rămas, au introdus grupul în Comintern.Un alt puci de orientare de stânga şi comunistă, ce a avut loc în Bavaria câteva luni mai târziu, a avut acelaşi insucces. La începutul lui 1920, grupurile independente au fuzionat cu majoritatea socialiştilor.

Puciul german. Puciul berii Hall, numit de asemenea şi Puciul din München, Puciul Bierkeller, Nchener Putsch sau Hitler Putsch, Adolfo Hitler a încercat să lanseze o insurecţie în Germania la 8 – 9 noiembrie 1923, împotriva Republicii lui Weimar. Hitler şi micul său Prtid Nazist s-au alăturat generalului Erich Ludendorff, un lider militar al aripii drepte germane din timpul primului război mondial. În seara de 8 noiembrie într-o berărie din München, Hitler şi omul său au obţinut acordul liderilor ce ar trebui să se alăture în sprijinurea „revoluţiei” din Berlin (după modelul marşului lui Benito Mussolini spre Roma ce s-a petrecut cu un an înainte); dar în ziua următoare, în marşul spre Marienplatz din centrul München-ului, aproximativ 3.000 de nazişti au fost întâmpinaţi cu salvele de foc ale cordonului de poliţişti; 16 nazişti şi 3 poliţişti au decedat. Ca urmare a unui proces derulat într-o instanţă bavariană, Ludendorff a fost eliberat, iar Hitler a primit un minim de pedeapsă pentru trădare – 5 ani de închisoare. Dar el a efectuat doar 8 luni în fortăreaţa din Landsberg, unde a scris cea mai mare parte din testamentul său, Mein Kampf („Bătălia mea”). Înăbuşirea puciului i-a creat lui Hitler faima internaţională, dar el s-a decis să obţină puterea prin mijloace legale. Istoria abundă cu suficiente exemple de puciuri. Ele nu sunt întotdeauna denumite puciuri, dar în toate cazurile sunt prezente aspecte ale incapacităţii autorităţii. Voi denumi orice revoltă politică un puci şi în special acea revoltă din decembrie 1997.* *Nu există graniţe bine delimitate între etapele procesului de degradare. Procesul poate fi foarte lent iar dinamicile sociale să fie reprezentate prin statistici asupra legilor încălcate, sentinţe stupide şi alte asemenea. Subit, trebuie să întâmpinăm o realitate în care unele incidente provoacă un puci întâmplător ori bine organizat. Puciurile şi răscoalele sunt modele bune pentru detectarea puterii sau slăbiciunii autorităţii şi cursul pe care îl urmează spre stabilitate sau degradare.Voi exemplifica prin descrierea puciului organizat de către sindicatele din Israel sau mai bine zis, de către liderii lor. Într-adevăr, scopul lor nu era să-şi dezvolte influenţa şi să răstoarne guvernul, dar la nivel local obiectivul lor era să-şi demonstreze puterea şi să o manifeste.

Exemplul nr.1. Am imigrat în Israel în 1973, am fost surprins de o grevă în sudul portului Ashdad. Totul a început cu paza de la intrarea în port cerând şefului comitetului sindicatului portului, Joshua Peretz să-şi arate permisul de intrare. Peretz a fost intrigat: „Nu ştii cine sunt eu?”, a împroşcat acesta. „Îţi voi arăta cine sunt !” A ordonat închiderea porţilor şi a oprit munca în port pentru toată ziua. Aceasta a produs portului daune considerabile.Exemplul nr.2. Datorită unei erori umane la compania de electricitate, Israelul a rămas fără electricitate timp de 3 zile. Întregul sistem energetic al ţării a căzut. Lucrătorului i se ceruse să descarce o linie de înaltă tensiune pentru a evita vreun accident. Scurt-circuitarea a fost făcută într-un loc impropriu. Sistemul de rezervă a intrat în funcţiune; câteva generatoare s-au separat unul după altul. Pentru a fi repus în funcţiune, întregul sistem trebuia sincronizat înainte de a intra în regim.După cum era de aşteptat, conducerea a cerut sancţionarea muncitorului incompetent, dar a intervenit sindicatul. Motivul nu stătea în simpatia faţă de muncitor, ci ei doreau să dovedească că sindicatul şi nu managementul decide cine să fie pedepsit şi cine iertat. Situaţia va fi suportabilă dacă s-ar aplica pedepsirea muncitorilor incompetenţi; în timp ce la primul exemplu forţa liderului de sindicat se manifestă doar în port, în cel de-al doilea doar în compania de electricitate. Totuşi, ca urmare a monopolizării producţiei şi distribuţiei de energie electrică pe teritoriul ţării, autoritatea a căpătat echivalentul unui cabinet. Acesta mânuieşte „comutatorul de energie al ţării”. Dacă liderii sindicatelor generale pot „bloca ţara”, liderii sindicatului companiei electrice sunt mult mai modeşti prin „încetarea distribuţiei energiei”.De ce ar trebui să-i preocupe pe muncitori când şi ce tip de centrală electrică va fi construită ?Este uşor de explicat nervozitatea liderilor uniunii sindicatelor. Ei sunt nişte Golemi, cu alte cuvinte ei sunt acei ce nu se pot ridica mai sus de cel mai jos nivel al piramidei trebuinţelor lui Maslow.Joshua Peretz, cel ce a blocat porţile portului, a fost dezmierdat de Partidul Comunist israelian şi trimis în Rusia sovietică într-o călătorie de plăcere. A revenit satisfăcut atât cu o călătorie, cât şi cu „o consolidare a conceptului de comunism”. Multor lideri sindicali le lipseşte orice gen de educaţie dar aceasta nu îi împiedică să facă carieră. Mai întâi, Golemii devin lideri sindicali, apoi membri în Knesset şi în final miniştri. Experienţa de muncă a unor astfel de oameni este insignifiantă. Când ultimul lider al muncitorilor din construcţii, mai târziu în Knesset, David Levi a devenit ministru în cabinetul lui Menachem Begin, se spunea o glumă (probabil generată de Partidul Muncii, de opoziţie): mamei lui David Levi i s-ar fi spus că într-o bună zi, fiul ei va deveni ministru, dar ea insista ca el să-şi termine şcoala.Walter Schellenberg, şeful serviciului secret al lui Hitler, scria în memoriile sale că, grevele violente ale lucrătorilor din docurile şi din transporturile de pe Coasta de Est a Americii erau provocate pentru recunoştinţa Germaniei. Este încă un secret câte astfel de greve au fost provocate de fosta URSS.Trebuie subliniat că alergătura unora după putere stă întotdeauna în spatele tuturor acestor puciuri. Dacă apare vărsare de sânge, va exista cineva responsabil pentru aceasta. Probabil că cititorul îşi aminteşte de setea pentru vărsarea sângelui evreiesc în revoluţia rusă ? Aceeaşi sete de sânge o regăsim aici dar alţi indivizi sunt postaţi în spate. Pentru a ilustra voi reda o descriere însuşită din Enciclopedia Britanică vis-a-vis de un puci derulat în 1986 în Kazakhstan.Dinmukhamed Kunayev, era primul secretar al Partidului Comunist din Kazakhstan, în perioada 1959 – 1986. Ca să devină membru al Biroului politic al sovietelor, Kunayev trebuie să se dovedească nu numai un politician sigur pe sine dar şi un om capabil de a dezvolta idei constructive. Realizând că, cazacii constituiau o minoritate în populaţia Kazakhstanului, el a analizat cu atenţie nevoile atât ale ruşilor cât şi ale cazacilor. Demisia sa din 1986 sub conducerea lui Mihail Gorbaciov a determinat primele discuţii serioase ale anilor 1980 în Uniunea Sovietelor.Iată cum Mihail Gorbaciov l-a înlăturat pe Kunayev după aproape 30 ani de activitate ca Prim secretar al Partidului Comunist din Kazakhstan. După tradiţia sovietică, primul secretar din toate republicile naţionale era o persoană a locului. Acesta era secondat de un secretar care întotdeauna era un rus. În acest caz, tradiţia nu a mai contat şi Kunayev a fost înlocuit de un rus. Probabil că la Moscova s-a considerat că sunt mult mai puţini cazaci decât ruşi în Kazahstan şi a sosit timpul schimbărilor dar nu aceasta gândeau şi oamenii din partea locului care visau să ajungă Prim Secretar. Printre aceştia, cel mai proeminent a fost Nursultan Nazarbaev care a devenit lider al Kazahstanului câţiva ani mai târziu după aceste evenimente.Puciul a început cu o mică demonstraţie în faţa clădirii Comitetului Central din Kazahstan. Nu erau mai mult de 200 cei ce demonstrau – cazaci, studenţi şi femei lucrătoare la şcolile din împrejurimi şi la fabricile de textile. Nu se ştie cine a organizat demonstraţia. Încercarea de a face pace s-a soldat cu eşec. Au sosit întăriri de ambele părţi iar numărul demonstranţilor s-a ridicat la 3.000. Locul a fost încercuit de armată. Nu au existat împuşcături, ci doar bătăi grele cu bastoanele. Sloganuri naţionaliste şi şoviniste au fost adresate de ambele părţi. Spitalele s-au umplut de răniţi. Ordinea a fost restaurată.

EFECTELE EREDITĂŢII ŞI ALE MEDIULUI ASUPRA INDIVIDULUI (III)

drd. Eusebiu Tihan,psiholog-sociolog,

focus.opinfo@gmail.com


Ce se înţelege prin ereditate şi prin ambianţă? Cum se relaţionează ele?
De ce le acordă importanţă psihologia? Este posibil a studia efectele uneia în mod independent faţă de cealaltă? Ce importanţă are întrebarea: Care este mult mai importantă, ereditatea sau mediul? Ce tipuri de comportament uman sunt în mod special determinate de ereditate?
Care sunt determinate prin calitatea mediului?




Mediul şi Personalitatea
Cu siguranţă că mediul afectează major personalitatea copilului. Un copil absoarbe foarte mult de la părinţii lui şi din calitatea căminului, a şcolii, a prietenilor şi de la vecinii săi. Dar mai precis, ce aspectele ale personalităţii sunt afectate?
Cei mai mulţi dintre cei ce studiază personalitatea fac distincţie pe de-o parte între trăsături, atitudini şi interese şi temperament pe de altă parte. Temperamentul se referă la orientările de bază cele mai conturate, cum ar fi nivelul energetic şi starea sufletească care au rădăcina în glandele endocrine şi în alţi factori organici şi, de aceea, sunt în mod relativ de neschimbat. Trăsăturile şi atitudinile sunt mai puţin dependente de bazele fiziologice. Newman, Freeman şi Holzinger, în studiile despre gemeni au găsit o mare dificultate în cuantificarea diferenţelor personalităţii, dar au fost de acord că atitudinile sociale depind de mediile indiferent de temperament şi de “aspectele sale mai accentuate ale personalităţii”. Gordon W. Allport arăta că trăsăturile de personalitate, asemeni adaptabilităţii, agresivităţii şi nervozitatea se schimbă, dar într-o mică măsură de-a lungul unei perioade de ani.
Pe de altă parte, înregistrările serviciului social arată cu claritate că multe trăsături importante în structurarea personală pot fi schimbate în mod radical prin schimbarea de mediu. Această schimbare este mai evidentă în cazul problemelor de comportament şi la copii delicvenţi plasaţi în cămine adoptive. Să considerăm următorul exemplu:
Peter a fost un copil problemă, în vârstă de 8 ani şi care a furat din magazine şi chioşcuri, cerşea, dădea foc, alerga şi dormea în parcuri şi ganguri. Nu avea tată, iar mama era incompetentă pentru a-l îngriji. A fost plasat dintr-un cămin în altul, întotdeauna fără succes. Băiatul era total neapărat, în conformitate cu diagnosticele psihiatrilor; comportamentul său negativ reprezenta o încercare de a câştiga atenţia.
Într-un final, a fost găsit un cămin corespunzător. Dl şi dna M. erau persoane inteligenţă, cu o casă în oraş şi o rezidenţă de vară la ţară. Fiii lor au crescut şi au plecat de acasă şi de aceea ei doreau să-i ofere lui Peter dragostea şi grija de care el avea nevoie. De asemenea, ei l-au înscris la şcoala principală în conformitate cu recomandările psihiatrului.
Peter a rămas în casa M. pentru trei ani. Pentru primele luni problemele lui au indicat o mică îmbunătăţire. El a vândut unui negustor ceasul dlui M., pentru 25 de cenţi, fuma, făcea focuri şi colinda noaptea prin casă dând drumul la gaz. De asemenea, a încercat să antreneze copiii vecinilor în delicvenţele sale. În ciuda presiunii considerabile a vecinilor, familia M. avea încredere în capacitatea lor de a-l ajuta pe Peter şi au continuat să-l ţină la ei. Peter a început să manifeste îmbunătăţiri şi în al treilea an făcuse progrese remarcabile, aşa că nu a mai fost considerat o problemă acasă, la şcoală ori în comunitate.
Carl R. Rogers, de la Ohio State University a rezumat efectele generate de căminele adoptive. Mai mult de 80% din copiii ce aveau probleme de personalitate şi de comportament cum ar fi incontinenţă urinară nocturnă, masturbare, comportament mincinos şi crearea de situaţii insecurizante, au dezvoltat o bună ajustare în căminele adoptive. Influenţaţi de noul mediu, personalitatea acestora s-a îmbunătăţit. Tinerii delicvenţi au beneficiat mai puţin, deşi 60% sau 70% au beneficiat de schimbări în mai bine. Copiii declaraţi ca anormali au arătat o mai mică îmbunătăţire. Dr. William Healy, un faimos psihiatru din Boston, a găsit că doar 40% din aceştia se schimbau, deşi erau consideraţi bine adaptaţi la căminele adoptive. Atunci când copilul avea un anume defect ereditar, cum ar fi o deficienţă mentală sau o incapacitate organică - o leziune a creierului - şansele de succes în căminul adoptiv se diminuau curând. Dacă copilul avea sub 8 ani, atunci când a fost adoptat, dacă părinţii şi căminul sunt alese cu atenţie şi dacă el rămâne cu familia pentru câţiva ani, el are şanse de a se dezvolta. Despre modul în care căminul, şcoala şi comunitatea afectează trăsăturile de personalitate şi adaptarea sa socială, vom discuta în continuare, în această lucrare.
Caracteristicile determinate de factorii de mediu pot fi schimbaţi prin educaţie, prin corecţie socială, politică, în şcoli mai bune, prin construirea de terenuir de joacă, cartiere mai curate, prin desemnarea unor standarde mai înalte de viaţă, prin politici de guvernare în care OMUL este tot timpul, subiectul principal, este un reper axiologic cardinal.
Toate aceste aspecte ale vieţii exterioare îşi pun amprenta asupra calităţii judecăţii a oricărei persoane. În viaţa socială, omul este ca un astru care în mişcarea sa, absoarbe praful cosmic de pe traiectoria sa.
Fiecare contact social modifică capacitatea de adaptare, de înţelegere, inteligenţa.
Dar ce este inteligenţa?
La şcoală ori în câmpul nostru de activitate am susţinut cel puţin un test de inteligenţă. Testul ne dezvăluie câte ceva despre capacitatea noastră de a învăţa, despre capacitatea de adaptare, despre puterea de memorare, despre abilitatea de-a aplica cunoştinţele în soluţionarea problemelor. Inteligenţa nu este identic cu a învăţa o carte, chiar dacă cei mai educaţi oameni sunt inteligenţi.
Inteligenţa nu este cheia succesului, dar o persoană ghinionistă este adesea mărginită.
În accepţiunea unui psiholog cuvântul “inteligenţă” prezintă o oarecare diferenţă faţă de ceea ce se foloseşte în general. Până în secolul XIX, “inteligent” şi “intelectual” erau aproape confundate şi ambele se refereau la abilitatea omului de a gândi.

Cum poate vârsta să schimbe capacitatea mentală?
Multe persoane au fost şocate când Terman a anunţat că media inteligenţei adulţilor este egală cu cea a tinerilor de 16 ani. Şi mai şocaţi au fost de faptul că testele Army Alpha îi plasează la nivelul de 14 ani. (Cele mai recente estimări ale lui Terman erau pentru 15 ani.) Oamenii au uitat că psihologii defineau inteligenţa ca fiind capacitatea de a învăţa, de a se adapta şi de a fi vigilenţi mental.
În timpul testelor, cunoştinţele, informaţiile şi experienţa sunt astfel dirijate pentru a le menţine la un minim, chiar dacă aceşti factori afectează performanţa.
Capacitatea mentală, măsurată prin teste de inteligenţă, slăbeşte la multe persoane undeva între vârsta de 14 ani şi 20 ani. Noul-născut avansează foarte repede. În primii 4 sau 5 ani el avansează mai mult ca la orice altă perioadă din vârstă. După atingerea nivelului maxim, capacitatea mentală se declină încet, coborând spre vârstele avansate, fapt concluzionat de investigaţiile făcute de Thorndike şi Walter R. şi Catherine C. Milles de la Universitatea Yale.

O regresie majoră nu apare mai înainte de vârsta de 50 ani: chiar şi atunci nu este însemnată. Această curbă reprezintă un individ mediu. Pentru persoane superioare această curbă se înalţă şi se stinge încet destul de gradat. Pentru persoanele sub media capacităţii această curbă atinge vârful destul de jos şi declină cam rapid.
Harold E. Jones şi Herbert S. Conrad de la Universitatea din California au dezvăluit o mare discrepanţă între performanţele diferitelor grupe de vârstă în testele ce depind în mare parte de cunoştinţe (e.g. vocabular) şi în testele de măsurare a vigilenţei iniţiale (e.g. instrucţiuni de folosire). Curba de cunoştinţe rămâne la acelaşi nivel între vârstele 20-60 ani, pe când curba vigilenţei regresează gradual după 17 ani.
În aceste studii despre relaţia între vârstă şi capacitatea mentală este încurajator să notăm că vigilenţa descreşte foarte încet după vârsta mijlocie. Un părinte la 40 de ani, deşi trecut de maximul vigilenţei mentale poate învăţa noi lucruri decât tânărul de 13 ani care încă nu şi-a atins maximul. De fapt, adultul poate învăţa mai bine dacă el are o motivaţie puternică, suficientă să-i compenseze mai slaba vigilenţă şi adaptabilitate.
Irving Lorge a arătat că diferenţele mari în ceea ce priveşte capacitatea mentală la tineri şi la vârstnici se configurează în viteză mai repede decât acurateţe sau “putere”. Un grup de persoane sub 25 de ani şi un grup de peste 40 sunt egale la un test fără limită de timp. Când se testează în barem de timp, asemeni testului Army Alpha, grupul de tineri a arătat clar superioritatea căci membrii au reuşit să-l termine rapid.

Influenţa Educaţiei asupra Q.I.-ului
Diferenţele individuale în ceea ce priveşte inteligenţa sunt determinate de ereditate într-o mare măsură. Totuşi, mediul are şi el o contribuţie. Deoarece acesta poate fi schimbat cu mult mai uşor decât ereditatea, este important să ştim care factori de mediu are cea mai mare influenţă asupra inteligenţei, chiar dacă efectul lor este relativ mic.
Din aceşti factori de mediu, educaţia este privită de către mulţi psihologi ca fiind cel mai semnificativ. Horatio H. Newman, Frank N. Freeman şi Karl J. Holzinger de la Universitatea din Chicago au găsit că din doi gemeni educaţi separat, ce diferă în Q.I., geamănul cu Q.I.-ul ridicat a avut o educaţie mai bună. Testele serioase ale armatei în ceea ce priveşte planul mental arată că soldaţii cu o pregătire şcolară îndelungată obţin scoruri mai mari decât cei limitaţi.
În general, copiii din oraş sunt mai buni decât cei de la ţară, la aceste teste de inteligenţă. Lewis Terman şi Maud A. Merrill, într-un volum al lor, Măsurarea Inteligenţei scris în 1937, raportează o diferenţă a mediei Q.I.-ului de 6 1/2 puncte în favoarea copiilor din mediul urban. Alţi psihologi au găsit diferenţe şi mai mari. Este semnificativ că inferioritatea copiilor din mediul rural este mare, acolo unde sistemul şcolar este insuficient dezvoltat. În Scoţia, unde şcolile rurale sunt bune, copii nu indică coeficienţi de inferioritate.
În afară de diferenţele în direcţia educaţiei favorabile, un alt factor intră în performanţele scăzute ale copiilor de la ţară. În mod obişnuit, materialele folosesc în test chestiuni ce sunt cu mult mai familiare copiilor din oraşe, oferindu-le astfel un avantaj. Astfel, descoperirea diferenţelor poate rezulta din insuficienţele testului de a realiza o bună măsurare a capacităţii la ambele categorii de copii.

Efectele căminului
Un alt mare factor ce afectează Q.I.-ul este căminul în care copilul trăieşte. Frank N. Freeman şi doi asociaţi au găsit că acei copii crescuţi în cămine de calitate superioare, câştigă de la 5 la 10 puncte Q.I. după vârsta de 4 ani, pe câtă vredme acei plasaţi în cămine cu lipsuri câştigă foarte puţin ori chiar deloc. Probabil cea mai izbitoare influenţă a căminului ca factor de mediu a fost raportată de către J. Munroe de la Universitatea din Chicago. El a testat mulţi copii la intervalele dintre primul grad şi terminarea şcolii superioare. S-a lucrat cu cinci coeficienţi asupra fiecărui cămin de copil bazat pe hrană, sănătate, educaţie parentală, ocupaţia tatălui şi aspecte sociale culturale şi religioase. Calitatea căminului s-a corelat semnificativ cu schimbările de Q.I. care au avut loc. Copii din cămine de mică apreciere au arătat o pierdere în inteligenţă, indiferent de cât au avut iniţial, în unul din cazuri pierderea a fost de 47 puncte. Copii din cămine mai bune au câştigat chiar mai mult de 20 de puncte. Din studiile sale, Munroe concluzionează că, într-adevăr, căminul poate cauza mari diferenţe în coeficientul de inteligenţă al copilului - cam 20-25 puncte la stânga sau la dreapta scalei de măsură.
Din nou, asupra diferenţelor rural-urban, aceste variaţii pot fi datorate într-o anumită măsură de neajunsul testului de a procura materiale, în egalitatea familiară, în ambele feluri de cămine. În acest caz, diferenţele nu au arătat o estimare clară în diferenţele asupra capacităţii.

Ocupaţia şi Q.I.-ul
Persoane de diferite ocupaţii obţin scoruri distincte în testele de performanţă a inteligenţei. În testele specifice1), cei de orientare profesională - ingineri, doctori, avocaţi, profesori şi cei din administraţia din afaceri - se afirmă puternic. Următorii ar fi bibliotecarii, vânzătorii, fotografii şi meseriaşii. Apoi au venit dulgherii, poliţiştii, tipografii, fermierii şi comercianţii. În ultimul grup au fost vânzătorii din magazine, bucătarii, pescarii, fochiştii (pompierii), frizerii şi zilierii.
Florence L. Goodenough, de la Universitatea din Minnesota, investigând copii mici, a raportat Q.I.-uri puţin crescute, dar a găsit aceeaşi relaţie între Q.I. şi ocupaţia părinţilor.
Media de inteligenţă la copii cu părinţi profesionişti este înaltă. Q.I.-ul descreşte pe scala ocupaţională spre muncitorii calificaţi. Oricum, acolo sunt mari intersecţii; i.e. (idest - cu alte cuvinte) un copil cu părinţi profesionişti este mai limitat decât copilul unor semi-calificaţi sau a unor părinţi necalificaţi.
Psihologii consimt că persoanele situate pe poziţii de profesionişti şi în cele executive sunt un grup aparte în ceea ce priveşte inteligenţa şi această înaltă capacitate este transmisă prin ereditate copiilor lor. Dar şi mediul lor superior joacă un rol, după cum ne arată destul de clar Nancy Bayley în studiul său. Nancy Bayley de la Universitatea din California, a găsit că inteligenţa la copii sub 2 ani nu este legată de câştiguri, ocupaţia sau statutul socio-economic al părinţilor lor. De la 2 la 10 ani se cunoaşte o tendinţă din ce în ce mai mare ca nivelul înalt de inteligenţă să fie corelată cu venituri mari şi statusuri sociale şi economice superioare. Cu alte cuvinte aceşti factori de mediu îi ajută la determinarea Q.I.-ului prin a-i face pe ei însăşi să simtă dezvoltarea copilului odată cu înaintarea în vârstă.

Factorul Socio-economic şi Factorul Cultural
Un inspector şcolar englez, Hugh Gordon a realizat în 1923 o expunere despre inteligenţa copiilor de ţigani şi cei care trăiesc pe pontoane. Ambele grupuri au o proastă situaţie socio-economică şi culturală şi au fost izolaţi de la contactele sociale normale. Cei mai mulţi dintre ei nu aveau decât două sau trei luni de şcoală pe an. Media Q.I. la ambele grupe era de aproape 70. Oricum, copiii mici erau puţin sub media normalului; la cei mai mari, căminul deloc încurajator şi lipsa de educaţie au operat scăzându-le Q.I.-ul, uneori atât de departe, astfel puteau fi clasaţi ca deficienţi mintali.
Mandel Sherman, un alt psiholog de la Universitatea din Chicago şi un asistent al său, au studiat inteligenţa la copiii din patru depresiuni muntoase din Virginia, comparându-i cu copiii din tipicile oraşe micuţe din apropiere. La fiecare test, verbale şi de performanţă, copiii din depresiuni au fost net inferiori, aşa că inferioritatea lor era expusă în mod izbitor la evaluarea cu testele verbale. Toţi proveneau din aceeaşi rasă, dar mari diferenţe au fost găsite în ce priveşte viaţa economică, socială şi culturală a diferitelor comunităţi. De exemplu, în două depresiuni viaţa era foarte primitivă; educaţia, religia sau organizarea socială nici nu existau. Câţiva erau cei ce puteau citi sau scrie. Comunicarea cu lumea exterioară era posibilă doar pe cărările sau barajele muntelui. Ca şi la copii de ţigani şi cei ce trăiau pe pontoane plutitoare, Q.I.-ul era deosebit de scăzut la copiii mai mari. La vârsta de 6-8 ani copii depresiunilor aveau un Q.I. între 80-85, după 12 ani, Q.I.-ul lor mediu atingea 50.
Doi alţi investigatori au descoperit aceeaşi pierdere a Q.I.-ului la adolescenţii din comunităţile izolate şi întârziate. Cum interpretează psihologii aceste descoperiri? Uneori, asemenea lui Florence Goodenough, afirmă că inteligenţa scăzută se găseşte la comunităţile izolate întâlnite fiindcă oamenii capabili migrează în altă parte. (Este o evidenţă precisă că, persoanele emigrante sunt deosebit de inteligente faţă de persoanele rămase acasă).
O a doua interpretare va reclama că mediul nefavorabil este cauzat în prezent de pierderea capacităţii mentale generale. Oricum, cei mai mulţi psihologi ezită să accepte acest punct de vedere, căci testele de inteligenţă nu măsoară capacitatea pură nativă. De aici explicaţia comună este: copii din sectoarele izolate nu au nici un fel de experienţă în casele lor, în şcoli şi în comunităţi ca la copii americani normali. Testele sunt standardizate după performanţele acestor copii normali. Experienţa joacă un rol deosebit în obţinerea nivelului de vârstă superioară din teste, iar la copiii izolaţi aceasta creează un mare dezavantaj.
Dacă sau nu, factorii de mediu influenţează constructiv sau coboară capacitatea mentală a copiilor, psihologi ne spun că aceştia au un efect considerabil asupra performanţelor la testul de inteligenţă. Pentru a obţine din teste rezultate pline de acurateţe care să estimeze capacitatea noi trebuie să facem ceva sigur ca subiectele noastră să aibă factori uniform echilibraţi incluzând căminele, şcolarizarea, dezvoltarea socio-economică şi experienţa culturală.
Din fericire mania Q.I-ului, care era la modă în anii 1920 şi care era aplicat fără a se ţine seama de nimic, a scăzut în interes. Astăzi testele de inteligenţă sunt văzute în perspectiva prevăzătoare. Ce pot spune sau nu testele despre capacităţile persoanelor sunt chestiuni bine recunoscute. Ele fac doar un lucru - indică vigilenţa mentală şi capacitatea de învăţare. Ele nu pot intra în personalitate, aptitudini speciale şi realizări, reglajul social sau mulţi alţi factori ce induc succesul sau eşecul în viaţă. Pe lângă testele de evaluare a inteligenţei, s-au dezvoltat şi anumite tehnici de stimulare a inteligenţei. În anexe avem descrisă o astfel de tehnică şi anume, Factorul Einstein.



1) Referire la analiza realizată prin testul Army Alpha.

Bibliografie>
S. STANSFELD SARGENT, Ph. D., Studii fundamentale ale marilor psihologi. (Incursiune în istoria psihologiei). Traducere realizată de E. Tihan, Ed. BCS

DETERIORAREA INTERACŢIUNII SOCIALE (III)

Drd. Eusebiu Tihan, psiholog-sociolog
focus.opinfo@gmail.com

Definiţie. Descriere

Pierderea încrederii în instituţiile democratice, ale statului de drept, are drept consecinţă deteriorarea interacţiunii sociale.Interacţiunea socială nu se referă doar la un simplu schimb ci mai degrabă la o serie sau la un patern de interacţiune. Fiecare interacţiune dezvoltată este unică şi se derulează într-un context. Interacţiunea constă în comunicare verbală cât şi nonverbală şi este un proces dinamic multidimensional ce implică cel puţin doi indivizi. Toţi indivizii "prinşi" în interacţiune contribuie la acest proces şi influenţează interacţiunea. Chiar dacă un individ poate avea dificultăţi clare de interacţiune, aceasta nu este niciodată o reflectare doar a unei singure persoane. Există întotdeauna mai multe versiuni asupra a ceea ce se întâmplă în interacţiune. Percepţia fiecăruia dintre participanţii la interacţiune este unică şi înţeleasă din punctul lor de vedere asupra realităţii. Credinţele, valorile şi normele socio-culturale influenţează ce este acceptat cu cea mai adecvată INTERACŢIUNE SOCIALĂ. Mai mult, fiecare îşi aduce propriile valori, crezuri, expectaţii, conflicte şi stiluri de interacţiune. (Definiţii din Dicţionarul Vlăsceanu).
Stabilirea şi menţinerea unei interacţiuni pozitive cu ceilalţi semeni este un fapt implicit pentru sănătatea mentală. Deteriorarea interacţiunii sociale este acea stare în care un individ participă într-o proporţie insuficientă sau excesivă sau prezintă o calitate ineficientă în schimbul social.
Deteriorarea interacţiunii sociale apare atunci când individul sau acei implicaţi în interacţiune, identifică insatisfacţia cu schimbul lor social. Un aspect al insatisfacţiei îl poate constitui cantitatea schimbului social. Individul poate trăi experienţa nesatisfacerii, sau nerealizării frecvente sau a duratei interacţiunii sau, - dimpotrivă, trăieşte experienţa unui exces ca frecvenţă sau durată a schimbului social. Un alt aspect a nemulţumirii poate exista în calitatea interacţiunii cum ar fi de exemplu neîndeplinirea unor trebuinţe sau expectativ.
Iată în continuare câteva exemple ce pot contura un patern al deteriorării interacţiunii sociale: un copil de 13 ani ce nu răspunde la apelurile sau atingerile părinţilor; un copil de 7 ani ce nu îşi dă seama de normele sociale, este perceput ca stângaci şi este ocolit de cei de seama lui; un adolescent agresiv faţă de cei ce-l înconjoară, rămas fără prieteni; o femeie de 22 ani stânjenită în relaţionarea cu bărbaţii; un bărbat sociabil la cei 30 de ani şi care a avut numeroase contacte sociale dar nici o relaţie intensă şi interdependentă; o femeie neiniţiată sau care să răspundă contactelor sociale; o persoană în vârstă care progresiv s-a retras iar ceilalţi nu i-au mai căutat compania; o persoană care în mod constant îi întrerupe pe alţii adresând remarci nefavorabile chiar jignitoare; sau un bărbat de vârstă mijlocie incapabil să-şi controleze mişcările musculare involuntare anormale încercând să dovedească faptul că "joacă muşchii pe el". În acest sens reclama companiei Coca-Cola, "Sprite - că aşa vor muşchii mei" este sugestivă pentru un anumit target social al României în tranziţie.
Pe lângă toate acestea trebuie să amintim de moda pantalonilor stretch la femei. În lucrarea: "Război civil, Terorism şi Gangsteri" (R.Raikhlin, 1999) - autorul remarcă acest tip de modă - ca abatere de la normele sociale. Cu siguranţă că aţi remarcat cu toţii aceste comportamente sociale. Aceste exemple reflectă unele din multele caracteristici manifestate de indivizi cu deteriorare a interacţiunii sociale.
O suită de poziţii indecente, groteşti, o adevărată pornografie, sunt considerate spectacole de fineţe.

Teorie. Cercetare.
După cum reiese din definiţii şi descriere, interacţiunea socială este un fenomen complex. Abordările ce vor urma, vor sprijini personalul de specialitate în conceptualizarea interacţiunii sociale şi vor indica un sens al îngrijirii şi recuperării.
Unii teoreticieni au descris anumite componente şi aspecte ale interacţiunii. O astfel de abordare a fost înaintată de Sullivan încă din 1953 în lucrarea "The Interpersonal Theory Psychiatry", în care autorul priveşte comportamentul interpersonal ca expresie a personalităţii. Din prisma acestui gen de teorie, personalitatea este privită ca emanând din relaţiile sociale ale individului cu ceilalţi. Personalitatea este un patern solid al situaţiilor recurente interpersonale ce caracterizează viaţa umană (Sullivan, 1953, pag.110-111). Procesul de socializare începe de la naştere, când copilul devine parte a unei situaţii interpersonale. Unicitatea fiecărui individ este definită prin acumularea experienţelor de interacţiune socială. Deşi o persoană poate evita contactul cu ceilalţi, memoria schimburilor interpersonale din trecut va continua să influenţeze experienţa acelei persoane în lume.
O altă abordare în sensul înţelegerii interacţiunii subliniază faptul că cel puţin opt nivele de conştiinţă operează într-o simplă interacţiune (Benghey, 1985). Aceste nivele sunt operaţionale în mod constant iar gradul de conştientizare la fiecare nivel, fluctuează. Primul nivel este denumit conştientizare la nivel corporal. În mod obişnuit, individul nu îşi focalizează conştiinţa pe sistemele de la nivelele corpului, aceasta se petrece doar când un parametru (ex.: ritmul cardiac) atinge un anumit prag (ex.: bradicardie, tahicardie). Un al doilea nivel de conştientizare, conştiinţa de sine, se referă la conştientizarea individului pentru aspectul exterior. Indivizii îşi pun întrebări de genul: Am fost înţeles pentru ceea ce doresc? Ceea ce fac are sens?
La al III-lea nivel, denumit conştientizarea ego-ului intersubiectiv, individul este conştient din perspectivă socială şi îşi judecă interpretările la răspunsurile altor oameni.
Al IV-lea nivel este denumit în genul, "poporul meu …străinii". La acest nivel, individul evaluează persoana cu care se interacţionează pe baza unei relaţii. Individul recunoaşte şi experimentează un sens al aparţinerii la "poporul meu". "Străinii" sunt toţi ceilalţi. După cum era de aşteptat, interacţiunile individului se clasifică în două categorii.
La al V-lea nivel, individul are conştiinţa participării la "ceva". Acel "ceva" este în funcţie de rolul individului şi de rolurile altora în acel context. Factorii ce dau semnificaţie acelui "ceva" sunt, sub forma întrebărilor:
a) Ce este ocazia?;

b) Care sunt actorii (participanţii)?

c) Când se petrece?;

d) Cum se situează actorii în raport cu mediul?;

e) Care este semnificaţia comportamentului participanţilor?
La cel de-al VI-lea nivel, individul este conştient de contextul relaţional extins (ex.: indivizi, alţii decât cei care participă în mod curent pot fi ulterior implicaţi). Oamenii sunt marcaţi de stereotipii şi răspund la acestea pe baza unor ipoteze emise despre stereotipuri specifice, particulare.
La cel de-al VII-lea nivel, individul se conştientizează ca parte a unui întreg. Astfel, un individ este incapabil să schimbe cursul şi direcţia la unii, a universului.
La cel de-al VIII-lea nivel, cel al conştiinţei cosmice, individul este conştient că, în ciuda complexităţii lumii, fiecare individ are puterea să conserve sau să distrugă viaţa. La acest nivel preocupările individului sunt unitatea şi interdependenţa oamenilor, a popoarelor ca specii.
Psihologii şi sociologii au atenţionat în mod repetat despre influenţa mediului, a calităţii vieţii asupra stării psihice a populaţiei.
Aceste 8 nivele de conştiinţă chiar dacă abstracte, reflectă natura multidimensională a interacţiunii. Dacă vom adăuga şi modelul foarte elevat descris de Dr. R.Raikhlin, ("Civil war, Terrorism and Gangs", 1998), vom avea o imagine şi mai clară asupra dinamicii sociale, asupra anomiei, devianţei şi patologiei sociale.
S-a afirmat că un individ se poate să nu comunice (ex.: nu vorbeşte când trebuie să emită un mesaj) (Watzlawich, Beavinm, Jackson, 1976). Comunicarea unui individ serveşte drept stimul unui alt individ şi viceversa. Comunicarea nu are sens dacă este extrasă din context. Procesarea verbală şi nonverbală a informaţiei este foarte importantă pentru înţelegerea contextului, pentru interpretarea şi angajarea schimbului (transferului) social. Din perspectivă psihopatologică, trăsătura majoră a schizofreniei este incapacitatea persoanei de a procesa informaţia verbală şi nonverbală. Datorită incapacităţii sale, persoana suferindă de schizofrenie interpretează adesea în mod eronat rolurile şi expectaţiile celorlalţi.
Paternul de relaţionare al individului este de asemenea asociat cu capacităţile cognitive şi stadiul de maturizare. Abordarea funcţiei cognitive şi al stadiului de maturizare sunt elemente importante pentru înţelegerea experienţei şi abilităţilor de învăţare ale subiectului. De exemplu, o persoană cu deteriorare - de natură neurologică va fi mai puţin capabilă să proceseze stimulii senzoriali şi mai puţin pregătită să răspundă în mod adecvat sugestiilor sociale faţă de o altă persoană cu capacităţi normale. Paternul de relaţionare depind de percepţia participantului, - de faza de relaţionare şi de contextul intervenţiei sociale.

Factorii de relaţionare.
Toţi indivizii depăşesc la un moment sau altul experienţe dificile în interacţiunile lor sociale. O diagnosticare a deteriorării interacţiunii sociale este identificată atunci când este prezentă o puternică dereglare în procesul de interacţiune socială a unui individ. Deteriorarea interacţiunii sociale este asemănătoare celei observate la pacienţii cu diagnostice psihiatrice asupra tulburărilor de personalitate, schizofrenie, tulburări de dispoziţie, tulburări mentale pe fond organic, tulburări datorate uzului de substanţe psihoactive, manifestări paranoide, tulburări somatoforme, retard mental şi tulburări anxioase (DSM IV). Mulţi indivizi cu diagnostice de psihiatrie pot prezenta dificultăţi în ceea ce priveşte testarea realităţii, discernământul, reglarea şi controlul impulsurilor, procesele de gândire şi apelarea la mecanismele de apărare. Aceste dificultăţi pot avea un impact asupra interacţiunii sociale. De asemenea, deteriorarea interacţiunii sociale poate fi observată la persoanele cu incapacitate fizică, deteriorări de ordin neurologic sau senzoriale. Persoanele ce au boli cronice, handicapuri, incapacitaţi sau care au avut experienţa pierderii unei persoane semnificative pot deveni vulnerabile la diminuarea oportunităţilor pentru interacţiuni sociale.
Învăţarea modului de a interacţiona cu alţii este un proces ce se continuă de-a lungul vieţii. Abilităţile sociale se învaţă şi implică - dezvoltarea sarcinilor adecvate stadiului de maturizare al individului. Eşecul în dezvoltarea intimităţii şi interdependenţei cu ceilalţi poate fi asociată cu deteriorarea interacţiunii sociale. Dacă trebuinţele individului nu au fost împlinite în anii copilăriei, adultul va prezenta dificultăţi în reuşita interacţiunii. Persoanele ce nu se comportă corespunzător vârstei lor (precum cei cu întârzieri în dezvoltare) pot prezenta dificultăţi în interacţiunea socială.
Persoanele cu maladii psihiatrice pot avea dificultăţi - ce depind de severitatea maladiei lor - în achiziţia de informaţii şi capacităţi legate de interacţiunea socială chiar dacă o persoană a dobândit unele cunoştinţe şi aptitudini pentru interacţiunea socială, problemele sale intrapsihice şi interpersonale pot influenţa interacţiunea. Ca exemplu pentru sine referitor la o persoană insecurizată care interpretează toate schimburile sociale ca devalorizatoare şi vătămătoare.
Valorile şi crezurile socioculturale influenţează interacţiunea socială. Deteriorarea interacţiunii sociale este mult mai probabil să apară atunci când există o disonanţă sau inconsistenţă între paternul individual - de relaţionare şi al celorlalţi, după cum rezultă din cazul următor:

Subiectul MT, 24 ani (iulie, 1998).
În abordarea psihoterapeutică a subiectului s-a abordat următoarea schemă: interviu clinic, abordarea părinţilor, testare psihologică cu proba FPI şi administrare probă Raven.
Proba FPI a fost completată în 3 ore, subiectul nereuşind să se concentreze iar la proba Raven (1h20min) a obţinut QI=98.
S-a constatat un contact social dificil, comunicare la persoana a II-a plural, vâscozitate în gândire, contact psihic redus, discursuri în stereotipii, sloganuri, o foarte slabă capacitate de concentrare. Manifestă agresivitate în limbaj, devine sadic. Tinde să acapareze partenerul de discuţii, astfel comunicarea devine un monolog. Este un aspru judecător al familiei, se simte neglijat, profund marcat de atitudinea părinţilor care s-au “interpus în viaţa şi dezvoltarea personalităţii sale”. Scrie aforisme cu conţinut sexual voalat, nu ştie să-şi controleze pulsiunile. Îi lipseşte modelul masculin în familie. Tatăl s-a retras din echipă, compensând cu susţinute eforturi în cadrul firmei. Lipsa orientării autopsihice şi allopsihice. Observăm aspectele unei adolescenţe prelungite (imaturitate).
Realizează scurte expuneri pe care le doreşte literare şi pine de stil, dar care dovedesc problemele din familie: se situează în faza constatărilor, a nivelului declarativ, expectativ, lipsa oricărei iniţiative. Incapabil de a face faţă oricărei solicitări. Slabă rezistenţă la frustrare, ego exacerbat pe care îl confundă cu manifestarea personalităţii. Îi lipseşte cunoaşterea mecanismelor sociale. Denotă contradicţii, disonanţă afectivă.
Debutul a avut loc în Germania unde subiectul a trebuit să lupte susţinut pentru integrare şcolară, învăţarea limbii, conflicte cu colegii (atitudine nefastă pentru emigranţi), chiar şi o bătaie cu un elev de origine poloneză. Revenit în ţară, datorită lipsei vizei, este integrat într-o clasă de an inferior celei din care a provenit, fapt care îi accentuează frustrările, generându-i un atac prelungit de anxietate. Dezvoltă aversiune faţă de valorile statului român, considerând că nu este suficient de bine apreciat. Au intervenit fobii de social, i se structurează convingerea că nu este iubit, că este rejectat de colegi. Se accentuează conflictul cu tatăl şi cu aceasta are loc transferul asupra mamei care îi devine un confesor. Probabil, are loc o desfăşurare în sens freudian. Conflictul cu tatăl îi suprimă modelul masculin. Deoarece a lipsit din ţară, perioadă în care i s-a schimbat percepţia, i-a venit greu să–şi regăsească şi să se reintegreze în grupurile sociale.
În perioada conflictelor familiale, cu dese consilii de familie, i s-a întărit ideea că nu este iubit. În discuţiile şi interviurile derulate, prevalează setea afectivă, ca temă de discuţie. Crede că tuturor cărora le-a împărtăşit secretele sale nu îl mai iubesc. A căpătat aversiune faţă de psihiatri. S-a lucrat pentru anularea acestui conflict.
Confortul, ocrotirea familială şi lipsa greutăţilor financiare i-au reat o stare de dependenţă faţă de mamă, simultan retrăgându-se şi din minimele contacte sociale ce le mai întreţinea. Apare “autovictimizarea”. Discursuri pline de sensibilitate, sloganuri acuzatoare la adresa conducerii statului, dar din analiza discursului rezidă faptul că îi este chiar frică de abordarea socialului., de lipsa unei perspective. Părinţii îi întreţineau totodată ideea că îl dezmoştenesc. Se construieşte o fugă de realitate. Vrea să emigreze, crezând că aceasta îi va rezolva falsele probleme.
Lipsa unor parteneri şi a unei comunicări reale, cu frumuseţile şi urâţeniile ei, vor tinde să-l izoleze în carapacea ce şi-o construieşte zi de zi, şi mai puternică. Recunoaşte că are pulsiuni sexuale puternice, fantezii erotice, nu are curajul abordării tinerelor în vederea unei relaţii viabile. Acest fapt s-a reorientat spre voyarism. Programul social s-a distorsionat, subiectul consumând timpul pe programe video sau Tv erotice, până la ora 4 dimineaţa. Se tezeşte la ora 14. A apărut o inversare de ritm metabolic. Psihiatrul a administrat diagnosticul de Psihoză bipolară.

Iată câteva din relatările subiectului MT, 24 ani (iulie, 1998):

,, Să trăieşti cu frică e un lucru teribil. Frică de a nu te integra, de a nu fi respectat şi de a fi respins. Toate aceste lucruri le-am trăit atât în Germania cât şi în România.
Au fost cele mai dureroase şi usturătoare experienţe din viaţa mea. Şi ceea ce este mai grav este că am început să cred în aceste confruntări sociale, să cred că sunt diferit, altfel, aparte, un specimen, un caz, ceva pe care nu îl înţelegi şi de care încerci să te aperi, să te protejezi.
Cred că rănile mele sufleteşti suferite pe câmpul de luptă al vieţii sunt incurabile. Fiind prin propria-mi natură o fire plăpândă, fragilă şi un suflet sensibil, sentimental au fost de ajuns câteva gloanţe ca să mă doboare. Pentru că aceste gloanţe au lăsat în urma lor un schilod, un mutilat sufleteşte, un invalid căruia nu-i rămâne altceva de făcut decât să savureze şi să se desfate cu amintirile minunate şi fericite ale trecutului şi să viseze la învierea lor în viitor.
Eu asociez viaţa cu o doamnă încântătoare, înaltă, cu ochii sticloşi, impenetrabili, cu obrajii reci şi aspri, buzele încordate, împietrite, chipul ca a unei statui desăvârşite, iar corpul de o frumuseţe angelică. Această doamnă este o zeiţă care s-a mutat de pe muntele Olimp, se hrăneşte în continuare cu ambrozii şi trăieşte într-un castel uriaş aşezat pe un domeniu întreţinut de 5.200.000.000 oameni.Zeiţa are plăcerea sadică de a se juca cu oamenii, de a-i chinui, a- pune să treacă prin greutăţi şi cumpene, a-i întrista şi îndurera, a nu-i lăsa niciodată să se bucure, să-i soarbă frumuseţea neânchipuită.
Acesta este eternul război pe care-l poartă cu oamenii, război cărora le este sortit oamenilor să-l ducă şi pe care nu au reuşit niciodată să-l câştige.
Eu, ca şi ceilalţi semeni ai mei, am făcut parte din imensele armate care au încercat s-o înfrunte, dar după cum v-am spus, la primele încleştări ale luptei am fost ,,împuşcaţi”.
Şi acum zac neputincios privind doar înapoi şi consolându-mă cu ce a fost. Aşa e în acest război, cei slabi totdeauna se vor închina, vor pierde.
Mie frică deoarece fac parte din acea categorie care nu se poate apăra, nu ştie să se lupte şi cedează uşor. Şi mai mi-e frică că nu sunt în spiritul vremii, neputând să ascund acest lucru şi nici să mă prefac că pot să adopt din moravurile decadente şi revoltătoare ale acestei societăţi.
Până când nu voi căpăta încredere în mine şi nu voi trece peste această frică nu pot să mă gândesc la un viitor. Nu-mi permite constituţia alte lovituri.
Deocamdată viitorul este un tren care a plecat, aştept altul sperând că atunci voi putea face călătoria.
P.S. Teroarea şi calvarul pe care mi le-a infiltrat tatăl meu în suflet, mascând frica patologică de care după lungi suferinţe am reuşit să mă lecuiesc, şi-au pus de asemeni amprenta asupra situaţiei demoralizatoare de astăzi.

…………………………………………………………………
Nu pot să abordez fetele pentru că nu cunosc tehnica de a le atrage atenţia, nu ştiu să fiu galant şi nu mă ajută psihicul să mă comport normal.
Stolul de gânduri negre se mai abat din când în când asupra mea, dar le alung cu cea mai conştiincioasă şi consecventă putere de combatere.
Este vorba tot timpul de îndoiala asupra creaţiei mele, de fiecare dată aducând argumente logice, solide, puternice şi totdeauna adevărate în favoarea unicului şi realului stăpân în elaborarea actului de creaţie.
Sentimentele pentru tatăl meu sunt confuze şi instabile. Câteodată îl consider un duşman şi mă port ca atare, pentru ca în alte momente, ura şi aversiunea să fie înlocuite de simpatie şi încredere. Sunt ca un paianjen care s-a încurcat în propria-i plasă de trăiri şi stări sufleteşti.
Am momente (în ultimul timp foare rare, dar într-un timp frecvente) când simţeam că îmi scade randamentul intelectual; nu puteam să fiu la fel de perspicace, să gândesc la fel de repede, să mă exprim elevat; într-un cuvânt aveam senzaţia că sunt bătut în cap.
De multe ori aceste ciudăţenii se produceau în prezenţa unor oameni de proastă condiţie intelectuală.
Acum, în prezent, nu am forţa de a reacţiona imediat în înţelegerea şi pătrunderea unor situaţii din filme sau cărţi, lucru care mă supără şi mă întristează.

Altfel nu am probleme cu memoria sau capacitatea de orientare. Pentru mine mintea rămâne o peşteră adâncă, tenebroasă, pe care cu cât încerci să o explorezi, cu atât teribilul hău negru te înghite mai tare.”

Caracteristici
Manifestările deteriorării interacţiunii sociale pot varia deprinzând de tipul şi gradul de deteriorare. Nu se poate separa calitatea de cantitatea interacţiunii sociale, deoarece ele sunt strâns legate. Un exces de cantitate (ex.: monopolizarea conversaţiei) poate afecta calitatea interacţiunii.
Este dificil de determinat dacă trăsăturile specifice ale deteriorării interacţiunii sociale sunt manifestări comportamentale ale deteriorării sau dacă ele sunt cauze e contribuie la deteriorarea interacţiunii sociale. De exemplu, slabele aptitudini de conversaţie pot fi apreciate ca fiind caracteristici definitorii sau drept cauză - depinzând - doar de nivelul de conceptualizare al personalului şi de situaţia subiectului.
Deteriorarea interacţiunii sociale nu se referă doar la un simplu schimb verbal. Ineficienţa comportamentelor sociale precum minima implicare socială, slabe aptitudini pentru conversaţie sau aptitudinile interpersonale inadecvate, pot deveni un fapt evident în paternul schimbului social. Minima implicare socială poate include dificultăţi în iniţierea sau menţinerea schimbului social. Slabele capacităţi de conversaţie pot include ascultarea ineficientă, întreruperea discursului altor persoane, ignorarea altora, monopolizarea conversaţiilor şi emiterea unor remarci irelevante sau jignitoare. Abilităţile interpersonale inadecvate se pot referi şi la contactele vizuale prea intense sau prea slabe. Nesesizarea distanţelor sociale vizuale, comportamente neobişnuite sau o inabilitate în interpretarea şi emiterea de răspunsuri adecvate la provocările sociale din contextul dat. Un patern de comportamente sociale ineficiente poate degenera într-o importantă cantitate a schimbului social. Aceasta poate indica de asemenea o diminuare a reţelei sociale. O cantitate excesivă de transfer social poate fi demonstrată printr-o reţea socială dezorganizată, lungimea interacţiunilor sau limbuţie. Unii indivizi pot persevera în căutarea contactelor sociale indiferent de răspunsul celorlalţi. Este cazul marketingului agresiv dezvoltat de agenţiile de publicitate, de vânzări, companiile de asigurări etc. Astfel de indivizi pot fi sau nu conştienţi de faptul că ceva le afectează interacţiunea.
Individul care din punct de vedere subiectriv resimte insatisfacţie sau a căror participare la transferul social le induce altora într-un mod consistent insatisfacţie, poate fi descris ca experimentarea unei calităţi ineficiente a transferului social. Astfel de indivizi pot declara că ei nu sunt înţeleşi de ceilalţi, de societate sau că oamenii nu le răspund într-o manieră aşteptată.

Procesul de diagnostic.
Aprecierea
Personalul de specialitate solicitat trebuie să înţeleagă semnificaţia subiectivă a interacţiunii sociale a subiecţilor. Construirea unei relaţii de încredere este esenţială pentru ca subiecţii să elibereze, să explice semnificaţia trăirii, a experienţei lor. Examinarea experienţei personale şi participarea interacţiunii cu subiectul pot înlesni utilizarea de către personal a experienţei şi a procesului de interacţiune a subiecţilor. Un exemplu îl poate constitui subiectul care aduce personalului frecvente critici cerând ca aceştia să se supună imediat solicitărilor sale. Personalul se poate simţi, în apărare şi înfuriată prin răspunsuri faţă de criticismul şi solicitările subiectului şi astfel să se comporte prin retragere, evitare, dominare sau prin înjosirea subiectului.
Dacă procesul de interacţiune nu este identificat, specialiştii vor putea opri consumarea sentimentelor subiectului rămânând astfel în sfera terapeutică. Supravegherea clinică şi alte metode de dezvoltare a conştientizării de sine vor ajuta personalul specializat să înţeleagă mecanismele experienţei subiectului.
Aprecierea realizată de personalul specializat, psihologi-sociologi asupra numeroaselor contacte şi situaţii cu subiecţii ar putea oferi o înţelegere clară a paternului interacţiunii sociale. Factorii care trebuie consideraţi, pot urmări:
Dacă subiectul este activ din punct de vedere social?
Dacă subiectul are prieteni?
Caută el compania altora?
Subiectul poate sau nu fi în stare să identifice problemele din prisma stilului său de interacţiune. De aceea cea mai mare parte a aprecierii depinde de gradul de cunoaştere şi înţelegere asupra mecanismelor interacţiunii de către echipa de specialişti, de observarea subiectului şi de experienţa interacţiunii cu subiecţii. Psihologul-sociologul poate evalua gradul de confort în trăirea experimentală în interacţiunea cu subiectul, claritatea şi gradul de adecvare a comunicării şi gradul de acceptare a interacţiunii. Este clar că, dacă personalul doreşte să evite contactul sau se manifestă în mod frecvent, furios şi într-un mod defensiv faţă de subiect, şi ceilalţi vor manifesta astfel de experienţe. Întrebările ce pot facilita examinarea subiectului în ceea ce priveşte stilul de interacţiune, pot fi:
Iţi răspund oamenii în modul în care ţi l-ai dori?
Simţi că interacţiunile tale sau ceilalţi nu se potrivesc?
Sunt relaţiile tale cu ceilalţi satisfăcătoare?
Tipurile de comportament pot ajuta psihologul-sociologul în identificarea manifestărilor de comportament problematic. Evaluarea interacţiunii în familii constituie de asemenea un element de mare ajutor. Paternuri similare de interacţiune pot fi experimentate şi în cadrul relaţiei terapeutice psiholog-subiect. Nu trebuie uitat faptul că, deşi mulţi subiecţi cu diagnostice psihopatologice au dificultăţi clare cu schimbul social, procesul interacţional neavând responsabilitatea necesară. Specialiştii în psihologie trebuie să-şi examineze participarea în cadrul procesului de interacţiune şi să-şi determine impactul al acestei participări.
Evaluarea diagnostică a deteriorării interacţiunii sociale poate fi formulată atunci când subiectului i-a fost identificat sau personalul a observat un patern al schimbului social, caracterizat de insatisfacţie. Ca exemplu de diagnostice exprimate putem aminti: deteriorarea interacţiunii sociale legată de lipsa abilităţilor interpersonale; deteriorarea interacţiunii sociale legate de dispariţia valorilor socioculturale; deteriorarea interacţiunii sociale legată de sentimentele de anxietate.

Obiectivele subiectului. Intervenţia personalului.
Pacientul cu deteriorarea interacţiunilor sociale poate beneficia de o societate de abordări terapeutice. Un fapt esenţial pentru eficienţa intervenţiei şi realizarea obiectivului îl reprezintă relaţia dintre psiholog-sociolog şi pacient. Aceasta implică evaluarea pacientului de pe baze consistente. Psiho-sociologul care manifestă calităţi terapeutice şi se întâlneşte în mod regulat cu subiectul poate începe să dezvolte relaţia psihosociolog-subiect bazată pe încredere. Este foarte important ca specialistul să recunoască şi să demonstreze respect faţă de diferenţele culturale, religioase şi sociale întâlnite.
Consilierea individului sau terapia administrată pot ajuta subiectul să-şi identifice experienţa într-un mod subiectiv, vizavi de evenimente, dând sens celor întâmplate şi să exploreze modalităţi alternative de interacţiune. Un model ce poate înlesni acest proces îl constituie consilierea interogativă (Peplau, 1952).
Subiecţii ce prezintă o deteriorare a interacţiunii sociale îşi pot pierde competenţele interpersonale necesare vieţii sociale şi soluţionării problemelor. In cadrul perioadei de tranziţie, unde transferul social este mascat de adevărate traume, oare cine trebuie să asiste populaţia în programele necesare adaptării? Această întrebare se ridică datorită lipsei de psihologi sociali integraţi în problemele de guvernare sau datorită lipsei de orientare a acestor programe în direcţia ecologiei sociale şi protecţiei umane.
Asistenţa medicală ca proces terapeutic interpersonal poate facilita dezvoltarea competenţelor interpersonale.
În mediul clinic, pot fi dezvoltate un grup de strategii ce facilitează dobândirea informaţiilor şi a aptitudinilor necesare transferului social între indivizi. Terapia de grup poate înlesni înţelegerea de sine şi a celorlalţi de către individ, ceea ce conduce la dezvoltarea abilităţilor interpersonale. Educarea, pregătirea abilităţilor sociale include strategii clinice de genul învăţării abilităţilor - de comunicare, organizarea timpului, modelarea şi repetarea comportamentală, întărirea pe plan social şi temele pentru acasă. Învăţarea aptitudinilor sociale conferă subiectului informaţii despre interacţiune, oportunităţi de a practica anumite strategii şi de a dobândi feedback-ul. Obiectivul acestor intervenţii constă în dezvoltarea competiţiei sociale ale indivizilor, descoperirea sinelui, discernământului asupra informaţiei, identificarea maselor de manipulare socială.

Evaluarea
Criteriul de evaluare se poate referi la:
§ declaraţia subiectivă a individului despre accentuarea satisfacţiei pentru transferul social şi,
§ observaţia terţilor şi declaraţia de accentuare a satisfacţiei în interacţiunea cu subiectul.
Acest criteriu de evaluare implică faptul că subiectul şi-a dezvoltat un anume grad de a conştientiza participarea sa la interacţiune şi asupra impactului pe care l-a avut în această interacţiune. În ceea ce priveşte schimbarea paternului de interacţiune socială a individului nu este ceva neobişnuit ca aceasta să se realizeze gradual şi variabil, fiind influenţată în parte de modul cum alţii răspund la aceste schimbări.

Rezumat
Învăţarea modului de a interacţiona cu succes în mediul social este un proces continuu. Deteriorarea interacţiunii sociale se referă la paternul de transfer social nesatisfăcător. Mulţi indivizi şi în special pacienţii cu tulburări de natură psihopatologică dezvoltă cu dificultate experienţele interacţiunii sociale.
Evaluarea şi îngrijirea indivizilor ce manifestă deteriorări ale interacţiunii sociale implică dezvoltarea unei relaţii terapeutice între echipa de specialişti şi subiect. Subiectul şi grupul terapeutic va facilita pacientului dezvoltarea conştiinţei de sine, a discernământului şi a abilităţilor de comunicare eficientă, confortul în transferul social datorită stabilirii şi menţinerii unei relaţii interpersonale satisfăcătoare.