ANARHISMUL (I)

SCURTĂ ANALIZA ISTORICĂ ŞI PSIHOSOCIALĂ A CONCEPTULUI ŞI A DINAMICII DOCTRINELOR ŞI ATITUDINILOR ANARHISTE


drd.Tihan Eusebiu
psiholog-sociolog

Acest studiu iniţiază cititorul în aparatul conceptual al psihologiei sociale. Acest lucru este necesar pentru înţelegerea terminologiei utilizate în abordările de specialitate cât şi pentru a controla forţele conducătoare care guvernează societatea şi indivizii. Cititorul este familiarizat cu structura societăţii şi variantele sale. Conceptele sunt uzitate într-un mod interschimbabil pe parcursul textului: coeziune socială, integrare, solidaritate, omogenitate şi uniformitate socială.
Pentru a analiza anarhismul trebuie ca acest concept să fie integrat într-un sistem de valori, încadrat ca o societate. Ca atare, pe parcursul acestui studiu vom analiza anarhismul în raport cu alte tipuri de societăţi care nu sunt noi dar sunt abordate în această lucrare într-o lumină diferită.

Anarhismul: - stare de anarhie,
- curent politic şi social care neagă în general orice putere de stat;
- atitudine a anarhistului. (DEX)

Anarhie: - stare de dezorganizare, de dezordine, de haos într-o ţară, într-o instutuţie;
- atitudine de nesupunere, de indisciplină a individului faţă de o colectivitate organizată (DEX).

Anarhist: -partizan al anarhismului (DEX)

ANALIZA ISTORICĂ
Anarhismul reprezintă un concept ce descrie anumite doctrine şi atitudini a căror trăsătură principală este convingerea că guvernul este atât inutil cât şi vătămător. Ca doctrină, anarhismul a început să se constituie în deceniul 5 al secolului 19, având un caracter eclectic şi cunoscând diferite variante. În doctrina anarhismului se întâlnesc ca surse de inspiraţie: dialectica hegeliană, filosofia lui Fichte, teoria dreptului natural, teoria contractualistă a statului, unele idei ale socialismului utopic.
Derivat din rădăcina grecească cu semnificaţie „fără reguli”, conceptele anarhist, anarhism şi anarhie sunt utilizate pentru a exprima atât aprobarea cât şi dezaprobarea.

Anarhismul reprezintă în primul rând neîncrederea faţă de orice fel de putere o filosofie a nesupunerii. Mihail Bakunin, un anarhist rus implicat în revoluţia de la 1848, de la Paris, apoi în comuna insurecţională de la Lyon, în 1870, afirma că „orice putere, oricât de revoluţionară ar fi, va ajunge să trădeze poporul şi va dori să eternizeze”.
Termenul anarhism (din lb. greacă: a, „fără”, şi arche, „putere”, comandă) desemnează o doctrină politică favorabilă slăbirii statului şi eliminării oricărei forme de constrângere organizată. H.D.Thoreau (1817-1862), „cel mai bun guvern este acela care guvernează cel mai puţin”. Anarhia vizează libera dezvoltare a individului, prin stabilirea unei societăţi fără stăpâni.
Principiile anarhismului sunt greu de de sintetizat, teoreticienii săi fiind puternic marcaţi de individualism şi prea puţin de coerenţă. Pe scurt, putem afirma că elementele de bază ale anarhismului sunt:
- critica autorităţii: aceasta violează atât principiul egalităţii cât şi al libertăţii şi trebuie respinsă, indiferent dacă este reprezentată de stat, de biserică sau de profesorul de şcoală;
- ordinea anarhistă: anarhismul nu înseamnă distrugere ci dimpotrivă instituirea unei ordini bazată pe micile comunităţi, pe federalism, pe mutualism şi cooperare;
- bazele morale ale comunităţii anarhiste: dincolo de principii administrative ceea ce va asigura succesul societăţii anarhiste sunt valorile morale, aplicarea legii naturale;
- libertatea în interiorul societăţii: anarhiştii susţin libertatea, fără a subscrie însă la noţiunea religioasă sau filosofică de voinţă liberă; este libertatea faţă de coerciţie şi opresiune şi libertatea faţă de inegalităţi şi sărăcie;
- ordinea fără dependenţă;
- individualismul este o caracteristică specifică tuturor anarhiştilor, chiar dacă mulţi dintre ei îi adaugă cooperarea ca principiu societal obligatoriu.

În jurul anarhistului s-a creat o adevărată mitologie populară în centrul căreia se află violenţa, distrugerea, haosul. Toate aceste atribute cu o încărcătură simbolică negativă, foarte prezente la nivelul cunoaşterii comune, sunt de natură să îngreuneze studiul ideilor anarhiste şi cu atât mai mult adoptarea anarhismului ca şi convingere. Cei mai tentaţi să se apropie de o doctrină percepută ca fiind a violenţei şi radicalismului sunt deseori indivizi izolaţi, cu probleme psihologice şi de comportament, care nu fac altceva decât să închidă, prin manifestările lor, un adevărat cerc vicios al percepţiilor, confirmând prejudecăţile sociale despre anarhism şi anarhişti.
Bertrand Russel spunea că, „în concepţia populară, anarhistul este o persoană care aruncă bombe şi comite ultraje de neimaginat, fie pentru că este mai mult sau mai puţin bolnav mintal, fie pentru că foloseşte opiniile politice extreme ca o mască pentru înclinaţiile sale criminale”.
Imaginea anarhistului a devenit în timp imaginea anarhismului.
Violenţa individuală a devenit principala caracteristică a unei teorii care, de cele mai multe ori este o exaltare a raţionalităţii şi a moralităţii din om. Nu este foarte dificil să considerăm felul în care anarhistul a fost asociat violenţei în perioada „propagandei prin fapte”, perioadă de mari tulburări politice şi sociale. Reprezentările negative existente la nivelul opiniei publice sunt alimentate şi recreate în permanenţă de către mijloacele de informare în masă: „anarahiştii poartă steaguri negre, feţele le sunt acoperite cu cagule şi sunt înarmaţi cu drugi de fier”.
Efectul de halou care face ca imaginea unor indivizi violenţi, a unor persoane declasate sa se răsfrângă asupra ideii anarhiste în întregime, este dublat de un alt fenomen, acela al asimilării greşite a anarhismului cu alte doctrine, idei sau mişcări: ceea ce se întâmpla în secolul XIX când anarhismul era în mod frecvent asociat cu socialismul sau comunismul se repetă astăzi, acesta fiind legat, cel puţin în programele de ştiri de lupta antiglobalizare. Pentru reporterii de ştiri, „anarhişti” a devenit sintagma cel mai des folosită atunci când se vorbeşte despre un protest (eventual violent) antiglobalizare. Rebelul dement este poate cea mai răspândită imagine a anarhismului. Un alt stereotip, mai puţin întâlnit este cel al anarhistului non-violent, al sfântului. Sau cel a doctrinarului fanatic a cărui inflexibilitate îl conduce la autodistrugere sau cel puţin la eşec. Mai întâlnim imaginea anarhistului aplecat asupra mesei de scris, lucrând la o critică raţională a societăţii, căutând calea ideală pentru eliminarea tarelor care viciază relaţiile dintre oameni.

Trecutul anarhist
Anarhismul a apărut ca reacţie la marile schimbări sociale care au afectat Europa secolului XIX. Ideile gânditorilor anarhişti au fost agreate de milioane de oameni către finele secolului XIX şi până astăzi continuă să influenţeze o serie întreagă de alte doctrine şi gânditori.
În Anglia, tradiţia anarhistă datează din vremea filosofului calvinist şi raţionalist, William Godwin (1756-1836), care afirmă: „orice guvern reprezintă un rău, reprezintă abdicarea propriei noastre judecăţi şi a conştiinţei noastre”. Acesta continuă, „Societatea s-a născut din nevoile noastre, Statul – din răutăţile noastre. Societate este un bun, Statul cel mult un rău necesar”. Pentru a fi viabilă, societatea trebuie secţionată la infinit, deoarece moderaţia şi echitatea, cheile fericirii omului raţional, nu pot fi păstrate decât într-un cerc limitat. Statul nu trebuie şă-si păstreze decât două atribute: justiţia (aplicată de un juriu ale cărui decizii vor releva doar raţiunea, în absenţa oricărui cod) şi apărarea.
Pierre Joseph Proudhon (1809-1864) consideră anarhia posibilă cu condiţia ca societatea să fie organizată de jos în sus, ca poporul să deţină în permanenţă totalitatea puterii. În acelaşi timp el respinge democraţia reprezentativă (care deposedează poporul de suveranitate) şi socialismul statal (care transferă statului administrarea societăţii). În egală măsură se ridică împotriva proprietăţii private a liberalilor (care permite celor puternici să-i exploateze pe cei slabi), cât şi împotriva proprietăţii colective a comuniştilor (care permite celor slabi să-i exploateze pe cei puternici). Proudhon condamnă doar o formă de proprietate: cea a trântorilor şi cea a rentierilor. El acceptă moştenirea pe care o consideră necesară păstrării familiei, pe care o apără. El concepe anarhia ca victorie a economicului asupra politicului: „Atelierul va înlocui Guvernul”. Anarhia presupune triumful dreptăţii, prin formarea comunelor, asociaţiilor agricole şi industriale. Cetăţenii vor face schimb reciproc de servicii. În plan politic, anarhistul Proudhon este anti-stat şi anti-unitar; preconizează formarea federaţiilor, mai exact, grupuri variabile prin antura şi obiectul lor.
Pentru început anarhismul a fost asimilat socialismului în lupta sa pentru drepturile clasei muncitoare. De abia odată cu primul război mondial şi revoluţia bolşevică anarhismula a fost definitiv disociat de marxism. După 1918, atât mişcarea cât şi teoria anarhistă au decăzut atât în faţa socialismului cât şi a naţionalismului fascist. Mai departe, într-un stat în care a devenit „totalitar”, anarhismul a devenit odată în plus irelevant.

Anarhism, violenţă şi non-violenţă
Anarhismul ezită în privinţa mijloacelor care permit răsturnarea ordinii sociale.
Mihail Bakunin (1814-1876) preconiza un colectivism născut din distrugerea violentă a proprietăţii şi a statului. Acesta se teme ca şi Proudhon de apariţia „birocraţiei roşii” şi preconiza formarea liberă a asociaţiilor autoadministrate.
Anarho-sindicalismul, curent născut la finele secolului 19 prin care se afirmă în mişcarea sindicală influenţa ideologiei, politicii şi taticii anarhismului. A fost răspândit mai ales în Franţa, Italia, Spania, Elveţia, Portugalia şi în unele ţări ale Americii latine. Condamnând lupta politică, preconizată de Internaţionala a II-a, ca reformism parlamentar, ca fiind o formă mascată a colaborării de clasă, care nu poate duce la eliberarea proletariatului, Georges Sorel recomandă tactica violenţei, sub forma principală a grevei economice generale. Emile Pouget socotea că muncitorii trebuie pregătiţi pentru a conduce producţia după principii noi. Mijloacele politice nefiind adecvate, numai prin luptă economică va putea fi înfăptuită revoluţia socială, care va duce la dispariţia statului şi la înlocuirea acestuia printr-un federalism economic, descentralizat, la baza căruia va sta „grupa de producţie sau sindicatul”.
La Congresul de la Londra (1896) al Internaţionalei a II-a anarhiştii sunt excluşi, aceştia trecând astfel de la acţiunea sindicală la acţiunea directă. Fernand Pelloutier1 determină adoptarea principiului grevei generale.
Acţiunea directă constă în exersarea unei presiuni direct asupra şefilor de fabrici, fără a mai recurge la acţiunea politică şi parlamentară. Principalele pârghii ale acţiunii directe sunt: - - boicotul, care presupune ţinerea la distanţă a unui produs sau persoană şi,
- marca (eticheta), termen care dimpotrivă, constă în invitarea muncitorilor la a se aproviziona de la fabricile recomandate de sindicat.
- sabotajul – deteriorarea voluntară a unui utilaj sau defecţiunea voluntară în timpul lucrului,
- greva generală, având ca scop exproprierea în folosul societăţii a mijloacelor de producţie şi ducând la înlocuirea statului burghez cu „federaţia consiliilor sindicatelor” este, în opinia anarho-sindicalismului, mijlocul unic şi hotărâtor de trecere la socialism. În felul acesta, supraapreciind potenţialul sindicalismului revoluţionar, anarho-sindicalismul opun sindicatele partidelor, neagă necesitatea dictaturii proletariatului şi a conducerii de către stat a producţiei în condiţiile socialismului.
La finele secolului XIX, anarhiştii şi nihiliştii ruşi influenţaţi îşi creează organe de presă influente. Se multiplică atentatele teroriste; bombele lui Ravachol pe bulevardul Saint-Germain şi în strada primului ministru spaniol Canovas del Castillo (1897), a Elisabetei de Austria (1898), a regelui Umberto I al Italiei (1900), a preşedintelui republican american Mac Kinley (1901) etc. fervoarea antireligioasă a multor anarhişti îi determină pe unii dintre ei să profaneze edificii religioase, mai ales în timpul revoltei anarhiste de la Barcelona (1909) sau să fure obiecte de cult cum făcea Marius Jacob, şeful unei bande franceze.
În paralel, anarhiştii încearcă să transforme comportamentele prin educaţie. Anarhistul paul Robin (1837-1912), fondator al Ligii pentru Regenerare umană, conduce un orfelinat de lângă Paris, unde încearcă să repare efectele copilăriei nefericite prin afecţiune, viaţă în aer liber şi o instrucţie solidă. În 1897 apare Liga pentru o educaţie anarhică.
Caracteristici
Printre caracteristicile generale ale doctrinei anarhismului se pot menţiona:
- individualismul subiectivist şi voluntarismul, exprimate în exaltarea autonomiei voinţei individuale, în opunerea „contractului liber consimţit” contractului social, a asociaţiei societăţii, federalismului organizării statale;
- negarea sau ignorarea legilor sociale obiective;
- atitudinea ostil-negativă faţă de orice autoritate, putere, stat ca şi faţă de orice organizaţie politică;
- neînţelegerea rolului marii producţii şi apărarea proprietăţii private;
- apologia spontaneităţii revoluţionare, revendicarea revoluţiei imediate şi a nimicirii imediate a statului şi promovarea tacticii „acţiunii directe”.

Influenţa culturală a anarhiştilor rămâne importantă până în zilele noastre. Pictorii Camille Pissarro, Paul Signac, Van Dongen, scriitorul Gerhardt Hauptmann (premiul Nobel, 1912), Tolstoi, care l-a încurajat pe tânărul Gandhi în strategia non-violenţei subversive, Oscar Wilde etc, toţi au suferit influenţa anarhistă.
Două războaie mondiale şi apoi creşterea birocratizării democraţiilor, apariţia şi dezvoltarea statului bunăstării sociale, au fost tot atâtea semnale că anarhismul nu îşi mai poate găsi locul printre ideologiile politice.
Anarhismul a fost adesea criticat când ca purtător de efecte perverse – „Anarhia duce întotdeauna la guvernul absolut”(Napoleon I), când ca utopie – (Unde nu există stăpân , toţi sunt stăpâni; unde toţi sunt stăpâni, fiecare este sclav)(Bossuet), când ca fiind regresiv – „Spiritul unui anarhist, dacă acesta este drept, înzestrat şi consecvent cu sine însuşi, va ajunge rapid să înţeleagă şi să-şi dorească starea naturală. Cred că este, pentru el, pentru doctrina lui un moment destul de dur” (Charles Maurras, 1984)

Declinul mişcării anarhiste
În Spania, anarhiştii au eşuat în timpul Războiului Civil, în mare parte deoarece ei se aflau în lupte spontane de stradă şi nu aveau disciplina necesară pentru a-şi susţine lupta. În decembrie 1936, patru conducători anarhişti au primit posturi în cabinetul lui Francesco Largo Caballera, compromis în mod radical de principiile sale antiguvernamentale. Ei nu au fost în stare să stopeze tendinţe de orientare spre totalitarismul de stânga care era înconjurat de inamicii comunişti, puţini ca număr dar influenţi din punct de vedere politic.
Din acele clipe, mişcarea din afara Spaniei fie a fost distrusă sau redusă în mare măsură, ca rezultat a două direcţii ce se conturau: Revoluţia Rusă şi ridicarea regimurilor totalitare de dreapta.
Deşi cei mai renumiţi lideri anarhişti au fost ruşi, mişcarea din Rusia nu a fost niciodată puternică, în mare parte deoarece cel mai numeros Partid Socialist Revoluţionar (Narodniki) a adoptat ideile Bakuniste în timp ce a rămas un partid constituţional. După revoluţia din 1917 grupurile mici de anarhişti ce s-au îndreptat spre Petrograd (Leningrad) şi Moscova se aflau neputincioase în faţa bolşevicilor. Kropotkin care s-a întors din exil, era el însuşi lipsit de influenţă. Doar în sud, N.I.Makhno, un ţăran anarhist, a ridicat o armată de insurecţie care prin strălucitele sale tactici de guerilă a menţinut o mare parte din Ucraina departe de armatele roşii şi albe. Totuşi, politicile sociale dezvoltate de Makhno erau rudimentare şi, în 1921, când a plecat în exil, mişcarea anarhistă s-a stins în Rusia.
În Italia, cea mai mare parte a mişcării anarhiste a fost distrusă în 1920 de guvernul fascist al lui Mussolini. În 1930, mica mişcare germană de anarhişti a fost spulberată de nazişti.
În Japonia, anarhismul s-a întins până în timpul războiului ruso-japonez (1904-1905), când liderul socialist Shusui Kotoku s-a convertit citindu-l în puşcărie pe Bakunin. Kotoku şi alţi anarhişti au fost executaţi în 1911 pentru implicare în complot împotriva Împăratului.
După primul Război Mondial, au apărut noi organizaţii anarhice, printre care Federaţia Neagră şi federaţia sindicatelor. După invazia în Manciuria (1931) guvernul japonez a început suprimarea tuturor grupurilor de orientare de stânga iar mişcarea anarhistă a fost distrusă în totalitate în 1935, după ce o societate secretă a fost acuzată de complot prin insurecţie armată.
În America latină, elemente anarhice puternice au fost implicate în Revoluţia din Mexic. Învăţăturile sindicatlistului Ricardo Flores Magon au influenţat spiritul revoluţionar al ţăranului Emiliano Zapata. După decesul lui Zapata (1919) şi a lui Flores Magon (1922), imaginea revoluţionară a fost preluată de comunişti.
În Argentina şi Uruguay, mişcări anarho-sindicaliste au existat chiar şi la începutul secolului 20.

Curente contemporane
În 1970, teoriile anarhismului au trezit un mare interes şi simpatie faţă de orice alt moment de la Revoluţia Rusă. Nu acelaşi lucru se poate spune despre mişcarea anarhică însăşi. După cel de-al doilea război mondial, grupurile şi federaţiile anarhice au reapărut în aproape toate ţările unde anterior înfloriseră – o excepţie notabilă a fost Spania şi Rusia – dar acum, aceste organizaţii trezeau un slab interes.
Scriitorul rus Lev Tolstoi a refuzat să se intituleze un anarhist deoarece acei care îşi spuneau astfel în Rusia acelor vremuri erau consideraţi terorişti.
Un exemplu impresionant de suflu anarhist este Mahatma Gandhi, care şi-a bazat strategia pe învăţăturile pline de non-violenţă ale lui Tolstoi şi Thoreau.

Apelul anarhismului către intelectuali
În Vest, în rândul intelectualilor apelul anarhismului a fost puternic, cel puţin din anul 1917. argumentele lui Kropotkin pentru descentralizare şi-au găsit o puternică inflşuenţă în rândul scriitorilor despre planificare socială. Între anii 1960-1970, anarhismul a devenit popular în rândul studenţilor rebeli şi, a rămas în general aşa deoarece valorile acestora se opuneau celor din culturile tehnologice în continuă dezvoltare cum ar fi cele din Europa de vest, America de nord şi Japonia.
Imediat s-au anticipat multe elemente ale contraculturii. Un analist al acestui fenomen a fost Aldus Huxley, care a prezentat o viziune îngrijorătoare a unei existenţe materialiste într-o societate tot mai dominată de tehnologie.
Rejecţia de către anarhişti a statului, insistenţa asupra descentralizării şi a autonomiei locale, şi-au găsit un amplu ecou în rândul celor ce discuta despre democraţie. Recurenţa temei controlului muncitorilor asupra industriei, în special în insurecţia de la Paris (1968), a arătat relevanţa ideilor anarho-sindicaliste.
Insistenţa anarhistă asupra acţiunii directe a constituit un apel universal către radicali care au aprobat acţiuni şi confruntări extraparlamentare. Unele grupuri de studenţi din Franţa, Marea Britanie şi japonia au acceptat pan-distrugerea lui Bakunin, susţinând că actuala societate este coruptă aşa că trebuie îndepărtată total. Ei au găsit un citat din Bakunin:
„Va fi o transformare calitativă, o nouă viaţă, o revelaţie, un nou cer şi un nou pământ, o lume tânără în care toate conflictele noastre actuale vor fi soluţionate într-un tot armonios”.
Acum, ca şi atunci, violenţa pleacă de la teorie la acţiune, după cum au demonstrat activităţile de guerilă urbană şi atentatele teroriste cu bombă de la finele anului 1960.

Anarhism în România?
Răspunsul la această întrebare se leagă în mod direct de principalii reprezentanţi ai anarhismului: skin heads. Datorită faptului că în străinătate mai persistă ideea că în România îşi pot permite lucruri pe care nu ar îndrăzni să le facă la ei în ţară, anual sunt depistaţi zeci de infractori străini – pedofili, anarho-punkişti, traficanţi de droguri şi arme, satanişti etc. Mass-media a evidenţiat încercările unor anarhişti de a se inflitra în găşti de cartier din Timişoara, Reşiţa şi Craiova (deja cunoscutul „Craiova anarho-front”), propagând prin piese muzicale dar şi pe internet (craiovafront.go.ro) idei de genul „dacă D-zeu ar exista cu adevărat, atunci ar trebui lichidat”, „Ne identificăm ca antinaţionali: fără România, fără lege, fără clase” sau „trebuie eliminată orice armată şi înarmat întreg poporul pentru înlăturarea oricărui monopol asupra forţelor armate”.
Iniţial anarhiştii străini au intrat în legătură cu tineri din medii declasate autohtone pe filiera traficului de suporturi muzicale piratate şi de materiale pornografice „hard”. Pentru distribuţie şi-au construit anturaje relativ restrânse din marginali, adesea dependenţi de alcool sau droguri, care sub influenţa emisarilor străini, au adoptat traptat, într-o manieră imitativă superficială, vestimentaţia, limbajul şi concepţiile pseudo-anarhiste de odinioară. Anarhiştii români teoretizau sporadic „strategia boicotării unei bănci, punct de la care trebuie iniţiat colapsul economic”.
Departe însă de servi drept pretext afişarea concepţiilor anarhice a constituit un aspect agravant, activităţile antisociale şi chiar criminale ale celor în cauză dobândind relevanţă sub aspectul siguranţei naţionale. S-a publicat „Ghidul anarhistului” ori aşa-zisul „Manual de nesupunere civică”. S-au mânjit cu vopsea clădiri. Au încercat să distribuie canabis şi literatură anarhiostă în şcoli, sfătuindu-i pe elevi să-şi lichideze profesorii şi eventual să arunce în aer liceul.
Prin mecanisme specifice s-au stins pornirile anarhice ale grupărilor ce tindeau să se dezvolte în ţară. Ca urmare, nu putem vorbi de anarhism în România.


BIBLIOGRAFIE
1. William Godwin, Enquiry concerning political justice and its influence on morals and happiness. 3 vol., 1946;
2. Peter Kropotkin, Memoirs of a revolutionist. 2 vol., 1968;
3. Pierre Joseph Proudhon, Qu’est-ce que la propriete?, 1966;
4. Pierre Joseph Proudhon, Ouvres completes. Slatkine, 1982,
5. G.P. Maximoff, The political philosophy of Bakunin: Scientific anarhism, 1953,
6. Vernon Richards, Errico Malatesta: his life and ideas. 1965,
7. Daniel Guerin, Anarchism: from theory to practice, 1970,
8. April Carter, The political theory of anarchism, 1971,
9. Davidd E. Apter, James Joll, Anarchism today, 1970.
10. Henri, Avon, L’Anarchisme, Que sais-je? PUF, 1991,
11. Frederic Laupies (coord.), Dicţionar de cultură generală. Edit. Amarcord, Timişoara, 2001.
12. Raddai Raikhlin, Război civil, terorism şi gangsteri.


Note>
1 Fernand Pelloutier (1867-1901), delegat la bursa forţelor de muncă de la Saint-Nazaire, apoi la Nantes, secretar al federaţiei burselor forţei de muncă