focus.opinfo@gmail.com
Ce se înţelege prin ereditate şi prin ambianţă? Cum se relaţionează ele?
De ce le acordă importanţă psihologia? Este posibil a studia efectele uneia în mod independent faţă de cealaltă? Ce importanţă are întrebarea: Care este mult mai importantă, ereditatea sau mediul? Ce tipuri de comportament uman sunt în mod special determinate de ereditate?
Care sunt determinate prin calitatea mediului?
Mediul şi Personalitatea
Cu siguranţă că mediul afectează major personalitatea copilului. Un copil absoarbe foarte mult de la părinţii lui şi din calitatea căminului, a şcolii, a prietenilor şi de la vecinii săi. Dar mai precis, ce aspectele ale personalităţii sunt afectate?
Cei mai mulţi dintre cei ce studiază personalitatea fac distincţie pe de-o parte între trăsături, atitudini şi interese şi temperament pe de altă parte. Temperamentul se referă la orientările de bază cele mai conturate, cum ar fi nivelul energetic şi starea sufletească care au rădăcina în glandele endocrine şi în alţi factori organici şi, de aceea, sunt în mod relativ de neschimbat. Trăsăturile şi atitudinile sunt mai puţin dependente de bazele fiziologice. Newman, Freeman şi Holzinger, în studiile despre gemeni au găsit o mare dificultate în cuantificarea diferenţelor personalităţii, dar au fost de acord că atitudinile sociale depind de mediile indiferent de temperament şi de “aspectele sale mai accentuate ale personalităţii”. Gordon W. Allport arăta că trăsăturile de personalitate, asemeni adaptabilităţii, agresivităţii şi nervozitatea se schimbă, dar într-o mică măsură de-a lungul unei perioade de ani.
Pe de altă parte, înregistrările serviciului social arată cu claritate că multe trăsături importante în structurarea personală pot fi schimbate în mod radical prin schimbarea de mediu. Această schimbare este mai evidentă în cazul problemelor de comportament şi la copii delicvenţi plasaţi în cămine adoptive. Să considerăm următorul exemplu:
Peter a fost un copil problemă, în vârstă de 8 ani şi care a furat din magazine şi chioşcuri, cerşea, dădea foc, alerga şi dormea în parcuri şi ganguri. Nu avea tată, iar mama era incompetentă pentru a-l îngriji. A fost plasat dintr-un cămin în altul, întotdeauna fără succes. Băiatul era total neapărat, în conformitate cu diagnosticele psihiatrilor; comportamentul său negativ reprezenta o încercare de a câştiga atenţia.
Într-un final, a fost găsit un cămin corespunzător. Dl şi dna M. erau persoane inteligenţă, cu o casă în oraş şi o rezidenţă de vară la ţară. Fiii lor au crescut şi au plecat de acasă şi de aceea ei doreau să-i ofere lui Peter dragostea şi grija de care el avea nevoie. De asemenea, ei l-au înscris la şcoala principală în conformitate cu recomandările psihiatrului.
Peter a rămas în casa M. pentru trei ani. Pentru primele luni problemele lui au indicat o mică îmbunătăţire. El a vândut unui negustor ceasul dlui M., pentru 25 de cenţi, fuma, făcea focuri şi colinda noaptea prin casă dând drumul la gaz. De asemenea, a încercat să antreneze copiii vecinilor în delicvenţele sale. În ciuda presiunii considerabile a vecinilor, familia M. avea încredere în capacitatea lor de a-l ajuta pe Peter şi au continuat să-l ţină la ei. Peter a început să manifeste îmbunătăţiri şi în al treilea an făcuse progrese remarcabile, aşa că nu a mai fost considerat o problemă acasă, la şcoală ori în comunitate.
Carl R. Rogers, de la Ohio State University a rezumat efectele generate de căminele adoptive. Mai mult de 80% din copiii ce aveau probleme de personalitate şi de comportament cum ar fi incontinenţă urinară nocturnă, masturbare, comportament mincinos şi crearea de situaţii insecurizante, au dezvoltat o bună ajustare în căminele adoptive. Influenţaţi de noul mediu, personalitatea acestora s-a îmbunătăţit. Tinerii delicvenţi au beneficiat mai puţin, deşi 60% sau 70% au beneficiat de schimbări în mai bine. Copiii declaraţi ca anormali au arătat o mai mică îmbunătăţire. Dr. William Healy, un faimos psihiatru din Boston, a găsit că doar 40% din aceştia se schimbau, deşi erau consideraţi bine adaptaţi la căminele adoptive. Atunci când copilul avea un anume defect ereditar, cum ar fi o deficienţă mentală sau o incapacitate organică - o leziune a creierului - şansele de succes în căminul adoptiv se diminuau curând. Dacă copilul avea sub 8 ani, atunci când a fost adoptat, dacă părinţii şi căminul sunt alese cu atenţie şi dacă el rămâne cu familia pentru câţiva ani, el are şanse de a se dezvolta. Despre modul în care căminul, şcoala şi comunitatea afectează trăsăturile de personalitate şi adaptarea sa socială, vom discuta în continuare, în această lucrare.
Caracteristicile determinate de factorii de mediu pot fi schimbaţi prin educaţie, prin corecţie socială, politică, în şcoli mai bune, prin construirea de terenuir de joacă, cartiere mai curate, prin desemnarea unor standarde mai înalte de viaţă, prin politici de guvernare în care OMUL este tot timpul, subiectul principal, este un reper axiologic cardinal.
Toate aceste aspecte ale vieţii exterioare îşi pun amprenta asupra calităţii judecăţii a oricărei persoane. În viaţa socială, omul este ca un astru care în mişcarea sa, absoarbe praful cosmic de pe traiectoria sa.
Fiecare contact social modifică capacitatea de adaptare, de înţelegere, inteligenţa.
Dar ce este inteligenţa?
La şcoală ori în câmpul nostru de activitate am susţinut cel puţin un test de inteligenţă. Testul ne dezvăluie câte ceva despre capacitatea noastră de a învăţa, despre capacitatea de adaptare, despre puterea de memorare, despre abilitatea de-a aplica cunoştinţele în soluţionarea problemelor. Inteligenţa nu este identic cu a învăţa o carte, chiar dacă cei mai educaţi oameni sunt inteligenţi.
Inteligenţa nu este cheia succesului, dar o persoană ghinionistă este adesea mărginită.
În accepţiunea unui psiholog cuvântul “inteligenţă” prezintă o oarecare diferenţă faţă de ceea ce se foloseşte în general. Până în secolul XIX, “inteligent” şi “intelectual” erau aproape confundate şi ambele se refereau la abilitatea omului de a gândi.
Cum poate vârsta să schimbe capacitatea mentală?
Multe persoane au fost şocate când Terman a anunţat că media inteligenţei adulţilor este egală cu cea a tinerilor de 16 ani. Şi mai şocaţi au fost de faptul că testele Army Alpha îi plasează la nivelul de 14 ani. (Cele mai recente estimări ale lui Terman erau pentru 15 ani.) Oamenii au uitat că psihologii defineau inteligenţa ca fiind capacitatea de a învăţa, de a se adapta şi de a fi vigilenţi mental.
În timpul testelor, cunoştinţele, informaţiile şi experienţa sunt astfel dirijate pentru a le menţine la un minim, chiar dacă aceşti factori afectează performanţa.
Capacitatea mentală, măsurată prin teste de inteligenţă, slăbeşte la multe persoane undeva între vârsta de 14 ani şi 20 ani. Noul-născut avansează foarte repede. În primii 4 sau 5 ani el avansează mai mult ca la orice altă perioadă din vârstă. După atingerea nivelului maxim, capacitatea mentală se declină încet, coborând spre vârstele avansate, fapt concluzionat de investigaţiile făcute de Thorndike şi Walter R. şi Catherine C. Milles de la Universitatea Yale.
O regresie majoră nu apare mai înainte de vârsta de 50 ani: chiar şi atunci nu este însemnată. Această curbă reprezintă un individ mediu. Pentru persoane superioare această curbă se înalţă şi se stinge încet destul de gradat. Pentru persoanele sub media capacităţii această curbă atinge vârful destul de jos şi declină cam rapid.
Harold E. Jones şi Herbert S. Conrad de la Universitatea din California au dezvăluit o mare discrepanţă între performanţele diferitelor grupe de vârstă în testele ce depind în mare parte de cunoştinţe (e.g. vocabular) şi în testele de măsurare a vigilenţei iniţiale (e.g. instrucţiuni de folosire). Curba de cunoştinţe rămâne la acelaşi nivel între vârstele 20-60 ani, pe când curba vigilenţei regresează gradual după 17 ani.
În aceste studii despre relaţia între vârstă şi capacitatea mentală este încurajator să notăm că vigilenţa descreşte foarte încet după vârsta mijlocie. Un părinte la 40 de ani, deşi trecut de maximul vigilenţei mentale poate învăţa noi lucruri decât tânărul de 13 ani care încă nu şi-a atins maximul. De fapt, adultul poate învăţa mai bine dacă el are o motivaţie puternică, suficientă să-i compenseze mai slaba vigilenţă şi adaptabilitate.
Irving Lorge a arătat că diferenţele mari în ceea ce priveşte capacitatea mentală la tineri şi la vârstnici se configurează în viteză mai repede decât acurateţe sau “putere”. Un grup de persoane sub 25 de ani şi un grup de peste 40 sunt egale la un test fără limită de timp. Când se testează în barem de timp, asemeni testului Army Alpha, grupul de tineri a arătat clar superioritatea căci membrii au reuşit să-l termine rapid.
Influenţa Educaţiei asupra Q.I.-ului
Diferenţele individuale în ceea ce priveşte inteligenţa sunt determinate de ereditate într-o mare măsură. Totuşi, mediul are şi el o contribuţie. Deoarece acesta poate fi schimbat cu mult mai uşor decât ereditatea, este important să ştim care factori de mediu are cea mai mare influenţă asupra inteligenţei, chiar dacă efectul lor este relativ mic.
Din aceşti factori de mediu, educaţia este privită de către mulţi psihologi ca fiind cel mai semnificativ. Horatio H. Newman, Frank N. Freeman şi Karl J. Holzinger de la Universitatea din Chicago au găsit că din doi gemeni educaţi separat, ce diferă în Q.I., geamănul cu Q.I.-ul ridicat a avut o educaţie mai bună. Testele serioase ale armatei în ceea ce priveşte planul mental arată că soldaţii cu o pregătire şcolară îndelungată obţin scoruri mai mari decât cei limitaţi.
În general, copiii din oraş sunt mai buni decât cei de la ţară, la aceste teste de inteligenţă. Lewis Terman şi Maud A. Merrill, într-un volum al lor, Măsurarea Inteligenţei scris în 1937, raportează o diferenţă a mediei Q.I.-ului de 6 1/2 puncte în favoarea copiilor din mediul urban. Alţi psihologi au găsit diferenţe şi mai mari. Este semnificativ că inferioritatea copiilor din mediul rural este mare, acolo unde sistemul şcolar este insuficient dezvoltat. În Scoţia, unde şcolile rurale sunt bune, copii nu indică coeficienţi de inferioritate.
În afară de diferenţele în direcţia educaţiei favorabile, un alt factor intră în performanţele scăzute ale copiilor de la ţară. În mod obişnuit, materialele folosesc în test chestiuni ce sunt cu mult mai familiare copiilor din oraşe, oferindu-le astfel un avantaj. Astfel, descoperirea diferenţelor poate rezulta din insuficienţele testului de a realiza o bună măsurare a capacităţii la ambele categorii de copii.
Efectele căminului
Un alt mare factor ce afectează Q.I.-ul este căminul în care copilul trăieşte. Frank N. Freeman şi doi asociaţi au găsit că acei copii crescuţi în cămine de calitate superioare, câştigă de la 5 la 10 puncte Q.I. după vârsta de 4 ani, pe câtă vredme acei plasaţi în cămine cu lipsuri câştigă foarte puţin ori chiar deloc. Probabil cea mai izbitoare influenţă a căminului ca factor de mediu a fost raportată de către J. Munroe de la Universitatea din Chicago. El a testat mulţi copii la intervalele dintre primul grad şi terminarea şcolii superioare. S-a lucrat cu cinci coeficienţi asupra fiecărui cămin de copil bazat pe hrană, sănătate, educaţie parentală, ocupaţia tatălui şi aspecte sociale culturale şi religioase. Calitatea căminului s-a corelat semnificativ cu schimbările de Q.I. care au avut loc. Copii din cămine de mică apreciere au arătat o pierdere în inteligenţă, indiferent de cât au avut iniţial, în unul din cazuri pierderea a fost de 47 puncte. Copii din cămine mai bune au câştigat chiar mai mult de 20 de puncte. Din studiile sale, Munroe concluzionează că, într-adevăr, căminul poate cauza mari diferenţe în coeficientul de inteligenţă al copilului - cam 20-25 puncte la stânga sau la dreapta scalei de măsură.
Din nou, asupra diferenţelor rural-urban, aceste variaţii pot fi datorate într-o anumită măsură de neajunsul testului de a procura materiale, în egalitatea familiară, în ambele feluri de cămine. În acest caz, diferenţele nu au arătat o estimare clară în diferenţele asupra capacităţii.
Ocupaţia şi Q.I.-ul
Persoane de diferite ocupaţii obţin scoruri distincte în testele de performanţă a inteligenţei. În testele specifice1), cei de orientare profesională - ingineri, doctori, avocaţi, profesori şi cei din administraţia din afaceri - se afirmă puternic. Următorii ar fi bibliotecarii, vânzătorii, fotografii şi meseriaşii. Apoi au venit dulgherii, poliţiştii, tipografii, fermierii şi comercianţii. În ultimul grup au fost vânzătorii din magazine, bucătarii, pescarii, fochiştii (pompierii), frizerii şi zilierii.
Florence L. Goodenough, de la Universitatea din Minnesota, investigând copii mici, a raportat Q.I.-uri puţin crescute, dar a găsit aceeaşi relaţie între Q.I. şi ocupaţia părinţilor.
Media de inteligenţă la copii cu părinţi profesionişti este înaltă. Q.I.-ul descreşte pe scala ocupaţională spre muncitorii calificaţi. Oricum, acolo sunt mari intersecţii; i.e. (idest - cu alte cuvinte) un copil cu părinţi profesionişti este mai limitat decât copilul unor semi-calificaţi sau a unor părinţi necalificaţi.
Psihologii consimt că persoanele situate pe poziţii de profesionişti şi în cele executive sunt un grup aparte în ceea ce priveşte inteligenţa şi această înaltă capacitate este transmisă prin ereditate copiilor lor. Dar şi mediul lor superior joacă un rol, după cum ne arată destul de clar Nancy Bayley în studiul său. Nancy Bayley de la Universitatea din California, a găsit că inteligenţa la copii sub 2 ani nu este legată de câştiguri, ocupaţia sau statutul socio-economic al părinţilor lor. De la 2 la 10 ani se cunoaşte o tendinţă din ce în ce mai mare ca nivelul înalt de inteligenţă să fie corelată cu venituri mari şi statusuri sociale şi economice superioare. Cu alte cuvinte aceşti factori de mediu îi ajută la determinarea Q.I.-ului prin a-i face pe ei însăşi să simtă dezvoltarea copilului odată cu înaintarea în vârstă.
Factorul Socio-economic şi Factorul Cultural
Un inspector şcolar englez, Hugh Gordon a realizat în 1923 o expunere despre inteligenţa copiilor de ţigani şi cei care trăiesc pe pontoane. Ambele grupuri au o proastă situaţie socio-economică şi culturală şi au fost izolaţi de la contactele sociale normale. Cei mai mulţi dintre ei nu aveau decât două sau trei luni de şcoală pe an. Media Q.I. la ambele grupe era de aproape 70. Oricum, copiii mici erau puţin sub media normalului; la cei mai mari, căminul deloc încurajator şi lipsa de educaţie au operat scăzându-le Q.I.-ul, uneori atât de departe, astfel puteau fi clasaţi ca deficienţi mintali.
Mandel Sherman, un alt psiholog de la Universitatea din Chicago şi un asistent al său, au studiat inteligenţa la copiii din patru depresiuni muntoase din Virginia, comparându-i cu copiii din tipicile oraşe micuţe din apropiere. La fiecare test, verbale şi de performanţă, copiii din depresiuni au fost net inferiori, aşa că inferioritatea lor era expusă în mod izbitor la evaluarea cu testele verbale. Toţi proveneau din aceeaşi rasă, dar mari diferenţe au fost găsite în ce priveşte viaţa economică, socială şi culturală a diferitelor comunităţi. De exemplu, în două depresiuni viaţa era foarte primitivă; educaţia, religia sau organizarea socială nici nu existau. Câţiva erau cei ce puteau citi sau scrie. Comunicarea cu lumea exterioară era posibilă doar pe cărările sau barajele muntelui. Ca şi la copii de ţigani şi cei ce trăiau pe pontoane plutitoare, Q.I.-ul era deosebit de scăzut la copiii mai mari. La vârsta de 6-8 ani copii depresiunilor aveau un Q.I. între 80-85, după 12 ani, Q.I.-ul lor mediu atingea 50.
Doi alţi investigatori au descoperit aceeaşi pierdere a Q.I.-ului la adolescenţii din comunităţile izolate şi întârziate. Cum interpretează psihologii aceste descoperiri? Uneori, asemenea lui Florence Goodenough, afirmă că inteligenţa scăzută se găseşte la comunităţile izolate întâlnite fiindcă oamenii capabili migrează în altă parte. (Este o evidenţă precisă că, persoanele emigrante sunt deosebit de inteligente faţă de persoanele rămase acasă).
O a doua interpretare va reclama că mediul nefavorabil este cauzat în prezent de pierderea capacităţii mentale generale. Oricum, cei mai mulţi psihologi ezită să accepte acest punct de vedere, căci testele de inteligenţă nu măsoară capacitatea pură nativă. De aici explicaţia comună este: copii din sectoarele izolate nu au nici un fel de experienţă în casele lor, în şcoli şi în comunităţi ca la copii americani normali. Testele sunt standardizate după performanţele acestor copii normali. Experienţa joacă un rol deosebit în obţinerea nivelului de vârstă superioară din teste, iar la copiii izolaţi aceasta creează un mare dezavantaj.
Dacă sau nu, factorii de mediu influenţează constructiv sau coboară capacitatea mentală a copiilor, psihologi ne spun că aceştia au un efect considerabil asupra performanţelor la testul de inteligenţă. Pentru a obţine din teste rezultate pline de acurateţe care să estimeze capacitatea noi trebuie să facem ceva sigur ca subiectele noastră să aibă factori uniform echilibraţi incluzând căminele, şcolarizarea, dezvoltarea socio-economică şi experienţa culturală.
Din fericire mania Q.I-ului, care era la modă în anii 1920 şi care era aplicat fără a se ţine seama de nimic, a scăzut în interes. Astăzi testele de inteligenţă sunt văzute în perspectiva prevăzătoare. Ce pot spune sau nu testele despre capacităţile persoanelor sunt chestiuni bine recunoscute. Ele fac doar un lucru - indică vigilenţa mentală şi capacitatea de învăţare. Ele nu pot intra în personalitate, aptitudini speciale şi realizări, reglajul social sau mulţi alţi factori ce induc succesul sau eşecul în viaţă. Pe lângă testele de evaluare a inteligenţei, s-au dezvoltat şi anumite tehnici de stimulare a inteligenţei. În anexe avem descrisă o astfel de tehnică şi anume, Factorul Einstein.
1) Referire la analiza realizată prin testul Army Alpha.
Ce se înţelege prin ereditate şi prin ambianţă? Cum se relaţionează ele?
De ce le acordă importanţă psihologia? Este posibil a studia efectele uneia în mod independent faţă de cealaltă? Ce importanţă are întrebarea: Care este mult mai importantă, ereditatea sau mediul? Ce tipuri de comportament uman sunt în mod special determinate de ereditate?
Care sunt determinate prin calitatea mediului?
Mediul şi Personalitatea
Cu siguranţă că mediul afectează major personalitatea copilului. Un copil absoarbe foarte mult de la părinţii lui şi din calitatea căminului, a şcolii, a prietenilor şi de la vecinii săi. Dar mai precis, ce aspectele ale personalităţii sunt afectate?
Cei mai mulţi dintre cei ce studiază personalitatea fac distincţie pe de-o parte între trăsături, atitudini şi interese şi temperament pe de altă parte. Temperamentul se referă la orientările de bază cele mai conturate, cum ar fi nivelul energetic şi starea sufletească care au rădăcina în glandele endocrine şi în alţi factori organici şi, de aceea, sunt în mod relativ de neschimbat. Trăsăturile şi atitudinile sunt mai puţin dependente de bazele fiziologice. Newman, Freeman şi Holzinger, în studiile despre gemeni au găsit o mare dificultate în cuantificarea diferenţelor personalităţii, dar au fost de acord că atitudinile sociale depind de mediile indiferent de temperament şi de “aspectele sale mai accentuate ale personalităţii”. Gordon W. Allport arăta că trăsăturile de personalitate, asemeni adaptabilităţii, agresivităţii şi nervozitatea se schimbă, dar într-o mică măsură de-a lungul unei perioade de ani.
Pe de altă parte, înregistrările serviciului social arată cu claritate că multe trăsături importante în structurarea personală pot fi schimbate în mod radical prin schimbarea de mediu. Această schimbare este mai evidentă în cazul problemelor de comportament şi la copii delicvenţi plasaţi în cămine adoptive. Să considerăm următorul exemplu:
Peter a fost un copil problemă, în vârstă de 8 ani şi care a furat din magazine şi chioşcuri, cerşea, dădea foc, alerga şi dormea în parcuri şi ganguri. Nu avea tată, iar mama era incompetentă pentru a-l îngriji. A fost plasat dintr-un cămin în altul, întotdeauna fără succes. Băiatul era total neapărat, în conformitate cu diagnosticele psihiatrilor; comportamentul său negativ reprezenta o încercare de a câştiga atenţia.
Într-un final, a fost găsit un cămin corespunzător. Dl şi dna M. erau persoane inteligenţă, cu o casă în oraş şi o rezidenţă de vară la ţară. Fiii lor au crescut şi au plecat de acasă şi de aceea ei doreau să-i ofere lui Peter dragostea şi grija de care el avea nevoie. De asemenea, ei l-au înscris la şcoala principală în conformitate cu recomandările psihiatrului.
Peter a rămas în casa M. pentru trei ani. Pentru primele luni problemele lui au indicat o mică îmbunătăţire. El a vândut unui negustor ceasul dlui M., pentru 25 de cenţi, fuma, făcea focuri şi colinda noaptea prin casă dând drumul la gaz. De asemenea, a încercat să antreneze copiii vecinilor în delicvenţele sale. În ciuda presiunii considerabile a vecinilor, familia M. avea încredere în capacitatea lor de a-l ajuta pe Peter şi au continuat să-l ţină la ei. Peter a început să manifeste îmbunătăţiri şi în al treilea an făcuse progrese remarcabile, aşa că nu a mai fost considerat o problemă acasă, la şcoală ori în comunitate.
Carl R. Rogers, de la Ohio State University a rezumat efectele generate de căminele adoptive. Mai mult de 80% din copiii ce aveau probleme de personalitate şi de comportament cum ar fi incontinenţă urinară nocturnă, masturbare, comportament mincinos şi crearea de situaţii insecurizante, au dezvoltat o bună ajustare în căminele adoptive. Influenţaţi de noul mediu, personalitatea acestora s-a îmbunătăţit. Tinerii delicvenţi au beneficiat mai puţin, deşi 60% sau 70% au beneficiat de schimbări în mai bine. Copiii declaraţi ca anormali au arătat o mai mică îmbunătăţire. Dr. William Healy, un faimos psihiatru din Boston, a găsit că doar 40% din aceştia se schimbau, deşi erau consideraţi bine adaptaţi la căminele adoptive. Atunci când copilul avea un anume defect ereditar, cum ar fi o deficienţă mentală sau o incapacitate organică - o leziune a creierului - şansele de succes în căminul adoptiv se diminuau curând. Dacă copilul avea sub 8 ani, atunci când a fost adoptat, dacă părinţii şi căminul sunt alese cu atenţie şi dacă el rămâne cu familia pentru câţiva ani, el are şanse de a se dezvolta. Despre modul în care căminul, şcoala şi comunitatea afectează trăsăturile de personalitate şi adaptarea sa socială, vom discuta în continuare, în această lucrare.
Caracteristicile determinate de factorii de mediu pot fi schimbaţi prin educaţie, prin corecţie socială, politică, în şcoli mai bune, prin construirea de terenuir de joacă, cartiere mai curate, prin desemnarea unor standarde mai înalte de viaţă, prin politici de guvernare în care OMUL este tot timpul, subiectul principal, este un reper axiologic cardinal.
Toate aceste aspecte ale vieţii exterioare îşi pun amprenta asupra calităţii judecăţii a oricărei persoane. În viaţa socială, omul este ca un astru care în mişcarea sa, absoarbe praful cosmic de pe traiectoria sa.
Fiecare contact social modifică capacitatea de adaptare, de înţelegere, inteligenţa.
Dar ce este inteligenţa?
La şcoală ori în câmpul nostru de activitate am susţinut cel puţin un test de inteligenţă. Testul ne dezvăluie câte ceva despre capacitatea noastră de a învăţa, despre capacitatea de adaptare, despre puterea de memorare, despre abilitatea de-a aplica cunoştinţele în soluţionarea problemelor. Inteligenţa nu este identic cu a învăţa o carte, chiar dacă cei mai educaţi oameni sunt inteligenţi.
Inteligenţa nu este cheia succesului, dar o persoană ghinionistă este adesea mărginită.
În accepţiunea unui psiholog cuvântul “inteligenţă” prezintă o oarecare diferenţă faţă de ceea ce se foloseşte în general. Până în secolul XIX, “inteligent” şi “intelectual” erau aproape confundate şi ambele se refereau la abilitatea omului de a gândi.
Cum poate vârsta să schimbe capacitatea mentală?
Multe persoane au fost şocate când Terman a anunţat că media inteligenţei adulţilor este egală cu cea a tinerilor de 16 ani. Şi mai şocaţi au fost de faptul că testele Army Alpha îi plasează la nivelul de 14 ani. (Cele mai recente estimări ale lui Terman erau pentru 15 ani.) Oamenii au uitat că psihologii defineau inteligenţa ca fiind capacitatea de a învăţa, de a se adapta şi de a fi vigilenţi mental.
În timpul testelor, cunoştinţele, informaţiile şi experienţa sunt astfel dirijate pentru a le menţine la un minim, chiar dacă aceşti factori afectează performanţa.
Capacitatea mentală, măsurată prin teste de inteligenţă, slăbeşte la multe persoane undeva între vârsta de 14 ani şi 20 ani. Noul-născut avansează foarte repede. În primii 4 sau 5 ani el avansează mai mult ca la orice altă perioadă din vârstă. După atingerea nivelului maxim, capacitatea mentală se declină încet, coborând spre vârstele avansate, fapt concluzionat de investigaţiile făcute de Thorndike şi Walter R. şi Catherine C. Milles de la Universitatea Yale.
O regresie majoră nu apare mai înainte de vârsta de 50 ani: chiar şi atunci nu este însemnată. Această curbă reprezintă un individ mediu. Pentru persoane superioare această curbă se înalţă şi se stinge încet destul de gradat. Pentru persoanele sub media capacităţii această curbă atinge vârful destul de jos şi declină cam rapid.
Harold E. Jones şi Herbert S. Conrad de la Universitatea din California au dezvăluit o mare discrepanţă între performanţele diferitelor grupe de vârstă în testele ce depind în mare parte de cunoştinţe (e.g. vocabular) şi în testele de măsurare a vigilenţei iniţiale (e.g. instrucţiuni de folosire). Curba de cunoştinţe rămâne la acelaşi nivel între vârstele 20-60 ani, pe când curba vigilenţei regresează gradual după 17 ani.
În aceste studii despre relaţia între vârstă şi capacitatea mentală este încurajator să notăm că vigilenţa descreşte foarte încet după vârsta mijlocie. Un părinte la 40 de ani, deşi trecut de maximul vigilenţei mentale poate învăţa noi lucruri decât tânărul de 13 ani care încă nu şi-a atins maximul. De fapt, adultul poate învăţa mai bine dacă el are o motivaţie puternică, suficientă să-i compenseze mai slaba vigilenţă şi adaptabilitate.
Irving Lorge a arătat că diferenţele mari în ceea ce priveşte capacitatea mentală la tineri şi la vârstnici se configurează în viteză mai repede decât acurateţe sau “putere”. Un grup de persoane sub 25 de ani şi un grup de peste 40 sunt egale la un test fără limită de timp. Când se testează în barem de timp, asemeni testului Army Alpha, grupul de tineri a arătat clar superioritatea căci membrii au reuşit să-l termine rapid.
Influenţa Educaţiei asupra Q.I.-ului
Diferenţele individuale în ceea ce priveşte inteligenţa sunt determinate de ereditate într-o mare măsură. Totuşi, mediul are şi el o contribuţie. Deoarece acesta poate fi schimbat cu mult mai uşor decât ereditatea, este important să ştim care factori de mediu are cea mai mare influenţă asupra inteligenţei, chiar dacă efectul lor este relativ mic.
Din aceşti factori de mediu, educaţia este privită de către mulţi psihologi ca fiind cel mai semnificativ. Horatio H. Newman, Frank N. Freeman şi Karl J. Holzinger de la Universitatea din Chicago au găsit că din doi gemeni educaţi separat, ce diferă în Q.I., geamănul cu Q.I.-ul ridicat a avut o educaţie mai bună. Testele serioase ale armatei în ceea ce priveşte planul mental arată că soldaţii cu o pregătire şcolară îndelungată obţin scoruri mai mari decât cei limitaţi.
În general, copiii din oraş sunt mai buni decât cei de la ţară, la aceste teste de inteligenţă. Lewis Terman şi Maud A. Merrill, într-un volum al lor, Măsurarea Inteligenţei scris în 1937, raportează o diferenţă a mediei Q.I.-ului de 6 1/2 puncte în favoarea copiilor din mediul urban. Alţi psihologi au găsit diferenţe şi mai mari. Este semnificativ că inferioritatea copiilor din mediul rural este mare, acolo unde sistemul şcolar este insuficient dezvoltat. În Scoţia, unde şcolile rurale sunt bune, copii nu indică coeficienţi de inferioritate.
În afară de diferenţele în direcţia educaţiei favorabile, un alt factor intră în performanţele scăzute ale copiilor de la ţară. În mod obişnuit, materialele folosesc în test chestiuni ce sunt cu mult mai familiare copiilor din oraşe, oferindu-le astfel un avantaj. Astfel, descoperirea diferenţelor poate rezulta din insuficienţele testului de a realiza o bună măsurare a capacităţii la ambele categorii de copii.
Efectele căminului
Un alt mare factor ce afectează Q.I.-ul este căminul în care copilul trăieşte. Frank N. Freeman şi doi asociaţi au găsit că acei copii crescuţi în cămine de calitate superioare, câştigă de la 5 la 10 puncte Q.I. după vârsta de 4 ani, pe câtă vredme acei plasaţi în cămine cu lipsuri câştigă foarte puţin ori chiar deloc. Probabil cea mai izbitoare influenţă a căminului ca factor de mediu a fost raportată de către J. Munroe de la Universitatea din Chicago. El a testat mulţi copii la intervalele dintre primul grad şi terminarea şcolii superioare. S-a lucrat cu cinci coeficienţi asupra fiecărui cămin de copil bazat pe hrană, sănătate, educaţie parentală, ocupaţia tatălui şi aspecte sociale culturale şi religioase. Calitatea căminului s-a corelat semnificativ cu schimbările de Q.I. care au avut loc. Copii din cămine de mică apreciere au arătat o pierdere în inteligenţă, indiferent de cât au avut iniţial, în unul din cazuri pierderea a fost de 47 puncte. Copii din cămine mai bune au câştigat chiar mai mult de 20 de puncte. Din studiile sale, Munroe concluzionează că, într-adevăr, căminul poate cauza mari diferenţe în coeficientul de inteligenţă al copilului - cam 20-25 puncte la stânga sau la dreapta scalei de măsură.
Din nou, asupra diferenţelor rural-urban, aceste variaţii pot fi datorate într-o anumită măsură de neajunsul testului de a procura materiale, în egalitatea familiară, în ambele feluri de cămine. În acest caz, diferenţele nu au arătat o estimare clară în diferenţele asupra capacităţii.
Ocupaţia şi Q.I.-ul
Persoane de diferite ocupaţii obţin scoruri distincte în testele de performanţă a inteligenţei. În testele specifice1), cei de orientare profesională - ingineri, doctori, avocaţi, profesori şi cei din administraţia din afaceri - se afirmă puternic. Următorii ar fi bibliotecarii, vânzătorii, fotografii şi meseriaşii. Apoi au venit dulgherii, poliţiştii, tipografii, fermierii şi comercianţii. În ultimul grup au fost vânzătorii din magazine, bucătarii, pescarii, fochiştii (pompierii), frizerii şi zilierii.
Florence L. Goodenough, de la Universitatea din Minnesota, investigând copii mici, a raportat Q.I.-uri puţin crescute, dar a găsit aceeaşi relaţie între Q.I. şi ocupaţia părinţilor.
Media de inteligenţă la copii cu părinţi profesionişti este înaltă. Q.I.-ul descreşte pe scala ocupaţională spre muncitorii calificaţi. Oricum, acolo sunt mari intersecţii; i.e. (idest - cu alte cuvinte) un copil cu părinţi profesionişti este mai limitat decât copilul unor semi-calificaţi sau a unor părinţi necalificaţi.
Psihologii consimt că persoanele situate pe poziţii de profesionişti şi în cele executive sunt un grup aparte în ceea ce priveşte inteligenţa şi această înaltă capacitate este transmisă prin ereditate copiilor lor. Dar şi mediul lor superior joacă un rol, după cum ne arată destul de clar Nancy Bayley în studiul său. Nancy Bayley de la Universitatea din California, a găsit că inteligenţa la copii sub 2 ani nu este legată de câştiguri, ocupaţia sau statutul socio-economic al părinţilor lor. De la 2 la 10 ani se cunoaşte o tendinţă din ce în ce mai mare ca nivelul înalt de inteligenţă să fie corelată cu venituri mari şi statusuri sociale şi economice superioare. Cu alte cuvinte aceşti factori de mediu îi ajută la determinarea Q.I.-ului prin a-i face pe ei însăşi să simtă dezvoltarea copilului odată cu înaintarea în vârstă.
Factorul Socio-economic şi Factorul Cultural
Un inspector şcolar englez, Hugh Gordon a realizat în 1923 o expunere despre inteligenţa copiilor de ţigani şi cei care trăiesc pe pontoane. Ambele grupuri au o proastă situaţie socio-economică şi culturală şi au fost izolaţi de la contactele sociale normale. Cei mai mulţi dintre ei nu aveau decât două sau trei luni de şcoală pe an. Media Q.I. la ambele grupe era de aproape 70. Oricum, copiii mici erau puţin sub media normalului; la cei mai mari, căminul deloc încurajator şi lipsa de educaţie au operat scăzându-le Q.I.-ul, uneori atât de departe, astfel puteau fi clasaţi ca deficienţi mintali.
Mandel Sherman, un alt psiholog de la Universitatea din Chicago şi un asistent al său, au studiat inteligenţa la copiii din patru depresiuni muntoase din Virginia, comparându-i cu copiii din tipicile oraşe micuţe din apropiere. La fiecare test, verbale şi de performanţă, copiii din depresiuni au fost net inferiori, aşa că inferioritatea lor era expusă în mod izbitor la evaluarea cu testele verbale. Toţi proveneau din aceeaşi rasă, dar mari diferenţe au fost găsite în ce priveşte viaţa economică, socială şi culturală a diferitelor comunităţi. De exemplu, în două depresiuni viaţa era foarte primitivă; educaţia, religia sau organizarea socială nici nu existau. Câţiva erau cei ce puteau citi sau scrie. Comunicarea cu lumea exterioară era posibilă doar pe cărările sau barajele muntelui. Ca şi la copii de ţigani şi cei ce trăiau pe pontoane plutitoare, Q.I.-ul era deosebit de scăzut la copiii mai mari. La vârsta de 6-8 ani copii depresiunilor aveau un Q.I. între 80-85, după 12 ani, Q.I.-ul lor mediu atingea 50.
Doi alţi investigatori au descoperit aceeaşi pierdere a Q.I.-ului la adolescenţii din comunităţile izolate şi întârziate. Cum interpretează psihologii aceste descoperiri? Uneori, asemenea lui Florence Goodenough, afirmă că inteligenţa scăzută se găseşte la comunităţile izolate întâlnite fiindcă oamenii capabili migrează în altă parte. (Este o evidenţă precisă că, persoanele emigrante sunt deosebit de inteligente faţă de persoanele rămase acasă).
O a doua interpretare va reclama că mediul nefavorabil este cauzat în prezent de pierderea capacităţii mentale generale. Oricum, cei mai mulţi psihologi ezită să accepte acest punct de vedere, căci testele de inteligenţă nu măsoară capacitatea pură nativă. De aici explicaţia comună este: copii din sectoarele izolate nu au nici un fel de experienţă în casele lor, în şcoli şi în comunităţi ca la copii americani normali. Testele sunt standardizate după performanţele acestor copii normali. Experienţa joacă un rol deosebit în obţinerea nivelului de vârstă superioară din teste, iar la copiii izolaţi aceasta creează un mare dezavantaj.
Dacă sau nu, factorii de mediu influenţează constructiv sau coboară capacitatea mentală a copiilor, psihologi ne spun că aceştia au un efect considerabil asupra performanţelor la testul de inteligenţă. Pentru a obţine din teste rezultate pline de acurateţe care să estimeze capacitatea noi trebuie să facem ceva sigur ca subiectele noastră să aibă factori uniform echilibraţi incluzând căminele, şcolarizarea, dezvoltarea socio-economică şi experienţa culturală.
Din fericire mania Q.I-ului, care era la modă în anii 1920 şi care era aplicat fără a se ţine seama de nimic, a scăzut în interes. Astăzi testele de inteligenţă sunt văzute în perspectiva prevăzătoare. Ce pot spune sau nu testele despre capacităţile persoanelor sunt chestiuni bine recunoscute. Ele fac doar un lucru - indică vigilenţa mentală şi capacitatea de învăţare. Ele nu pot intra în personalitate, aptitudini speciale şi realizări, reglajul social sau mulţi alţi factori ce induc succesul sau eşecul în viaţă. Pe lângă testele de evaluare a inteligenţei, s-au dezvoltat şi anumite tehnici de stimulare a inteligenţei. În anexe avem descrisă o astfel de tehnică şi anume, Factorul Einstein.
1) Referire la analiza realizată prin testul Army Alpha.
Bibliografie>
S. STANSFELD SARGENT, Ph. D., Studii fundamentale ale marilor psihologi. (Incursiune în istoria psihologiei). Traducere realizată de E. Tihan, Ed. BCS
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu