www.dcaf.ch
traducere: Eusebiu Tihan
Serviciile de informaţii realizează culegerea, procesarea şi diseminarea informaţiei în conformitate cu trebuinţele guvernului naţional. Crearea unor politici fundamentale şi luarea deciziei necesită informaţie adecvată şi analize pertinente. Doar dacă cei care crează politicile şi cei care iau deciziile sunt bine informaţi – asupra problemelor globale şi zonale, asupra stadiilor de dezvoltare, vor putea să emită judecăţi de valoare asupra zonelor de securitate internă şi externă, asupra apărării naţionale şi relaţiilor externe.
Pe scurt, activităţile de spionaj implică pur şi simplu culegerea şi analizele informaţiei şi, transformarea acestora în date secrete. Dar, şi alte activităţi precum contraspionajul şi acţiunile acoperite pot fi considerate exemple de activităţi de informaţii. Contraspionajul reprezintă aflarea de informaţii sau de activităţi destinate să neutralizeze serviciile de spionaj ostile. Aceste activităţi pot implica spionaj contra acestor servicii, interogarea defectorilor şi analiza metodelor de derulare a operaţiunilor ostile. De asemenea, pot implica penetrări şi subminarea serviciilor ostile şi a activităţilor acestora.
În unele state serviciile de informaţii (în special în cele militare) sunt implicate în acţiuni acoperite. Acţiunea acoperită poate fi definită ca fiind orice operaţiune sau activitate (folosind chiar şi violenţa) destinată să influenţeze guvernele străine, persoanele sau evenimente ce sprijină obiectivele politicilor externe ale unui guvern în timp ce guvernul sponsorizat sprijină operaţia secretă. În cele ce urmează nu se va pune accent pe această funcţie.
Trebuinţele securităţii naţionale şi protecţiei statului se îmbină uneori cu instaurarea conceptelor de proprietate, libertăţi civile şi drepturi civile pe care acelaşi stat le acordă cetăţenilor. În mod clar, dacă serviciile de informaţii civile nu sunt investite cu puteri speciale, atunci se va vedea că protecţia statului este foarte dificilă. Din contră, unui serviciu de informaţii – investit cu puteri nelimitate îi va fi foarte uşor să asigure protecţia statului dar va produce deteriorări grave şi inacceptabile la adresa drepturilor şi libertăţilor civile şi asupra intimităţii cetăţenilor.
Într-un stat democratic, legătura între aceste interese divergente a fost identificată şi realizată prin modalităţi politice şi juridice. Acest fapt implică o decizie conştientă asupra a ceea ce este permis şi ceea ce nu este. De aceea, guvernul trebuie să formuleze principiile generale pentru ceea ce este acceptat şi să se asigure că la aceste principii au aderat şi serviciile de informaţii. Aceleaşi consideraţii se aplică într-o manieră diferită şi operaţiunilor din afara graniţelor.
Transparenţa administraţiei federale şi a statului şi a activităţilor tuturor agenţiilor constituie un element important într-o democraţie, dacă guvernul doreşte să aibă acceptul şi sprijinul publicului, electoratului şi plătitorilor de impozite. Totuşi, pentru ca serviciile de informaţii să-şi realizeze activităţile în mod eficient, există unele domenii de activitate care sunt şi trebuie să rămână clasificate. Trebuie amintite trei categorii majore:
1. Toate informaţiile referitoare la operaţiuni, surse, metode, proceduri şi mijloace;
2. Caracterul anonim al personalului serviciilor operaţionale şi protecţia informaţiilor acestora;
3. Originea şi detaliile – datelor secrete şi informaţiilor oferite ca secrete de către alte guverne sau servicii secrete. Toate serviciile de informaţii solicită asigurarea secretului asupra acestor obiective. Ele trebuie să fie capabile să garanteze protecţia identităţii surselor cât şi protecţia informaţiilor primite. Acest fapt nu este valabil doar pentru ele însele şi pentru protecţia personalului lor ci, de asemenea se referă şi la persoanele din toată lumea care lucrează cu aceste servicii.
Secretizarea este necesară deoarece este singura modalitate să le asigure maselor (chiar potenţiale), securitatea.
Trebuie împiedicată dezvăluirea publică a oricărei surse a celor care lucrează pentru o agenţie de informaţii.
Necesitatea asigurării caracterului anonim al personalului din serviciile operative vine ca urmare a primei probleme: operaţiunile, sursele, metodele, procedurile şi mijloacele nu pot rămâne secrete dacă personalul implicat în operaţiuni este dezvăluit public. De asemenea, toate reuşitele operaţiunilor trebuie să rămână secrete în sensul de a asigura reuşita culegerii continue de informaţii. Bagajul de cunoştinţe şi informaţiile serviciilor secrete trebuie protejate deoarece dezvăluirea poate indica ţintele specifice cât şi capacităţile sistemelor de colectare – dezvăluirea poate conduce pe viitor la luarea de contramăsuri, precauţii şi negarea unor astfel de informaţii.
Este un fapt esenţial dacă guvernul este interesat şi caută cooperarea serviciilor sale de informaţii cu serviciile secrete sau altor state, menţinerea caracterului secret al originii atât a datelor secrete cât şi a informaţiilor specifice. Toate aceste informaţii rămân proprietatea naţiunii care le-a oferit şi pe viitor nu pot fi diseminate fără permisiunea serviciului de origine. Din moment ce s-au perfectat aranjamente cu alte servicii de informaţii pentru realizarea de schimburi, menţinerea secretului este aşteptat şi de la serviciile străine partenere. Ca urmare, este necesară elaborarea unor instrucţiuni pentru clasificarea şi distribuirea – cât şi accesul la informaţii secrete, referitoare atât la cetăţeni cât şi la guverne străine.
Odată ce scopul este bine înţeles şi s-au desemnat parametri acceptabili, urmează în mod natural luarea deciziilor vis a vis de structura organizatorică şi supraveghere. Organizarea
Agenţiile de informaţii pot fi diferenţiate după funcţie (tehnică, umană etc.) şi prin acoperire (în interior şi în exterior). O bună regulă este ca fiecare funcţiune să fie realizată de o agenţie bine definită. Acest fapt ar evita irosire de efort şi de resurse şi, va minimaliza riscul unei competiţii neprolifice şi inutile, dintre diferitele agenţii. Totuşi, multe sarcini – din domeniul informaţiilor (de remarcat monitorizarea ameninţărilor transnaţionale cum ar fi: terorismul şi crima organizată), impune un aport suplimentar de informaţii ce trebuie culese prin diferite metode şi mijloace asupra aceluiaşi subiect. Astfel, apare coordonarea, accesul la informaţie al altor servicii şi un proces de evaluare în colaborare. Separaţia între serviciile interne şi cele externe
Statele democrate îşi separă serviciile interne de cele externe. Acest fapt este justificat prin diferitele misiuni şi, mai mult chiar, prin faptul că se pot aplica reguli şi legi distincte operaţiilor de informaţii pe teritoriul naţional faţă de cele externe
Misiunea serviciilor interne de informaţii este obţinerea, corelarea şi evaluarea informaţiei cu relevanţă pentru securitatea internă. Starea de siguranţă internă este necesară pentru protecţia statului, teritoriului şi societăţii împotriva actelor de terorism, spionaj, sabotaj, actelor subversive a terorismului, crimei organizate, producţiei şi traficului de narcotice etc.
Misiunea serviciilor externe de informaţii constă în obţinerea, corelarea şi evaluarea informaţiilor cu relevanţă pentru securitatea internă şi pentru protecţia obiectivelor. Menţinerea securităţii externe necesită: cunoaşterea ameninţărilor, pericolelor şi riscurilor cât şi a oportunităţilor şi modalităţilor de eliminare, evitare a agresiunilor. De aceea, informaţia necesară vizează intenţii, capacitatea şi activităţile puterilor străine, organizaţiilor, grupărilor sau persoanelor şi a agenţilor acestora care reprezintă ameninţări actuale sau parţiale asupra statului şi intereselor acestuia.
Informaţiile deţinute de către agenţiile interne de informaţii – cât şi de tehnica prin care este colectată, trebuie să constituie în principiu subiect al legislaţiei naţionale, inclusiv al legilor protecţiei datelor. Acolo unde se impun excepţii de la aceste legi – din raţiuni operative, ele trebuie să devină subiect al unor legi sau ordonanţe distincte. Toate operaţiunile trebuie să fie avizate de membrii guvernului, şi ideal, de către ministrul responsabil de agenţia internă de informaţii.
Pe de altă parte, serviciile externe de informaţii nu prea pot să îşi desfăşoare activităţile dacă se supun fiecărei legi a ţărilor în care operează, şi mai ales dacă acele ţări nu au un regim democrat. Totuşi, ele sunt conduse în mod strict, avizate la nivelul politic al guvernului asupra a ceea ce pot întreprinde sau nu într-o ţară anume.
Separarea între serviciile interne şi cele externe necesită coordonarea culegerii de informaţii referitoare la ameninţările, la pericolele şi riscurile transnaţionale: (terorism, proliferare, droguri). Informaţiile sunt culese de ambele servicii pe acelaşi subiect. De aceea trebuie asigurată o colaborare care să permită accesul regulat la informaţiile fiecăreia din părţi.
În mod ideal, coordonarea culegerii de informaţii este asigurată de o entitate executivă situată la un nivel superior – de exemplu, Consiliul Naţional de Securitate – care înştiinţează preşedintele sau prim-ministrul cu privire la integrarea internă, externă, economia mondială şi politicile militare în raport cu securitatea naţională. Aceste entităţi asigură analizele, îndrumările şi orientarea conducerii tuturor activităţilor de informaţii interne şi externe.
Producţia evaluărilor comune trebuie dirijate în mod ideal de un organism independent sau de un personal de evaluare naţională, care nu este necesar să fie ataşat agenţiilor de informaţii care produc date şi informaţii secrete. Calitatea produsului final va avea de suferit dacă atunci când se evaluează o problemă nu sunt prezentate toate informaţiile relevante. De aceea, informaţiile obţinute sub acoperire nu trebuie analizate în izolare faţă de informaţiile obţinute în mod deschis. Informaţia obţinută în mod secret reprezintă o continuare - prin alte mijloace - a informaţiei din surse deschise. În timp ce unele guverne ascund o parte din activităţile sale, alte guverne, dacă doresc să-şi fundamenteze politica pe informaţii corecte şi depline, trebuie să depăşească învăluirea.
Acest fapt atrage după sine – diferite mijloace şi metode. Dar chiar dacă mijloacele pot varia, scopul trebuie să fie acelaşi. Informaţiile secrete trebuie să completeze rezultatele derivate din studiul naţional al populaţiei sau asupra maselor deschise disponibile. De fapt, aceasta este sarcina unui organism independent sau a unui personal însărcinat cu evaluarea naţională, care produce evaluări rezultate din colaborări.
Separaţia dintre serviciile interne de informaţii şi organismele judiciare
Legile în vigoare şi informaţiile au scopuri fundamental diferite. În timp ce obiectivul legii în vigoare este de a condamna într-un caz specific de criminalitate, sarcina serviciului de informaţii este de a culege cât mai multă informaţie posibilă asupra unor ameninţări posibile asupra statului şi societăţii. Astfel, un serviciu de informaţii va prefera să nu racoleze un criminal identificat – dacă acest lucru va reduce capacitatea de a culege informaţii în viitor. De asemenea, un serviciu de informaţii nu va dori să divulge aceste informaţii într-un proces deschis de teama deconspirării surselor de informare.
Totuşi, funcţia informaţiilor despre criminalitate (culegerea de informaţii despre crima organizată) necesită abilităţi similare celor utilizate de către agenţiile de informaţii. În anumite situaţii, ţintele serviciilor interne de informaţii pot fi implicate în crima organizată după cum interesele a două organizaţii pot fi depăşite. În plus, agenţiile de informaţii nu deţin autoritatea de a instrumenta investigaţii judiciare, nu au mandat de a aresta şi nu au competenţa de percheziţie în case. Atunci când este evident că delictul a fost comis, culegerea dovezilor şi executarea arestării vor fi analizate de către specialiştii forţelor de poliţie.
În ceea ce priveşte serviciul intern de informaţii, criteriul pentru supraveghere şi investigaţie într-o societate liberă este o problemă de violenţă şi reprimare. Serviciul intern de informaţii se justifică în abordarea unei organizaţii dacă aceasta, sau influenţa acesteia a condus la violenţă sau există convingerea clară că se va declanşa. Aplicarea legii şi exercitarea puterii executive împotriva violenţei ţine doar de domeniul legilor învigoare. Coordonarea şi cooperarea între aceste organisme trebuie asigurată la nivel guvernamental. În nici un caz, trebuie clarificat, serviciul intern de informaţii nu trebuie să fie niciodată implicat în vreo activitate politică internă. Serviciile de informaţii specializate
În sfera serviciilor externe de informaţii, diferitele servicii se află adesea în situaţia de a crea câteva servicii în loc de a exista o singură organizaţie cuprinzătoare. Ministerul apărării va avea un serviciu de informaţii propriu, care se preocupă mai mult cu obiectivele tehnice cum ar fi evaluarea potenţialului militar al statelor vecine, industriile de apărare, personalităţi din domeniul militar etc. Pentru determinarea propriilor necesităţi de armament, serviciul de informaţii al ministerului apărării trebuie să identifice natura potenţialelor forţe ostile cât şi caracteristicile ţintei: ameninţarea, capacitatea, locaţia şi gradul de pregătire de luptă al acestor forţe sunt elemente ce trebuie monitorizate permanent – fie ca instrucţiuni de planificare fie ca mijloace de atenţionare împotriva posibilelor agresiuni.
De asemenea, multe dintre aceste informaţii sunt importante pentru negocierea şi monitorizarea acordurilor de limitare a înarmărilor. De aceeea, serviciul de informaţii al ministerelor apărării poate fi considerate ca un al III-lea segment alături de serviciile interne şi externe de informaţii.
De asemenea, diferitele metode de culegere, în special cu mijloace tehnice sofisticate pot structura o organizaţie specializată pe informaţie. Acestea include agenţiile de informaţii specializate pe imagistică, semnale şi criptologie. Deşi aceste specializări sprijină informarea necesară clienţilor specifici pe probleme de informaţii, aceasta face foarte dificilă evaluarea naţională. În plus, agenţiile sunt tentate uneori să între în competiţie una cu alta, avansând probleme pe care fiecare le consideră a fi foarte importante. De aceea se impune un anume gen de mecanism de coordonare fapt necesar pentru a se putea asigura guvernului, la momentul potrivit cel mai complet şi obiectiv tablou al informaţiilor. Aceasta se poate plasa de la structura independentă de personal de evaluare pe care am menţionat-o în cele de mai sus, până la o organizaţie cu autoritate în coordonarea executivă a culegerii şi evaluării de informaţii de la diferitele agenţii. Adesea, se poate dovedi utilă implicarea de experţi independenţi, cum ar fi diplomaţi, poliţişti, în realizarea colaborării formale sau în evaluarea naţională. Acest aspect se bazează pe considerentul că experţii au viziunea lor proprie şi experienţa necesară pentru a putea contribui. Totuşi experţii externi ce se doresc a fi implicaţi trebuie să deţină în mod obligatoriu fondul necesar, adică pregătirea de informaţii şi experienţă. Aducerea de experţi externi va facilita procesul de evaluare, în special dacă sunt angrenaţi cu analişti competitori din agenţiile de informaţii. Conducere civilă sau militară
Munca de informaţii reprezintă în primul rând un exerciţiu intelectual. Informaţia poate servi un instrument ce va înlocui teama, ignoranţa şi suspiciunea cu, cunoaştere şi încredere. Cele mai bune rezultate în munca de informaţii se bazează pe toate sursele de informaţii. Acestea pot fi obţinute în câteva moduri. Indiferent de obiectiv, militarii au un rol util dar controlul de ansamblu trebuie să fie de natură politică.
Nu există îndoială, că, într-un stat democratic, serviciu intern de informaţii este o sarcină civilă.
Contrainformaţiile
Contrainformaţiile reprezintă efortul naţional de a contracara serviciile de informaţii străine şi, grupurile şi mişcările politice controlate din exterior, care, adesea sunt sprijinite de servicii de informaţii, începând de la infiltrarea în instituţiile statului şi stabilirea potenţialului de angajare în activităţi de spionaj, acţiuni subversive sau de sabotaj.
Contrainformaţiile diferă de serviciile de culegere de informaţii, prin faptul că acestea există pentru a contracara o ameninţare, fie că ea provine de la un serviciu de informaţii ostil sau din partea unor grupuri non-statale şi astfel se situează la un anume grad de reacţie. Cu câteva excepţii, rezultatele din serviciile de contrainformaţii nu sunt produse în termen scurt.
Nu este necesar un serviciu independent de contrainformaţii, care va dori să devină o altă agenţie care să preia funcţiile intrinseci de contrainformaţii ale altor servicii. Totuşi, este nevoie de un program centralizat de contrainformaţii, al cărui obiectiv este o mai bună integrare, promovare, îmbunătăţire şi coordonare a operaţiunilor, a investigaţiilor şi a cercetării contrainformative realizate de fiecare serviciu în parte.
Se impune cooperarea strânsă a serviciilor externe şi a celor interne şi aceasta pentru ca efortul de contrainformaţii să se dovedească eficient. De exemplu, un grup de extremişti care vor să realizeze atacuri armate trebuie să-şi planifice aceste atacuri în interiorul ţării şi caută astfel să-şi dezvolte informaţii operaţionale pentru a-şi sprijini politica (informaţii interne) dar, grupul poate fi sprijinit de un stat vecin, unde se poate pregăti şi planifica (informaţii externe). Un program centralizat pe contrainformaţii ce va stabili coordonarea şi cooperarea dintre serviciile interne şi interne de informaţii pe probleme de contrainformaţii, care inevitabil abordează frontierele, va menţine demarcaţia de jurisdicţie dintre responsabilităţile legitime ale serviciului intern de contrainformaţii şi cel extern.
Pentru stabilirea unui program centralizat de contrainformaţii, trebuie desemnat un comitet general, care să dezvolte politica referitoare la dirijarea şi coordonarea activităţilor contrainformative, având sarcini ca:
· Dezvoltarea standardului şi doctrinelor pentru activităţile contrainformative;
· Stabilirea instrucţiunilor şi a parametrilor legali referitor la managementul, autoritatea şi coordonarea activităţilor de contrainformaţii;
· Prezentarea obiectivelor politicii naţionale de contrainformaţii şi asigurarea că activitatea de contrainformaţii este condusă pe baze funcţionale şi nu geografice;
· Rezolvă diferenţele apărute între servicii şi desemnează responsabilităţile;
· Asigură îndrumarea asupra necesităţii activităţilor de culegere de informaţii;
· Dezvoltă şi monitorizează instrucţiunile de întocmire a fişierelor centrale şi a înregistrărilor politicii de contrainformaţii;
· Aprobă activităţile de contrainformaţii care, necesită aprobare;
· Realizează activităţile speciale şi rezolvă conflictele;
· Informează guvernul, preşedintele sau prim-ministrul asupra evaluărilor armate referitoare la ameninţările asupra intereselor statului, incluzând o evaluare a eficienţei activităţii de contrainformaţii. Serviciul de informaţii în statele federale
În general, statele federale îşi pot reproduce structurile federale la nivelul serviciului intern de informaţii. Dar trebuie să se asigure că toate elementele ale structurii urmează aceleaşi principii legale, care înseamnă responsabilităţile, inter-relaţionare, autoritate pentru îndrumare şi control.
Totuşi, serviciul extern de informaţii şi serviciul de informaţii militare se limitează doar la nivelul federal. Acest fapt rămâne valabil atât timp cât federaţia este responsabilă pentru o singură politică externă, de securitate şi de apărare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu