psiholog, jurist
Prin chiar natura lor, copii sunt deosebit de vulnerabili, ca victime a infracţiunilor, ei sunt mai mici şi mai slabi fizic, mai puţin dezvoltaţi intelectual şi emoţional, mai naivi. Dacă sunt victimizaţi, ei sunt mai puţin capabili să-şi articuleze experianţele şi sentimentele în „limbajul puterii”, mai puţini capabili să se apere singuri şi, în general depind de adulţii care constituie cercul lor de familie şi prieteni. Din păcate, această realitate este contrazisă de faptul că uneori chiar persoanele care-i agresează fizic, sexual sau emoţional sunt acelea care au fost plasate de natură sau care în mod natural ar trebui să-i protejeze şi să-i îngrijească : familie, prieteni şi cei cu autoritate asupra lor.
Minorul victimizat, ca sursă de informaţie pentru autorităţile judiciare ,este extrem de greu de tratat. În general, mărturiile copiilor nu pot fi considerate ca veridice decât în limite foarte restrânse.
Din punct de vedere criminalistic, abordarea părţilor sub aspectul intervievării lor trebuie să ţină seama de caracteristicile fiziologice, psihice şi fizice, dar mai ales de cele procesuale. Astfel, persoana care a suferit urmările unei fapte prevăzute de legea penală are tendinţa naturală, subiectivă, de a exagera, uneori până la extreme, activitatea infracţională căreia a căzut victimă, pe de o parte datorită urii pe care o simte faţă de cel care i-a produs o vătămare într-un drept subiectiv al său şi, pe de altă parte, aprecierii că propria-i persoană reprezintă un pion extrem de important în drama judiciară. Această tendinţă se manifestă o dată în plus la persoanele vătămate minore.
Minorul victimizat, în general, ascunde (de frică sau de ruşine), distorsionează sau, din dorinţa de răzbunare, agravează şi amplifică faptele spre a primi ocrotire într-un mediu mai prielnic decât cel de provenienţă.
La o anumită pătură socială, marginalizată, cea care formează un mediu în care valorile sociale sunt diminuate iar carenţele educaţionale sunt maxime, frica de autorităţi, de poliţişti, de magistraţi, de asistenţi sociali, de medici, de persoane adulte care nu fac parte, în general, din mediul lor, este adânc implantată în copii, iar faptele rămân ascunse, doar urmările evidente (echimoze, răni, nevroze psihice), putând fi identificate şi interpretate, în felul acesta reuşindu-se, şi din păcate doar în puţine cazuri, tragerea la răspundere penală a abuzatorilor.
Oricare ar fi faptele comise împotriva unui copil (abuz fizic, emoţional, educaţional, sexual, neglijenţă) ele au nu numai efecte fizice previzibile, ci şi traume psihice, acestea fiind de foarte lungă durată şi, în general, imprevizibile.
Copilul este o victimă ideală – prin forţele sale fizice reduse, prin teama lui, conştientă sau nu, de adulţii ce-l pot vătăma, el devine anxios iar sentimentul său de inferioritate îl paralizează în asemenea manieră încât nici nu încearcă să se apere de agresor. Privit din această perspectivă, copilul devine pentru cel care încearcă să-l intervieveze în cadrul procesual, un partener extrem de dificil de discuţie iar organul judiciar trebuie să încerce, prin modalitatea de abordare, să şi-l apropie pentru a nu reverbera în mod inutil în conştientul sau subconştientul copilului trauma pe care acesta a suferit-o.
Menţionăm, că efectele negative pe care le generează maltratarea fizică, emoţională sau sexuală a copilului îi deformează caracterul şi personalitatea încă de la începuturile formării ei, astfel încât adolescentul sau chiar adultul devine un individ asocial, uneori pervertit moral cu toate consecinţele care decurg din aceste caracteristici.
În unele studii de psihologie criminală se arată care sunt consecinţele pe termen lung ale victimizării copiilor. Acestea se exprimă mai ales în plan psihic şi se manifestă prin tăceri încăpăţânate, reacţii neaşteptate (aruncare de obiecte în jur, crize de nervozitate care uneori se manifestă într-un mod extrem de violent), fenomene depresive, inhibiţii aparent nemotivate, capacitate de reactivitate redusă, sentimentul de a fi respins de cei din jur, încercări suicidale etc.
În cele din urmă, copilul „se obişnuieşte” cu agresiunea fizică, mai ales dacă aceasta are o anumită „justificare”, ca o reacţie faţă de un fapt anormal al copilului şi dacă ea se aplică în limitele unei anume „griji” de a nu produce vătămări irecuperabile (bătăi domestice aplicate „cu dragoste” de către părinţi).
Cu abuzul psihologic, însă, nu se poate obişnui nici o fiinţă sensibilă, traiul într-o veşnică teroare, izolarea de către cei care ar trebui să se apropie de ei cu dragoste şi grijă, respingerea lui continuă sau coruperea lui forţată de a comite infracţiuni ori de a deveni partener sexual, toate acestea îngrozesc copilul, îi creează o stare de „insularitate” din care nu poate scăpa decât la o vârstă suficient de matură pentru a putea fugi din mediul în care se află. Pe de altă parte, această fugă din mediul respectiv este privită cu severitate de către autorităţile judiciare întrucât este considerată o anticameră a delicvenţei, ceea ce, din păcate, corespunde realităţii.
Constatarea existenţei unui abuz psihologic din partea părintelui sau a celor care au în grijă copilul ori locuiesc cu el este o sarcină dificilă. În asemenea situaţii, ar fi indicat nu numai de a schimba mediul educativ ci şi redresarea afectivă, evident şi somatică a copilului victimizat.
Victimele minore ale actelor antisociale ce constituie infracţiuni pot fi clasificate de asemenea manieră încât investigatorul să aibă în vedere traumele psihologice şi cele fizice ce se reverberează în fiecare dintre cazuri. Astfel, victimele abuzurilor fizice şi emoţionale petrecute în cadrul intrafamilial sunt, în general, apatice, stăpânite de frică, cu o mare instabilitate emoţională şi o empatie faţă de adulţi redusă.
Victimele infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală sunt, în general, afectate pe plan fizic dar mai ales psihic pe termen lung, contactul cu ele făcându-se cu mare greutate datorită faptului că îşi pierd încrederea în orice adult pe care îl substituie agresorului său. Ei sunt ruşinaţi, se autoculpabilizează, însă foarte rar se resemnează şi au tendinţe autoagresive şi chiar suicidale.
Percepţia lor asupra vieţii este total deformată, sexualitatea invazivă la vârste foarte fragede având efectul distorsionării relaţiilor normale între adulţi şi dintre ei şi adulţi. Victimele celorlalte acte antisociale ce pot compărea în faţa autorităţilor judiciare în calitate de persoane vătămate nu prezintă particularităţi diferite din punct de vedere psihologic faţă de alţi copii, fiind uşor abordabili. Aceste trăsături psihologice este necesar a fi cunoscute de către persoanele care audiază minori pentru a-şi putea structura interviul ţinând seama de aceste caracteristici.
Audierea propriu-zisă a minorului – parte vătămată.
Audierea minorilor victimă trebuie să fie făcută, în principiu, de o echipă pluridisciplinară formată din poliţist, procuror, psiholog şi asistent social.
Conform procedurii penale române, faza urmăririi penale este una eminamente nepublică, scrisă (probele trebuie să se reflecte în mijloacele de dovadă scrise) iar succesiunea diverselor instituţii şi persoanele ce ar trebui să audieze minorul prin numărul mare de organe implicate nu fac decât să reverbereze în psihicul copilului trauma pe care acesta a suferit-o în urma comiterii infracţiunii.
Faptul că un copil trebuie să compară în mod succesiv în faţa mai multor persoane pe care nu le cunoaşte, adulte, ce lucrează în instituţii impozante, austere, nu face decât să-l streseze suplimentar şi să-i adâncească suferinţele psihice.
În general, autorităţile tratează copii în mod egal cu adulţii, punându-le întrebări directe, adeseori foarte delicate, acest lucru datorându-se rutinei, neimplicării afective în drama judiciară, pe un ton rece şi dur. Inexistenţa unor specialişti în justiţia juvenilă cu ample cunoştinţe de psihologie infantilă a făcut până în prezent ca toate cauzele ce poartă asupra unor persoane sau sunt comise de către altele să fie tratate în mod sec, cu autoritate, indiferent de vârsta celor implicaţi în proces.
Menţionăm că ascultarea unui minor trebuie să se facă de cât mai puţine ori. În prezent aceasta se realizează în următoarele etape : cu ocazia sesizării iniţiale a unor indicii care să conducă la ideea că minorul a fost victima unei fapte antisociale, acest lucru făcându-se de persoanele din imediatul său anturaj (familie, familie lărgită, persoane în grija cărora se află, asistenţi din centrele de plasament) ; de către organul de cercetare penală, poliţist care lucrează în birouri cu mai multe persoane sau, uneori, grupuri de poliţişti ; datorită faptului că secţiile de poliţie funcţionează de obicei în spaţii deschise, copiii intră în contact cu numeroase persoane faţă de care pot resimţi sentimente de jenă sau ruşine, pot observa persoane încătuşate sau infractori „fioroşi” de care le este teamă, sunt primiţi în medii austere (camere de aşteptare, anticamere) uneori perioade mari de timp, pot observa persoane înarmate sau tot felul de cetăţeni veniţi pentru a depune diverse petiţii ; de către procuror ; aceştia lucrează, în general, în birouri comune cu alte două trei persoane, iar încărcătura programului lor zilnic impune, de asemenea, unei victime minore să aştepte perioade lungi de timp în anticamere ; în aceste birouri ei pot lua contact cu persoane asemănătoare celor mai sus descrise ; în faţa instanţei de judecată, în primul terme ; în faţa instanţei de judecată de control judiciar ; în faţa instanţei de recurs.
Datorită faptului că cercetarea judecătorească, conform C.pr.pen., se desfăşoară nemijlocit iar unul dintre principiile care guvernează această etapă procesuală este oralitatea, minorii sunt practic obligaţi să declare în mod explicit, în faţa judecătorului (ce se prezintă ca o persoană de o extremă austeritate îmbrăcată în robă neagră, ce stă la un birou supraînălţat, de mari dimensiuni) aspecte detaliate despre infracţiunile cărora le-au căzut victime şi care, uneori, conţin elemente de fapt de o mare intimitate şi delicateţe; de către psiholog, înaintea, în timpul sau ulterior audierilor făcute de către organele judiciare, ori cu ocazia şedinţelor de terapie.
Tuturor acestor etape li se suprapune reflectarea în mass-media a faptelor cărora le-au căzut victimă, acestea ţinând uneori prima pagină a ziarelor sau a programelor de ştiri datorită senzaţionalului lor specific.
Considerăm că se impune o schimbare radicală în abordarea tactică a audierii minorilor în toate fazele procesuale în sensul scurtării la maxim a numărului audierilor, în cursul urmăririi penale acestea trebuind a se face o singură dată de către o echipă de specialişti, declaraţia să fie înregistrată cu mijloace audio-video, suportul putând şi trebuind să fie folosit ca mijloc de dovadă în instanţă şi doar în situaţia în care este necesar a se releva de către judecător anumite aspecte nedetaliate sau sensibile, audierea să fie făcută în mod nemijlocit de către un psiholog specializat şi transmise judecătorului prin intermediul unui sistem de televiziune cu circuit închis, dintr-o altă cameră decât cea în care funcţionează instanţa.
Întregul sistem al justiţiei juvenile trebuie să manifeste sensibilitate faţă de procedeul investigării cauzelor cu victime minore similară cu cea a cauzelor în care se instrumentează fapte cărora le-au căzut victime persoane cu dizabilităţi fizice sau psihice.
În privinţa regulilor tactice de ascultare a minorilor, acestea nu au un caracter de generalitate întrucât diferă în funcţie de anumiţi parametrii psihosomatici sau de vârstă, astfel :
Perioada de la 1 la 3 ani, care în cazul anchetei judiciare nu prezintă interes datorită faptului că, minorii făcând parte din această categorie nu au o percepţie clară asupra realităţii, distorsionează timpul, încurcă evenimentele între ele, eu o putere de concentrare practic inexistentă, iar informaţiile furnizate prin relatările lor nu pot fi considerate decât maxim indici probatori.
Perioada de la 3 la 6 ani (preşcolară) se caracterizează prin instabilitate emoţională, o percepţie inegală a însuşirilor bunurilor, oamenilor şi fenomenelor, un grad mare de sugestibilitate, discernământ critic (diferenţa între adevăr şi non-adevăr) fiind extrem de diluat ;audierea persoanei cu vârsta cuprinsă în această categorie este preferat a se face în prezenţa unui psiholog specializat în psihologie infantilă şi a unor persoane în care acesta are deplină încredere (părinţi, fraţi mai mari) şi în locuri cu care minorul să fie cât de cât familiarizat; recomandăm ca accentul să se pună pe relatarea spontană a copilului iar întrebările pe un ton blând, vor fi directe, scurte, precise şi într-un limbaj accesibil lui.
Perioada de la 6 la 10 ani (şcolaritate timpurie) este caracterizată de o dezvoltare fizică şi psihică mai accentuată, un echilibru emoţional mai evident, percepţia spaţiului şi timpului îmbunătăţindu-se în mod vizibil; acum îşi fac apariţia primele trăsături de caracter, se dezvoltă mult capacitatea de memorare şi mai ales de redare, în mod succesiv, a derulării unor fapte sau evenimente ; ,minorul începe să facă distincţie între minciună şi adevăr, are o sugestibilitate ceva mai redusă ; totuşi, el prezintă în continuare o sugestibilitate ridicată, ceea ce conduce la ideea că interviul nu trebuie în nici un fel structurat pe întrebări care să conţină răspunsuri pentru că în acest fel minorului i se poate induce o realitate distorsionată; în această perioadă minorul simte nevoia să-şi manifeste în mod incipient personalitatea în sensul că are tendinţa de exagerare pentru a-şi da importanţă, minte cu uşurinţă, iar relatarea sa trebuie pusă sub semnul întrebării întrucât ea poate fi influenţată, aprioric, de către persoanele în care acesta are încredere(părinţi, rude, educatori etc) şi faţă de această categorie este recomandabil a se proceda la ajutorul unui specialist în psihologia infantilă ; întrebările se vor formula pe un ton cât se poate de clar, atrăgându-i-se atenţia copilului, încă de la început, să nu mintă, să se elibereze de orice teamă sau ruşine de a spune adevărul, copilul trebuind să aibă sentimentul că este luat în serios şi că este tratat de la egal la egal; relatarea liberă a minorului este procedeul tactic cel mai indicat ; pe cât posibil, acesta nu va fi întrerupt, evitându-se toate asocierile pe care copilul le-ar putea face în mod inconştient (de exemplu asocierea omului bătrân, urât sau îmbrăcat modest cu omul rău); tonul trebuie să fie blând, neagresiv, copilul trebuie să fie determinat să înţeleagă faptul că este crezut şi luat în seamă, rezerva izvorâtă din caracteristicile psihice mai sus enunţate trebuind a nu-i fi relevată.
De preferat este ca minorul să fie audiat în prezenţa unuia dintre ocrotitorii săi legali, însă uneori acest lucru este total neindicat (de exemplu, în cazul infracţiunii de viol comise de o persoană apropiată sau în cazul infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului). Limbajul folosit pentru identificarea unei situaţii de agresiuni sexuale trebuie să fie, pe cât posibil, decent, denumirile organelor sexuale sau a actelor cu caracter sexual netrebuind a fi folosite în sens real ci doar pe înţelesul minorului. Trebuie ţinut seama de sentimentul de pudoare, de ruşine şi de autovictimizare a copilului ce va fi tentat să relateze extrem de lapidar faptele cărora i-a căzut victimă. Faţă de această categorie de vârstă recomandăm să fie folosite păpuşile anatomice ori măcar noţiunile cu caracter sexual să-i fie induse într-o manieră cât mai accesibilă şi, în orice caz, într-un mediu securizant.
Perioada de la 10 la 14 ani (perioada şcolară mijlocie, pubertatea), în această etapă minorul suferă numeroase modificări biologice reflectate şi în plan psihic. Astfel, posibilităţile de orientare spaţială şi temporală se lărgesc, memoria cunoaşte un salt calitativ şi cantitativ prin apariţia componentelor logice, a tendinţelor de interpretare, a capacităţii de abstractizare şi generalizare, scade sugestibilitatea în detrimentul afectivităţii iar excitabilitatea cunoaşte o dezvoltare fără precedent datorită pubertăţii, a modificărilor organice şi se dezvoltă caracterele sexuale.
Minorul este, în general, afectat de sensibilitate, însă este caracterizat de o conduită contradictorie, uneori de tendinţe spre minciună determinate de nevoia lor de a se impune pe plan social şi de a-şi exagera eul. Paralel cu dezvoltarea discernământului şi sentimentelor morale, pot să-şi facă apariţia şi unele defecte de voinţă ori de educaţie. Adesea se întâlnesc comportamente agresive. Sunt atraşi de faptele senzaţionale care-i fac să exagereze, să braveze, să comenteze cu oricine cele petrecute sau auzite, astfel fiind uşor influenţabil.
În ascultarea minorului care face parte din această categorie de vârstă, este recomandat a se ţine seama de dorinţa lor de bravură iar audierea, de preferat, este să se facă singur şi pe neaşteptate, ţinându-se seama totuşi că o relatare detaliată poate să provină şi din sugestiile (de cele mai multe ori pozitive) pe care i le poate induce o persoană apropiată în care are încredere. Minorii realtează cu mai multă uşurinţă evenimentele traumatizante cum ar fi cele de violenţă intrafamilială (având un spirit critic foarte dezvoltat asupra conduitei părinţilor săi) sau cele privitoare la viaţa sexuală, informaţiile dobândite de-a lungul percepţiei lor cognitive, mai ales în anturaj, fiindu-le suficiente pentru a putea releva atitudini sau fapte privitoare la aspecte intime.
Perioada de la 14 la 18 ani (perioada adolescenţei) este marcată de introducerea minorului în mod efectiv în viaţa socială, cu toate caracteristicile acestui proces. Sensibilitatea se dezvoltă în mod pregnant iar aceasta se caracterizează prin erotizare.
Potenţialul de recepţie, fixare şi redare (mecanismele memoriei) se dezvoltă foarte mult iar reproducerea celor percepute se realizează prin filtrul propriei personalităţi şi datorită faptului că memorarea logică devine forma principală de reţinere, influenţabilitatea şi sugestibilitatea scad foarte mult.
Această perioadă este marcată de încercarea individului de relevarea pregnantă a eului în comunitate şi, mai ales, în grupul social restrâns din care face parte, el imitând adeseori caracteristicile de personalitate ale liderului grupului, căruia încearcă să i se substituie. În această perioadă, influenţa anturajului apropiat de vârstă are o pondere de 85 % faţă de restul, care revine familiei sau şcolii.
Tânărul este tentat să releve aspecte pe care le-a perceput prin prisma propriei sale personalităţi, adaptându-le în funcţie de influenţele majore care provin de la modelele pe care şi le asumă. Este o perioadă caracterizată prin sensibilitate şi profunzime, ce rezidă din manifestările erogene. Noţiunile sunt cristalizate iar discernământul critic devine pregnant. Practic, singurul aspect care îl diferenţiază pe adolescent de adult este lipsa experienţei de viaţă, iar anchetatorul trebuie să îşi modeleze interviul ţinând seama de următorii parametrii : perioada şcolarizării ; familia şi mediul din care provine (rural, urban) ; sexul ; grupul social din care face parte (anturajul de adolescenţi) pentru a se putea stabili empatic pasiunile, hobby-urile tânărului ; eventuale infirmităţi fizice sau psihice ; evaluările psihologice.
Sub aspect tactic criminalistic ascultarea minorului se particularizează în funcţie de vârsta acestuia, ea distanţându-se tot mai mult de ascultarea majorului pe măsură ce vârsta este mai mică. După cum am arătat mai sus, audierea minorului de 16, 17 sau 18 ani nu diferă prea mult din punct de vedere tactic de audierea adultului, dimpotrivă, ascultarea unui copil de vârstă preşcolară sau şcolară incipientă este guvernată de principii tactice eminamente diferite.
Considerăm că ascultarea unui asemenea copil trebuie făcută de către un specialist în psihologia infantilă, într-un mediu securizant, pe cât posibil familiar, pentru că numai în acest mod este posibilă stabilirea contactului psihologic cu acesta.
Ascultarea minorului trebuie să parcurgă aceleaşi etape tactice ca şi ale majorului : pregătirea în vederea ascultării ; identificarea persoanei ; ascultarea propriu-zisă, respectiv relatarea liberă urmată de întrebări şi răspunsuri.
Organul judiciar care efectuează audierea trebuie să aibă în vedere că procesul de formare al declaraţiilor este asemănător adulţilor (percepţie, decodare, memorare, reactivare), însă va fi marcat de următorii factori : sugestibilitatea ridicată (din acest motiv redarea liberă trebuie urmată de întrebări directe, simple, neechivoce) ; lipsa experienţei de viaţă, nivelul scăzut de cunoştinţe (din această perspectivă informaţiile vor fi analizate prin prisma gradului de cunoaştere al copilului, plecând de la denumirile specifice pe care acesta le dă obiectelor, fenomenelor şi oamenilor, interpretând în mod specific derularea evenimentelor în funcţie de succesiunea relatării lor) ; subiectivitatea reflectată mai ales în tendinţele de exagerare.
Problemele pe care şi le pune un copil victimă a unui abuz sexual pot fi structurate schematic astfel : Oare este vina mea ?; Voi avea probleme ? ; Oare voi fi crezut ? ; Voi rămâne o persoană agreabilă după ce mi s-a întâmplat ? ; Am fost abuzat ? ; Voi avea probleme în viitor? ; Toată lumea este supărată din cauza mea ? ; Mi-aş fi dorit să nu-i fi cauzat lui (abuzatorului) atâtea probleme ; Ce se va întâmpla acum după ce am spus ceea ce am spus ? mi-e frică ? de ce trebuie să merg la doctor ?
Recomandări privind ascultarea minorului :
· Intervievaţi copilul cât de curând copilul după ce a fost raportat incidentul ;
· Atitudinea, comportamentul anchetatorului pe parcursul ascultării sunt foarte importante : păstraţi tot timpul în minte faptul că a asculta un copil este ceva cu totul diferit decât a audia un adult; prezentaţi-vă la început şi explicaţi munca pe care o desfăşuraţi ; fiţi răbdător ; fiţi liberi în gândire, deschişi ; nu grăbiţi ascultarea ; folosiţi o terminologie simplă, uşor de înţeles ; încercaţi să stabiliţi un raport cu copilul, întrebându-l despre prieteni, fraţi, animale, hobby-uri, etc. ;
· Determinaţi nivelul de dezvoltare al copilului : cunoaşte copilul diferenţa între minciună şi adevăr, între interior şi exterior ? ; copilul poate să numere şi să spună cât este ora ? ; cereţi copilului să identifice părţi ale corpului ; copilul trebuie să folosească cuvinte proprii, adecvate vârstei ; folosiţi păpuşi sau desene anatomice pentru a vedea ceea ce copilul numeşte părţi ale corpului.
Recomandări după interviu :
* Se mulţumeşte copilului pentru ajutorul acordat ; spuneţii cât este de curajos şi că a făcut o treabă foarte bună, ajutându-vă să înţelegeţi ce s-a întâmplat ;
* Se contactează serviciile de protecţie ale copilului dacă nu s-a făcut încă acest lucru ;
* Se stabileşte o examinare medicală dacă acest lucru nu a fost încă făcut ;
* Se vorbeşte membrilor familiei despre resursele disponibile în comunitate.
Bibliografie
1. Drăgan, Jenică; Oancea, Ioan; Niculae, Gheorghe, Îndrumar practic juridic în probleme de tehnică şi tactică criminalistică, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, 2004.
2. Măgureanu,Ilie,Ascultarea persoanelor în procesul penal, Editura Lumina Lex, Bucureşti,2004.
3. Toma Titus Daniel, Psihologia învinuitului – inculpatului şi tactica audierii în procesul penal, Editura Focus, Bucureşti, 2006
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu