Asta inseamna sa gandesti pozitiv!

Sunt recunoscator...

Sotiei care sforaie toata noaptea, pentru ca doarme acasa cu mine si nu cu altcineva !

Fiicei mele adolescente care se plange ca trebuie sa spele vasele, pentru ca inseamna ca este acasa si nu pe strazi.

Impozitelor pe care le platesc, pentru ca inseamna ca sunt angajat.

Murdariei de curatat dupa o petrecere, pentru ca inseamna ca am fost inconjurat de prieteni.

Hainelor care sunt putin cam strimte, pentru ca inseamna ca am destul de mincare.

Umbrei mele care ma insoteste la munca, pentru ca inseamna ca sunt afara la lumina soarelui.

Podelei care trebuie stearsa si ferestrelor care trebuie spalate, pentru ca inseamna ca am o locuinta.

Tuturor nemultumirilor la adresa guvernului pe care le aud, pentru ca inseamna ca avem libertatea cuvantului.

Locului de parcare pe care il gasesc tocmai la capatul parcarii, pentru ca inseamna ca pot sa merg si ca am fost binecuvantat cu un mijloc de transport.

Zgomotului pe care trebuie sa-l suport de la vecini, pentru ca inseamna ca pot auzi.

Gramezii de rufe de spalat si calcat, pentru ca inseamna ca am haine de imbracat.

Oboselii si durerilor musculare la sfarsitul unei zile, pentru ca inseamna ca am fost capabil sa muncesc din greu.

Soneriei care ma trezeste in zorii zilei, pentru ca inseamna ca sunt viu.

SI, IN SFARSIT, ... pentru prea multe e-mail-uri, deoarece inseamna ca am prieteni care se gandesc la mine.

O zi frumoasa... si incercati sa ganditi pozitiv...
doar avem atatea atatea daruri pe care nu stim sa le pretuim...

Toate cele bune in Anul ce va sa vina.

PERSUASIUNEA COERCITIVA

MECANISME DE INGUSTARE A DISCERNAMANTULUI
psih. Eusebiu TIHAN

Lawrence Wollersheim (1991) ne descrie o tehnică psihologică în care se află în joc pârghii de convingere de natură psihologică şi sociologică. Se caută convingerea subiectului prin învăţarea şi adoptarea unor seturi de atitudini, credinţe şi comportamente intenţionate de propagandist. Tehnicile de spălare a creierelor din anii `50 supralicitează stresul, factorul psihologic şi forţa fizică (prin încarcerare, abuzul psihic, pistolul la tâmplă sau candidatul manciurian. Însă metodele de CP (Coercive Persuasion) sunt mai nuanţate, putând convinge fără a utiliza forţa fizică.
Tehnicile CP clasice sunt în număr de 7, iar ele se întrepătrund şi se completează.
1. Creşterea confuziei mentale şi sugestibilităţii individului, pentru a-l face să se creadă mai slab, mai neputincios. Se face prin hipnoză, prin reducerea odihnei şi a somnului, prin restricţii alimentare drastice (a caloriilor şi a proteinelor), prin excesiva repetare a activităţilor simple, prin repetata prezentare audio, video, tactilă a unui obiect sau a unei persoane pentru a se fixa în memorie şi în subconştient. Un factor favorizant este distrugerea puterii de concentrare prin discursuri monotone.
2. Aplicarea unor pedepse grele non-violente. Tehnicile des folosite sunt umilirea, pierderea privilegiilor, izolarea socială, degradarea bruscă a statutului social, inducerea anxietăţii şi a sentimentului de vinovăţie. Paradoxal, anumite premieri pot întări aceste metode. Un zâmbet, o strângere de mână, o apreciere pot duce la confuzie şi supunere faţă de “fratele mai mare” sau de “tătuca”. Aceste premieri se folosesc în funcţie de context.
3. Promovarea izolării sociale. Se face prin controlul timpului, mediului social şi a surselor de suport social al individului (familie, grup de prieteni, instituţii ostile acţiunii propagandistului). Se face prin absorbirea individului într-un grup de acţiune cu program CP ce-i manipulează lecturile, îi schimbă perceperea evenimentelor şi experienţelor, precum şi a trecutului (prin atacul trecutelor valori şi credinţe). Se caută consumul timpului acestor indivizi în grupuri CP, astfel încât să devină o povară, o suprasarcină afectarea timpului familiei, grupurilor de cunoscuţi, etc.
4. Atacul concepţiei despre sine şi a viziunii asupra lumii. Este cea mai efectivă tehnică. Se foloseşte metoda deselor şi amănunţitelor confesiuni şi istorisiri ale trecutului unei persoane pentru a se crea sentimentul de culpabilitate şi pentru a se destabiliza, a se diminua sinele şi trecutul, conştientizarea realităţii şi mecanismul psihologic de apărare. Acest asalt psihologic forţează individul să-şi reinterpreteze istoria vieţii şi să adopte o nouă viziune asupra cauzalităţii evenimentelor. Cel în cauză e convins treptat că trecutul său, fostele credinţe, fosta familie, fostul grup de prieteni şi cunoscuţi sunt elemente negative. Se caută inducerea ideii că supravieţuirea lui ca individ este posibilă doar în grupul CP.
5. Susţinerea intensă şi frecventă a atacurilor la încrederea în sine a subiectului. Se intensifică astfel crearea sentimentului lipsei de putere. Desele plângeri şi critici la adresa subiectului sunt manevrate în aşa manieră de a se induce ideea că sistemul are mereu dreptate şi individul fără sistem mereu greşeşte.
6. Manipularea informaţiei şi a limbii. Informaţiile fără suport sau cele ce dau naştere la idei opuse sunt evitate când se intenţionează îndoctrinarea. Inteligentul amestec de minciună cu adevăr poate fi folosit în evitarea descoperirii falsităţii informaţiilor. Se crează un limbaj (”de lemn”) artificial de grup, noi reguli de comunicare precum şi noi câmpuri de subiecte permise şi nepermise. Se dihotomizează realitatea prin “bun, conştient, minunat - al nostru” şi “rău, inconştient, ignorant - al lor”. Această tehnică împiedică gândirea independentă, descoperirea decepţiilor, tendinţa de revoltă, memţinând un sistem închis de logică şi o stare de dezinformare. Această tehnică prezentată în cartea lui Orwell 1984 arată cum cuvintele ce-şi modifică sensul reuşesc să modifice şi acţiunile rezultate din ele.
7. Folosirea ameninţărilor de tip secular (”ceva rău ţi se va întâmpla de nu vei fi cu noi”). Utilizează atitudini, credinţe sau consecinţe ale comportamentului care sunt direct ameninţătoare sau care duc la o credinţă sinceră că o pedeapsă severă va veni asupra lor. Exemple de acest fel de ameninţări de tip secular sunt: afecţiuni fizice sau mentale, dependenţă de narcotice, colaps economic, eşecul social, divorţ, ostracizare socială, etc.
Aceste 7 tehnici, combinate în mod efectiv produc o influenţă coercitivă pe plan psihologic şi sociologic şi duc la modificări puternice în comportament
Rezultatele CP. Ele sunt metode efective, dar nu în toate cazurile sunt infailibile, de neînvins. Eficacitatea lor depinde de: experienţa de viaţă, bagajul biologic, genetic şi psihologic al subiectului, de durata şi severitatea metodelor CP aplicate. Aceste 7 metode trebuie să fie orchestrate pentru a da maximum de efect, fără a produce psihoze. Pentru a face subiectul să se “adapteze” se recomandă:
a. paşi mărunţi pentru a se evita perceperea schimbărilor efectuate la nivelul personalităţii şi aprecierii realităţii
b. inducerea ideii că doar prin acceptarea noilor sisteme de valori şi credinţe se reduce mai mult sau mai puţin presiunea din exterior.
c. mutarea subiecţilor în grupuri CP în care să nu realizeze adevăratele scopuri ale persuasiunii. Când se identifică exact forţa de presiune pot apărea reacţii puternice de opresiune. Într-un grup de “prieteni şi aliaţi” subiecţii sunt mai uşor de îndoctrinat.
d. tehnicile CP trebuie să fie concentrat şi permanent aplicate pentru a nu se acorda timp pentru reorganizarea noilor idei induse, pentru întrebări periculoase.
e. se va acorda o atenţie deosebită în a se cultiva ideea că schimbările survenite la nivelul personalităţii şi aprecierii realităţii exterioare sunt rezultatul unui proces intern, “pentru binele subiectului” şi “liber alese de subiect” (schimbări voluntare).
În Curtea Supremă a statului California în 1982 s-a apreciat că “ unei persoane supuse la CP fără consimţământul sau cunoştinţa sa i se poate cauza disfuncţionalităţi serioase de natură fizică şi psihică, uneori ireversibile, ajungându-se chiar la schizofrenie, automutilare şi sinucidere”.

Ajustări de atitudine
Vechile metode de coerciţie, inclusiv tortura şi interogatoriile forţate sunt depăşite. Un exemplu este ineficienţa folosirii lor asupra piloţilor americani capturaţi în Irak în 1992.
Rafinamentul CP constă în schimbarea atitudinii nu doar externe, ci şi interne, prin “colaborarea” inconştientă a subiectului la CP, prin acţiuni “de bună voie” şi “sincere” faţă de care iniţial reacţionase chiar negativ. Uneori subiecţii devin zeloşi, entuziaşti în realizarea aplicaţiilor CP. L.Ron Hubbard: “o foarte eficace metodă de control a gândirii, extrasă din scientologie este cea prin care indivizii devin sclavi din proprie iniţiativă”.

Persuasiunea coercitivă versus Persuasiunea pacifistă, liniştită, fără utilizarea forţei
CP versus PP

Este posibil să te gândeşti la exemple mai puţin intense ale oricărei din cele 7 tehnici care prin ele însele să nu formeze un program CP. Din cauza puterii CP de a transcede utilizarea fotţei fizice, în captivitate sau forţa ameninţătoare, s-au dezvoltat tehnici mai imperceptibile, care pot părea ca persuasiune liniştită.
Un mod de PP este de a evoca credinţe şi atitudini într-o atmosferă liberă. Valoarea sau adevărul primează în mesaj şi au ultimul cuvânt în acceptarea mesajului. CP se distinge de PP prin gradul intensificat al simultaneităţii, al mediului inconjurător, al conţinutului informaţional şi interpersonal al manipulării folosite. CP dezvoltă credinţe şi atitudini inhibând şi obstrucţionând libertatea subiectului. Cu CP mediul coercitiv forţează acceptarea mesajului. Valorile inerente sau adevărul în mesaj nu este în nici un caz esenţial.
Uneori persuasiunea pacifistă poate imita folosirea unor tactici CP, dar nu în aceeaşi măsură, căci există o adevărată alegere liberă din partea subiectului. Victimele PP nu au semne de abuz fizic ci sunt convinşi prin raţionamente de schimbările radicale sau abrupte care au avut loc în comprtamentul lor. Ele au o convingere sinceră, pentru că li se prezintă şi contraargumente, şi alte scenarii.
În ultimii 20 de ani milioane de oameni au fost supuse persuasiunii coercitive. Este evident că aceste metode sunt folosite în management şi de serviciile de productivitate. Există o tehnică “invizibilă” ce exploatează vulnerabilităţile noastre fiziologice şi psihologice pentru a deveni sclavi.
În dosarele depuse în faţa Curţii Supreme a SUA, Scientologia, Hare Krishna şi Secta lui Moon susţin că nu practică CP şi că nu există persuasiune prin forţa “vizibilă”, adică prin tortură şi condamnare la închisoare. Respectivele grupuri susţin că metodele CP nu sunt folosite în rândurile lor. Surprinzător, legile internaţionale sau naţionale nu pedepsesc spălarea creierelor.


Bibliografia la autor

MIJLOACELE MODERNE UTILIZATE ÎN MODIFICAREA PERCEPŢIEI POPULAŢIEI

MECANISME DE INGUSTARE A DISCERNAMANTULUI
psih. Eusebiu Tihan


De curând, în structura unor state a apărut un nou tip de unităţi participante la operaţiile psihologice care dispun de personal cu importante cunoştinţe în domeniu. Desigur, cel ce nu are o idee clară despre operaţiile psihologice consideră această temă obscură, sinistră, legată de spălarea creierelor şi de alte lucruri similare. Pentru a demonstra contrariul, în această secţiune vom prezenta diferitele tipuri de producţii folosite pentru modificarea atitudinii sau comportamentului unui auditoriu-obiectiv în scopul obţinerii unor avantaje militare sau politice. Aşadar, vom studia acţiuni şi materiale tangibile, planificate de ofiţeri şi realizate într-o perioadă scurtă de timp de soldaţi conduşi de subofiţeri.
Înainte de a intra în studierea mijloacelor utilizate în operaţiile psihologice, este necesar să precizăm diferenţa dintre publicitate şi propagandă: prima urmăreşte scopuri economice iar cea de-a doua are scopuri militare şi politice, dar ambele caută să modifice atitudini şi comportamente în vederea realizării scopurilor citate. Dacă Spania dispune de profesionişti ai publicităţii aflaţi în avangarda mondială în acest domeniu, de ce să nu dispună şi de unităţi de operaţii psihologice care să fie comparabile sau chiar mai bune decât cele din ţările cu care se compară?

Definiţie şi clasificare
Mijloacele pentru operaţiile psihologice sunt cele utilizate în scopul stabilirii oricărui tip de comunicare cu auditoriul-obiectiv sau cu publicul alb. Sunt aşadar uneltele folosite pentru completarea sau înlocuirea comunicării interpersonale directe în cazurile când aceasta îi este inaccesibilă auditoriului sau când auditoriul nu este receptiv ori, pur şi simplu, când este de dimensiuni prea mari pentru a te apropia de el prin acest gen de comunicare .
Clasificarea cea mai comună are în vedere simţurile pe care auditoriul va trebui să le folosească pentru captarea mesajului. Astfel, se vorbeşte de:
- mijloace vizuale - în principal, cuvântul scris dar şi filme mute, desene, expoziţii, reţeaua INTERNET etc.;
- mijloace sonore - cuvânt vorbit, muzică, efecte speciale;
- mijloace audiovizuale (comunicare simultană pe cale vizuală şi sonoră).

Mijloacele vizuale
Foile volante, în general de dimensiunile unei pătrimi de coală de hârtie, conţin un mesaj tipărit pe ambele feţe (text, grafică sau ambele simultan) şi ajung în posesia auditoriului-ţintă prin diferite procedee. Ele sunt denumite "gloanţe albe" sau "gloanţe de hârtie".
În ceea ce priveşte realizarea, proiectarea, dispunerea graficii şi a imaginilor, trebuie să se ţină cont de o infinitate de chestiuni de tip tehnic. Pot fi aplicate cele mai multe din tehnicile din domeniul publicităţii.
Tema foilor volante poate fi standard, utilă în orice moment al conflictului şi pentru orice element sau unitate a auditoriului-obiectiv, ori pentru situaţii particulare, cum ar fi unităţile care rămân izolate sau cele în care cadrele de comandă sunt foarte nepopulare. Un tip special de foaie volantă este biletul de liberă trecere, creat în primul război mondial, ce garantează tratamentul corect al celui care îşi manifestă în mod deschis dorinţa de a se preda1). Foaia volantă de acest tip trebuie să fie realizată din hârtie rezistentă şi să aibă dimensiuni mici (pentru a putea fi ascunsă), textul conţinând indicaţii privind predarea şi indicaţii pentru soldatul căruia îi va fi arătată, semnate de o autoritate din trupele proprii. Practic, toţi irakienii care s-au predat în războiul din Golful Persic aveau bilete de liberă trecere, deşi pentru a le păstra îşi puseseră viaţa în pericol.
Foile volante pot fi difuzate la sol de patrule de luptă în adâncime, de unităţi obişnuite (în acţiuni defensive, la abandonarea unei poziţii), de agenţi infiltraţi sau speciali, indicaţi mai ales pentru difuzarea de propagandă gri (sursă necu-noscută) sau neagră (sursă schimbată), cu ajutorul unor proiectile de artilerie (aruncătoare cal. 105 şi 155 mm) sau cu mâna (în operaţiile de menţinere a păcii). Ele pot fi difuzate şi din aer, cu avioane şi elicoptere (bombe aeriene, pachete lansate sau aruncare cu mâna), baloane sau avioane fără pilot, ori pe apă (râuri sau mări), cum au făcut americanii în golful din Kuweit.
Criteriile de alegere a mijlocului de difuzare sunt disponibilitatea de mijloace de lansare, extinderea şi gradul de precizare a zonei de acoperit, situaţia tactică şi condiţiile meteorologice.
Principalele avantaje ale foilor volante sunt:
- costul (procesul de producere este relativ ieftin şi simplu);
- persistenţa (un mesaj tipărit durează până la distrugerea fizică, nu este supus lipsei de precizie a memoriei umane, se poate transmite din mână în mână, poate fi păstrat şi deci recitit şi poate conţine explicaţii detaliate);
- selectivitatea auditoriului-obiectiv (poate fi predat unui obiectiv specific, fără să ajungă la unul diferit de cel prevăzut).
Principalele dezavantaje pot fi:
- viteza de difuzare (le lipseşte caracterul imediat al transmisiilor de radio şi televiziune);
- distribuirea (necesită mult timp şi mijloace logistice şi poate fi serios afectată de situaţia tactică);
- cultura auditoriului (în caz de analfabetism este greu să se transmită idei complexe prin material tipărit, cu excepţia ilustraţiilor şi desenelor);
- neutralizarea materialului tipărit sau acţiunile de pedepsire întreprinse de cadrele de comandă asupra celor aflaţi în posesia materialului tipărit.
Posterele sau afişele sunt materiale tipărite pe o singură faţă, aşezate într-un loc fix, auditoriul putând fi orice trecător; de aceea, este necesar să conţină mesaje foarte scurte, care să nu invite la dezbatere, şi o componentă grafică importantă.
Tehnicile de proiectare şi elaborare sunt similare cu cele ale foilor volante. De format mic şi pe hârtie adezivă se transformă în autocolante.
În campaniile de scurtă durată de nivel tactic, materialele tipărite sub formă de foi volante şi postere au fost, în mod tradiţional, majoritare în operaţiile psihologice şi probabil că vor continua să fie. Totuşi, există şi altele, cum ar fi:
- reţeaua INTERNET, mijloc interesant, de apariţie recentă, cu mari posibilităţi; trebuie avut în vedere ca auditoriul să fie conectat la ea;
- broşuri - mărimea de buzunar sau similar, prezentând monografic o temă;
- periodice şi reviste;
- fotografii murale de mari dimensiuni (de exemplu, portretul lui Saddam Hussein pe aproape toate faţadele clădirilor din Bagdad);
- grafică murală sau compoziţii de mari dimensiuni;
- periodice murale - afişe cu format de ziar.

Mijloacele sonore

Difuzorul, care reprezintă semnul convenţional al unităţilor de operaţii psihologice, a fost utilizat pentru întâia dată în primul conflict mondial deoarece caracteristicile folosirii lui se adaptau la acest tip de război static de poziţii fixe. Considerat o prelungire a întâlnirii faţă în faţă, el exploatează efectul de şoc produs de mesajele scurte, pe bază de fraze-cheie, repetate cu emfază. Mesajele mai lungi de 20 de secunde i-ar provoca în mod clar neutralizarea şi, în plus, ar zăpăci auditoriul-obiectiv.
Mesajele pot fi înregistrate sau transmise în direct. Sunt recomandabile primele pentru că oferă mare claritate, pot fi repetate şi asigură exactitate; desigur, ele nu pot determina o schimbare neaşteptată a situaţiei.
Un aspect interesant se referă la vocea utilizată deoarece, deşi pare simplu, nu oricine are calităţile necesare. Exprimarea trebuie să fie viguroasă, vocea clară şi pronunţarea corectă. Este necesar ca mesajul să fie convingător, să aibă fluiditate şi să folosească termeni locali. Acest lucru face ca, de multe ori, să fie utilizaţi dezertori, mesajul fiind revăzut în prealabil de un localnic leal.
Difuzoarele pot emite nu numai mesaje, ci şi muzică sau efecte sonore. În acest sens, un caz deosebit a avut loc în Panama, unde trupele americane au încercuit palatul în care se afla preşedintele Noriega şi l-au supus mai multe zile şi nopţi unor emisiuni cu volumul la maximum de muzică heavy metal! Procedeul a fost repetat în războiul din Golful Persic.
Principalele avantaje ale utilizării difuzoarelor sunt:
- selectivitatea (raza scurtă de acţiune face posibilă dirijarea spre obiective mici, bine identificate, mesajele fiind adaptate specificului situaţiei acestora);
- atractivitatea (fiind o prelungire a întâlnirii directe, permite stabilirea intimităţii cu auditoriul-obiectiv);
- mobilitatea (difuzoarele pot fi portative cu autoamplificare ori montate pe autovehicule sau elicoptere);
- rapiditatea (mesajul oral poate fi pregătit în timp scurt).
Aspectele care fac nerecomandabilă utilizarea lor sunt:
= raza scurtă de acţiune (aproximativ 2 km), condiţionată de vegetaţie şi relief, de condiţiile meteorologice, de zgomotul luptei;
= vulnerabilitatea (consecinţă a punctului anterior);
= persistenţa redusă (mesajele pot fi uitate sau distorsionate).

Radioul. Din acest punct, mijloacele folosite încep să fie mai sofisticate şi mai scumpe, dar pot avea influenţă mare. Radioul, ca şi televiziunea şi filmul, poate utiliza echipe de emisie civile, dar unele armate, cum ar fi cea americană sau germană, dispun de staţii de emisie deservite numai de personal militar. Ca mijloc de operaţii psihologice, radioul se foloseşte cu grija de a se anunţa anterior orele de emisie; este necesar ca programele să se repete de mai multe ori pe zi şi ca mesajelor să li se asigure mare credibilitate; programul trebuie să fie planificat în mod logic în funcţie de interesele auditoriului pentru a fi atractiv; programarea va fi echilibrată şi variată; selecţionarea crainicilor este fundamentală, pentru că pot deveni figuri populare şi respectabile, provocând identificarea auditoriului-obiectiv cu interesele lor. De multe ori, tonul vocii influenţează mai mult decât argumentele logice la care se face apel.
Avantajele utilizării radioului sunt rapiditatea (programul poate fi pregătit în scurt timp, în funcţie de schimbările bruşte şi neaşteptate ale situaţiei politice sau militare) şi raza mare de acţiune. Prin intermediul lui se poate ajunge la auditorii de mari dimensiuni. Un avantaj important este faptul că ascultarea poate deveni repede obicei. În plus, dispunând de o mulţime de formate de programe, realizatorul îl poate adopta pe cel mai adecvat auditoriului-obiectiv. Radioul este indicat mai ales în cazul analfabeţilor. Trebuie să se ţină seama de puterea emoţională a cuvântului vorbit deoarece, prin timbru, intonaţie etc., se creează emoţii care influenţează sentimentele auditoriului.
Aspectele negative se referă la uşurinţa cu care poate fi localizată şi bruiată staţia de emisie, la limitele determinate de relief şi de condiţiile meteorologice, la viaţa scurtă a mesajelor (care pot fi uitate), la competiţia cu posturile de radio civile sau cu cele ale inamicului şi, mai ales, la existenţa aparatelor de recepţie (şi a bateriilor sau a energiei electrice) la auditoriu. În războiul din insulele Malvine englezii pregătiseră pentru soldaţii argentinieni aparate de radio cu baterii, deşi comandanţii acestora interziseseră folosirea receptoarelor. Sfârşitul conflictului a evitat distribuirea respectivelor aparate.

Mijloacele audiovizuale
Desigur, întâlnirea faţă în faţă este mijlocul cel mai eficace: poate fi vorba de conversaţii informale sau de un program de vizite organizat, în aparenţă, cu alte scopuri. Eficienţa acestui mijloc este consecinţa credibilităţii sale ridicate (auditoriul-obiectiv poate evalua sursa), a posibilităţii de a repeta ideile-forţă cu uşoare variaţiuni şi a faptului că emitentul poate evalua în mod simplu dacă rezultatul dorit este obţinut şi, în caz negativ, poate introduce corecţii. Desigur, acest mijloc este supus limitării determinate de situaţia tactică; el poate fi foarte interesant în operaţiile de menţinere a păcii. Pentru ca acest procedeu să aibă succes, cel care transmite mesajul trebuie să fie atât de bine pregătit încât să evite interpretările greşite datorate dicţiei sau exprimării şi declaraţiile contrare intereselor proprii.
Televiziunea este considerată unul din mijloacele cele mai influente care pot fi folosite în operaţiile psihologice. Ea alătură efectului vizual al filmului familiaritatea radioului. Trebuie să se ţină seama de intimitatea determinată de prezenţa televizorului în cămin sau în localul de adunare a comunităţii şi de tendinţa de a-l considera mijloc de distracţie.
Avantajele televiziunii sunt rapiditatea cu care se poate reacţiona la situaţii noi sau schimbătoare, faptul că nu este necesar ca cei ce o urmăresc să aibă un anumit nivel de cultură (cazul analfabeţilor) şi că este universală, că orice societate, oricât de specială ar fi, este capabilă să asimileze mesajul transmis printr-un program TV.
Logic, televiziunea nu este un panaceu pentru că folosirea sa are şi inconveniente. Raza de acţiune nu este mare şi poate fi mărită numai cu ajutorul unor staţii de retransmisie vulnerabile şi costisitoare. Desigur, legăturile prin satelit au produs o revoluţie în acest sens, conferind emisiunilor TV potenţial strategic.
O altă limitare este reprezentată de condiţia ca auditoriul-obiectiv să posede echipamentul necesar. În unele ţări numai clasele superioare au astfel de aparate. Caracterul temporar şi competenţa afectează şi ele televiziunea. Unul din principalele inconveniente este costul economic, pentru că staţiile de transmisie sunt scumpe în ceea ce priveşte realizarea iar întreţinerea şi funcţionarea lor necesită personal tehnic numeros. Costul şi complexitatea tehnică a producerii şi difuzării sugerează posibilitatea de a utiliza, în operaţiile psihologice, instalaţiile civile existente.
Filmul este un mijloc de mare popularitate în special în zonele unde nu există televiziune. Exemplul cel mai clar este reprezentat de peliculele americane de război din timpul celui de-al doilea conflict mondial, cu evidente scopuri propagandistice. În plus, predispoziţia spectatorului de a intra în sala de cinema trebuie incitată prin informaţii mai mult sau mai puţin obiective.
Filmul are avantajul credibilităţii, căci influenţa unei pelicule bine realizate tinde să depăşească aptitudinile critice ale unui auditoriu nesofisticat, care îi absoarbe mesajul fără rezistenţă dacă nu intră în conflict direct cu valorile lui fundamentale. În plus, nu este necesar ca auditoriul să fie cult: mesaje complexe pot fi transmise şi prin desene animate. Un alt avantaj este identificarea auditoriului cu situaţia şi comportamentul actorilor principali, inclusiv în viaţa reală.
Principalul inconvenient este timpul, pentru că realizarea unui film este un proces lent, greu de accelerat fără afectarea calităţii; ca urmare, nu este potrivit pentru confruntări de scurtă durată. Şi aspectul economic este foarte important, deoarece personalul şi materialul specializat necesar producerii unui film sunt extrem de costisitoare iar, dacă se doreşte folosirea unor actori de prestigiu, cheltuielile sunt şi mai mari. Un alt inconvenient poate fi cenzura, căci distribuirea şi prezentarea peliculelor pot fi uşor controlate de autorităţile guvernamentale; aparatele video oferă însă alternative la difuzare.

Concluzii
După această scurtă prezentare a principalelor mijloace folosite în operaţiile psihologice, este necesar să se ţină seama de faptul că, în ceea ce priveşte influenţa lor asupra auditoriului - obiectiv în general, nu trebuie să se formuleze comparaţii absolute. Selecţionarea celor mai adecvate mijloace se face în funcţie de auditoriul-obiectiv şi de multiplele aspecte concrete ale fiecărui conflict.
Criteriile de alegere a mijloacelor în faza de planificare a operaţiilor psihologice nu sunt prezentate în această secţiune.
În cadrul fazei de planificare sunt selecţionate mijloacele de folosit; este necesar ca acestea să fie utilizate în mod atât de abil încât să se ajungă la auditoriu pe mai multe căi, pentru ca recepţionarea să fie sigură, fără însă să determine saturarea acestuia (studierea cantităţii).
Alături de elementele operative însărcinate cu difuzarea din unităţile de operaţii psihologice trebuie să se afle mereu elemente de protecţie, pentru a se evita compromiterea acţiunilor.
Această secţiune s-a referit la principalele mijloace, dar este de notat că orice acţiune sau obiect poate deveni mijloc de operaţii psihologice (inscripţiile murale, afişele, inscripţiile de pe tricouri etc.).
Promptitudinea cu care se face legătura dintre operaţiile psihologice şi foile volante face ca acestea să pară unicul mijloc de folosit şi ca toate acţiunile să se reducă la utilizarea lor. Articolul de faţă respinge acest lucru şi evidenţiază faptul că fiecare auditoriu necesită anumite mijloace concrete, care nu sunt numai foile volante.
Pe lângă mijloacele "reglementare" ce pot fi folosite într-o campanie de operaţii psihologice, există şi altele care, deşi nu atât de convenţionale, pot fi perfect valabile; de exemplu, contingentul spaniol din Bosnia-Herţegovina a obţinut rezultate notabile prin tratamentul bun aplicat părţilor aflate în dispută, ascultându-le şi înţelegându-le problemele, prin recurgerea pe scară largă la "şiretenie" în problemele spinoase şi chiar prin folosirea câtorva lădiţe cu sticle de vin ca mostre de bună dispoziţie.

1) acest bilet de liberă trecere nu asigură acelui militar ce se predă condiţia de prizonier de război.

Bibliografia la autor

DETERIORAREA RUTINEI DE ALIMENTAŢIE

Psiholog specialist TIHAN EUSEBIU
Sectia ATI II Toxicologie,(colaborator)
Spitalul Clinic de Urgenţă, Bucuresti

Rezumat: Cu excepţia tulburărilor de alimentaţie în literatura de specialitate se menţionează foarte puţin despre deteriorarea/alterarea aportului nutriţional la subiecţii cu tulburări de natură psihiatrică. Manifestarea unui aport nutritional inadecvat pot provoca sechele severe. Echipa de abordare medicală joacă un rol important atât în detectarea cât şi în intervenţia asupra subiecţilor ce experimentează deteriorări în nutriţie sau aport insatisfăcător faţă de trebuinţele organismului. Echipa teapeutică trebuie să fie conştientă de aspectul dinamic dintre emoţii, stare cognitivă şi comportamente alimentare cât şi de efectele în pla psihologic a medicaţiei psihorope asupra aportului nutriţional.
Resume: With the exception of eating disorders, little is mentioned in the literature regarding tha altered nutritional intake of the psychiatric clients. However, the manifestations of an inadequate intake could become a serious sequela to many psychiatric disorders and treatments. The psychiatric mental health team can play a key role in both detection and intervention for the subjects experiencing alteration in nutrition, less than body requirements. The terapeutic team must be aware of the dynamic interplay between emotions, cognitive status, and eating behaviors, as well as the psychological effects of psychotropic medicationss on nutritional intake
Cuvinte cheie: pacient, alimentatie, aport nutritional, analiză psihologică, evaluare trebuinţe, schemă tratament, terapie

Prin deteriorarea rutinei de alimentaţie înţelegem o stare în care exerciţiul unui individ de absorbţie de substanţe nutritive este insuficient pentru a realiza trebuinţele metabolice. Acest aspect se constituie din ce în ce mai frecvent în diagnostic al subiecţilor internaţi în secţia ATI II Toxicologie a spitalului clinic d eurgenţă Bucuresti.
Prin această definiţie dorim să evidenţiem aportul nutritiv inadecvat simultan cu o diminuare în aportul caloric conform necesarului. Toate acestea conduc la dereglarea de aport nutriţional.
Acest diagnostic poate fi rezultatul unei sume de stări de ordin emoţional, boli de natură psihiatrică, diferite terapii, cât şi faptului că subiectul este incapabil pur şi simplu să îşi poarte de grijă. De aceea, în analiză psihologică a unui subiect se are în vedere unele aspecte foarte importante legate de trebuinţele nutriţionale, cum ar fi:
- înţelegerea de către subiect a legăturii dintre stările emoţionale şi diferitele tratamente pe care le derulează şi aportul nutriţional,
- evaluarea statusului nutritional la acceptarea in cura de spitalizare, pe parcursul acesteia şi la externare.
- incorporarea aprecierii stării de nutriţie în planul de tratament,
- monitorizarea şi analiza conţinutului nutriţional a alegerilor alimentae ale subiectului (fişa de aport caloric),
- schema nutriţională după externare
În continuare dorim să explicăm aspecte ale comportamentului instinctual alimentar întâlnite în practica noastră.
Comportamentul instinctual şi tulburările lui
Instinctele sunt complexe de însuşiri înnăscute şi moştenite ereditar, corespunzând trebuinţelor biologice ale individului şi determinând comportamente specifice, pe bază nerurofiziologică complexă şi prestabilită. Ele au drept propietate fundamentală păstrarea însuşirilor specifice speciei, păstrarea integrităţii structurale şi funcţionale a individului. La om, comportamentul instinctual suferă o diferenţiere calitativă, fiind pus sub controlul proceselor voliţionale şi în acord cu convenienţele sociale.
1. Tulburările instinctului alimentar
Comportamentul alimentar corespunde satisfacerii cererii energetice a organismului, fiind reglat de centrii hipotalamici integraţi la nivelul rinencefalului, substanţei reticulate şi în final, al cortexului, al cărui rol se referă la aspectele mai elaborate ale acestuia. În aparenţă simplu, comportamentul alimentar „este instrumentul original şi primar al însoţirii dintre om şi natură, este prima sa relaţie vitală” (Tremolieres), de aceea tulburările sale au întotdeauna semnificaţie psihopatologică.
Exagerarea instinctului alimentar
1.1. Bulimia este o exagerare a nevoii de hrană, în care foamea nu poate fi satisfăcută. Se întâlneşte în stările de excitaţie maniacală, stări anxioase, depresii, tumori diencefalice.
1.1.2. Polifagia este o creştere a apetitului, însoţită de ingerarea unor materii nealimentare, având aspectul unei lăcomii excesive (voracitate). Se întâlneşte în întârzierile mintale grave, demenţele de toate tipurile, unele schizofrenii şi rar în tulburările severe de personalitate.
1.1.3. Potomania este o exagerare a cantităţii de lichide ingerate, în absenţa unei cauze organice (diabet insipid, diabet zaharat). Se întâlneşte în tulburări de personalitate de tip isteric, border-line.
1.1.4. Dipsomania constă în nevoia imperioasă de a consuma alcool, care apare cu caracter periodic. Bolnavul poate să nu fie un alcoolic, iar de multe ori este chiar abstinent (Bleuler) în intervalele dintre accesele dipsomanice.

1.2. ANOREXIA
Reprezintă o scădere până la absenţă a apetitului alimentar însoţită de reducerea cantităţii de alimente pe care subiectul le ingeră. Poate apare într-o serie de circumstanţe în care are semnificaţii deosebite:
1.2.1. Anorexia mentală (esenţială, a tinerelor fete) a fost descrisă în 1873 de către Lasegue şi se caracterizează prin lipsa apetitului, scădere ponderală şi o stare psihică particulară. Condiţiile deosebite în care aceasta apare – tinere de 15-18 ani care-şi minimalizează slăbirea, păstrându-şi prin contrast activitatea normalăm adesea chiar amplificându-şi-o. Sugerează un refuz inconştient în acceptarea unui nou statut psihosomatic, o teamă de propria feminitate. Se întâlneşte la adolescente cu tulburări particulare de personalitate (isterice, obsesionale sau schizoide), uneori însă poate fi posibilă poartă de intrare într-o psihoză schizofrenică.
1.2.2. Anorexiile nevrotice sunt scăderi ale apetitului a căror semnificaţie reiese numai din context. Astfel, în isterie, scăderea ponderală este a conduitei restrictive la care se supune subiectul, în comparatie cu „excesele” celorlalţi; în hipocondrie, este însoţită de plângeri hipocondriace şi o selectivitate „medical-ştiinţifică” în alegerea sau în respingerea alimentelor; în stările anxioase, neliniştea poate pur şi simplu împiedica subiectul să se alimenteze, în stările fobice şi obsesive, unde fobia de îngrăşare este însoţită de o luptă anxioasă permanentă(lungi perioade restrictive întretăiate de excese bulimice culpabilizatoare), în stările depresive putându-se ajunge până la refuz alimentar.

Bibliografie
1. APA, Diagnostic and statistical Manual of mental disorders, 1987,
2. DSM IV R, Manual de diagnostic şi tratament a tulburărilor mentale. 2000, Bucuresti,
3. Gorgos Ctin, Dictionar de psihiatrie. Vol.1-4,
4. McFarland G., Durand Thomas M., Psychiatric mental health nursing. J.B.Lippincott Co.,1990

A nins la Curmatura in noiembrie

MAYA, la 10 luni

Lupta de caini in Piatra Craiului

AUTOCONTROLUL ŞI COMPONENTELE SALE PSIHOLOGICE.

TOMA TITUS DANIEL, psiholog, jurist

1. Definiţii.
Autocontrolul, etimologic vorbind, este capacitatea de a te controla singur. În mod normal aproape orice om este înzestrat cu autocontrol, cel puţin în ceea ce priveşte unele funcţii ale organismului. Majoritatea oamenilor îşi pot controla funcţiile excretorii, pot să-şi controleze foamea şi setea, într-o măsură mai mare sau mai mică, pot să-şi controleze până la un anumit punct vorbirea şi gesturile. Acest autocontrol este însă foarte vag, deoarece el se manifestă doar atât timp cât fiinţa se păstrează în limitele unor stimuli obişnuiţi. În momentul în care suntem nevoiţi să suferim de foame câteva zile (pentru unii sunt de ajuns câteva ore) este posibil ca atunci când ne aflăm din nou în faţa mâncării să nu ne mai putem controla deloc.
Această lipsă de control sau mai exact de autocontrol este evidentă la majoritatea oamenilor. Autocontrolul trebuie verificat în situaţiile critice sau în acele momente în care fiinţa trece prin anumite încercări care depăşesc limitele obişnuitului. În special în faţa neprevăzutului se poate verifica autocontrolul. Fiecare dintre noi are ceea ce se numeşte, în mod curent o slăbiciune (frica de şerpi, câini, etc.). Atunci când stimulii cu care ne confruntăm ajung în domeniul acestei slăbiciuni, devenim complet imprevizibili ; chiar şi noi ajungem să ne mirăm de reacţiile pe care le putem manifesta atunci.
Definiţia 1 – autocontrolul este acea capacitate umană prin intermediul căreia noi ne putem comporta firesc, indiferent de natura situaţiilor pe care le trăim.
Atunci când ai posibilitatea să-ţi păstrezi un comportament absolut normal, atunci când poţi să-ţi păstrezi controlul asupra întregului corp, indiferent de ceea ce îţi este dat să trăieşti, abia atunci poţi să spui că eşti înzestrat cu o mare putere de autocontrol. Să fii la fel de natural şi în faţa succesului şi în faţa eşecului, să nu te înflăcărezi prea mult atunci când lucrurile îţi merg bine şi să nu te întristezi peste măsură atunci când lucrurile îţi merg prost,. Să vorbeşti şi să te comporţi la fel, atât cu cel ignorant cât şi cu cel înţelept, atât cu cel sărac cât şi cu cel bogat este un mod de a manifesta autocontrolul. Naturaleţea este una dintre cele mai frumoase trăsături pe care o poate manifesta un om.
Copii sunt atât de mulţi admiraţi şi iubiţi şi datorită extraordinarei spontaneităţi pe care o manifestă în comportament ; într-o secundă trec de la plâns la râs ; ei pot să râdă în hohote înainte de a li se usca lacrimile de pe obraji. Despre un copil noi nu spunem niciodată că este lipsit de control atunci când se manifestă astfel. Noi spunem că el este natural. O asemenea naturaleţe este copleşitoare şi atunci când este întâlnită la un om matur, ea conferă persoanei în cauză o forţă deosebită.
Lipsa de control se referă la schimbările bruşte care pot să apară în comportamentul nostru. Un om înzestrat cu puterea de a se autocontrola nu înseamnă că experimentează permanent o aceeaşi stare sufletească, ci înseamnă că el trece de la o stare sufletească la alta într-un mod perfect conştient, păstrând cu claritate memoria stărilor anterioare prin care a trecut. Ceea ce ne determină să ne pierdem controlul cel mai adesea este frica, iar frica este generată de ceea ce nu cunoaştem.
Definiţia 2 – puterea de a-ţi păstra o gândire coerentă, capabilă de a dispune la maxim de înzestrările sale (cum ar fi : memoria, logica, percepţia, intuiţia), indiferent de situaţiile prin care treci, se numeşte autocontrol.

Din acest punct de vedere este vorba mai mult despre un control al gândurilor. Exemplul potrivit pentru această formă de control este cel al unui acrobat de la circ. Cel care deţine controlul asupra propriilor sale gânduri se aseamănă cu un acrobat care merge pe sârmă. Un acrobat este tot timpul atent să nu-şi piardă echilibrul şi totodată trebuie să execute salturile şi celelalte mişcări pe care şi-a propus să le prezinte spectatorilor. Un om care-şi controlează gândurile se aseamănă cu un acrobat, deoarece el trebuie să-şi îmbogăţească permanent anumite gânduri, dar în acelaşi timp atenţia sa este orientată în plan secundar, asupra unui câmp cât mai vast de percepţie a altor forme de manifestare a conştiinţei pure. Trebuie permanent să-ţi dezvolţi gândirea şi totodată să elimini orice gând când apare în substanţa mentală fără acordul voinţei tale.
Definiţia 3 – starea în care un om trăieşte fiecare emoţie în profunzimea ei şi în acelaşi timp este perfect conştient de ceea ce trăieşte, se numeşte autocontrol.
Din acest punct de vedere a avea autocontrol, nu înseamnă a fi lipsit de orice capacitate de a trăii emoţia, sentimentul, de a avea o fină sensibilitate sufletească.
2. Necesitatea şi importanţa autocontrolului.
O primă situaţie în care autocontrolul este necesar a fost descrisă mai sus. Definind autocontrolul într-un sens larg, ca fiind capacitatea de a-ţi controla propria persoană, atunci autocontrolul este necesar oriunde şi oricând.
În ceea ce priveşte locul şi timpul în care trebuie să dăm dovadă de autocontrol, precizăm că nu este suficient să manifestăm stăpânire de sine doar atunci când suntem de faţă cu ceilalţi, ci şi atunci când suntem singuri. Altfel, suntem nişte făţarnici care ne controlăm doar de ochii lumii. Autocontrolul, dacă există cu adevărat atunci el se va manifesta tot timpul. Un om cu adevărat educat se comportă ca atare nu numai atunci când este de faţă altă persoană ci şi atunci când este singur.
Dintr-un alt punct de vedere, autocontrolul este echivalent cu atenţia susţinută. Astfel, autocontrolul devine o necesitate deoarece nimic nu poate fi făcut fără atenţie.
În faţa unui pericol iminent, autocontrolul este întotdeauna bine venit. Dacă nu vom intra în panică într-un moment periculos vom avea mai multe şanse să scăpăm cu viaţă sau să reducem la minim efectele dezastruoase.
Examenele vieţii pot fi trecute foarte uşor atunci când suntem capabili să manifestăm un puternic autocontrol. Vrând nevrând, viaţa ne examinează mai des decât credem noi şi autocontrolul ne poate asigura forţa necesară pentru a depăşi toate încercările cu succes. Adeseori ne producem singuri tot felul de necazuri, pentru că nu ştim să ne oprim la timp dintr-o acţiune sau alta. Unii trag multe foloase din cauză că ”i-a luat gura pe dinainte”. Autocontrolul vă va scăpa de toate aceste necazuri.
Întotdeauna pierdem foarte mult chiar şi în ceea ce priveşte sănătatea corpului fizic, datorită crizelor de mânie şi furie. Autocontrolul ne oferă arme redutabile împotriva mâniei : smerenia, calmul şi răbdarea. Nu credem că există vreun domeniu al vieţii în care să nu ne fie necesar autocontrolul ; nu există vreun moment în viaţă în care să nu ne fie util autocontrolul, sub o formă sau alta.
Foarte multe persoane îşi doresc să nu mai fie răutăcioşi, să nu mai rostească cuvinte fără să le gândească, să nu mai consume alcool etc., dar fără autocontrol nimeni nu poate să obţină ceva valoros în viaţa sa.
Stăpânirea de sine conferă o mare putere charismatică ; în concluzie, oriunde şi oricând autocontrolul este semnul distinctiv al omului superior.

3. Forme de manifestare ale autocontrolului.

Pe fiecare plan de manifestare al fiinţei putem vorbi practic de o anume formă specifică de autocontrol, însă noi ne vom rezuma să prezentăm doar trei dintre acestea : stăpânirea de sine, fermitatea şi calmul.

A. Stăpânirea de sine – se referă la conducerea sau controlul sinelui ; stăpânirea de sine devine acum stăpânire de către sine. Sinele din expresia stăpânirea de sine nu este altul decât egoul nostru ; având această clarificare deducem sensul general al stăpânirii de sine ca fiind conducerea şi controlul tuturor aspectelor care formează omul ca individualitate.

Aşadar, avem de-a face cu o expresie foarte generoasă. Totul intră în stăpânirea de sine. Tot ceea ce defineşte un om : actele fundamentale lui, gândurile şi emoţiile lui, sentimentele şi dorinţele lui, nevoile lui, toate intră în sinele care trebuie stăpânit, condus şi controlat. Stăpânirea de sine implică în mod obligatoriu cunoaşterea de sine, pentru că nu este posibil să conduci ceea ce nu cunoşti ; cunoaşterea este cheia stăpânirii de sine.

Avem cu toţii visul de a stăpâni, de a avea putere, dar nu şi dorinţa de a ne cunoaşte. A te întoarce spre tine însuţi pentru a te cunoaşte este un lucru anevoios, chiar foarte anevoios. Tot sistemul educaţional actual este bazat extrovertire, iar mişcarea fundamentală a minţii fiecăruia este de tip centrifug, totdeauna spre exterior.

B. Fermitatea – dacă bunăvoinţa noastră nu este dublată de fermitate, rezultatele în ceea ce priveşte stăpânirea de sine vor apărea foarte greu. Multe persoane reuşesc să dea dovadă de autocontrol pe o perioadă de timp relativ scurtă. dar dacă problemele care ne tulbură persistă o perioadă de timp mai lungă, este posibil ca noi să ne pierdem stăpânirea de sine ; cedăm psihic, după cum se mai spune, nu mai avem puterea de a rezista, de a lupta etc.

În aceste momente ceea ce ne lipseşte este fermitatea. Să presupunem că cineva doreşte să se lase de fumat. În primele zile este posibil să se poată controla, dar dorinţa de a fuma va deveni treptat din ce în ce mai mare. Şi dacă nu avem suficientă tărie sau fermitate îi vom ceda. Şi pe lângă faptul că vom fuma din nou, mai căpătăm şi un complex de vinovăţie şi de neputinţă, care ne va întuneca şi mai mult dispoziţia.

Majoritatea oamenilor sunt bine intenţionaţi şi au o dorinţă sinceră de a se cunoaşte şi de a deveni proprii lor stăpâni. Mulţi îşi propun să nu mai realizeze anumite gesturi, să nu mai spună anumite cuvinte, să nu mai fie răutăcioşi, să ţină posturile de peste an, să nu mai consume alcool etc., dar această dorinţă a lor rezistă prea puţin timp, pentru că ei nu urmăresc să-şi dezvolte fermitatea.
Fermitatea este de fapt puterea voinţei. Aşa cum între dorinţă şi voinţă există o diferenţă evidentă, la fel se deosebeşte şi stăpânirea de sine de fermitate. Stăpânirea de sine este începutul autocontrolului, iar fermitatea este continuarea acestuia. Tot ceea ce ne poate ajuta să ne dezvoltăm voinţa ne va dezvolta şi autocontrolul.

A da dovadă de fermitate înseamnă, dintr-un anumit punct de vedere, a reuşi să elimini din mintea ta tentaţia şi îndoiala. Acestea două sunt relele care ne macină puterea voinţei. Tentaţia şi îndoiala sunt paraziţi ai sufletului nostru, pe care de cele mai multe ori îi hrănim noi singuri. Îndepărtaţi din minte tentaţia şi îndoiala şi în urma acestui efort, fermitatea îşi va face simţită prezenţa. Aici avem de-a face cu un paradox, pentru că tentaţia şi îndoiala dacă au pătruns în suflet nu le putem scoate decât prin puterea voinţei dar, tocmai puterea voinţei este cea care a fost distrusă de tentaţie şi îndoială. Iată un cerc vicios în care suntem prinşi aproape cu toţii. Trebuie să căutăm soluţii pentru a sfărâma acest cerc vicios.

Altfel spus, fermitatea este acea formă de autocontrol care se caracterizează printr-o stăpânire de sine continuă, expansionată şi asupra aspectelor care depăşesc cadrul obişnuinţelor noastre. Necesită forţă, perseverenţă, tărie de caracter, capacitatea de îndurare, putere de sacrificiu şi o voinţă de fier.

C. Calmul – este cel mai evident semn al celui care este capabil de autocontrol. Liniştea lăuntrică, gesturile sale controlate şi graţioase, cuvintele sale stăpânite induc o puternică senzaţie de pace. Calmul este cea mai desăvârşită dintre puteri, pentru că le conţine pe toate într-o armonie perfectă.

Calmul este ceea ce urmează fermităţii. Stăpânirea de sine este dorinţa de a manifesta autocontrolul ; fermitatea este lupta cu toate obstacolele care apar ; calmul este liniştea care apare după ce am supus toate forţele adverse. Calmul este o infinită putere, care se manifestă prin non-acţiune.

Nu trebuie să confundăm niciodată calmul cu apatia, somnolenţa, sau moleşeala, pentru că veţi greşi. Calmul este cea mai puternică forţă pe care o poate manifesta o persoană.

4. Factori care slăbesc autocontrolul.

Vom menţiona în continuare factorii cei mai importanţi care conduc la diminuarea puterii de autocontrol, astfel :

Supreficialitatea – nu numai că diminuează autocontrolul, dar am putea spune că este de-a dreptul incompatibilă cu aceasta. Persona care dă dovadă de superficialitate în viaţă este vitregit de multe calităţi spirituale. El poate să se manifeste ca un om bun, liniştit, respectuos dar total ineficient.

Având o personalitate ştearsă, anostă, lipsită de iniţiative, incapabilă de a-şi forma o viaţă atractivă, persona superficială este preponderent tristă şi plină de angoase. Cu toate acestea tristeţile şi angoasele sale sunt moderate.

Egoismul – acesta ne plasează adeseori într-o poziţie greşită faţă de diferite evenimente şi forţe exterioare, care ţin de legile secrete ale universului (acestea au fost prezentate într-un capitol anterior), ceea ce înseamnă întotdeauna o condamnare sigură. Astfel de eşecuri repetate conduc, pe de o parte la creşterea rigidităţii noastre în relaţie cu ceilalţi datorită amplificării orgoliului, iar pe de altă parte la diminuarea încrederii în sine.

Mândria – un proverb românesc spune că ”Prostul nu e prost destul dacă nu e şi fudul.” Datorită mândriei nu vom cunoaşte niciodată binefacerile calmului profund. Mândria ne face să cheltuim întotdeauna mult mai mult efort pentru orice bucurie trăită.

Lăcomia – aceasta acţionează printr-un anumit gen de orbire a minţii şi de opacizare a sufletului.

Dorinţa de faimă sau de strălucire – ne poate conferi pentru început o forţă puternică şi ne înzestrează cu o mare putere de autocontrol ; însă, după ce scopul a fost atins (obţinerea unei anumite străluciri, realizări) motivaţia acţiunilor noastre dispare şi ne trezim deodată suspendaţi deasupra unei prăpăstii ; în acest moment putem înregistra un şoc teribil care ne va răvăşi întreaga viaţă.

Majoritatea ”starurilor” au deviaţii comportamentale şi un psihic mai mult sau mai puţin stabil. Cei care sunt înţelepţi şi ştiu să se ferească de dorinţa de faimă vor străluci chiar cu mult mai mult şi în acest moment celebritatea nu mai devine o povară.

Frica şi îndoiala diminuează autocontrolul – pasiunile inferioare (adică cele care ne creează dependenţă) de asemenea, slăbesc capacitatea de autocontrol.

5. Componentele psihologice ale autocontrolului.

De cele mai multe ori noi reacţionăm la stimulii care provin din exterior sau interior în mod inconştient, fără a analiza natura lor, fără a căuta o cale optimă pentru a-i integra în propria structură şi astfel, uneori acţionăm chiar împotriva propriilor interese.

Datorită vitezei mari de propagare a unui stimul prin sistemul nervos, nu putem fi conştienţi de totalitatea efectelor pe care acesta le poate provoca. De exemplu, atunci când trecem cu privirea foarte repede peste un text, nu vom reuşi să reţinem toate cuvintele ci, doar câte unul din loc în loc. Uneori putem deduce înţelesul paragrafului respectiv din puţinele cuvinte pe care le-am reţinut, alteori ajungem la o înţelegere greşită sau câteodată nu putem deduce nimic.

A. Reflexele mentale.

Majoritatea proceselor care au loc în fiinţa umană sunt inconştiente. Noi nu avem controlul asupra lor şi poate că este mai bine aşa. Ce-ar fi ca inima noastră să funcţioneze în urma unei comenzi să i-o dăm în mod conştient ? Uitând să activăm această comandă, nu am putea trăi mai mult de două-trei minute.

Deci, este minunat faptul că cea mai mare parte a proceselor fiziologice sunt automatizate şi că sistemul nervos le rezolvă singur. Există însă pericolul ca acest mod ”automat” de funcţionare a sistemului nervos să se extindă la toate acţiunile noastre, atât la cele somatice (pe care le realizăm cu corpul fizic) cât şi la cele psihice. Adică, este posibil ca atunci când repetăm unele gesturi o perioadă de timp, sistemul nervos să preia comanda asupra mişcării respective şi să o execute cu regularitate, chiar şi în momentele când nu este necesară. Astfel se formează ceea ce se numim un tic sau un act reflex condiţionat.

Acelaşi lucru se poate petrece şi la nivel psihic, cu un obicei mintal sau de altă natură. De exemplu, când eraţi mici şi mergeaţi la grădiniţă v-aţi obişnuit să număraţi copacii de pe marginea străzii. Astăzi, ori de câte ori mergeţi pe stradă, aveţi tendinţa de a număra copacii şi poate acest lucru a devenit chiar o obsesie. Ceva asemănător se poate petrece cu numerele de la maşini. La început era o curiozitate să le citeşti, astăzi poate a devenit o obsesie – citiţi numerele de la toate maşinile care trec pe lângă dumneavoastră.

În momentul în care repetăm mai mult timp unele acţiuni, ele tind să devină automate şi astfel, controlul voinţei asupra desfăşurării lor diminuează până la dispariţie. Cei care doresc să obţină autocontrolul desăvârşit trebuie să evite ”automatizarea” vieţii. Fiecare om trebuie să obţină din nou controlul asupra actelor reflexe şi chiar asupra tuturor reflexelor de natură instinctuală. Acest lucru este necesar pentru a se putea spune că s-a atins autocontrolul perfect.

Nu trebuie realizată aceasta cu dorinţa de a prelua la nivel conştient desfăşurarea tuturor proceselor fiziologice ; ele vor putea să rămână în continuare procese automate, dar dacă noi dorim la un moment dat să intervenim asupra oricăruia dintre ele, trebuie să fim capabili să o facem.

Este bine să ştim să ne controlăm bătăile inimii, să controlăm ritmul respirator, să controlăm diferiţi muşchi ai corpului de care, în mod normal, nici nu luăm act că există. Toate aceste procese pot să rămână acte reflexe, dar totodată, este bine să le putem controla atunci când condiţiile exterioare sau interioare impun aceasta.

Un om foarte emotiv începe să aibă palpitaţii ori de câte ori se află în faţa unei anumite persoane sau în cadrul unui examen. Dacă el şi-ar putea controla bătăile inimii, ar da comanda de încetinire a acestora şi astfel ar putea să obţină efectul de calmare şi la nivel emoţional. Acelaşi lucru se poate realiza prin intermediul respiraţiei.

Când ne pierdem controlul şi suntem foarte agitaţi, respiraţia îşi schimbă ritmul, devenind superficială şi rapidă. Dacă putem să păstrăm un ritm respirator lent şi profund, vom reuşi totodată să înlăturăm starea de panică de la nivelul minţii. O respiraţie superficială oxigenează foarte puţin creierul. Creierul neoxigenat lucrează şi mai încet şi pentru că nu găsim nici o soluţie panica se amplifică. Dacă noi am realiza un control asupra respiraţiei în acele momente, în sensul de a o face să fie profundă şi calmă, creierul ar primi suficient oxigen şi ar putea să găsească soluţia necesară situaţiei în care ne aflăm.

Obişnuinţele, actele reflexe inutile sunt cele care diminuează autocontrolul. Şi totuşi reflexele condiţionate sunt necesare pentru a avea o eficienţă sporită în muncă şi chiar pentru a obţine adaptarea la mediu. Aşadar, nu este necesar să renunţăm la reflexe, care în mod normal scurtcircuitează unele procese mentale cu scopul de a câştiga timp. Este necesar să le cunoaştem şi să controlăm într-o oarecare măsură declanşarea lor pentru a nu le lăsa să se manifeste în mod inutil.

Apoi, nu este necesar să renunţăm la reflexele benefice, ci să eliminăm toate obişnuinţele negative. Toate viciile nu sunt altceva decât obişnuinţe negative care se declanşează printr-un reflex condiţionat. Eliminarea acestora nu poate fi decât salutară, pentru că astfel noi vom obţine o mare stăpânire de sine.

Considerăm, că atâta timp cât noi vom avea un mare grad de automatizare a vieţii, posibilitatea de a obţine controlul asupra ei va scădea foarte mult. Nu ne referim la automatizarea conferită de civilizaţia tehnocrată de azi, ci la automatizarea trăirilor noastre psihice. De obicei, după vârsta de 25-30 de ani majoritatea oamenilor devin extrem de limitaţi în ceea ce priveşte gama trăirilor pe care le au. Totul se automatizează : acelaşi serviciu, aceeaşi casă, acelaşi drum, aceeaşi prieteni, acelaşi plăceri etc. Toate acestea au repercursiuni negative profunde asupra dezvoltării noastre mentale, deoarece produc un efect de adormire a spiritului şi astfel se diminuează chiar disponibilitatea noastră de a manifesta starea de libertate.

Trebuie să înţelegem că este necesar să manifestăm o gamă cât mai vastă de trăiri, să nu răspundem permanent la fel, într-un mod invariabil şi covârşitor de monoton. A răspunde permanent cu rău la rău arată o acţiune perfect necontrolată, este un act reflex caracteristic oricărei fiinţe care nu se autocontrolează. Acest mod de a acţiona nu mai este valabil pentru cel ce spune că este conştient de sine.

Dacă dorim să obţinem o conştiinţă complet liberă, dezgolită de nume şi forme, ceea ce constituie scopul ultim pe orice cale spirituală – starea de calm desăvârşit – trebuie să golim mintea şi, implicit, conştiinţa de toate formele limitate pe care şi le-a asumat în manifestare. Să nu înţelegem acum că distrugerea şabloanelor mentale înseamnă ”stingerea lumii” ci, dimpotrivă, trecem de la cunoaşterea parţială şi succesivă la o cunoaştere totală şi instantanee.

B. Stimulii.

Stimulul este un factor care declanşează ori menţine un proces fiziologic sau o activitate fiziologică. Stimulii care coordonează funcţionarea întregului corp sunt de natură nervoasă şi ei sunt prelucraţi de sistemul nervos central sau vegetativ. Aici, în funcţie de interesele care animă fiinţa, stimulii capătă o anumită valoare şi se structurează din punct de vedere ierarhic. În mod obişnuit, criteriile valorice după care sunt clasificaţi stimulii sunt stabilite de către mintea conştientă care, la rândul ei este supusă dorinţelor de tot felul. Totuşi, atunci când dorinţele minţii conştiente sunt aberante şi acţiunile declanşate de acestea conduc la distrugerea propriei vieţi, subconştientul generează o serie de stimuli care sunt cu mult mai puternici decât cei produşi de mintea conştientă şi astfel îi anulează.
De exemplu nu poţi să amâni la nesfârşit să te hrăneşti. Senzaţia de foame este provocată de un stimul şi la un moment dat acesta devine atât de puternic încât scapă controlului minţii conştiente şi atunci este posibil să nu mai ţii cont de ceea ce mănânci.

Stimulii sunt întotdeauna subordonaţi dorinţelor şi intereselor personale. Atât timp cât dorinţele şi interesele noastre nu contrazic viaţa şi nu intră în conflict cu instinctul de conservare ele vor avea darul de a ierarhiza stimulii. În funcţie de energia mentală de care dispune o persoană ea va putea să controleze mai mult sau mai puţin stimulii care apar în sistemul nervos, pentru că singurul criteriu obiectiv de ierarhizare a stimulilor este energia lor. Cu cât un stimul este mai puternic din punct de vedere energetic, cu atât el va avea prioritate mai mare în declanşarea procesului corespunzător naturii sale.

În concluzie, noi trebuie să descoperim unele modalităţi prin care să amplificăm cât mai mult posibil stimulii care ne conduc spre armonie şi autocontrol.


C. Spontaneitatea şi intuiţia.

Prin spontaneitate se înţelege în mod curent ceea ce se face de la sine ; care se produce în brusc cu rapiditate sau promptitudine. Cu cât se scurge mai puţin timp de la apariţia unui stimul până la declanşarea procesului corespunzător acestuia, cu atât se spune că suntem mai spontani. A fi spontan înseamnă a şti să manifeşti prima reacţie care apare în urma unui stimul ; a nu deforma reacţia ta prin intermediul gândirii, înseamnă a răspunde cu sinceritate la stimulii cu care te confrunţi.

A fi spontan înseamnă de obicei, a fi natural şi în acelaşi timp sincer. Atât timp cât eu, datorită unor interese, nu pot să-i spun unui om ceea ce cred cu adevărat despre el, voi fi întotdeauna inhibat într-o anumită măsură atunci când voi fi în prezenţa lui, chiar dacă stăpânesc destul de bine disimularea.

Spontaneitatea este opusul autocontrolului, ceea ce nu înseamnă însă că un om care se controlează nu poate fi sincer, natural şi nu poate să aibă o mare viteză de răspuns la stimuli. Atât timp cât nu dispunem de un înalt grad de armonie interioară, spontaneitatea ne va produce de multe ori tot felul de neajunsuri.
Dacă dorim să obţinem capacitatea de autocontrol, starea de calm desăvârşit, este necesar într-o primă etapă să ne inhibăm cât mai mult spontaneitatea. Chiar dacă o anumită perioadă de timp vom fi artificiali în comportament, vom manifesta o anumită rigiditate şi lentoare, odată ajunşi la starea de calm, specifică celui care se poate controla, spontaneitatea ne va reveni, dar de această dată, va fi o spontaneitate perfect controlată.

Trebuie să transformăm reacţia la stimuli într-un răspuns la stimuli. Deosebirea constă în aceea că răspunsul este elaborat, pe când reacţia este inconştientă.

Dacă nu suntem armonioşi este de preferat să nu ne manifestăm spontan pentru că această spontaneitate va acţiona în detrimentul propriilor interese şi în primul rând împotriva armoniei.

Definiţia clasică a intuiţiei ,acceptată de psihologie, spune că este acea formă de cunoaştere directă, obţinută fără ajutorul raţiunii. C.G. Jung afirmă că intuiţia este una dintre cele patru funcţii psihologice fundamentale ale omului. Celelalte trei funcţii psihice sunt : gândirea, sentimentele şi simţurile. Jung consideră că principala funcţie a intuiţiei este de a explora necunoscutul, iar dintr-un alt punct de vedere putem spune că intuiţia este singura modalitate de manifestare pur creatoare a minţii umane. Un domeniu necunoscut minţii nu-şi poate face loc în substanţa sa decât printr-o străfulgerare intuitivă. Toată muncă ulterioară de cercetare a domeniului respectiv, pentru a-l prezenta într-o formă conceptuală cât mai accesibilă nu reprezintă cu adevărat o muncă creatoare.

Autocontrolul urmăreşte schimbarea nivelului de vibraţie al conştiinţei pentru a ne plasa la nivelul cunoaşterii intuitive, ceea ce înseamnă, într-o primă etapă, accelerarea proceselor minţii, însă fără a pierde nimic din profunzimea reprezentărilor mentale. Mintea lucrează întotdeauna pe baza unor reprezentări ale realităţii. Realitatea obiectivă este modelată. Mintea nu lucrează cu obiectele reale propriu-zise, ci cu modele ale acestora. Pentru ca viteza de prelucrare mentală a unor informaţii să crească, adeseori se recurge la o simplificare a modelelor realităţii observate. Din acest punct de vedere mintea îşi dezvoltă acea capacitate de a recunoaşte un aspect real obiectiv, nu după complexitatea modelului său ci după un index – de obicei un nume. Spunem măr şi avem o imagine complexă a unui obiect din câmpul realităţii. Pentru ca aceasta cunoaştere să fie corectă este necesar ca reprezentarea mentală a mărului să fi fost făcută cândva într-un mod cât mai detaliat. Iată de ce dăm dovadă de o capacitate mărită de gândire atunci când operăm cu modele deja cunoscute. Însă în momentul în care apare un aspect inedit în câmpul cunoaşterii trebuie să declanşăm mecanismul de obţinere a reprezentării mentale a acestui aspect şi astfel viteza de procesare scade foarte mult.

Multe persoane recurg în asemenea situaţii la realizarea unui model simplificat pentru a nu pierde din viteza de operare mentală. Însă simplificarea modelelor este periculoasă, deoarece poate conduce la omiterea unor aspecte esenţiale ale realităţii şi astfel putem ajunge la tot felul de concluzii greşite. Creşterea nivelului de vibraţiei al conştiinţei permite accelerarea proceselor mentale fără a pierde nimic din complexitatea modelelor obiectelor de cunoscut, ceea ce în extremis conduce la cunoaşterea intuitivă.

Spontaneitatea este rezultatul unei cunoaşteri intuitive sau al unei simplificări extraordinare a reprezentării mentale corespunzătoare obiectului de cunoscut. Dacă noi ştim că nu prea suntem dotaţi cu intuiţie, înseamnă că atunci când ne manifestăm spontan ne aflăm în cel de-al doilea caz, deci este posibil ca de cele mai multe ori să fim în posesia unui răspuns eronat. De aceea este necesar să îmbunătăţim analiza, prin creşterea nivelului de vibraţie al minţii pentru a obţine răspunsuri corecte într-un timp cât mai scurt – ceea ce ar însemna totodată şi un comportament aproape spontan.

FII DOAR RECUNOSCĂTOR

sau
Fii recunoscător doar?!... Î?... Ia spune?


Eusebiu Tihan

Când am fost in India, Punjab, un discipol vestic l-a întrebat pe Învăţător la Dera dacă n-ar vrea să-i dea măcar o mică experienţă interioară - ceva cum ar fi vederea Luminii lăuntrice. Maharaj a râs şi a spus: ,,Vrei să obţii diploma universitară înainte de a fi învăţat măcar abecedarul.” Şi apoi a adăugat: ,,Fii doar recunoscător. Aceasta este tot ceea ce e nevoie.”

Ce înseamnă de fapt a fi recunoscător? Înseamnă a răspunde la ceea ce îţi este dat.

Un mistic, Paltu spune:,, In lumea exterioară, Sfinţii îşi îndeplinesc datoria pe care o au purtându-se ca oameni obişnuiţi. Uneori ei pot certa un discipol care a greşit, aşa cum o mamă iubitoare îşi dojeneşte copilul pentru a-l menţine pe calea ceabună şi a-l ajuta să progreseze. Însă, în forma lor astrală, Sfinţii se îngrijesc de fiecare dintre discipolii lor cu o grijă şi cu o atenţie pe care nici cea mai iubitoare mamă nu ar putea-o răsfrânge asupra copilului ei.”

Copiii iau de la părinţii lor atât de mult de-a gata! Ei nu sunt deloc conştienţi de timpul, energia, banii, gândurile şi dragostea care le sunt oferite lor.
Aşadar, ,,recunoştinţă” înseamnă şi a percepe sau a deveni conştient de ceea ce ni s-a dat. Şi mai înseamnă şi a nu uita. ,, Noi ne amintim numai de ceea ce n-am obţinut. Nu şi de ceea ce am obţinut.”

De ce trebuie să fim recunoscători? Pentru ce? De ce anume trebuie să devenim conştienţi şi ce nu trebuie să uităm?

Fiica unor prieteni a vrut să urmeze o şcoală de arte care se afla la o distanţă destul de mare de casă. Nu mult după începerea şcolii, mama a primit un telefon de la fiica ei care era foarte nefericită. Se simţea foarte singură nu-şi făcuse prieteni, nu-i plăceau cursurile, îi era dor de casă. Mama a consolat-o cât a putut, a telefonat la şcoală şi avorbit cu directorul, apoi s-a urcat în maşină şi s-a dus sa-şi vadă fiica. Dar în momentul când a ajuns aceasta era plecată în oraş, aşa că mama a pornit şi ea prin oraş în speranţa că o va întîlni. Şi a întâlnit-o. Acum imaginaţi-vă sentimentul pe care l-a avut fata. Era singură, nefericită, îi era dor de casă iar paşii o purtau pe străzile unui oraş străin şi deodată şi-a zărit mama venind spre ea. Au vorbit, au mai pus la punct împreună câteva lucruri, iar când mama s-a urcat în maşină să plece înapoi acasă, fata i-a spus:,, N-am să uit niciodată că ai venit.”

Un motiv pentru care trebuie să fim recunoscători este acela că ni s-a dat o viaţă umană.
Un mistic, Soami Ji, spune:,, Această lume este trecătoare şi la fel sunt toate lucrurile lumeşti. Un om înţelept este acela care înţelege natura trecătoare a aceste lumi şi a tuturor lucrurilor ce îi aparţin şi foloseşte aşa cum trebuie acest trup, închinându-se Fiinţei Supreme, lui Dzeu. Acel om se va bucura astfel de tot ceea ce Creatorul, prin Harul Său, a inclus în trupul uman şi va purta acel nepreţuit giuvaer, esenţa a toate - Surat (sufletul)- către adevăratul lui lăcaş.”

Dumnezeu a creat toate fiinţele umane, atât pe cele bune cât şi pe cele rele. El Însuşi stă şi judecă pentru a determina cine este bun şi cine este prefăcut. Tot El este cel care îi va primi în Regatul Său pe cei pe care tot El îi face să-i treacă testul, în timp ce ceilalţi vor continua să se preumble prin această lume a amăgirii.
Atunci când Dumnezeu îşi răsfrânge harul, o face prin Sfinţi. De fapt, El Însuşi vine în forma unei fiinţe umane şi trezeşte în noi dragostea pentru Dumnezeu.
Shams-i-Tabriz spune: ,,Din momentul în care ai venit în această lume a fiinţei, în faţa ta a fost aşezată o scară pentru ca tu să poţi fugi.”
În cartea ,,Ştiinţa Sufletului”, o lucrare de psihologie indiana (autor: Maharaj Jagat Singh) spune: ,,Forma umană este cel mai preţios dar şi am dobândit-o după ce ne-am preumblat prin cele 8.400.000 de specii, este vârful întregii creaţii. Înţelept este să o foloseşti aşa cum trebuie şi să te înalţi deasupra ţinutului lui Kal. Orb şi surd este cel ce nu află Cuvântul; căci pentru ce a mai venit el în această lume?
Sunt două scări: una a celor 8 400 000 de specii care te duce în jos şi una a Cuvântului care te poartă spre înălţimi. Una ne deschide drumul spre întuneric şi amăgire, iar cealaltă spre lumină şi strălucire.
Dar pentru a le dobândi trebuie să pătrunzi înăuntru. Nu poţi obţine ceva în exterior. Lumea întreagă caută în cărţi, în locuri sfinte şi în tovărăşia altor oameni. Dar le vei găsi doar înăuntru. Adică prin meditaţie constantă, menţinându-ţi atenţia neclintită în ochiul al treilea.
Atunci când înveţi să faci asta, vei fi în mod conştient în posesia comorii care îţi aparţine deja şi vei înţelege mai mult decât îţi poţi acum imagina.
Nu lăsa nimic să te oprească sau să te împiedice. Nu lăsa nici o piedică lumească să stea în calea care te duce înăuntrul tău. Fixează-ţi doar acest lucru în minte şi toate celelalte vor dispare, eliberându-te de ele.

Prietene, nu lăsa nimic să te descurajeze. Nu este o treabă uşoară. A dobândi încrederea în tine, înseamnă a fi conectat permanent la Cuvânt, care înseamnă mult mai mult decât a primi o moştenire de un milion de dolari sau de oricât de multe milioane.
Trebuie să ajungi acolo. Nimic nu te poate opri.
Doar tu poţi grăbi sau întârzia acest proces, după cum doreşti. Trebuie să atingi ţelul suprem într-un timp anume. Unii îl ating mai devreme, alţii mai târziu, în funcţie de efortul lor individual şi de karma prin care au de trecut....Dzeu, în forma Lui subtilă, este mereu cu tine, aşteptându-te cu nerăbdare să soseşti la porţile lăuntrice pentru a te primi şi a-ţi ura bun-venit....El este acum acolo, dar nu-L poţi vedea până când nu ridici vălul despărţitor. Şi poţi face uşor acest lucru. Mergi mai departe şi fă-l. Măreaţă îţi va fi recompensa.”

Şi totuşi, găsim dificil acest lucru. Într-un articol dintr-o revistă cineva scria: ,,Trebuie să privim lucrurile în faţă, cum sunt ele în realitate. Să punem pe cântar pe de o parte momentele pe care le-am petrecut în reamintirea lui Dzeu, zi de zi. Iar pe de altă parte să cântărim momentele petrecute în rememorarea lumii. Acolo unde se află atenţia, se află şi inima, către acolo este îndreptată dragostea. Majoritatea dintre noi vom vedea că lumea şi noi înşine cântărim cu mult mai greu decât sa fim recunoscători Lui Dzeu măcar pentru ca suntem în forma umana.”

Într-un minunat fragment din scrierile lui Rabindranat Tagore, se ilustrează starea jalnică în care ne aflăm şi marea noastră ignoranţă:
,, Colindam cerşind din poartă-n poartă pe uliţa din sat, când caleaşca ta de aur s-a ivit în zare aidoma unui vis încântător şi m-am întrebat cine este oare acest Rege al Regilor? Speranţele au prins aripi şi m-am gândit că zilele grele mi s-au sfârşit şi am stat locului aşteptând să primesc pomenile şi bogăţiile să se reverse pretutindeni prin colbul drumului.
Caleaşca s-a oprit în locul unde mă aflam. Privirea ţi-a căzut asupra mea şi ai coborât zâmbind. Am simţit că în sfârşit a venit norocul vieţii mele. Şi apoi, deodată, ţi-ai întins mâna-ţi dreaptă spre mine şi ai spus: ,,Ce ai tu să-mi dai?” Ah, câtă bunătate în gestul tău de a-ţi întinde palma să cerşeşti unui cerşetor! Am fost uluit şi am rămas nehotărât o clipă, apoi din desagă am scos încet cel mai mic bob pe care îl aveam şi ţi l-am dat ţie.
Dar la sfârşitul zilei, când mi-am răsturnat desaga pe podea, în mica grămăjoară de grăunţe am găsit un bob de aur, cel mai mic dintre toate.

Am plâns amarnic şi aş fi dorit să fi avut inima să-ţi fi dat tot ce aveam.”

Pentru un bob de porumb, el a obţinut unul de aur. Dacă şi-ar fi deşertat desaga, ar fi umplut-o cu aur. Dar el nu a renunţat la ceea ce avea. Dzeu ne cere să-I dăm ceea ce avem şi El ne va da ceea ce are El. Ce avem noi si are Dzeu nevoie ? Are nevoie de atentia noastra. Ce târg avantajos pentru noi!
El ne spune că dacă facem un pas spre El, El va face 10 paşi spre noi. Dar dacă am avea inima să alergăm spre El?

În ,,Cântarea Cântărilor” este scris un minunat poem care ne arată cum ar trebui să trăim:,
,...Arată-ţi faţa ta! Lasă-mă să-ţi aud glasul! Căci, glasul tău este dulce şi faţa ta plăcută. Prindeţi vulpile, prindeţi puii lor, ele ne strică viile, că via noastră este acum în floare.”(Cântarea Câtărilor, 2: 14,15).

Vulpile şi puii lor sunt problemele, necazurile şi karmele care ne sfărâmă vieţile. Viţa de vie înfloreşte înainte de a rodi. Poetul îi cere Învăţătorului său să aibă grijă de orice problemă ar putea interfera cu viaţa lui spirituală şi rodul ce se va coace. Şi El va avea, dacă Îl lăsăm să aibă.
Asadar, cum ne putem exprima oare recunoştinţa pentru un aşa dar - pentru tot ceea ce Dzeu ne-a dat?
Darul cunoaşterii este unul nepreţuit. Explicând un poem al lui Kabir, Profesorul Bhatnagar spunea: ,,Am deschis porţile casei mele pline de nestemate preţioase şi le ofer gratis oricui îmi cere. Dar oamenii nu le vor. În schimb, aleargă după lucruri pentru care trebuie să plătească scump şi pe care mai târziu le vor pierde sau le vor arunca. Kal ne aruncă în ochi praful iluziei, astfel încât noi credem că zdrenţele sunt podoabe. El face lucrurile dificile pentru noi. Kal nu poate învinge, dar duce o luptă înverşunată. El nu vrea să-i părăsim ţinutul.”

O zicală spune: ,, Este de datoria gazdei să-şi facă oaspetele să se simtă ca acasă. Este de datoria oaspetelui să nu iute că nu e acasă.” Necazul nostru este că noi am uitat că suntem oaspeţi temporari aici în lumea fizică. Gândim şi acţionăm ca şi cum am fi acasă la noi.

În cartea ,,Filozofia Învăţătorilor”, Maharaj Sawan Singh spune: ,,Considerăm trupul fizic ca fiind totul, şi credem că sufletul este neînsemnat ca un şoricel....Omul neiluminat, în ignoranţa lui, confundă umbra cu fiinţa însăşi....Aceşti ochi fizici nu pot vedea decât lucruri trecătoare. Dacă Ochiul al Treilea, ochiul cunoaşterii este deschis poţi vedea tărâmurile nepieritoare. Animalele îşi ţin capetele îndreptate în jos, spre pământ. Dar tu eşti om. Ridică-ţi capul şi priveşte în sus.”
Atunci când Îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu, Îl vedem în oricine şi în orice. Este foarte greu pentru că noi suntem învăţaţi să ne vedem pe noi în oricine şi în orice. ,,De cine îmi place?”, ,,Cine mă place pe mine?”, ,,Cum mă afectează pe mine un lucru sau altul?”.

Şi mintea continuă veşnic cu aceste întrebări.

Ni se spune în cărţi că nu putem băga două săbii în aceeaşi teacă şi că nu este loc pentru doi pe cărarea îngustă a Dragostei. ,,Atunci când eu sunt, El nu este.”
Deci, cum să începem să ne detaşăm? Şi cum să începem să înlocuim egoul cu dragoste pentru Dumnezeu, pentru semeni?
Gurinder Singh Ji spunea nu demult: ,,Dacă ne iubim soţul, soţia sau copilul, nu ne gândim oare la ei întreaga zi? Aceasta este dragostea lumească. Noi vorbim despre o dragoste cu mult mai înaltă. Este oare dragostea pentru Dzeu atât de superficială încât nu putem face acelaşi lucru?”
Cum să trezim în noi acest fel de dragoste? Răspunsul este din nou meditaţia, chiar dacă ea poate părea uneori searbădă şi aparent fără nici un rezultat.
Maharaj Charan Singh a fost întrebat odată de ce devine meditaţia mai grea în loc de mai uşoară. La început poţi sta două ore şi jumătate, dar apoi pare a deveni din ce în ce mai dificil. Imediat după iniţiere se pare că discipolii pot medita mai bine decât cei care se luptă pe cale de mai multă vreme. Foarte mulţi găsesc meditaţia din ce în ce mai grea. Răspunsul?: ,,Ei simt că meditaţia devine tot mai dificilă pentru că devin nerăbdători să atingă ceea ce doresc să atingă şi atunci când nu reuşesc cred că meditaţia este mai grea. De fapt, ea devine din ce în ce mai uşoară. Faptul că simt că meditaţia este mai grea este tocmai datorită dorului, dorinţei din inima şi din mintea lor de a se întoarce la Dumnezeu. Şi aceasta este dragostea Lui. În ei creşte dorul şi dragostea şi de aceea ei devin mai deznădăjduiţi şi mai nerăbdători de a se întoarce înapoi la El. Ei dobândesc rezultatele meditaţiei fără să ştie acest lucru. Pentru că devoţiunea, dragostea şi ardoarea de a ne întoarce la Tatăl care cresc în noi zi de zi, ne netezesc drumul înainte.”

,,Fii doar recunoscător. Asta este tot de ceea ce este nevoie.”

Dacă ne vom aminti mereu de Dzeu cu recunoştinţă, dragostea noastră pentru El va creşte. Şi ceea ce ne determină acum să fim recunscători nu reprezintă decât o mică parte din ceea ce vom descoperi într-o zi că revarsă El asupra noastră.

Dar poate că, de fapt, recunoştinţa, ca şi dragostea şi credinţa, ne este dată.

Încerc să-mi explic în fiecare zi că Dumnezeu Însuşi a creat în noi propria Lui dragoste şi dorinţă. Fără acea sămânţă a dragostei şi devoţiunii Lui pe care El a însămânţat-o înăuntrul nostru, noi nu ne-am fi gândit niciodată la El.

El a sădit acea sămânţă. Apoi El ne crează mediul, atmosfera, circumstanţele în care dragostea şi devoţiunea către Tatăl încep să crească în intensitate. Apoi ajungem să aflăm metoda şi calea care ne poartă înapoi la El şi întâlnim Ghidul care ne poate conduce înapoi la Tatăl .

Dumnezeu face El Însuşi totul. Ce facem noi? Lăsând toate aceste lucruri doar pe seama efortului nostru, nu ne-am putea întoarce niciodată la Tatăl. Problema întoarcerii nici nu s-ar pune măcar. Deci nu meditaţia este aceea care ne conduce înapoi la Tatăl . Este Tatăl Însuşi cel care, prin Învăţător, ne ia înapoi la El.”
In India, cineva îl întreba pe Maharaj Charan Singh despre posibila revenire a Erei de Aur şi acesta a răspuns:
,,Nu credeţi că Era de Aur este tocmai aceasta în care ne aflăm pe Cale, în care medităm şi facem ce putem noi mai bine pentru a ne întoarce la Tatăl şi a ne pierde propria noastră identitate. Nu este oare aceasta o Eră de Aur? Nu este oare aceasta ceva pentru care să fim recunoscători?”

Asadar, prietene, fii doar recunoscător. Asta este tot ceea ce ai nevoie.

THE ROAD LESS TRAVELED: A NEW PSYCHOLOGY OF LOVE, TRADITIONAL VALUES AND SPIRITUAL GROWTH

Author: M Scott Peck
First publisher: SIMON & SHUSTER; ISBN: 0-671-24067-1

CURTEA VECHE; ISBN: 973-8120-77-2

The Road less traveled was published in 1978 to little fanfare, but its popularity grew by word of mouth until; it reached the New York Time Best Seller List. It remained there for more than 13 years, selling over seven million copies, and has been translated into 20 different languages. From 2001, it is available and in romanian language, at Curtea Veche House, under title, “Drumul catre tine insuti”. In this book, dr. Peak offers advice on how to live a spiritual life drawing on his decades of practicing psychiatry while also studying work mysticism.

The book begins with the statement “Life is difficult”, which Peck points out is similar to the Buddha’s assertion “Life is suffering”. Life is a series of problems. Though these problems cause pain, they also may ultimately be a source of growth and even joy. As Peck says, “Problems call forth our courage and our wisdom … It is only because of problems that we grow mentally and spiritually”. Discipline is the set of tools required to solve life’s problems. Peck discusses four aspects of discipline that support both mental and spiritual growth: delaying gratification, acceptance of responsibility, dedication to truth, and keeping a balance.

Delaying gratification simply means that we do what is difficult first, leaving us free to enjoy our time afterward.

Delaying gratification is the process of scheduling the pain and pleasure in life in such a way as to enhance that pleasure by meeting and experiencing the pain first and getting it over with.
Before we can solve a problem, we must first accept responsibility for it. We can’t solve if it we believe it is someone else’s problem or by simply hoping someone else will solve it.

Dedication to truth is a particularly challenging aspect of discipline. As Peck points out, “The more clearly we see the reality of the world, the better equipped we are to deal with the world”. A problem arises in that our perception of reality is always being filtered through mental maps based on our past experiences, yet the world is constantly changing - and our own vantage point changes throughout different phases of life. Bombarded with new information, we must constantly revise our maps. This process can be painful and frightening, causing us to shy away from truth. Dedication to truth requires continual self-examination, willingness to be challenged, and honesty.

To lead a successful life, we must exercise the forth type of discipline, keeping a balance, and this means disciplining discipline itself. We must learn to be flexible and apply discipline in a way that is appropriate for each situation – for example, to delay gratification, keeping an eye on the future, while still acting spontaneously in the present. As Peck says, “Mature mental health demands an extraordinary capacity to flexibly strike and continually re-strike a delicate balance between conflicting goals, duties, responsibilities, directions etc”.

Discipline requires “giving up” throughout life: “giving up” the old to grow and mature into the new, until one ultimately gives up the self and like itself. Peck says, “It is in the giving up of self that human beings can find the most lasting, solid, durable joy of life. And it is death that provides life with all ist meaning. This ‘secret’ is the central wisdom of religion”.

Love is not a feeling. Many, many people possessing the feeling of love and even acting in response to that feeling act in al manner of unloving and destructive ways. On the other hand, a genuinely loving individual will often take loving and constructive action toward a person he or she consciously dislikes.

Love is too large to be completely understood. It involves a collapsing of ego boundaries - incorporation of the beloved within ourselves, thus expanding our boundaries and blurring the distinction between the two. Extending ourselves in this way requires both hard work and courage – acts of will against the inertia of our mind. The primary form that this work takes is attention. Love is fundamentally a mystery, and psychology can only be a small help in understanding it. Peck says, “The people who know the most about such things are those among the religious who are student of Mystery”.

Our religion is our understanding of what life is about, our world view. To some, religion is a set of dogmatic and superstitious beliefs inherited from childhood. These may need to be rejected before real spiritual growth can begin. To some, science is a religion. Because science relies on measurement to determine reality, things that are difficult or impossible to measure, such as God, are rejected as not real. However, in this century scientific exploration of such things as light, quantum mechanics and relativity is discovering the paradoxical nature of reality wich mystics have spoken of throughout the ages. To find a more accurate world view we need to avoid scientific tunnel vision but not lose our critical faculties and skepticism.

Psychology has gained an understanding of how mental illness results from traumas of childhood, but not how some people with extremely traumatic circumstances grow to be healthy adults. There seems to be “a powerful force originating outside of human consciousness which nurtures the spiritual growth of human beings”. We call this force Grace. It may manifest as intuition from oru subconscious and serendipitous events. These are commonplace and happen to all of humanity.

Spiritual growth is the evolution of the individual and is in itself a miracle. The second law of thermodynamics tells us that the universe is winding down and becoming less organized through the force of entropy. The force that pushes individuals and species to evolve against the force of entropy is Love. To explain the existence of the miracles of grace and evolution, Peck hypothesizes the existence of a God who loves us and wants us to be like him. He says God “is intimately associated with us – so intimately that he is a part of us … God has been with us all along, is now and always will be”.

Enjoy with this book.

Enjoy, the energy work for everyone.

Best regards,

Eusebiu Tihan

TERAPIA NOULUI MILENIU: STIMULAREA PE CALE NATURALĂ A CELULELOR STEM ADULTE (I)

Prof. Dr. Tóth Géza

Cercetarea în domeniul utilizării terapeutice a celulelor stem adulte are un trecut de aproximativ 3 decenii. În 1978 E. Donall Thomas şi colaboratorii săi au adus la cunoştinţă rezultatele introducerii intravenoase a celulelor stem extrase din măduva osoasă, asupra pacienţilor cu leucemie. Pentru această descoperire epocală au primit Premiul Nobel. Acest tratament devenit popular a început să înlocuiască treptat transplantul de măduvă osoasă în cazul pacienţilor cu boli foarte grave. Astăzi transplantul celulelor stem adulte extrase din măduva osoasă poate promite vindecarea în numeroase cazuri de boli hematologice maligne, unele forme grave de anemie, unele sindroame imunodeficitare precum şi în tulburări metabolice.
Această terapie se bazează pe proprietatea celulelor stem de a putea pătrunde chiar şi în organisme străine (de ex. în transplantul de măduvă osoasă, în majoritatea cazurilor, se folosesc celule stem adulte de la alte persoane, pe cât posibil de la rude apropiate imunocompatibile), unde sunt capabile să se alipească, să ‘călătorească’ practic spre acele locuri ale organismului, unde este nevoie de ele, şi în cazul de faţă al leucemiei să se transforme în sânge, respectiv în celule imune.
Esenţa transplantului celulelor stem adulte constă în faptul că, înainte de operaţie, măduva osoasă-sistemul de producere al sângelui şi al sistemului imunitar al pacientului este complet distrus. După această etapă se introduc în circulaţia sangvină celule stem adulte sănătoase. De aici celulele străbat drumul până la măduva osoasă, deoarece de acolo primesc semnalul de chemare, fiind locul unde este cea mai mare nevoie de ele. Această ‘călătorie’ a celulelor stem se numeşte ‘homing’ , adică sosirea acasă. Ajungând în măduva osoasă încep să se înmulţească şi să se diferenţieze, dând naştere astfel noului sistem hematopoetic.
O etapă nouă în folosirea celulelor stem adulte o constituie din 1989, descoperirea şi folosirea ca sursă a celulelor stem adulte, sângele extras din cordonul ombilical. Chiar în acel an s-a efectuat cu succes transfuzia sângelui din cordonul ombilical. Aceasta a fost prima dovadă clinică privind faptul că sângele cordonului ombilical este într-adevăr o sursă de celule stem adulte.
Cu posibilităţile curative ale celulelor stem adulte de diferite provenienţe se ocupă astăzi o nouă ramură a ştiinţei, medicina regenerativă. Cercetările şi aplicarea acestora se extinde de la prepararea şi pregătirea corespunzătoare a ţesuturilor provenite din celulele stem embrionare, la izolarea celulelor stem adulte din ţesuturi şi la sporirea numărului lor .
Popularitatea cercetărilor privind celulele stem adulte se datorează pe de o parte faptului că specialiştii prevăd posibilităţi terapeutice uriaşe în tehnica cultivării ţesuturilor şi organelor în scopuri terapeutice.
Domeniul cel mai promiţător al industriei biotehnologice este producerea de celule stem din celule şi organe cât mai simple. In limba engleză are deja un nume propriu : a tissue engineering, în traducere planificarea ţesuturilor. Scopul acesteia este producerea unor proteze vii, cu ajutorul cărora se pot obţine de exemplu: valve cardiace, articulaţii, discuri cartilaginoase etc, care transplantate să preia funcţia organelor bolnave.
În America a avut loc un experiment de acest fel. In condiţii de laborator din celulele stem ale unei vaci au obţinut un rinichi funcţional pe care l-au transplantat în animal. ‘Noul’
rinichi a funcţionat asemănător cu cel original, producând urină.
Dar cercetările şi experienţele privind celulele stem adulte ridică, chiar ‘ascund’ numeroase întrebări morale şi etice.
Creierul, rinichii, plămânii, miocardul şi practic toate organele noastre apar în perioada timpurie a dezvoltării embrionare şi la vârsta adultă nu conţin suficiente celule stem necesare regenerării. Vătămarea lor conduce la o mare vulnerabilitate, la distrugerea ţesuturilor şi la decăderea gravă a funcţiilor.
Întrebarea mult discutată dacă ţesuturile cu capacitate redusă de regenerare pot fi înlocuite cu proteze vii provenite din celule stem adulte a suscitat imaginaţia în ceea ce priveşte utilizarea terapeutică a celulelor stem adulte.
Celulele stem pot exista în stare continuă de diviziune sau în stare de repaus. Dacă aceste celule ajung în mediul unui ţesut dat, se pot transforma în celule mature diferenţiate care alcătuiesc noi ţesuturi. Acestea sunt proprietăţile care sunt atât de importante pentru ştiinţă şi terapeutică. De aceste cunoştinţe se profită atunci când celulele stem provenite din sângele cordonului ombilical sunt transpuse în organul afectat, în lichidul cefalorahidian sau în circulaţia sangvină. Acest procedeu terapeutic este folosit în China , având astăzi un ecou mare în presă. Practic, din sângele cordonului ombilical al altor persoane se extrag celulele stem adulte, apoi sunt introduse, în formă concentrată, în diferitele locuri ale organului. Introducerea celulelor stem provenite din cordonul ombilical poate tolera mici abateri privind compatibilitatea ţesuturilor, în consecinţă există posibilitatea folosirii în cazul vindecării altor persoane. O explicaţie probabilă a acestui fapt este că celulele imunitare din sângele cordonului ombilical sunt încă imature şi de aceea incompatibilitatea imună cu organismul gazdă este mai mică. Totuşi modul în care celulele sunt introduse în organismul străin este încă insuficient documentat şi publicat. Acestui fapt i se datorează o oarecare reticenţă din partea medicilor cu toate că rezultatele comunicate sunt foarte bune.
După părerea specialiştilor adevăratul salt înainte l-ar constitui potenţialul organismului de a corecta el însuşi accidentările, de a înlocui singur celulele pierdute în cursul imbolnăvirilor, accidentelor sau pur şi simplu datorită îmbătrânirii. Pentru aceasta nu este nevoie de izolarea, purificarea celulelor stem adulte, de căutarea anevoiasă a donatorului şi de scăderea reacţiei imunologice a organismului gazdă. Dacă celulele stem adulte se află în fiecare ţesut, trebuie ‘numai’ să le găsim şi să le activăm la locul şi la timpul potrivit.
La vârsta adultă celulele stem se găsesc în numeroase ţesuturi ale organismului. In organismul adult celulele stem din ţesuturi asigură de-a lungul vieţii, refacerea continuă a ţesuturilor folosite permanent. Fiecare celulă stem adultă din ţesut trebuie să ia decizii foarte diferite în organism. Prima şi cea mai importantă este : să trăiască sau să piară ? Dacă trăieşte, ce drum în viaţă să aleagă ? Divizarea sau diferenţierea, stabilitate sau migraţie? Care să fie soarta celulelor apărute în cursul diferenţierii? Să meargă mai departe pe calea evoluţiei (diferenţiere) sau să-şi păstreze ‘potenţialul’ propriu? Rezolvările sunt aduse de celulele stem adulte, dar în toate cazurile trebuie să răspundă cerinţelor ţesutului dat şi ale organismului în întregime.
Celulele stem adulte pot servi ca bază potenţială pentru organism în scopul proceselor de regenerare. Se desfăşoară cercetări intensive pentru găsirea posibilităţilor terapeutice în maladiile în care au loc pierderi celulare (infarct miocardic, atac vascular cerebral, leziunile măduvei spinării, etc). Teoretic, s-ar putea ajunge la vindecare prin anularea cauzelor îmbolnăvirii sau influenţarea acestora. Adică s-ar reface miocardul, care şi-a încetat activitatea, ţesutul lezat al creierului s-ar repopula cu celule nervoase şi nevroglii, membrele paralizate ar începe să se mişte din nou. Experienţele din ultimili câţiva ani au arătat că unele celule stem adulte, aflate în câteva ţesuturi, izolate şi apoi reintroduse în organism sunt capabile să se diferenţieze în celule şi ţesuturi. Aceasta este aşa numita transdiferenţiere.
Astfel am ajuns la o nouă posibilitate a folosirii celulelor stem în terapie, în cursul căreia în organul accidentat, necesitând regenerarea, nu ajung celulele străine ci cele proprii.
Este citat cazul unui copil cu scleroză amiotrofică laterală care nu putea respira decât cu ajutorul aparatelor. În Spitalul de Copii din Torino medicii au extras din măduva osoasă proprie a copilului celule stem şi le-au transplantat în măduva coloanei vertebrale. Datorită acestei intervenţii copilul a devenit capabil să respire singur.
In 2005 In Ungaria, pentru a treia oară la nivel mondial, s-a efectuat primul transplant de celule stem în cadrul Institutului Naţional de Cardiologie. Celulele stem adulte din măduva unei femei care a suferit un infarct miocardic au fost introduse prin cateterizare în artera coronariană în zona infarctizată. Aceste celule stem se alipesc şi au capacitatea de a se transforma în celule celule capilare mici. Astfel asigură pe de o parte irigarea sangvină, pe de altă parte se pot transforma în celule cardiace. La pacienta respectivă suprafaţa atinsă de infarct s-a micşorat mai mult decât era de aşteptat, iar activitatea inimii s-a îmbunătăţit.
Celulele stem adulte se găsesc în organism nu numai în perioada embrionară de formare a organismului ci şi de-a lungul întregii noastre vieţi, formând o rezervă de celule speciale care pot înlocui în caz de necesitate celulele distruse, în multe cazuri. Nu de mult cercetătorii Universităţii Duke au descoperit că procesul de îmbătrânire este cauzat de scăderea numărului anumitor celule stem adulte.
Curiozitatea cercetătorilor a fost aţâţată şi de întrebarea : de ce o dată cu vârsta riscul sclerozării vaselor sangvine creşte din ce în ce mai mult ? Au descoperit că la vârsta înaintată celulele stem scad sau dispar dintr-o dată, acestea fiind necesare reparării şi reîntineririi pereţilor vaselor sangvine fapt care îngreunează contracararea obiceiurilor proaste, cum ar fi alimentaţia incorectă sau fumatul. Dacă această reparare nu are loc, pe pereţii vasculari apar depuneri, ducând la procesul de sclerozare, care cu timpul obstrucţionează circulaţia sangvină. In experiment s-au folosit nişte şoareci în vârstă care sufereau de scleroză gravă şi care aveau un nivel ridicat al colesterolului. Aceşti şoareci au fot special pregătiţi în laborator. Apoi le-au fost injectate de mai multe ori timp de 14 săptămâni celule stem adulte, provenite de la şoareci tineri, sănătoşi. Grupa de control nu a fost supusă nici unui tratament. După 14 săptămâni la animalele tratate s-au găsit pe pereţii vaselor mult mai puţine leziuni, cu toate că nivelul colesterolului a rămas ridicat.
Acest experiment a arătat că celulele stem medulare s-au deplasat la nivelul pereţilor vasculari în special în acele locuri în care apăruseră primele semne ale sclerozei, de exemplu la nivelul bifurcaţiilor arteriale. Examenul microscopic a dovedit că pe lângă migrarea în locurile suferinde, la acest nivel celulele stem adulte s-au şi transformat în celule endoteliale sau în celule musculare netede din structura peretelui vascular.
Este dovedit faptul că o dată cu înaintarea în vârstă numărul celulelor stem adulte aflate în circulaţie scade. Numărul scăzut de celule stem adulte nu mai poate asigura regenerarea corespunzătoare, datorită acestui fapt odată cu îmbătrânirea scade şi funcţionalitatea organelor.
Pe de altă parte s-a arătat că indiferent de vârstă, cu cât în organism se află mai multe celule stem adulte, cu atât starea sănătăţii este mai bună. Profesorul Tomada a examinat bolnavi de inimă. La fiecare a măsurat numărul celulelor stem adulte, aflate în circulaţie. A constatat că bolnavii care posedă un număr mai mare de celule stem s-au vindecat mai repede şi cu rezultate mai bune decât cei cu număr mai scăzut. In practică, nivelul celulelor stem adulte este cel mai fidel indicator al sănătăţii circulaţiei sangvine. Este mai bun decât nivelul colesterolului, al tensiunii arteriale, al glicemiei etc.
In măsura în care ar fi posibilă creşterea numărului celulelor stem adulte în circulaţie, ar putea creşte posibilitatea de regenerare, ar scadea numarul problemelor legate de îmbătrânire, ar creşte funcţionalitate organelor, ar prelungi speranţa de viaţă cu un risc mai mic al îmbolnăvirilor.
Si astfel s-a ajuns la STEMXCELL. In acest preparat se găseşte concentrat de algă AFA, 1-selectin, diferite polizaharide care pot creşte cu 30-40% numărul celulelor stem adulte periferice.
La această influenţă se ajunge prin creşterea diviziunii celulelor stem în măduva osoasă, prin stimularea trecerii acestora din măduva osoasă în sânge, facilitarea circulaţiei lor în sânge şi identificarea zonelor care trebuie ajutate, de asemenea sprijină instalarea lor în ţesuturi, şi ajută la diferenţierea lor în celule specifice corespunzătoare.
Acest produs reprezintă o alternativă deosebită comparativ cu celelalte modalităţi terapeutice cu celule stem amintite mai sus. Avantajele sunt că nu comportă probleme de etică, nu necesită asistenţă medicală specială, iar efectele secundare sunt absente datorită compoziţiei în întregime naturală a produsului. Nu în ultimul rând este de amintit faptul că, spre deosebire de celelalte terapii cu celule stem adulte este mult mai ieftin.