MODIFICĂRI GLOBALE

Accentuarea integrării economice şi erodarea suveranităţii politice


Autor: Ralph C. Bryant,
Senior fellow în cadrul programului Brookings Economic Studies.

Lucrarea sa, International Coordination of National Stabilization Policies, reprezintă unul din studiile pentru proiectul de integrare a economiilor naţionale.



La finele secolului XX, există două aspecte ce caracterizează structura economică şi politică mondială.

Primul, lumea este şi va fi, pentru viitorul apropiat, organizată politic în naţiuni-state cu guverne suverane.
Al doilea aspect, accentuarea integrării economice între naţiuni a condus la erodarea diferenţelor dintre economiile naţionale şi la “subminarea” autonomiei guvernelor naţionale, tendinţă ce nu manifestă semne că s-ar opri.
Interdependenţa economică internaţională a îmbunătăţit în mod semnificativ standardele de viaţă ale multor naţiuni şi, promite beneficii ulterioare consideabile. Puternica competiţie dintre suveranitatea politică naţională şi accentuarea integrării economice transfrontaliere pot genera tulburări majore dacă politicile naţionale şi cooperarea internaţională sunt coordonate defectuos.

Accentuarea integrării economice mondiale.

Modificările profunde în câmpurile tehnologiei, social şi cultural au adus naţiunile lumii mult mai aproape una de cealaltă prin reducerea distanţei economice efective dintre acestea. Aceleaşi mijloace magice de transport şi comunicare ce facilitează şi ieftineşte costurile companiilor din Ohio pentr a transporta mărfuri în California, pentru rezidenţii din Marsilia care doresc să-şi viziteze rudele din paris şi, pentru investitorii din Hokkaido să le permită tranzacţii la bursa din Tokyo, accelerează de asemenea producţia, migraţia şi fluxul de capital între naţiuni şi continente. Ca efect, tehnologia produce contractarea planetei.
Consumurile şi producţiile cresc dincolo de potenţialul profitabil al schimbului internaţional şi al oportunităţilor economice transfrontaliere. Bunurile, vacanţele în străinătate şi investiţiile finanaciare străine păreau ceva exotic dar astăzi au devenit un lucru banal.
Tehnologia comunicaţiilor a intensificat activitatea financiară. Computerele, dispozitivele de comutaţie şi sateliţii de telecomunicaţii au redus costurile transmisiei internaţionale de informaţie, de confirmare a tranzacţiilor şi de plată a acestora. Cu 40 de ani în urmă, schimburile cu străinătatea, sub aspectul vânzării şi cumpărării, puteau fi realizate doar pe parcursul a câtorva ore de întâlniri de afaceri pe ora zonei părţii iniţiatoare. Astăzi, bănci puternice îşi transferă managementul către punctele lor de schimb, situate peste tot în lume, de la o filială la alta, afaceri ce se încheie cu mult înainte de apusul soarelui.
Politicile guvernamentale au întărit efectele tehnologiei. Înainte de cel de-al doilea război mondial, naţiunile ridicau “garduri de separaţie” la graniţele lor – taxe pe deplasarea bunurilor de fabricaţie internaţională, restricţii directe pe import-export şi, control pe schimburile financiare dintre rezidenţii străini şi cei ai statului. Efectul a fost reducrea tranzacţiilor transfrontaliere, uneori chiar eliminarea acestora. Utilizarea cu stăruinţă a acestor poltici, în special în timpul anilor 1930, este considerată astăzi ca fiind aspecte ale pronfuzimii şi dimensiunii marii recesiuni.
După război, majoritatea guvernelor naţionale au început, uneori unilateral, adesea în colaborare, să elimine acele garduri, să astupe gropile dintre ele iar uneori să-şi împartă lucrurile. Negocierele internaţionale sub auspiciile GATT (General Agreement on Trade and Tariffs) ca de exemplu, Runda Kennedy din 1960, Runda Tokyo din 1970 şi mult mai recent, negocierele repurtate în Runda Uruguay, semnate în aprilie 1993, constituie unele dintre exemplele clare a eliminării barierelor în producţia de bunuri. Chiar dacă par litigioase şi doar parţial reuşite, negocierele GATT, au redus marcant restricţiile la frontieră pentru bunuri şi servicii.
Barierele din afara tranzacţiilor financiare au fost eliminate ulterior şi cu mai puţine efecte dramatice. Cu toate acestea, graficele fluxului de capital din 1990, în special dintre ţările industriale, au fost mult mai puţin importante şi de o mai mică anvergură decât în anii ’50.
Evoluţia recentă doar în tehnologie va conduce în mod substanţial la integrarea unei economii mondiale, pe măsura eliminării barierelor. Doar împreună, două părţi se pot consolida una pe cealaltă şi să transforme în mod profund economia mondială.

Schimbările din guvernele naţionale.

Pe măsură ce naţiunile lumii îşi construiesc împreună o economie prorpie, structura politică mondială se va schimba de asemenea într-o manieră semnificativă. De la al II-lea Război Mondial, numărul naţiunilor-stat a crescut rapid iar puterea politică s-a difuzat în linii mari între ele. Accentuarea naţionalismului iar în unele zone, exacerbarea tensiunilor etnice au însoţit întărirea pluralismului politic.
În iulie 1944, la conferinţa de la Bretton Woods, au participat doar 44 de naţiuni care au constituit Fondul Monetar Internaţional (FMI). La finele anului 1970, FMI avea 118 naţiuni-membre, la mijlocul anilor ’80 erau 150, în decembrie 1993 era 178. O mare parte a acestei evoluţii reflectă colapsul colonializării. În timp ce multe naţiuni ale acestor zile sunt mici şi cântăresc foarte puţin din perspectivă individuală, totuşi, într-o economie mondială, influenţa prin însumare este considerabilă iar interesele lor nu pot fi chiar aşa uşor ignorate.
Pe parcursul anilor, SUA şi-a pierdut treptat hegemonia politică şi economică. Imediat după cel de-al II-lea război mondial, SUA singură obţinea mai mult de 1/3 din producţia mondială. La începutul anilor ’90, rezultatele SUA s-au clasat pe locul 5. De asemenea, influenţa politică şi economică a puterilor coloniale s-a impus în timp ce naţiuni semnificative din punct de vedere economic, precum Japonia, Coreea, Indonezia, China, Brazilia, Mexic, s-au dezvoltat. Lumea, odată dominată de una sau de câteva naţiuni s-a supus unei conduceri în care puterea şi influenţa economică este divizată în întregime.
Îngrijorarea şi prognozele pentru modificările fundamentale în economiile de altădată, cu planificare centralizată au constituit alte forţe radicale dee transformare a politicii mondiale. Guvernele, care ani îndelungaţi au încercat să-şi izoleze economiile, astăzi, încearcă să adopte reforme pliate pe principiile capitalismului vestic. Pentru a avea suuces, aceste economii naţionale tind din ce în ce mai mult să se integreze în economia mondială. Alinierea politică şi economică în rândul naţiunilor industrializate din vest, le va forţa să se adaptaze.

Dilema politicilor naţionale

Din nefericire pentru liniştea politicienilor naţiunilor, interacţiunea dintre tendinţele de abordare a integrării economice şi accentuarea pluralismului politic., tind să genereze o disonanţă. Fiecare tendinţă a exacerbat o discrepanţă între structurile economice şi politice ale lumii. Domeniile de pieţe economice coincid din ce în ce mai puţin cu jurisdicţia guvernelor naţionale.
Atunci când gardurile ridicate la frontierele naţiunilor erau înalte, guvernele şi cetăţenii puteau distinge cu uşurinţă între politicile “internaţionale” şi cele “interne”. Politicile internaţionale abordează barierele la frontieră (ex: tarifele) sau evenimentele de dincolo. Politicile interne implică tot ceea ce aparţine interiorului frontierelor – de exemplu – competiţia şi regulile antitrust, puterea corporaţiei, standardele producţiei, siguranţa muncitorului, reglementări şi supravegherea instituţiilor financiare, protecţia mediului, impozitarea şi bugetul guvernului. Politicile interne au fost tratate sub semnul conservării suveranităţii, ele au fost determinate de preferinţele cetăţenilor naţiunii şi a instituţiilor sale politice, indiferent de efectele generate asupra altor naţiuni.
Totuşi, odată cu integrarea economică, distincţiile intervenite în politicile interne ale naţiunii, cândva neglijate, şi-au accentuat interesul pentru validare internaţională. Astfel, guvernele naţionale şi negocierele internaţionale, s-au confruntat în spatele graniţelor cu numeroase obiective ale integrării profunde. De exemplu, dacă ţara A permite producătorilor să emită aer şi ape poluate indiferent dacă ţara B nu procedează astfel, companiile care utilizează metode de producţie poluante vor descoperi că este mai ieftin de produs în ţara A. Producătorii din ţara B intraţi în competiţie universală cu cei din ţara A se vor plânge şi vor exercita presiuni în ceea ce priveşte standardele internaţionale ale poluării.
Multe astfel de obiective dezvoltă deja negocieri complicate de-a lungul evoluţiei Comunităţii Europene, rundei GATT Uruguay şi a acordului Nord American de Producţie liberă. Pe măsură ce trece timpul, dezbaterile asupra politicilor din interiorul graniţelor vor preocupa din ce în ce mai mult şi vor evidenţia complexitatea şi caracterul litigios al negocierilor anterioare asupra barierelor de la frontiere.

Răspândirea peste graniţe şi diminuarea autonomiei naţionale

Sursa principală de tensiune o reprezintă activităţile derulate într-o naţiune şi, a căror consecinţe economice se răsfrâng peste graniţe, afectând şi alte naţiuni. Astfel de fenomene pun în dificultate guvernele în a controla evenimentele din interiorul graniţelor.
Exemplele abundă. Lipsa reglementărilor în domeniul bancar şi al siguranţei unei naţiuni subminează capacitatea de a lucra cu reglementări şi conduce la tranzacţii frauduloase. Când o naiune poluează aerul şi apa pe care îl respiră şi o consumă o altă naţiune, aceasta devine o problemă de negociere internaţională. Ramificaţiile între pieţele financiare naţionale erodează puterea oricărei bănci centrale de a menţine condiţii monetare în mod distinct de al celorlalte ţări.
Tensiunile rezultate din problemele la frontieră şi diminuarea autonomiei poate deveni în special o problem atunci când politicile naţionale tind să fie necompetitive, ca în cazul disputei în care producătorii din ţara A emit noxe iar cei din ţara B nu. Altfel spus, dacă ţara C solicită toate bunurile, indiferent dacă sunt produse acasă sau peste hotare, pentru a îndeplini standardele de securitate sau de muncă pe care ofertanţii străini le găsesc prea costisitoare, atunci standardele ţării C se limitează efectiv sau chiar vor elimina competiţia străină pentru propria sa producţie. Ca un exemplu de acest gen, producătorii sau guvernele naţiunilor se plâng adesea că afacerile nu sunt orientate pe un “nivel adecvat”. În mod tipic, plângerile naţiunilor propun ca celelalte naţiuni să-şi adapteze politicile în sensul de a-şi modera sau chiar elimina competiţiile inegale.
Producţia internaţională este bine definită datorită diferenţelor dintre naţiuni – în ceea ce priveşte resursele naturale, capacităţile de muncă, gusturile de consum. Naţiunile produc bunuri şi servicii în care consideră că se pricep cel mai bine. Într-un sens fundamental, producţia transfrontalieră este disponibilă deoarece domeniul nu este ridicat. Când David Ricardo a dezvoltat pentru prima dată la începutul secolului 19 teoria avantajului comparativ, el s-a focalizat pe diferenţele naţionale din tehnologie sau climat. Astăzi, “diferenţele” de climat ţin adesea de social nu de planul fizic. Totuşi, teoria avantajului comparativ, abordează toate diferenţele laolaltă, şi, continuă să argumenteze că liberul trafic între naţiuni va maximiza bunăstarea mondială.
Este nerealist, dacă nu chiar pernicios să presupunem că toate naţiunile pot deveni omogene în oricare domeniu important. Presupunând că ţara A decide că este prea săracă să aibă un mediu curat şi că îi va permite producţia de bunuri ce poluează aerul local şi rezervele de apă - sau că nu-şi va asigura rapid standardele de securitate. Astfel, ea va argumenta că alte naţiuni nu ar trebui să-i impună valori ridicate pe care să se plaseze un mediu curat şi cu standarde de securitate (ca şi A, nu trebuie impusă evaluarea în raport cu alte naţiuni). Esenţa suveranităţii politice este că, rezidenţii naţionali să fie capabili să-şi ordoneze viaţa şi proprietatea în acord cu propriile preferinţe.
Care din perspective este mai interesantă? Este ţara A mai pricepută în a-şi exercita preferinţele naţionale şi în exploatarea adecvată a avantajelor comparative asupra bunurilor care sunt poluante sau periculos de produs? Sau, legitimarea problemei există pentru a justifica presiunile exercitate de alte naţiuni orientate către ţara A pentru ca aceasta să-şi modifice politicile (să-şi modifice suveranitatea naţională)?

Provocări la suveranitatea politică

În sistemul politic mondial actual, rezidenţii unei naţiuni sunt liberi să-şi selecteze propriile aranjamente politice fără vreo interferenţă din afară. Drepturile de proprietate sunt de asemenea, alocate de naţiune (“bunurile globale” precum spaţiul exterior şi bogăţiile subterane ar fi singurele excepţii). O naţiune presupune că are prin drept suveran posibilitatea să-şi aleagă modul de a dispune de proprietate.
Deşi unele naţiuni şi-au dobândit suveranitatea prin forţă în perioade de război, până de curând doar câţiva indivizi au cercetat premisele suveranităţii politice. Totuşi, astăzi, din ce în ce mai multe persoane şi grupuri – uneori chiar şi guvernele naţionale – afirmă că, în anumite circumstanţe, un anumit set de valori universale sau internaţionale trebuie să primeze preferinţelor sau politicilor anumitor naţiuni.
Grupurile ecologiste ale multor ţări, caracterizează pădurile tropicale ca fiind plămânii planetei şi ca fond genetic pentru numeroase specii de plante şi animale. Referindu-se la aceste păduri ca la un tezaur, americanii, europenii şi japonezii au atacat politicile de tăiere provocate de brazilieni, indonezieni. Altfel zis, foarte multe persoane de pretutindeni au considerat politicile de apartheid ale Africii de sud ca fiind un afront la valorile universale şi au respins ideea că, guvernul reprezintă în mod legitim majoritatea cetăţenilor naţiunii. Multe guverne naţionale s-au coalizat pentru a aplica sancţiuni economice Africii de sud.
O trăsătură comună a unor astfel de cazuri o constituie prezenţa, reală sau desemnată , prin care pot fi desemnate “eşecurile politice” sau “externalităţile psihologice”. Acei care provoacă politicile naţionale convenţionale de la aceste perspective insistă pe dreptul internaţional al comunităţii de a constrânge la exercitarea suveranităţii fiecărei naţiuni prin negocieri sau, dacă este necesar, chiar prin intervenţii în forţă.

Opţiuni pentru coordonarea unei convergenţe internaţionale

În cazul în care traficul transfrontalier este intens iar eşecurile politice sau externalităţile psihologice pot fi minore (ex: educaţia şi expediţiile de corespondenţă), guvernele naţionale înregistrează câteva pobleme provenite din accentuarea integrării în economia globală. Diversitatea naţiunilor din împrejurimi poate persista. Dar, la cealaltă extremă, pentru obiectivele în care traficul este puternic iar sensibilitatea politică este puternic accentuată, atunci diversitatea în ceea ce priveşte politicile naţionale va fi restrânsă sau pot fi chiar imposibile. Pentru astfel de obiective, politicile şi conduitele naţionale pot eventual să devină convergente către structuri comune. Dacă aceste convergenţe se dovedesc vătămătoare sau mutual benefice (“supravieţuirea celui mai bun”) va depinde de modul în care guvernele vor organiza tranziţia.
Convergenţa economică poate fi coordonată în diferite moduri. La o extremă a continuumului – practica tradiţională a secolului 20 – guvernele naţionale persistă în luarea deciziilor unilaterale, rămânând singure în competiţie pe piaţă pentru a orienta convergenţa. O abordare mult mai cooperantă, cunoscută ca recunoaştere mutuală, presupune ca guvernele să ia decizii separate iar schimbul de informaţie şi consultările cu ceilalţi să conducă la formarea reglementărilor şi politicilor naţionale. De exemplu, fiecare stat membru al UE a acceptat în multe aspecte politice, reglementări, standarde şi proceduri de certificare ale altor membri UE. Vinul sau lichiorul produs în oricare ţară UE poate fi vândut în toate cele 12 ţări membre UE în ciuda diferitelor standarde de producţie. Medicilor licenţiaţi în Franţa li se permite practica în Germania şi invers, chiar dacă procedurile de licenţiere dintre două ţări diferă.
Privind spre viitor în direcţia cooperării, guvernee îşi pot monitoriza mutual comportamentul (după cum se întâmplă în întâlnirile G7) şi să fie de acord asupra instrucţiunilor sau regulilor ce le restrâng libertatea de a-şi desemna politici independente. Cu cât manifestă mai multă ambiţie, guvernele îşi pot “coordona” prin structurare şi adaptare mutuală, cum ar fi de exemplu procedurile Organizaţiei Mondiale pentru Sănătate în ceea ce priveşte controlul bolilor transmisibile sau, în protocolul de la Montreal din 1987 pentru protejarea ozonului prin reducerea emisiilor de clorfluor carburi.
Armonizarea “standardelor regionale” sau a “standardelor mondiale”, ca în cazul acordului din 1988 realizat între băncile centrale majore pentru stabilirea unui nivel minim de capital necesar băncilor comerciale, impune încă nivele ridicate ale cooperării interguvernamentale. În fine, la cealaltă extremă a continuumului, guvernele se pot angaja în colaborări, în luarea centralizată a deciziilor. Această ultimă abordare de coordonare a convergenţei economice, prezintă doar un interes de ordin teoretic dar poate fi imaginată doar pentru mijlocul sau chiar finele decadei secolului 21.

Provocări politice ale viitorului.

Este un lucru cert că, integrarea economică impune multe provocări guvernelor naţionale. Toate aceste obiective prezintă dimensiuni economice complexe iar guvernele trebuie să înţeleagă foarte bine costurile economice cât şi beneficiile implicate, şi toate acestea înainte ca ele să-şi aleagă orientarea politicilor naţionale cât şi opţiunile cele mai adecvate pentru cooperarea cu celelalte guverne.
Fără îndoială, cele mai profunde provocări sunt de natură politică. Existenţa instituţiilor plitice în cadrul naţiunilor şi crearea instituţiilor internaţionale nu mai pot afişa în mod plauzibil sintagma “afaceri ca de obicei”.
Pentru a fi siguri, conceptul de “afiliere” conferă o bază solidă pentru reţinerea multor decizii guvernamentale la nivel naţional (sau chiar local). Pentru multe obiective funcţionale, opţiunea recunoaşterii mutuale a politicilor naţionale decise în mod separat reprezintă un apel la o abordare de prim ordin către coordonarea convergenţei internaţionale. Ca urmare, ori de câte ori este posibil, guvernele naţionale vor alege calea deciziilor descentralizate şi a recunoaşterii mutuale, vor coordona deciziile atunci când se impune şi, vor centraliza deciziile sau vor delega autoritatea către o instituţie internaţională doar atunci când recunoaşterea mutuală şi coordonarea se manifestă ca nefuncţională.
Totuşi, chiar şi cu o amplă evidenţiere asupra afilierii, guvernele naţionale trebuie să dezvolte şi să-şi dorească mai multe forme de cooperare. Un fapt şi mai important, instituţiile politice interne trebuie să evolueze în direcţii responsabile pentru integrarea în interiorul frontierei. Echilibrul rapid prin care comportamentul economic se internaţionalizează asigură adaptarea instituţiilor politice. Acest prag – datorat deficitului politic va putea fi eliminat dacă economia şi politica mondială vor evolua satisfăcător în secolul 21.

STATUL NAŢIUNE ŞI SOCIETĂŢILE TRANSNAŢIONALE

Cristina Crăciunică, jurist
Eusebiu Tihan, sociolog

Am putea spune că în universul actual al politicii globale coexistă două lumi ce interacţionează: o lume cu mai multe centre de decizie (constituită din actori suverani şi nonsuverani şi în care intervin supraputeri de competenţe între aceştia) şi o lume centrată pe stat, în care primordiali sunt încă actorii naţionali suverani. Problema autonomiei reprezintă forţa motrice a lumii cu mai multe centre de decizie, după cum problema securităţii constituie preocuparea fundamentală a lumii centrate pe stat. Cu toate acestea, am putea contraargumenta că, în sistemul mondial în care trăim, dobândirea sau păstrarea unor segmente importante din piaţa internaţională precupă statele în aceeaşi măsură ca dobândirea sau păstrarea integrităţii teritoriului lor. Studierea structurilor celor două lumi ale politicii mondiale vizează identificarea bazelor trecerii de la paradigma sistemului de state (realistă) la o descriere empirică[1] a noii forme de ordine mondială, chiar dacă încă incoerentă din punct de vedere structural. O variantă de abordare a noului sistem internaţional, caracteristic erei postindustriale/ informaţionale ar fi includerea sistemului centrat pe stat într-un univers mai cuprinzător, de “regimuri internaţionale”[2] bazate pe o serie de norme, principii, reguli şi proceduri stabilite pe domenii şi probleme specifice, pentru orientarea interacţiunilor dintre toţi actorii care au interese în direcţii precis determinate. Un astfel de sistem plasează statele, organizaţiile nonguvernamentale şi societăţile transnaţionale în acelaşi cadru analitic, considerându-se că ele intră în relaţii de interacţiune, datorită faptului că sistemul de state este suficient de flexibil pentru a permite funcţionarea acestor structuri. Desigur, se poate opina şi că elaborarea unei noi paradigme privind acest regim postinternaţional a fost deja compromisă, din moment ce cele două lumi coexistă, fiind imposibilă o desprindere totală de sistemul centrat pe stat. Totuşi, nu cumva sistemul de state se află deja într-un proces de decădere, iar coexistenţa celor două lumi ale politicii mondiale este doar o etapă tranzitorie în evoluţia către o “guvernare globală“? Faptul că statele au ajuns să-şi împartă autoritatea asupra cetăţenilor şi capacitatea de a dispune de totalitatea lor, cu organizaţiile regionale sau internaţionale (transfer de suveranitate “în sus”), dar şi cu autorităţile substatale sau subnaţionale (transfer de suveranitate “în jod”), într-o asemenea măsură încât conceptul de “autoritate statală“, încetează, în multe situaţii, să mai fie aplicabil, ne sugerează o analogie cu organizarea politică a Evelui Mediu. Se ştie că graniţele naţionale au ca fundament teoretic principiul teritorialit”ăţii, caracteristic epocii moderne (perioada secolelor XVII-XIX). In era postmodernă a economiei electronice în reţea, care se prefigurează la orizontul secolului XXI, va mai fi relevant acest criteriu geografic0statal ca bază de organizare şi control pentru activitatea actorilor internaţionali nonsuverani? Opinăm că, dintr-o perspectivă metaforică, viitorul postmodern ca semăna, poate, din multe puncte de vedere, cu perioada Evului Mediu, când structura politică nu coincidea cu teritoriul geografic al statelor, iar graniţele statale erau difuze, reprezentând o proiecţie conjuncturală a puterii şi nu o arie de exercitare a suveranităţii de stat. Deşi analogia cu epoca medievală poate părea puţin forţată, ea este valabilă dacă admitem faptul că graniţele statale actuale devin tot mai permeabile şi chiar inutile în faţa integrării transnaţionale şi a comunicaţiile electronice globale. Spre deosebire de Evul Mediu însă, relaţiile internaţionale se dezvoltă mai degrabă în reţea decât ierarhic, indivizii şi organizaţiile de toate tipurile fiind integraţi la nivel mondial în reţele complexe. Aceasta constituie o provocare prin faptul că, în organizarea autorităţii, atât oamenii politici, cât şi managerii companiilor private trebuie să facă faţă unui nou sistem de concurenţă - între actori suverani şi nonsuverani, între pieţe geografice naţionale şi pieţe electronice globale, între politicile naţionale şi politica globală -, ceea ce sporeşte constrângerile asupra suveranităţii statale, punând în discuţie însuşi criteriul teritorialităţii ca fundament al exercităţii autorităţii politice şi a controlului economic.
Astfel, în contextul globalizării, importanţa actorilor este determinată de capacitatea lor de a iniţia şi spriji acţiuni pe plan internaţional, şi nu de statutul lor juridic sau de suveranitatea lor. Din acest pu nct de vedere, o mulţime de entităţi (state, organizaţii internaţionale, societăţi transnaţionale, organizaţii nonguvernamentale, grupuri etnice, sindicate etc.) funcţionează ca actori internaţionali cu o largă autonomie în sistem.
Indicatorul cel mai relevant pentru gradul ridicat de autonomie de care se bucură actorii în sistemul internaţional postindustrial, este proliferarea societăţilor transnaţionale (STN). Dacă până în secolul XIX, comerţul internaţional se desfăşura interfirme, sub steagul ţării lor de provenienţă, - de regulă, o putere colonială -, astăzi este tot mai deschis, mai liberalizat şi se extinde dincolo de autoritatea politică a guvernelor naţionale. Sistemul economiei de piaţă nu numai că s-a generalizat, ci a înlocuit comerţul mondial prin “legarea” între ele a tranzacţiilor internaţionale. Societăţile transnaţionale sunt mari companii care desfăşoară, în mod constant şi simultan în mai multe ţări, activităţi de producţie şi desfacere de bunuri şi servicii. Impreună cu filiale sale, societatea-mamă alcătuieşte o entitate cu vocaţie internaţională al cărei unic scop constă în alocarea eficientă a resurselor în vederea obţinerii unor performanţe economice superioare, reflectate în profituri ridicate şi stabilie. Acest mod de organizare a STN-urilor în mari sisteme integrate transfrontaliere le asigură o serie de avantaje competitiţionale cum ar fi: substituirea factorilor de producţie în orice punct de pe glob, orgaanizarea şi controlul pieţelor de desfacere, transferul de resurse în funcţie de necesităţile şi oportunităţile existente între filialele din diferite ramuri şi/sau zone. Potrivit raportului anual UNCTAD din 1996, rata investiţiilor străine directe a crescut de trei ori comparativ cu cea a comerţului mondial şi de patru ori în raport cu PIB-ul mondial, 53.000 de societăţi transnaţionale desfăşurau activităţi în toată lumea prin cele 460.000 de filiale, deţinând 1/3 din produsul mondial brut şi având o cifră de afaceri anuală de 6000 de miliarde de $. Totalul salariaţilor direcţi ai STN se cifrează, în prezent, la aproximativ 70 de milioane de persoane (60% în societăţile-mamă, restul la filiale), iar dacă socotim şi persoanele angajate indirect în activitatea transnaţionalelor, cifra salariaţilor depăşeşte 150 de milioane. Vânzările din 1996 ale General Motors depăşeau cu mult PIB-ul unor ţări mediu dezvoltate ca Turcia sau Danemarca, în timp ce Royal-Dutch Shell a înregistrat o cifră de afaceri care depăşea PIB-ul Norvegiei şi al Poloniei la un loc. Totodată, marile STN-uri sunt legate de marile capitaluri bancare şi financiare, deţinând ele însele o mare pondere în capitalul financiar internaţional. Dacă avem în vedere şi tendinţa actuală a acestor societăţi de a realiza concentrări economice dincolo de barierele regionale ale grupărilor internaţionale integraţioniste, - UE sau NAFTA – prin mari fuziuni şi achiziţii ce au avut loc, în 1998, între “coloşi transnaţionali” cum ar fi Deimler Benz cu Chrysler sau Deutche Bank cu Citybank), putem avea o imagine completă asupra forţei pe care o reprezintă STN în sistemul internaţional actual.
Existenţa acestor societăţi şi globalizarea pieţelor se intercondiţionează reciproc. Anumite ramuri industriale, cum ar fi cea farmaceutică, aerospaţională sau microelectronică, au sisteme economice şi tehnice care sunt, prin natura lor globale şi transced cadrul naţional. Cu toate că STN-urile se situează între juridicţii concurente, care se cred fiecare îndreptăţite să-şi exercite asupra lor autoritatea economică, decizia privind adâncirea integrităţii producţiei sau păstrarea divizării economice globale nu mai este de competenţa Congresului S.U.A., Parlamentului european sau a Dietei japoneze, pentru simplu motiv că economia globală nu este o proiecţie a ierarhiei de putere din sistemul politic internaţional, ci o consecinţă obiectivă a unei dezvoltăţi tehnologice fără precedent. Prin însăşi natura organizării lor interne, marile societăţi transnaţionale, sunt capabile să eludeze legislaţiile fiscale naţionale, STN practică foarte des comerţul între filiale, acestea din urmă fiind amplasate, în funcţie de interesele firmei-mamă, în ţări cu o rată de impozitare a profitului mai mică sau în ţări care au o piaţă internă activă, dar o legislaţie vamală prohibită pentru importuri şi care poate fi evitată doar prin efectuarea de investiţii directe.
În epoca actuală a informatizării, graniţele statale devin tot mai permeabile pentru fluxurile materiale şi financiare ce pot fi transferate electronic instantaneu de pe o piaţă pe alta. Cel mai important flux al informaţiei se desfăşoară pe piaţa financiară internaţională a cărei cifră zilnică de afaceri se situează în jurul a 1.000 miliarde $. Această piaţă constă, practic, în milioane de computere din toată lumea conectate la o singură reţea care asigură derularea tranzacţiilor prin transmiterea cu viteza luminii a unor impulsuri electronice. In faţa acestui fenomen, graniţele naţionale îşi pierd semnificaţia şi rolul de construcţii instituţionale: astăzi spunem că principalele centre ale lumii sunt Londra, New York sau Tokyo şi nu Marea Britanie, Statele Unite sau Japonia, pntru simplul motiv că cele trei ţări nu sunt relevante pentru piaţa financiară internaţională ca entităţi pe criteriul geografic sau al autorităţii politice şi economice. Guvernele naţionale îşi văd astfel serios limitată capacitatea de a proteja cursul monedelor lor naţionale în faţa fluxurilor financiare electronice de pe o piaţă globală.
În ceea ce priveşte fluxurile comerciale reale (comerţul cu bunuri şi servicii), ca urmare a integrării internaţionale a producţiei, cea mai mare parte a acestora se desfăşoară în prezent intrafirmă, în detrimetrul comerţului mondial interfirme. Ierarhia administrativă a firmelor a înlocuit piaţa ca tip de organizaţie economică internaţională. Numeroase STN sunt implicate în prezent în reţele complexe de alianţe şi acorduri de cooperare. Desigur, aceste legături interfirme sunt total dependente de integrarea prin informaţie electronică şi comunicaţie prin satelit. In consecinţă, se mai poate aplica conceptul de “ţară de provenienţă“ sau de “ţară gazdă“ pentru o alianţă ca, de pildă, cea constituită de IBM – Toshhiba – Siemens în vederea dezvoltării unei noi generaţii de semiconductori?
Astăzi, globalizarea economică şi autoorganizarea societăţii a exclus multe din atribuţiile statale, ceea ce reclamă însă o cât mai urgentă definire a noilor atribuţii ale autorităţii suverane care, datorită contextului realităţilor de astăzi şi impactului mare asupra indivizilor, nu pot fi abordate decât dintr-o perspectivă statală. Dilema privind gradul de autonomie a actorilor nonsuverani este complicată, prin faptul că membrii unui sistem sau subsistem au roluri şi subsisteme proprii, care le pot impune obligaţii ce diminuează sprijinul din partea statelor. Societăţile transnaţionale mari au preluat deja o mare parte din atribuţiile tradiţionale ale statului în domeniul politicilor sociale[3]. În dorinţa lor de a crea în rândul angajaţilor proprii un sentimentul de apartenenţă la numele de marcă, de "cetăţenie a corporaţiei”[4], care să transceadă identitatea naţională a fiecărui individ, STN-urile (în special cele americane) depun eforturi pentru a nu fi percepute doar ca o prelungire a politicii guvernului din ţara în care îşi au sediul central. Ele vizează integrarea pieţelor şi a producţiei la nivelul întregii planete şi, în consecinţă, acţionează pentru ca loialitatea faţă de corporaţie să o surclaseze pe cea faţă de statul naţional. Numele de marcă a STN-urilor, întipărite în subconştientul şi obiceiurile de consum ale indivizilor de pe tot globul, reprezintă ceea ce, pentru state, este drapelul naţional.
Nu numai angajaţii proprii sunt vizaţi în acest proces, ci toate categoriile: guvernelor naţionale li se promite o creştere economică sigură prin producţia filialelor STN de pe teritoriul lor; managerilor de filiale sau acţionarilor din ţările în care se implantează, STN le deschid perspective de afaceri pe care pieţele naţionale nu pot să le asigure; consumatorilor de pe pieţele naţionale din lumea întreagă, prin deviza “Democraţia de consum este mai importantă decât democraţia politică!”. Li se sugerează ideea că numai consumul este cheia fericirii şi doar corporaţia globală le oferă produsele care fac ca viaţa să merite să fie trăită. Toată această campanie, vizând identificarea individului cu un anumit produs al companiei sau cu un anumit mod de viaţă ce presupune consumul acestuia, este hotărâtoare pentru materializarea viziunii proprii a STN-urilor asupra unei lumi fără frontiere, în care noţiunea de loialitate faţă de un anumit stat devine inutilă.
În concluzie, globalizarea face ca realităţile interne ale fiecărei ţări să includă, în mod inevitabil şi o componentă internaţională iar sfera de acţiune a statelor să se îngusteze tot mai mult datorită delimitării tot mai difuze dintre politica internă şi cea internaţională. În mod paradoxal însă, această limitare a sferei de acţiune şi a competenţelor statului în problemele interne ca urmare a creşterii interdependenţelor internaţionale a constituit şi o sursă a lărgirii competenţei acestuia în asemenea probleme. Vulnerabilitatea statului naţional faţă de procesele şi interdependenţele globale va antrena şi o creştere corespunzătoare a controlului intern exercitat de stat: astfel, pentru a contracara influenţele negative ale internaţionalizării pieţelor asupra economiilor lor naţionale, statele au creat instituţii şi au adoptat politici ce măresc capacitatea lor de intervenţie în fluxul intern de bunuri, servicii şi capitaluri, coordonarea controlului intern cu evoluţiile externe fiind o primă condiţie a statului modern. În faţa unei lumi globalizate, competenţa statelor creşte şi, în acelaşi timp, s erestrânge, fiecare proces evoluând în funcţie de celălalt, pe măsură ce dinamica vieţii globale intensifică atât tendinţele centralizatoare, cât şi pe cele descentralizatoare. Tendinţele existente în sistemul internaţional nu prefigurează nici înlocuirea statului cu forme noi de organizare şi nici o creştere a rolului conducător al statului în viaţa societăţilor. Mai degrabă este probabil ca, într-un viitor previzibil, statele să supravieţuiască şi să-şi păstreze legitimitatea, într-o măsură care să le permită menţinerea structurilor lor fundamentale şi întreprinderea unor acţiuni colective modelate în funcţie de influenţa forţelor interne şi externe cu care interacţionează.


Bibliografie.
1. Barnett, R., Muller RE., Global reach. Touchstone, 1994.
2. Stopfard JM., Strange S., Rival states, rival firms. Cambridge University Press., 1991.
3. Rosenau J., Turbulenţa în politica mondială. Ed. Academiei, 1991.
4. Thurrow L., The future of capitalism: how do firms shape tommorow world. 1996


[1] Lewis H.Lapham – Netebook: Leviathan in trouble – Harper’s/september 1985;
[2] W.Streeck, P.Schmitter – Private interest Gouvernment: beyound markets and states, 1985; Sage.
[3] În toate ţările în care deţine filiale proprii, Kodak asigură angajaţilor săi, sisteme de asigurări medicale; IBM, creşe, grădiniţe şi cluburi de vacanţă cu circuit închis; du Pont servicii de consiliere psihiatrică, iar Reynolds Tobacco a construit chiar instituţii de cult religios pentru salariaţii companiei;
[4] Managerul general al companiei Nestle a elaborat, în urmă cu aproape două decenii, prima strategie de acest tip care viza crearea “cetăţeniei Nestle”.

SĂNĂTATEA ŞI STILUL DE VIAŢĂ.

drd. Eusebiu TIHAN,

psiholog-sociolog

coordonator stiintific

OPINFO CENTER

focus_sebi@yahoo.com

Dimensiunile sănătăţii pot fi influenţate de câţiva factori. Un factor evident îl constituie accesul la un sistem competent de îngrijire medicală şi de educaţie sanitară, de care o persoană poate beneficia nu doar din perspectiva fizică cât şi mentală şi socială, în aceeaşi măsură.
Un altul, factorii de mediu, include siguranţa căminului şi a vecinătăţii, serviciile publice adiacente, iar factorii negativi, de genul volumul de substanţe toxice în sol, aer şi apă. Câţiva dintre aceşti factori pot fi controlaţi într-o oarecare măsură
Un altul, factorii de mediu, include siguranţa căminului şi a vecinătăţii, serviciile publice adiacente iar factorii negativi, de genul volumul de substanţe toxice în sol, aer şi apă. Câţiva dintre aceşti factori pot fi controlaţi într-o oarecare măsură prin însăşi capacitatea persoanei de a alege unde să trăiască, iar alţi factori pot fi influenţaţi prin voinţă politică. Totuşi, pentru majoritatea persoanelor, aceştia se constituie în caracteristici ale vieţii care pot fi influenţate şi modificate cu mare dificultate.
Şi mai greu de controlat sunt factorii ereditari, aspecte ale veţii care sunt “manipulate” prin gene. Genele sunt “codurile” înnăscute şi încastrate în fiecare celulă a organismului uman. Ele controlează multe aspecte ale dezvoltării şi funcţionaării indivizilor, de la desemnarea sexului şi până la tendinţele către anumite boli. Ele pot afecta sănătatea fizică, emoţiile, intelectul şi chiar viaţa socială. Acestea sunt aspectele fundamentale ale vieţii şi sănătăţii individului. Factorii genetici nu pot fi controlaţi de către individ, deşi adesea ei pot fi compensaţi.
În timp ce toţi aceşti factori sunt importanţi pentru sănătate, cea mai importantă influenţă în această lume dezvoltată este stilul de viaţă, acesta fiind un factor ce poate fi controlat. Ideea acestei secţiuni este că ne putem controla sănătatea. În timp ce ereditatea şi mediul joacă un rol deosebit în statutul sănătăţii noastre, alegerile pe care le facem în ceea ce priveşte stilul de viaţă ne afectează şi ne determină starea de sănătate într-o şi mai mare măsură.
Stilul de viaţă, se referă la totalitatea activităţilor care compun viaţa unei persoane, grup, colectivitate dar dintr-o perspectivă intern-structurală şi normativă. Prin analiza stilului de viaţă, psihologia socială caută să identifice un principiu generator de unitate în pluralitatea manifestărilor concrete ale vieţii individuale. S.v. constă în trăsăturile particulare ale psihologiei, comportamentului şi habitudinilor acestora, care definesc un mod specific de raportare faţă de lume, reliefând, în fiecare caz în parte, alte invariante, accentuate în structurile vieţii cotidiene. (Sursa: Ctin Gorgos, Dicţionar de psihiatrie.)
Stilul de viaţă se referă la modul de ansamblu în care trăim – atitudini, obiceiuri şi comportamentele persoanei în viaţa cotidiană. Din perspectiva specialiştilor americani, în SUA, stilul de cviaţă contribuie în mare măsură la 7-10 din cauzele ce conduc la deces.
Deşi nu toate componentele stilului de viaţă se situează sub controlul individului, toţi oamenii abordează tipuri de stiluri de viaţă care le afecetază în mod direct sănătatea şi bunăstarea. Prin cele exprimate dorim să ajutăm la identificarea alternativelor în momentul luării deciziilor sau în desemnarea obiectivelor care pot avea un impact pe termen scurt şi lung asupra sănătăţii.

Componentele stilului de viaţă
Stilul de viaţă include câteva componente prin care oamenii îşi desfăşoară aspectele majore ale vieţii lor, componente cum ar fi: munca, recreerea, hrănirea, soluţionarea problemelor şi altele. Conceptul stil implică mai degrabă o structură decât un eveniment izolat. Componentele stilului de viaţă contsau astfel în tipologii generale de comportament. De exemplu, ieşirea în mod frecvent cu prietenii indică un stil de viaţă înalt, din punct de vedere social.
Fiecare individ îşi dezvoltă un stil de viaţă în mare parte prin încercare şi eroare. Oamenii încearcă diferite acţiuni şi, de obicei adoptă ca obiceiuri acele comportamente care conferă cea mai mare reuşită şi satisfacţie. Aceste comportamente pot fi grupate într-un număr de structuri întrepătrunse, ceea ce crează compnentele stilului de viaţă. Fiecare componentă poate declanşa un anume efect asupra câtorva dimensiuni ale sănătăţii persoanei.

Stilul de lucru. Modalităţile prin care individul produce, crează şi studiază, se constituie în stilul de lucru. Unii indivizi sunt perfecţionişti, ei luptându-se pentru ca fiecare aspect al muncii sale să fie perfect. Alţii sunt mult mai preocupaţi de volumul muncii produse decât de calitate. Se consideră că munca fizică tradiţională stă la baza longetivităţii şi sănătăţii. Astfel, cea mai mare parte a longevivilor sănătoşi din România trăiesc la ţară. Alte tipuri de efort stimulează mintea şi ajută la menţinerea sănătăţii intelectuale.

Stilul recreaţional. Modul în care indivizii îşi alocă şi îşi consumă timpul liber – stilul recreaţional – afectează de asemenea multe dimensiuni ale sănătăţii şi bunei dispoziţii. Oamenii se pot angaja în activităţi recreaţionale care le asigură exerciţii fizice, îi stimulează mental şi, îi ajută în întreţinerea relaţiilor cu ceilalţi. Totuşi, unele stiluri recreaţionale pot fi vătămătoare, chiar periculoase. De exemplu, accentuarea în mare măsură pe competiţie şi agresiune poate deteriora relaţiile sociale sau să conducă la stres. Persoanele care îşi petrec timpul liber consumând alcool sau droguri, vor întâmpina probleme severe de sănătătate fizică şi socială.
Stilul de reacţie la plăcere. În ce mod se bucură o persoană de apariţia unei personalităţi în viaţa sa? Cum aşteaptă o aceeaşi persoană să fie încântată de către semeni?
Lucrurile sunt făcute pentru a-i face pe oameni să se simtă bine iar modurile în care ei percep plăcerea le definesc ceea ce sociologii numesc, stilul de încântare.
Unii sunt foarte darnici cu alţii pe când unii sunt foarte egoişti, fiind motivaţi doar faţă de sine. Modul în care oamenii acordă sau primesc o încântare, le poate influenţa sănătatea, pe toate aspectele sale.

Stilul de soluţionare. Stresul este fără îndoială o parte din viaţă. El poate fi pozitiv, atunci când este asociat cu dezvoltarea umană (căsătoria, promovarea în funcţie) sau, poate fi negativ, atunci când este asociat unei pierderi (devalorizare financiară, dezacorduri cu rudele).
Modul în care persoanele îşi soluţionează evenimentele stresante ale vieţii, le poate afecta sănătatea. O persoană poate prelucra conflictul într-o familie, descătuşându-şi furia.
Este foarte cunoscut exemplul în care o persoană soseşte acasă, nervos, ţipă la soţie, aceasta ţipă şi ea la copil, copilul loveşte căţelul iar căţelul muşcă poştaşul care tocmai intra în curte.
Alte persoane încearcă să medieze conflictul în mod calm şi să caute soluţia satisfăcătoare fiecăruia. Pe acest din urmă mod de soluţionare s-au structurat şi mariajele bunicilor şi părinţilor noştri şi, nu este de mirare că ele nu s-au destrămat după ani de coexistenţă, familia reprezentând încă, o valoare fundamentală pentru populaţia din România.

Stilul de cunoaştere. Acest stil se referă la modalităţile în care oamenii gândesc, caută cunoaşterea şi iau decizii. Unii oameni sunt foarte meticuloşi, în ceea ce priveşte soluţionarea problemelor. Aceştia, i-au în consideraţie toate alternativele şi, cu atenţie, îşi fundamentează deciziile pe cât mai multe informaţii posibile. Unii indivizi, merg mai mult pe intuiţie şi tind să ia rapid deciziile, sub forţa împrejurărilor (sub forţa impulsului), pe baza sentimentelor iar alţii se tem să decidă aşteptând ca alţii să le spună ce să facă. Adesea am auzit spunându-se după o acţiune, ce am făcut iar la alte popoare se spune, ce să fac. Cu siguranţă, aceste stiluri de abordare a deciziilor necesită şi implică mecanismele cognitive, tonusul energetic, temperamentul, alte aptitudini. Stilul cognitiv poate fi asociat condiţiei sociale a persoanei şi stării sale de sănătate. De asemenea, reflectă sănătatea intelectuală.

Stilul de comunicare. Modalităţile prin care oamenii le permit altora să afle ceea ce îşi doresc, ce simt, ce doresc sau gândesc cât şi modurile prin care ei răspund la ideile şi sentimentele altora, sunt părţi, aspecte ale stilului lor de comunicare. Unii indivizi folosesc cuvintele pentru a-şi exprima sentimentele în timp ce alţii se simt inconfortabil atunci când îşi descriu emoţiile. Şedinţele de evaluare psihologică ne-au reliefat foarte bine aceste aspecte. O persoană care nu îşi exteriorizează emoţiile poate suferi tensiuni sociale şi emoţionale, care pot conduce de asemenea la probleme fizice.

Stilul de relaţionare. Comunicarea este doar un aspect al modului în care oamenii se relaţionează unii cu alţii. Stilul de relaţionare al unei persoane implică şi alte tipuri de interacţiune. De exemplu, în cadrul unui grup, unii indivizi îşi pot asuma rolul de lider în timp ce alţii se simt mult mai confortabili atunci când sunt conduşi de către o altă persoană. Desigur, aceasta este o caracteristică psihologică, o trăsătură de personalitate.
Alte aspecte ale acestui stil includ modurile în care oamenii îi abordează pe ceilalţi, dorind să-i cunoască mai bine şi, tipurile de relaţii ale indivizilor cu familia şi prietenii.
Sănătatea emoţională şi cea mentală depinde în mare măsură de capacitatea persoanei de a aborda relaţiile interpersonale, în maniera în care să le fie satisfăcute trebuinţele şi dorinţele.

Stilul de alimentaţie. Atitudinea unei persoane către şi faţă de abordarea alimentelor şi hrănirii, constituie stilul nutriţional al unei persoane. Pentru unele persoane, hrana reprezintă o sursă majoră de satisfacţie, de plăcere; pentru alţii este doar substanţa necesară organismului. Sănătatea fizică a unei persoane depinde în mare măsură de ceea ce mănâncă acea persoană. De asemenea, alimentele au impact asupra sănătăţii intelectuale iar felul în care se mănâncă, maniera relaxată sau tensionată, în singurătate sau alături de alte persoane, poate afecta buna dispoziţia.

Stilul de consum. O altă componentă a stilului de viaţă cuprinde modalităţile în care oamenii îşi selectează şi se folosesc de produse şi servicii, şi este denumită stil de consum. Atunci când o persoană face cumpărărturi pentru acasă, ea devine mult mai preocupată de confort sau de aspect. Cât de îmbietător, cât de relaxant este căminul, este un fapt ce afectează starea fizică iar imaginea casei poate avea un impact asupra relaţiei sociale şi satisfacţiei emoţionale.

Stilul ecologic. Deciziile luate de un consumator, îi poate afecta stilul ecologic – modul în care o persoană interacţionează cu mediul fizic. Stilul ecologic al unei persoane reflectă nivelul preocupării acestuia pentru păstrarea, menţinerea unui mediu sănătos. Aceasta implică deciziile referitoare, fie la maşini, alimente, fie la autobuz, biciclete, cât foloseşte aerul condiţionat sau aeroterma, cât de activ se implică în reciclarea unor deşeuri.
Orice acţiune umană afectează mediul şi climatul. Modul în care oamenii tratează mediul influenţează sănătatea fizică proprie cât şi a celorlalţi. De fapt, imaginea cotidiană ne explică totul. Gunoaiele din jurul blocurilor generează focare epidemiologice.

Străzile prăfuite adaugă un plus la gradul de depresie al populaţiei iar răscolirea prafului de o anumită categorie profesională nu face decât să perpetueze factori (culturi) microbieni(e).

Stilul de viaţă, sănătatea şi autoeficienţa
Diversitatea de conduite ce alcătuiesc stilul de viaţă al unei persoane, indică faptul că, stilul de viaţă este afectat de multe variabile şi, sugerează că este greu de a fi controlat şi modificat. Stilul de viaţă este caracteristic fiecărei categorii socioprofesionale, având la bază piramida trebuinţelor, piramidă conceptualizată de Abraham Maslow.


Pe lângă aceasta trebuie să mai spunem că stilul de viaţă depinde şi de dinamica societăţii, fapt explicat chiar de părintele sociologiei, Pitirim Sorokin1).
Iată în continuare câteva categorii de variabile pe care se bazează analiza (segmentarea) stilului de viaţă.
Sexul. Segmentarea practicată în unele studii după variabila “sex” a fost mult timp utilizată pentru diferenţiere.
Venitul. O altă practică des utilizată în structurarea procentelor psihosociale o constituie segmentarea populaţiei în funcţiei de venit. În studiile actuale există distincţii între categoriile reticente şi receptive ale fiecărei clase sociale. Nu cei cu adevărat săraci răspund la cele mai ieftine mesaje, ci, acei care se consideră săraci în raport cu aspiraţiile şi trebuinţele lor pentru o anumită prioritate. În anumite situaţii există tendinţa ca mesajele complicate, intelectualiste să fie “achiziţionate”, receptate şi de persoane aparţinând categoriilor supraprivilegiate ale fiecărei clase sociale.
Segmentarea demografică multifactorială. Analizele de tip psihologic şi sociologic recurg adesea la segmentarea populaţiei, în funcţie de venit şi vârsta indivizilor. Grupele de vârstă pot fi mai mici, ajungând să fie structurate chiar pe intervale de 3-5 ani, acolo unde posibilităţile financiare se întind pe o paletă largă, aceasta deoarece se ştie că, o persoană de 30 de ani are cu totul alte trebuinţe financiare faţă de o persoană de vârstă apropiată. De asemenea, potenţialul, echilibrul psihologic al fiecărui individ depinde de toate resursele pe care acesta le deţine.
Segmentarea psihografică. Acest tip de segmentare constă în împărţirea indivizilor unei populaţii date, pe categorii distincte, în funcţie de clasa socială, stil de viaţă sau personalitatea fiecăruia. Persoanele care fac parte din aceeaşi categorie demografică pot avea un profil psihologic foarte diferit.
Clasa socială. În România se observă cu claritate dinamica socială, ce are ca efect puternice (re)structurări ale claselor sociale, cu tot ceea ce le caracterizează: identitate, spirit, cluburi, etc.
În România, populaţia are după decembrie ’89 o libertate sporită, referitor la componentele stilului de viaţă. Oamenii pot lua decizii, aşa cum vor în ceea ce priveşte munca, locul unde trăiesc, cum să-şi petreacă timpul liber, cum să trateze cu alţi oameni. Totuşi, românii sunt deosebit de înfricoşaţi, nu vor să-şi depăşească barierele pe care singuri şi le-au construit. Ca urmare nu ştiu să beneficieze de libertatea câştigată, confundând-o adesea cu nonconformismul, contracultura. Populaţia nu a înţeles regulile unei pieţe libere, cu atributele sale, efort personal asiduu, perseverenţă, concurenţă, calitate, încântarea clientului şi nu sluga lui. Populaţia îşi exercită cu o mare largheţe doar dreptul la grevă, un fapt deosebit de găunos, care până la urmă duce la umilire, obedienţă, tot a greviştilor.
Aceste manifestări nu le permit indivizilor o dezvoltare personală, un nivel de eficienţă, care este un alt factor important ce contribuie la susţinerea sănătăţii. Conceptul de autonomie vrea să desemneze încrederea în capacitatea persoanei de a-şi planifica şi controla propriile comportamente cât şi componentele stilului de viaţă. Cunosc foarte puţine persoane care să să îşi controleze fiecare aspect al sănătăţii dar, oamenii sunt liberi să ia multe decizii importante. Oamenii au liber arbitru dar deciziile odată luate vor influenţa într-un anumit fel afectându-le sănătatea şi buna dispoziţie chiar întregul destin.

Bibliografia la autor

1) Pitirim Sorokin, sociolog, autor al lucrării “The System of Sociology”, publicată în anii negri ai ruinei ce a urmat revoluţiei bolşevice şi Războiului Civil din Rusia. Cartea încerca să ducă la un bun sfârşit crearea Sociologiei; în opinia autorului, sociologia trebuie să fie asemeni oricărei ştiinţe naturale. În anii ’30, ca emigrant rus în SUA, Sorokin a scris cele patru volume ale lucrării “Social and Cultural Dinamics”. În cartea sa, Sorokin descria natura oscilantă a dezvoltării sociale, proces caracterizat prin cicluri foarte lungi. Ideea acestei lucrări i-a fost sugerată de către prietenul său, N.D. Kondrat’yev care a descoperit multe mişcări ipotetice în dezvoltarea economică. Sorokin a indicat rolul jucat de ideologie în aceste cicluri.

EFECTELE EREDITĂŢII ŞI ALE MEDIULUI ASUPRA INDIVIDULUI (II)

drd. Eusebiu TIHAN
psiholog-sociolog

coordonator stiintific
OPINFO CENTER
focus_sebi@yahoo.com



Ce se înţelege prin ereditate şi prin ambianţă? Cum se relaţionează ele?

De ce le acordă importanţă psihologia? Este posibil a studia efectele uneia în mod independent faţă de cealaltă? Ce importanţă are întrebarea: Care este mult mai importantă, ereditatea sau mediul? Ce tipuri de comportament uman sunt în mod special determinate de ereditate?
Care sunt determinate prin calitatea mediului?

Extras din lucrarea lui S. STANSFELD SARGENT, Ph. D., Studii fundamentale ale marilor psihologi. (Incursiune în istoria psihologiei). Traducere realizată de E. Tihan, Ed.


Studiul gemenilor
Cum pot distinge psihologii în studiul fiinţelor umane, între trăsăturile caracteristice ale eredităţii şi ale mediului? Cea mai bună modalitate este de a compara persoanele având un acelaşi fond ereditar (gemeni identici), dar cu medii înconjurătoare diferite. Dacă gemenii au fost separaţi la scurt timp după naştere şi-au crescut în diferite medii înconjurătoare, diferenţele vor apare din caracteristicile lor fizice şi mentale care pot proveni ca rezultat al influenţei mediului, deci putem afirma că fondul lor ereditar este identic. O altă modalitate este de a analiza persoanele având fonduri ereditare diferite, dar acelaşi fond ca urmare a mediului înconjurător, cum ar fi un copil crescut alături de copii naturali ai părinţilor. Copiii având aceeaşi vârstă, cei doi fiind trataţi în mod asemănător. Diferenţele descoperite aici pot fi atribuite eredităţii, pe când mediul rămâne constant. În mod natural aceste cazuri sunt greu de găsit, dar situaţii aproximative oferă rezultate pe deplin concluzive.
Gemenii pot fi identici sau pot fi gemeni de fraţi. Gemenii identici provind din acelaşi ovul şi sunt de acelaşi sex şi de aceeaşi constituţie genetică. Ochii lor sunt identici, de asemenea şi culoarea părului, trăsăturile faciale, configuraţia copilului, amprente şi - după recentele cercetări - au aceleaşi ondulări cerebrale. În general, nu putem spune că gemenii sunt identici. Pe de altă parte, gemenii de fraţi provin din diferiţi ovuli şi spermatozoizi, chiar dacă au fost concepuţi şi născuţi în acelaşi timp. Trăsăturile fizice şi genetice ale acestora îi fac să apară similar, dar nu mai mult decât nişte fraţi (siblings), termen aplicat copiilor non-gemeni ce provin din aceiaşi părinţi. Gemenii fraternali pot fi de acelaşi sex sau diferiţi. Pentru studiile psihologice, gemenii identici sunt mult mai interesanţi, deşi adesea este mai important să utilizăm gemenii fraternali pentru studiile comparative.
Galton, discutând în legătură cu ereditatea şi genialitatea, spunea că prima era cea după care gemenii au o valoare ştiinţifică. El a obţinut informaţiile, de cele mai multe ori în forma anecdotelor, asupra a 80 de perechi de gemeni, atât identici cât şi fraternali. Indicaţiile sale arătau similarităţi uimitoare între gemenii identici, chiar şi atunci când au crescut separat. Pe de altă parte, gemenii neasemănători de la naştere, deşi au crescut împreună şi trataţi la fel, difereau în întregime în ceea ce priveşte comportamentul. Concluziile lui Galton subliniau din nou enorma importanţă a eredităţii. Din nefericire acurateţea informaţiilor pe care el le-a asigurat nu a putut fi verificată, aşa că studiul cu greutate poate fi denumit ştiinţific. De exemplu, Galton include o declaraţie a unei mame de gemeni, unde ea spune despre “o asemănare reciprocă a expresiilor ce adesea conferă fiecăruia senzaţia de a fi mai mult fratele decât el însuşi!”
Primul studiu real asupra gemenilor a fost realizat în 1905 de Edward L. Thorndike, de la Universitatea din Columbia. Thorndike, un pionier al psihologiei experimentale, a contribuit la dezvoltarea fiecărei ramuri a ştiinţei şi a devenit renumit pentru lucrarea sa despre evaluarea capacităţii de învăţare şi a inteligenţei. Interesat de efectele eredităţii asupra abilităţii umane, el a administrat pe 50 de perechi de gemeni 6 teste mentale care implicau probleme, printre care definirea opusului unor cuvinte date, bifarea tuturor literelor “a” pe o pagină tipărită etc. Cu acelaşi material el a evaluat perechi de fraţi, cu alte cuvinte fraţi şi surori non-gemeni. O izbitoare similaritate a fost obţinută între scorurile la testarea perechilor de gemeni în comparaţie cu scorurile perechilor de fraţi. Scorurile gemenilor erau de două sau trei ori mai identice decât au fost scorurile fraţilor. Aceasta sugerează că ereditatea domină în determinarea abilităţilor testate, pe când mediile gemenilor şi fraţilor erau aceleaşi.
Cele mai recente studii, cum ar fi cele ale lui A.H. Wingfield, au utilizat toate cele trei forme - gemeni identici, gemeni fraternali şi fraţi obişnuiţi. S-au acordat în principal teste pentru inteligenţă, dar în unele cazuri au fost verificate trăsături fizice şi abilităţi motorii (viteză de tipărire, stabilitate etc.) - cum au fost de exemplu în studiile lui Karl J, Holzinger şi Quinn Mc Nemar. Rezultatele au fost bine definite. Gemenii identici se aseamănă unul cu altul atât de marcant încât, cunoscând performanţele unuia la diferitele teste administrate, putem dezvolta cu acurateţe performanţele celuilalt. Aparent, ereditatea determină în spaţiu amplu inteligenţa şi performanţele motorii ca şi pe cele fizice.
Întrebarea care se ridică este: de ce nu sunt exact identice scorurile şi evaluările gemenilor identici? Diferenţele lor nesemnificative ne conduc la diferenţele în ereditate; niciodată nu putem fi siguri că paternurile genetice ale gemenilor sunt identice chiar în orice detaliu, sau, după cum remarca John B. Watson, cauzele pot sta în diferenţele de mediu care se pot produce chiar atunci când gemeni identici se dezvoltă în acelaşi cămin şi sunt trataţi în mod asemănător.
Ultimul punct este important. Chiar şi gemenii identici sunt separaţi la un moment dat, chiar şi dacă merg la dentist sau au uşoară indispoziţie. Unul îşi poate rupe piciorul, iar un altul trebuie să meargă singur la şcoală. În unele cazuri ei îşi fac prieteni diferiţi. Acasă ei îşi împart treburile: unul şterge praful, altul farfuriile. Unul dintre ei vine să vorbească pentru amândoi cu musafirii. Acest comportament diferit este şi mult mai evident în cazul tripleţilor.
William E. Blatz, un psiholog canadian, a raportat importante diferenţe în comportamentul cvintetului Dionne. Yvonne este liniştită, încrezătoare şi îşi iubeşte surorile. Annette îşi asumă poziţia de lider. Emilie pare a fi cea mai auto-suficientă. Cecile este capricioasă şi impiedictibilă. Micuţa Marie, care are un handicap fizic, este cea mai nepopulară în relaţie cu ceilalţi şi pune asistentelor cele mai multe întrebări. Genetic vorbind, cvintetul este identic, deşi chiar de la naştere au apărut mici diferenţe. Conform cu Blatzs, mediul le-a produs aceste forme de personalitate şi diferenţe în comportament. Fiecare membru al cvintetului îndeplineşte un rol faţă de ceilalţi şi are un anumit statut în grup. Probabil că diferenţele se vor accentua în loc să se atenueze.

Gemenii identici crescuţi separat
Pentru a testa efectele diferitelor medii asupra persoanelor cu acelaşi fond ereditar, trei profesori ai Universităţii din Chicago, Horatio H. Newman, Frank N. Freeman şi Karl J. Holzinger, au colindat prin ţară în căutarea gemenilor identici ce au crescut separat. În final au descoperit 19 perechi ce au fost separate la vârste fragede şi adoptaţi de familii diferite. Au fost evaluate caracteristicile fizice după care au fost administrate teste mentale.

Specialistii afirma că o schimbare a mediului afectează foarte puţin statura, dar cauzează variaţii ale greutăţii. Efectul asupra inteligenţei arătat în tabel s-a confirmat prin împărţirea celor 19 cazuri între acele perechi în care ambii erau plasaţi în cămine identice (cum ar fi familii de oameni cu profesii) şi acele perechi în care gemenii au mers în cămine distincte. S-a găsit astfel că gemenii din primul grup, asemeni gemenilor crescuţi laolaltă, se distingeau unii de alţii la inteligenţă, dar prin 5 sau 6 puncte, chiar dacă în cel de-al doilea grup diferenţele erau de 10-11 puncte. Cu cât mai mari erau diferenţele de mediu, cu atât mai mari erau diferenţele pe planul inteligenţei, deşi cotele erau mici. Educaţia pare a fi singurul factor important care poate afecta inteligenţa. De exemplu, o fată s-a dezvoltat într-o fermă bună şi a încercat la colegiu; Q.I.-ul său a fost de 116. Sora sa geamănă, care lozuia într-o comunitate dintr-o regiune împădurită şi care a mers la şcoală doar 2 sau 3 ani, a indicat un Q.I. de 92. Aceasta a fost şi cea mai mare diferenţă de Q.I. întâlnită.

Studii asupra copiilor încredinţaţi
O întrebare care fără îndoială a captat mintea multor părinţi adoptivi a atras interesul lui Barbara S. Burks, psiholog la Universitatea Standford. Întrebarea care se punea era: inteligenţa copiilor adoptaţi tinde să se asemenea cu a părinţilor adoptivi sau era o moştenire a adevăraţilor părinţi. Această cercetătoare a analizat 214 de cazuri de copii plasaţi în cămine bune şi a căror vârstă medie era la momentul plasării la 3 luni şi pe care i-a comparat cu 105 copii ce trăiau cu părinţii lor naturali. Rezultatele la testele de inteligenţă ce au fost administrate când aveau între 5 şi 11 ani au arătat că acei copii adoptaţi manifestau numai o uşoară apropiere de părinţii adoptivi. Pe de altă parte, copii dezvoltaţi în căminele naturale au arătat similarităţi notabile cu părinţii lor[1]. Astfel, ereditatea unui copil afectează inteligenţa acestuia mai mult decât o face căminul în care trăieşte. Din cercetările sale, dr. Burks a îndrăznit să concluzioneze că ereditatea este de 4 sau 5 ori mai importantă decât mediul în determinarea modului în care indivizii se disting la testarea inteligenţei.
Un alt aspect al aceleiaşi probleme l-a preocupat pe Freeman şi cei doi asociaţi de la Universitatea din Chicago: în ce măsură poate un cămin adoptiv să modifice ingeligenţa unui copil adoptat? El a descoperit că acei copii care au fost testaţi înainte, cât şi după adopţie, au arătat o medie de creştere a Q.I.-ului de 7,5 puncte după 4 ani în căminul adoptiv. Copiii plasaţi în cămine mai bune au câştigat aproape 10 puncte. Freeman a testat, de asemenea, şi inteligenţa fraţilor separaţi ce trăiau în diferite cămine adoptive de aproape 5 ani. Fraţii şi surorile separate se asemănau mai puţin decât fraţii şi surorile ce locuiau împreună*. Din nou s-a găsit că acolo unde mediul diferea în întregime apărea un mare decalaj în ceea ce priveşte Q.I.-ul. Pentru a completa tabloul, copii non-rude ce locuiau în acelaşi cămin se apropiau în ceea ce priveşte Q.I.-ul întrucâtva mai mult decât copiii rude din diferite cămine.
Dr. Burks arată că ereditatea generează mai mult decât mediul, diferenţe între Q.I.-ul copiilor. Freeman demonstrează că un bun cămin adoptiv poate dezvolta considerabil Q.I.-ul copilului. Aceste descoperiri diferă prin sublinierile lor, dar nu sunt într-un real dezacord. Dr. Burks nu neagă că mediul poate modifica inteligenţa şi nici Freeman nu se dispensează de ereditate. Ambele au fost recunoscute ca fiind importante, dar nu au ajuns la concluzii exclusive.

Controversa de la Iowa
O surprinzătoare teorie după care mediul unui copil nu numai că poate ridica Q.I.-ul dar, de asemenea, îl poate atenua, a fost avansată de psihologii de la Universitatea din Iowa. Dacă Q.I.-ul unui copil se dezvoltă atunci când el pleacă dintr-un cămin sărac la un cămin adoptiv mediu, el îşi poate dezvolta şi mai mult Q.I.-ul când merge într-un excelent cămin. În mod controversat, transferarea copilului de la un mediu bun la unul rău poate diminua Q.I.-ul acestuia proporţional cu gradul de schimbare. Studiile acelor timpuri, discutau despre situaţia absenţei marilor schimbări de mediu suficiente să afecteze în mare proporţie Q.I.-ul. Prof. Beth Wellman, pentru a dovedi această teorie, a testat împreună cu asociaţii săi Q.I.-ul copiilor înainte şi după ce aceştia au dat examenul la universitate, care presupunea o implicare clară asupra mediilor lor de acasă. Q.I.-ul copiilor s-a ridicat fără excepţie. Mai mult decât atât, în timpul verii, când şcoala era închisă, Q.I.-ul tindea să revină spre nivelul anterior. Un alt studiu arată că atunci când copiii erau plasaţi într-un orfelinat inferior, Q.I.-ul lor cobora, la unii atingând chiar stări liminale ale deficienţelor mentale.
Cele mai surprinzătoare descoperiri de la Iowa priveau copiii mamelor subnormale. Studiile realizate de Harold M. Skeels şi alţii au arătat că dacă aceşti copii sunt normal din punct de vedere fizic şi sunt plasaţi într-un bun cămin de adopţie, mai înainte ca micuţii să împlinească vârsta de 3 ani, inteligenţa lor atinge media ori chiar în unele cazuri tinde spre nivele superioare.
În mod natural unele afirmaţii au declanşat argumente furtunoase. Unele personalităţi precum Paul A. Witty de la Northwestern University, confirma aceste informţii. Alţii, precum Terman de la Standford şi Goodnough şi John E. Anderson de la Minnesota obiectau că asemenea câteva cazuri au fost folosite, iar altele nu au fost folosite pe întreaga perioadă a anului; ceea ce nu era ceva tipic şi-au fost în primul rând eronat selectate. Testele, se arată, au fost schimbate în timpul unor cercetări. Au fost citate şi greşelile tehnice, iar standardele după care universitarii de la Iowa au analizat ca bune sau rele mediile ambientale, au fost declarate incorecte sau inadecvate. Criticile au pus sub semnul acuzaţiei întregul proiect; cei de la Iowa şi-au apărat cercetare şi-au respins de fiecare dată criticile.
Indiferent dacă mediul poate schimba sau nu Q.I.-ul până la nivelul afirmat de cei de la Iowa, studiile pot fi încă confirmate. În acest timp controversa continuă şi astfel de cercetări ar putea furniza răspunsul.

[1] Corelaţia coeficienţilor au fost 0,25 şi respectiv 0,50. Coeficienţii de corelaţie erau 0.25 şi respectiv 0.50. Corelaţia reprezintă gradul de relaţionare între două variabile. Un coeficient de corelaţie având o valoare între 0.70 şi 100 va însemna în acest caz că inteligenţa oricăruia dintre copii se apropie foarte strâns de a părinţilor. O corelaţie între 0.40 şi 0.60 înseamnă un grad moderat de relaţionare, în timp ce una de 0.30 sau mai mică indică o mică sau o lipsă relaţionare.

MODELAREA PERSONALITĂŢII CONDAMNAŢILOR

Autor: TOMA Titus Daniel
psiholog; jurist
Email: danieltitustoma@yahoo.com



PROGRAMELE CORECŢIONALE ŞI UTILITATEA ACESTORA ÎN MODELAREA PERSONALITĂŢII CONDAMNAŢILOR

Toate sistemele penitenciare din orice ţară urmăresc să amelioreze condiţia umană a deţinuţilor, oferindu-le cunoştinţe, tratându-le diferitele tulburări fizice şi psihice, dezvoltându-le competenţe, utile pentru o viaţă cinstită după liberare.
Ca urmare, programele oferite de administraţia unui penitenciar pot fi clasificate în programe de educaţie, programe de formare (profesională, în principal) şi programe de terapie. Finalitatea acestora este comună: să-i ajute pe deţinuţi să gândească şi să se comporte într-un mod acceptabil social, astfel încât să nu mai recidiveze.
Considerăm că schimbarea comportamentelor negative se poate realiza prin aplicarea unei metode axată pe întărirea pozitivă şi creşterea repertoriului atitudinal. Aşadar, programele pentru deţinuţi se pot diferenţia după obiectivul urmărit (eliminarea nevoilor criminogene), după numărul şi durata activităţilor desfăşurate, după locul întâlnirilor (în penitenciar sau în comunitatea liberă), după categoria deţinuţilor participanţi (cu pedepse lungi sau scurte, etc.), după gama de programe oferite de o unitate de detenţie (unităţi specializate în diminuarea violenţei, unităţi specializate în prevenirea sinuciderii, etc.). Personalul care asigură desfăşurarea programelor trebuie să aibă o pregătire aprofundată, iar resursele materiale puse la dispoziţia sa să fie suficiente.
Concluzionând, se desprind o serie de principii obligatorii pentru programele corecţionale: · Un fundament teoretic solid;
· Intervenţia trebuie să se facă plecând de la factorii criminogeni specifici;
· Achiziţionarea aptitudinilor sociale şi a stăpânirii de sine;
· Motivarea şi formarea personalului potrivit;
· Neutralizarea influenţelor nocive pe perioada aplicării programului;
· Recurgerea la sprijinul familiei;
· Evaluarea schimbărilor observate în comportamentul deţinutului şi introducerea elementelor de prevenire a recăderilor.

Programele ineficace sau nepotrivite sunt în general cele care au la bază un model psihodinamic non-directiv sau medical; strategii slab axate pe o educaţie sau formare profesională de grup; acţiuni sau împrejurări care nu au fost concepute în funcţie de factorii criminogeni.


2. TEHNICI COGNITIVE ŞI COMPORTAMENATALE UTILIZATE PETRU DEZVOLTAREA JUDECĂŢILOR MORALE ŞI REEDUCARE DELICVENŢILOR

Din practica judiciară am constatat o insuficientă dezvoltare a judecăţilor morale, precum şi imaturitatea tinerilor delicvenţi în privinţa relaţiilor interpersonale.

Tabloul comportamental al tinerilor delicvenţi se prezintă astfel :
· moralitate puternic egocentrică, bazată pe evitarea pedepsei şi, mai ales pe satisfacere imediată a trebuinţelor personal-individuale, inclusiv pe căi indezirabile social;
· slabă dezvoltare a raţionamentului moral, distorsiuni cognitive, deficite ale proceselor cognitive de tratarea a informaţiilor şi de rezolvarea problemelor psihosociale;
· experienţă proprie de viaţă, de multe ori disfuncţională sub unghi socio-moral, aceştia îşi structurează scheme cognitive care influenţează modul lor de percepere a lumii şi modul de a acţiona pentru satisfacerea trebuinţelor.
· scheme orientate spre agresivitate şi violenţă, imposibilitatea sau dificultatea de inhibare a actelor reactive, incapacitatea de a genera soluţii alternative la acţiunile agresive;
· imposibilitatea de trăi empatic, consecinţele infracţiunii asupra victimei.

Remedierea deficitelor cognitive şi lărgirea repertoriului comportamental se realizează prin aplicarea de către psihologi a tehnicilor educative. Cele mai relevante tehnici şi programe educative sunt următoarele :

1. Utilizarea jocului de rol şi a experienţei conflictului cognitiv pentru dezvoltarea judecăţilor morale.

Cele două procese esenţiale care permit progresarea într-un stadiu superior a judecăţilor morale sunt :
a) capacitatea de prelucrare / exericitare a rolului de-a lungul interacţiunilor sociale ;
b) experienţa conflictului cognitiv (îndoiala intelectuală).

Primul proces rezidă în capacitatea tânărului de a împărtăşi punctul de vedere a altuia şi de a reţine perspective diferite de ale sale. Acest proces se dezvoltă prin experienţele schimbului şi împărţirii perspectivelor şi opiniilor în cadrul interacţiunilor sociale din familie, şcoală, grup de muncă, grup religios etc.
Al doilea proces, privit ca motor al schimbării judecăţilor şi atitudinilor morale, rezidă în experienţa conflictului cognitiv, adică într-o stare de îndoială intelectuală. Este vorba de trăirea unei incertitudini şi a unei stări de frustrare generate de impresia de a fi incapabil, în situaţia prezentă, de a rezolva adecvat problemele socio-morale. Această stare de frustrare poate fi un impuls care să ducă tânărul la căutarea unei soluţii capabilă să antreneze procesul de achiziţie a principiilor morale de ordin superior.
Antrenamentul moral cu tinerii dificili, inclusiv cu delicvenţii, se realizează în patru etape, asemănătoare cu cele din metoda studiului de caz. Redăm, în continuare obiectivele şi caracteristicile acestor etape ale procesului de dezvoltare a judecăţilor morale.
1) Prezentarea unei dileme morale, pe baza căreia specialistul adresează câteva întrebări pentru a ajuta tinerii să-şi clarifice circumstanţele, să definească exact natura dilemei şi să poată lua în final o decizie în raport cu acesta;
2) Expunerea de către tineri a opinie privind alegerea acţiunii pe care personajul dilemei va trebui să o realizeze. Fiecare tânăr îşi exprimă opinia, iar educatorul sintetizează numărul de variante pentru fiecare posibilitate oferită;
3) Dezbaterea este centrată exclusiv pe temele morale implicate în dilemă şi nu pe circumstanţele dilemei, favorizându-se interacţiunile tinerilor. Pentru realizarea obiectivelor acestei etape, specialistul le cere tinerilor să explice noţiunile utilizate;
4) Încurajarea exprimării opiniilor proprii şi luării unei poziţii individuale. Fiecare tânăr este invitata să reflecteze din nou asupra problematicii discutate şi să aleagă individual poziţia care lui i se pare cea mai adecvată. Scopul acestei etape nu este neapărat de a ajunge la un consens, ci pur şi simplu să-i facă pe tineri să reflecteze şi să-şi argumenteze poziţia, pentru a-i înţelege toate implicaţiile.
Antrenamentul moral, prin utilizarea studiului de caz şi a rezolvării unor dileme morale, stimulează capacitatea de analiză, de extragere a esenţialului pe baza relaţionării datelor semnificative ale unor situaţii – problemă. Tinerii sunt antrenaţi pentru a sesiza şi evalua în mod adecvat diferite raporturi morale şi pentru a propune soluţii optime în dezlegarea dilemelor morale, exprimându-şi argumentat opiniile proprii faţă de anumite situaţii existenţiale, privite prin prisma exigenţelor sociale. Considerăm, că astfel, se poate produce o ameliorare şi un progres la nivelul raţionamentului moral al tinerilor.

2. Program de dezvoltare a maturităţii în relaţiile interpersonale.

Cazul teoretic al acestui program constă în dezvoltarea psihică în raport cu trei niveluri succesive de integrare. Fiecare nivel se defineşte printr-o problemă interpersonală care este absolut necesar să fie rezolvată pentru ca progresul ulterior spre maturizarea psihosocială să poată avea loc.
La primul nivel, celălalt (deci, altă persoană) are sens în raport cu dorinţa individului. Celălalt este considerat nu doar ca sursă a satisfacţiei sau insatisfacţiei.
La nivelul doi, individul consideră că relaţiile dintre persoane sunt bazate printr-o serie de reguli rigide şi este preocupat în primul rând de ce ar trebui să facă pentru ca alţii să răspundă dorinţelor şi cerinţelor sale.
La nivelul trei, individul a interiorizat normele sociale, astfel încât devine capabil să evalueze acţiunile sale şi a altora, pornind de la criterii care nu iau în calcul numai interesele proprii. Individul îi consideră pe alţii ca modele pe care caută să le imite şi să le valorizeze.

3. Antrenarea abilităţilor sociale.

Abilităţile sociale, constau în comportamente necesare pentru întreţinerea interacţiunilor adecvate fructuoase în familie, la şcoală, la locul de muncă şi în comunitate. Antrenamentul abilităţilor sociale utilizează tehnici derivate din teoriile învăţării sociale. Ele vizează remedierea deficitelor, construind un repertoriu al raporturilor şi relaţiilor interpersonale adaptate la situaţii şi contexte diversificate. Pentru a se realiza aceasta, educatorul prezintă tinerilor o competenţă sau o abilitate socială, cerându-le să descrie comportamentele necesare realizării lor corecte. De asemenea, educatorul cere membrilor grupului să pună ”în scenă” această abilitate prin jocuri de rol, avertizându-i că trebuie să realizeze pas cu pas instrucţiunile date într-o primă fază de modelare. În sfârşit, educatorul informează pe tineri despre realizările lor, se emit noi propuneri, se sugerează alternative, se furnizează feedback-uri etc. Răspunsurile comportamentale dezirabile sunt repetate, exersate şi ameliorate până la o stăpânire cel puţin satisfăcătoare, Acest tip de abordare cognitiv-comportamentală caută să-i înveţe pe tineri nu atât valori ca atare, ci mai ales comportamente specifice acceptate social.

4. Ameliorarea competenţelor de tratare a informaţiilor referitoare la probleme existenţiale, ale vieţii cotidiene.

Programul de antrenament al rezolvării problemelor existenţiale îşi propune să acţioneze, în mod specific, asupra procesului de tratare a informaţiilor şi de rezolvare a problemelor vieţii cotidiene, astfel încât să le ofere tinerilor cu comportament delincvenţial alternative de rezolvare pe căi dezirabile a problemelor existenţiale. Deci, în loc de a fura sau de a alege soluţii agresive la o situaţie – problemă tinerii trebuie să devină capabili să caute şi să reflecteze asupra altor soluţii posibile de satisfacere a trebuinţelor, inhibându-şi comportamentele indezirabile. Scopul programului de rezolvare a problemelor vieţii cotidiene este de construirea a strategiilor cognitive destinate optimizării autocontrolului şi responsabilităţii sociale la tinerii delicvenţi. Tehnicile utilizate sunt : modelarea, reîntărirea şi jocul de rol. Procesul de rezolvare a problemelor vieţii cotidiene poate fi descompus în cinci etape : orientarea generală în situaţia - problemă ; definirea problemei ; elaborarea de alternative pentru rezolvarea situaţiei – problemă ; luarea deciziei ; verificare.

5. Programul ”întăririi prin simboluri” sau al ”economiei de simboluri”.

Acest program reprezintă o abordare strict comportamentală bazat pe proceduri de întărire simbolică a comportamentelor dezirabile şi de generalizarea acestor comportamente, în cadrul procesului de reeducare. Astfel, de exemplu, un comportament pozitiv este recompensat prin acordarea de jetoane sau de puncte care pot fi ”schimbate” cu diverse recompense. Din contră un comportament neadecvat apărut în procesul de reeducare este penalizat prin pierderea de jetoane sau puncte. Deci, jetoanele sau punctele sunt recompense simbolice, utilizate ca un substitut temporar, pe care tinerii îl vor pute schimba ulterior cu reîntăriri mai substanţiale (permiterea unui număr mai mare de vizite din partea aparţinătorilor sau chiar reducerea pedepsei). Practic, tinerii pot fi gratificaţi cu jetoane sau puncte, ca întăriri simbolice pozitive, de exemplu, dacă îşi aranjează camera în mod estetic, dacă au un comportament agreabil în interacţiunile cu educatorii şi cu ceilalţi tineri, dacă ajută personalul educativ în desfăşurarea activităţilor proiectate. Pierderea unor jetoane sau puncte, ”economisite” într-o perioadă de timp, va fi sancţionată în diverse moduri.

6. Tehnica respectării ”contractului comportamental”.

Contractul comportamental se prezintă sub forma angajamentelor scrise între două sau mai multe părţi (adolescent şi instituţie şi / sau părinţi) care, în ansamblu, definesc condiţiile întăririlor pozitive prin diverse recompense.
Elementele principale ale contractului comportamental sunt următoarele :
· Specificarea comportamentului care trebuie schimbat ;
· Criteriile reuşitei comportamentului dezirabil ;
· Evenimentele sau elementele care vor servi ca agenţi ai întăririi ;
· Timpul prevăzut pentru ”plată”, respectiv pentru întărire ;
· O clauză de bonificare pentru o performanţă perfectă ;
· O clauză de penalizare, specificând consecinţele aversive ce rezultă din întreruperea contractului ;
· Metode utilizate pentru a se evalua dacă un comportament îndeplineşte criteriile precizate.
Avantajele apelării la astfel de contracte comportamentale rezidă în faptul că ele sunt aplicabile la o multitudine de comportamente şi de situaţii, procedura fiind foarte flexibilă ; ea poate fi renegociată şi revizuită destul de uşor când condiţiile de mediu se schimbă. Aceste contracte creează premisele dezvoltării autocontrolului la adolescenţii delicvenţi. Datorită faptului că toate părţile (adolescenţi, părinţi ,centru de reeducare) participă la elaborarea contractului şi a clauzelor sale, ele sunt puse să urmărească acelaşi obiectiv şi îşi împart responsabilităţile pentru schimbarea dezirabilă a comportamentului delincvenţial.

Psihodiagnostic: LABILITATEA EMOŢIONALĂ

drd. Eusebiu TIHAN

psiholog_sociolog

focus_sebi@yahoo.com

coordonator ştiinţific

OPINFO CENTER

Definiţie şi descriere
Labilitatea emoţională reprezintă o stare în care emoţiile individului apar ca fiind în pragul schimbării. Emoţiile reprezintă trăirea unor stări subiective şi, sunt însoţite de modificări fiziologice. Acestea pot fi identificate la un subiect prin evaluarea modificărilor fiziologice cât şi prin observarea caracteristicilor limbajului non-verbal şi a expresiei verbale şi comportamentale. Emoţiile sunt privite ca fiind manifestări labile atunci când ele se modifică în mod brusc, repetat şi neprevăzut.

TEORIE. CERCETARE.
Nivelul neurotransmiţătorilor.
Instabilitatea dispoziţiei poate fi corelată cu o creştere/diminuare la nivelulunuia sau mai multor sisteme de neurotransmitere, cum ar fi norepinefrina, serotonina, dopamina şi acetilcolina. specialiştii sunt de acord că, boala parkinson constituie un exemplu de tulburare în care nivelele de dopamină sunt alterate. Modificările de dispoziţie ce apar în Parkinson sunt expresii asociate cu modificările nivelului de dopamină din creier. Depresia văzută din acest punct de vedere este asociată cu diminuarea nivelului de dopamină, chiar dacă este psihoză paranoidă, probabil impregnat de frică, temeri, este mult mai frecvent asociată cu consumul de droguri din tratamentul Parkinsonului şi aceasta atorită faptului că drogurile accentuează nivelele de dopamină.
Dezechilibrul diverşilor neurotransmiţători apar în tulburările bipolare, o boală ce implică labilitate emoţională.

Întreruperea traseelor neuronale.
Întreruperea traseelor neuronale poate la fel de bine să conducă la modificări în răspunsul emoţional. Efectele acestor întreruperi depind de funcţia traseelor afectate. Printre cauze ale întreruperilor amintim: tumori, deteriorări directe sau prin hipoxie, tulburări ce distrug stratul mielinic al nervului.
Sistemul limbic constituie o parte fundamentală a creierului şi formează graniţa cerebrumului. Această formaţiune include câteva structuri ce se leagă sub cortex şi înconjoară ganglionul bazal şi se consideră că acestuia i se datorează emoţiile şi afectele.
Psihochirurgia, dacă aceasta implică una sau mai multe legături majore între lobul frontal şi structurile limbic – subcortical, produce o disociere între aspectul de verbalizare şi raspunsul observat, o lipsă a inhibiţiei şi, o accentuare a trăsăturilor de personalitate premorbidă. Zona de patologie poate determina ce stare de dispoziţie domină: de exemplu, dacă demielinizarea afectează în primul rând prima parte a creierului, atunci gălăgia va fi emoţia dominantă, în timp ce patologia zonei stângi poate genera ţipete.
Demenţa cu labilitate emoţională este o stare înregistrată ca urmare a deteriorărilor la nivel subcortical generate de infarcturi multiple.

Modificările la nivel de lob temporal
Patologia lobilor temporali poate fi asociată cu modificările de dispoziţie şi de comportament. Lobul temporal, situat în partea şi sub lobul frontal, conţine zona receptorilor auditivi şi are conexiuni cu majoritatea sectoarelor cerebrale inclusiv amigdala (partea anterioară a lobului temporal) care mediază intrările de semnal din lobul temporal către alte centre (focare) cerebrale.
Aceste conexiuni suferă modificări la nivel de potenţial electrochimic al membranei ceea ce face să coboare nivelul. Atunci când pragul pentru acţiunea potenţială este coborât pot apare tulburări convulsive în special dacă stimularea este repetată insitent. Acest fapt permite accesul semnalului senzorial pentru descărcare în centrii cu scopul activării sitemului autonom fapt ce nu ar fi posibil în condiţii obişnuite. Aceste modificări pot da naştere la praguri scăzute pentru convulsii sau la o instabilitate comportamentală. Dispoziţia labilă se presupune că este asociată într-o oarecare măsură cu deteriorarea lobului temporal medial.

FACTORI DE CORELAŢIE
Labilitatea emoţională poate apare datorită a numeroase situaţii, de altfel enunţate în DSM-IV:
» tulburare bipolară;
» tulburare ciclotimică;
» tulburare de personalitate bordeline;
» tulburare de personalitate histrionică;
» sindrom de personalitate organică;
» intoxicaţie alcoolică, cu sedative, hipnotică sau cu anxiolitice.
De asemenea, poate apare în tulburarea de alimentaţie, în tulburarea disforică cu fază terminală luetică, scleroză multiplă şi epilepsie.
Drogurile pot genera modificări de dispoziţie ca efecte secundare. De exemplu, o schimbare rapidă de dispoziţie, poate fi corelată direct cu administrarea de steroizi exogeni, în special atunci când regimul se constituie într-o terapie cu corticosteroizi.
În literatura de specialitate (Weddington şi Banner) s-a înregistrat un caz în care metaclopramida, un antagonist al dopaminei ce stimulează evacuarea gastrică prin eliberarea acetilcolinei şi sensibilizarea muşchilor din zona gastrică pentru stimulare induce disforie, insomnie, şir ideativ accelerat şi labilitate a afectelor la acei pacienţi ce au fost trataţi pentru hiccups. De asemenea, aceste droguri accelerează prolactina serică, care poate fi responsabilă de modificările de dispoziţie.
Levy şi Remick, într-o discuţie asupra factorilor etiologici posibili la subiecţi ce au înregistrat frecvente sau rapide modificări de dispoziţie, au inclus ca posibile cauze modificările rapide şi frecvente în schema de medicaţie, medicaţie necorespunzătoare sau aderenţă erotică sau, modificări induse de antidepresive triciclice.
Labilitatea dispoziţiei asociată cu alte disfuncţii ale sistemului nervos central îngreunează suficient corelarea cu o anumită cauză.
Labilitatea emoţională a fost evidenţiată în tulburări în care zona directă de patologie nu a fost identificată.
Alcoolismul, în special la vârstnici poate induce labilitate emoţională însoţită de confuzie, depresie şi alte simptome. În demenţa senilă, există o corelaţie directă între „incontinenţa” afectivă (pierderea controlului expresiei emoţionale), labilitatea de afect şi atrofia cerebrală.
Deşi au fost descrise aspecte ale patologiei asociate cu modificări specifice în sfera afectului, totuşi identificarea emoţiilor depinde şi de alţi factori. De exemplu, expresia emoţională afişată facial depinde de funcţionarea corectă a traseului de la cortexul frontal către nucleul cerebral şi de la bransteim către muşchii faciali care controlează expresia. Autodescrierea emoţiilor depinde de funcţionarea (intactă) corticală şi de funcţiile vorbirii.
Starea de vigilenţă este determinată prin stimularea de către sistemul activator reticulat şi necesită un anume grad de conştientizare a stimulilor.
De asemenea, o alterare intervenită în activitate legată de afect implică multe trasee neurologice. Cercetările realizate asupra ritmului circadian au identificat aspecte ale legăturii dintre ritmului circadian şi starea de dispoziţie. Se cunosc două subtitluri ciclice ale tulburărilor de dispoziţie:
· ciclul rapid din boala bipolară;
· tulburare afectivă sezonieră.
Unele simptome clasice ale depresiei vin să indice dereglările de ritm – variaţiile diurne, trezirea dis-de-dimineaţă şi alterarea obiceiului somn – veghe.
Experimentele de izolare (Ryan L., Montgomery) în care sunt suprimaţi toţi factorii exteriori ce pot deregla ritmurile biologice, au redus simptomele depresive şi alterarea dispoziţiei.
Factorii psihosociali, care includ convingerile asupra a ceea ce constituie expresii emoţionale şi expectaţiile de rol social acceptate influenţează într-o oarecare măsură modul în care se vor manifesta sentimentele. În plus, un mediu suprastimulant poate accentua labilitatea emoţioanlă. Stimularea excesivă poate veni din coabitarea cu prea multe persoane, în special după o perioadă de timp, din existenţa într-un mediu nefamiliar, din cauza unui zgomot mare, din argumentaţii sau conflicte, sau chiar din expresiile emoţionale ale altora.
În lucrarea, „EXPRESSED EMOTION AND DEPRESSION: INTERACTIONS BETWEEN PATIENTS AND HIGH- VS. LOW-EXPRESSED-EMOTION SPOUSES”, Hooley (1986) expune o asociere între nivelele ridicate ale emoţiei partenerilor subiecţilor şi comportamentul inexpresiv al subiecţilor.
Evaluare: autori ca, Rappaport, Schafer, Murray, susţin că s-ar putea evidenţia cu ajutorul probei TAT, semne patologice printre care labilitatea afectivă.
Mediul suprastimulant poate deveni o problemă specială pentru un subiect predispus la labilitate emoţională (e.g. tulburare bipolară) şi care, de asemenea, înregistrează un anumit deficit cognitiv care deteriorează raţionamentul deasupra stimulării optime.

CARACTERISTICI
Comutările de pscilaţie bruscă a dispoziţiei constituie indicatori cu relevanţă pentru labilitatea emoţională. Subiectul alternează între expresiile emoţionale de genul râsete şi ţipete, retragere şi implicare socială, ostilitate, iritabilitate, furie şi sarcasm oscilând cu docilitate. Datorită schimbării emoţionale, subiectul exprimă preocupare asupăra aspectelor imprevizibile şi pierderii controlului. Mai mult, subiectul poate fi inconştient de caracterul inadecvat al expresiilor sale emoţionale cât şi de efectul acestora asupra altor persoane.
PROCESUL DE ÎNGRIJIRE
Evaluarea
Răspunsurile emoţionale se învaţă în situaţiile de mediu, care reflectă norme culturale necesare în afişarea expresiei acceptate şi adecvate.
Atunci când sunt afişate emoţii brusc modificate şi alternate şi acestea într-o manieră deplasată dincolo de normele sociale stabilite, se impune evaluarea psihologică a acelui subiect. Procedura de evaluare include identificarea factorilor etiologici ce se pot dovedi responsabili de labilitatea emoţională cât şi modalităţile în care mediul poate contribui la exacerbarea labilităţii. În plus, evaluarea se centrează pe capacitatea subiectului de a aprecia efectul comportamentului său asupra celorlalţi.
Obiectivele subiectului şi intervenţia terapeutică
Administrarea medicaţiei constituie pilonul principal al intervenţiei asupra labilităţii emoţionale a unei persoane. Categoriile majore de medicaţie ce pot altera stările de conştiinţă induc pasivitate şi activitate motorie redusă, anxietate. Aceste grupe de medicaţie pot fi folosite singure sau în combinaţie prin recomandarea medicului specialist în psihiatrie. Explicarea şi informarea subiectului asupra procedurii acţiunilor medicaţiei administrate cât şi a efectelor adverse pot înlesni subiectului înţelegerea importanţei medicaţiei în menţinerea unei stări de control. În schimb, subiectul care manifestă un sentiment accentuat de control poate fi menajat în a i se explica procedura.
Ca întotdeauna, pentru a-i asigura subiectului un sentiment de securitate, de echilibru, personalul medical trebuie să întreţină o relaţie consistentă ce are la bază îngrijirea, preocuparea şi so stare de speranţă ceea ce va induce subiectului sentimentul de siguranţă în mediu.
Prin asigurarea mediului se urmăreşte reducerea stimulărilor cât şi dezvoltarea anumitor limite. Stresorii de natură psihologică şi fiziologică trebuie reduşi la o dimensiune acceptabilă. Sentimentul de control al subiectului poate fi abordat prin oferirea de instrucţiuni de comportament adecvat. Controlul mediului este la fel de important şi pentru ceilalţi pacienţi care pot dezvolta o anxietate generală indusă de comportamentul imprevizibil al subiectului care trăieşte şi declanşează o labilitate emoţională. Este foarte important ca aceşti pacienţi să fie conştienţi de faptul că personalul medical supraveghează problema şi controlează situaţia.
Pentru a încuraja subiectul care manifestă capacitate cognitivă în a conştientiza modificările emoţionale cât şi consecinţele acestora pe plan personal şi social, psihologul conferă subiectului ocaziile de a-şi examina obiceiurile şi eectele lor nesatisfăcătoare.
Prin încurajarea subiectului de a se implica, de a relaţiona în mod non-competitiv cât şi prin explorarea implicării în diferite situaţii, psihologul şi echipa sa terapeutică devin un factor activ în procesul de colaborare prin care se asistă subiectul în dobândirea auto-conştientizării relaţionării cu ceilalţi. Astfel, se încearcă diminuarea răspunsurilor potenţial negative. Subiectul este încurajat:
- să-şi asume responsabilitatea pentru comportamentul exprimat şi pentru acţiunile derulate;
- este încurajat să-şi modifice convingerile care nu au un fundament real şi,
- este încurajat să-şi expună sentimentele şi să-şi discute sentimentele în loc să se lase pradă acţiunii lor.

În realizarea planului de abordare a subiecţilor a căror labilitate emoţională continuă, psihologul şi echipa sa,
- analizează cu subiectul resursele disponibile pentru atenuarea factorilor stresori,
- analizează trebuinţele,
- îi eliberează pe ceilalţi de problemele ce se pot lega de expresia emoţională,
- învaţă despre relaţia de cunoaştereşi despre sentimente,
- învaţă modalităţi alternative de exprimare a sentimentelor.
Schema de tratament poate include:
» informarea despre medicaţia necesară în menţinerea echilibrului emoţional şi a homeostaziei,
» necesitatea asistenţei specializate,
» tehnici de asigurare a unui stil de viaţă sănătos.
Eficienţa îngrijirii medicale şi psihologice poate fi evaluată prin dimensiunea la care s-au redus frecvenţa şi intensitatea expresiei emoţionale. Alte elemente de măsurare includ:
Ø acceptarea limitelor verbale şi de mediu,
Ø participarea adecvată în interacţiunea cu ceilalţi,
Ø gradul de adecvare a expresiilor emoţionale,
Ø identificarea alternativelor de control emoţional.

Rezumat
Emoţiile labile sunt asociate cu sentimente şi comportamente dominate de fluctuaţii de dispoziţie.
Factorii de corelare includ aspecte neurologice, hormonale, chimice, de mediu, traumatice şi stresori patologici şi influenţe culturale şi psihosociale care se inter-relaţionează pentru a induce un dezechilibru în homeostazie.
Caracteristicile definitorii constau în comportamente şi stări de dispoziţie ce indică o expresie emoţională variabilă şi schimbătoare.
Procesul de îngrijire implică:
- evaluarea relaţiei stresorilor,
- dezechilibrele pentru care reacţionează subiectul,
- asigurarea stării de siguranţă,
- conştientizarea de către subiect a impactului expresiei emoţionale asupra sinelui şi a celorlalţi,
- capacitatea de a modifica comportamentul atunci când expresiile emoţionale depăşesc în amplitudine situaţile obişnuite.
Prioritatea în intervenţiile terapeutice sunt asigurarea stării de siguranţă pentru subiect cât şi bunăstarea celorlalţi. Capacitatea subiectului de a-şi modifica conduitele sunt identificate printr-un proces de evaluare a normelor fiziologice şi de cunoaştere.
Evaluarea expresiei emoţionale a unui subiect, a capacităţii acestuia de a-şi menţine controlul reprezintă un proces continuu.