Am putea spune că în universul actual al politicii globale coexistă două lumi ce interacţionează: o lume cu mai multe centre de decizie (constituită din actori suverani şi nonsuverani şi în care intervin supraputeri de competenţe între aceştia) şi o lume centrată pe stat, în care primordiali sunt încă actorii naţionali suverani. Problema autonomiei reprezintă forţa motrice a lumii cu mai multe centre de decizie, după cum problema securităţii constituie preocuparea fundamentală a lumii centrate pe stat. Cu toate acestea, am putea contraargumenta că, în sistemul mondial în care trăim, dobândirea sau păstrarea unor segmente importante din piaţa internaţională precupă statele în aceeaşi măsură ca dobândirea sau păstrarea integrităţii teritoriului lor. Studierea structurilor celor două lumi ale politicii mondiale vizează identificarea bazelor trecerii de la paradigma sistemului de state (realistă) la o descriere empirică[1] a noii forme de ordine mondială, chiar dacă încă incoerentă din punct de vedere structural. O variantă de abordare a noului sistem internaţional, caracteristic erei postindustriale/ informaţionale ar fi includerea sistemului centrat pe stat într-un univers mai cuprinzător, de “regimuri internaţionale”[2] bazate pe o serie de norme, principii, reguli şi proceduri stabilite pe domenii şi probleme specifice, pentru orientarea interacţiunilor dintre toţi actorii care au interese în direcţii precis determinate. Un astfel de sistem plasează statele, organizaţiile nonguvernamentale şi societăţile transnaţionale în acelaşi cadru analitic, considerându-se că ele intră în relaţii de interacţiune, datorită faptului că sistemul de state este suficient de flexibil pentru a permite funcţionarea acestor structuri. Desigur, se poate opina şi că elaborarea unei noi paradigme privind acest regim postinternaţional a fost deja compromisă, din moment ce cele două lumi coexistă, fiind imposibilă o desprindere totală de sistemul centrat pe stat. Totuşi, nu cumva sistemul de state se află deja într-un proces de decădere, iar coexistenţa celor două lumi ale politicii mondiale este doar o etapă tranzitorie în evoluţia către o “guvernare globală“? Faptul că statele au ajuns să-şi împartă autoritatea asupra cetăţenilor şi capacitatea de a dispune de totalitatea lor, cu organizaţiile regionale sau internaţionale (transfer de suveranitate “în sus”), dar şi cu autorităţile substatale sau subnaţionale (transfer de suveranitate “în jod”), într-o asemenea măsură încât conceptul de “autoritate statală“, încetează, în multe situaţii, să mai fie aplicabil, ne sugerează o analogie cu organizarea politică a Evelui Mediu. Se ştie că graniţele naţionale au ca fundament teoretic principiul teritorialit”ăţii, caracteristic epocii moderne (perioada secolelor XVII-XIX). In era postmodernă a economiei electronice în reţea, care se prefigurează la orizontul secolului XXI, va mai fi relevant acest criteriu geografic0statal ca bază de organizare şi control pentru activitatea actorilor internaţionali nonsuverani? Opinăm că, dintr-o perspectivă metaforică, viitorul postmodern ca semăna, poate, din multe puncte de vedere, cu perioada Evului Mediu, când structura politică nu coincidea cu teritoriul geografic al statelor, iar graniţele statale erau difuze, reprezentând o proiecţie conjuncturală a puterii şi nu o arie de exercitare a suveranităţii de stat. Deşi analogia cu epoca medievală poate părea puţin forţată, ea este valabilă dacă admitem faptul că graniţele statale actuale devin tot mai permeabile şi chiar inutile în faţa integrării transnaţionale şi a comunicaţiile electronice globale. Spre deosebire de Evul Mediu însă, relaţiile internaţionale se dezvoltă mai degrabă în reţea decât ierarhic, indivizii şi organizaţiile de toate tipurile fiind integraţi la nivel mondial în reţele complexe. Aceasta constituie o provocare prin faptul că, în organizarea autorităţii, atât oamenii politici, cât şi managerii companiilor private trebuie să facă faţă unui nou sistem de concurenţă - între actori suverani şi nonsuverani, între pieţe geografice naţionale şi pieţe electronice globale, între politicile naţionale şi politica globală -, ceea ce sporeşte constrângerile asupra suveranităţii statale, punând în discuţie însuşi criteriul teritorialităţii ca fundament al exercităţii autorităţii politice şi a controlului economic.
Astfel, în contextul globalizării, importanţa actorilor este determinată de capacitatea lor de a iniţia şi spriji acţiuni pe plan internaţional, şi nu de statutul lor juridic sau de suveranitatea lor. Din acest pu nct de vedere, o mulţime de entităţi (state, organizaţii internaţionale, societăţi transnaţionale, organizaţii nonguvernamentale, grupuri etnice, sindicate etc.) funcţionează ca actori internaţionali cu o largă autonomie în sistem.
Indicatorul cel mai relevant pentru gradul ridicat de autonomie de care se bucură actorii în sistemul internaţional postindustrial, este proliferarea societăţilor transnaţionale (STN). Dacă până în secolul XIX, comerţul internaţional se desfăşura interfirme, sub steagul ţării lor de provenienţă, - de regulă, o putere colonială -, astăzi este tot mai deschis, mai liberalizat şi se extinde dincolo de autoritatea politică a guvernelor naţionale. Sistemul economiei de piaţă nu numai că s-a generalizat, ci a înlocuit comerţul mondial prin “legarea” între ele a tranzacţiilor internaţionale. Societăţile transnaţionale sunt mari companii care desfăşoară, în mod constant şi simultan în mai multe ţări, activităţi de producţie şi desfacere de bunuri şi servicii. Impreună cu filiale sale, societatea-mamă alcătuieşte o entitate cu vocaţie internaţională al cărei unic scop constă în alocarea eficientă a resurselor în vederea obţinerii unor performanţe economice superioare, reflectate în profituri ridicate şi stabilie. Acest mod de organizare a STN-urilor în mari sisteme integrate transfrontaliere le asigură o serie de avantaje competitiţionale cum ar fi: substituirea factorilor de producţie în orice punct de pe glob, orgaanizarea şi controlul pieţelor de desfacere, transferul de resurse în funcţie de necesităţile şi oportunităţile existente între filialele din diferite ramuri şi/sau zone. Potrivit raportului anual UNCTAD din 1996, rata investiţiilor străine directe a crescut de trei ori comparativ cu cea a comerţului mondial şi de patru ori în raport cu PIB-ul mondial, 53.000 de societăţi transnaţionale desfăşurau activităţi în toată lumea prin cele 460.000 de filiale, deţinând 1/3 din produsul mondial brut şi având o cifră de afaceri anuală de 6000 de miliarde de $. Totalul salariaţilor direcţi ai STN se cifrează, în prezent, la aproximativ 70 de milioane de persoane (60% în societăţile-mamă, restul la filiale), iar dacă socotim şi persoanele angajate indirect în activitatea transnaţionalelor, cifra salariaţilor depăşeşte 150 de milioane. Vânzările din 1996 ale General Motors depăşeau cu mult PIB-ul unor ţări mediu dezvoltate ca Turcia sau Danemarca, în timp ce Royal-Dutch Shell a înregistrat o cifră de afaceri care depăşea PIB-ul Norvegiei şi al Poloniei la un loc. Totodată, marile STN-uri sunt legate de marile capitaluri bancare şi financiare, deţinând ele însele o mare pondere în capitalul financiar internaţional. Dacă avem în vedere şi tendinţa actuală a acestor societăţi de a realiza concentrări economice dincolo de barierele regionale ale grupărilor internaţionale integraţioniste, - UE sau NAFTA – prin mari fuziuni şi achiziţii ce au avut loc, în 1998, între “coloşi transnaţionali” cum ar fi Deimler Benz cu Chrysler sau Deutche Bank cu Citybank), putem avea o imagine completă asupra forţei pe care o reprezintă STN în sistemul internaţional actual.
Existenţa acestor societăţi şi globalizarea pieţelor se intercondiţionează reciproc. Anumite ramuri industriale, cum ar fi cea farmaceutică, aerospaţională sau microelectronică, au sisteme economice şi tehnice care sunt, prin natura lor globale şi transced cadrul naţional. Cu toate că STN-urile se situează între juridicţii concurente, care se cred fiecare îndreptăţite să-şi exercite asupra lor autoritatea economică, decizia privind adâncirea integrităţii producţiei sau păstrarea divizării economice globale nu mai este de competenţa Congresului S.U.A., Parlamentului european sau a Dietei japoneze, pentru simplu motiv că economia globală nu este o proiecţie a ierarhiei de putere din sistemul politic internaţional, ci o consecinţă obiectivă a unei dezvoltăţi tehnologice fără precedent. Prin însăşi natura organizării lor interne, marile societăţi transnaţionale, sunt capabile să eludeze legislaţiile fiscale naţionale, STN practică foarte des comerţul între filiale, acestea din urmă fiind amplasate, în funcţie de interesele firmei-mamă, în ţări cu o rată de impozitare a profitului mai mică sau în ţări care au o piaţă internă activă, dar o legislaţie vamală prohibită pentru importuri şi care poate fi evitată doar prin efectuarea de investiţii directe.
În epoca actuală a informatizării, graniţele statale devin tot mai permeabile pentru fluxurile materiale şi financiare ce pot fi transferate electronic instantaneu de pe o piaţă pe alta. Cel mai important flux al informaţiei se desfăşoară pe piaţa financiară internaţională a cărei cifră zilnică de afaceri se situează în jurul a 1.000 miliarde $. Această piaţă constă, practic, în milioane de computere din toată lumea conectate la o singură reţea care asigură derularea tranzacţiilor prin transmiterea cu viteza luminii a unor impulsuri electronice. In faţa acestui fenomen, graniţele naţionale îşi pierd semnificaţia şi rolul de construcţii instituţionale: astăzi spunem că principalele centre ale lumii sunt Londra, New York sau Tokyo şi nu Marea Britanie, Statele Unite sau Japonia, pntru simplul motiv că cele trei ţări nu sunt relevante pentru piaţa financiară internaţională ca entităţi pe criteriul geografic sau al autorităţii politice şi economice. Guvernele naţionale îşi văd astfel serios limitată capacitatea de a proteja cursul monedelor lor naţionale în faţa fluxurilor financiare electronice de pe o piaţă globală.
În ceea ce priveşte fluxurile comerciale reale (comerţul cu bunuri şi servicii), ca urmare a integrării internaţionale a producţiei, cea mai mare parte a acestora se desfăşoară în prezent intrafirmă, în detrimetrul comerţului mondial interfirme. Ierarhia administrativă a firmelor a înlocuit piaţa ca tip de organizaţie economică internaţională. Numeroase STN sunt implicate în prezent în reţele complexe de alianţe şi acorduri de cooperare. Desigur, aceste legături interfirme sunt total dependente de integrarea prin informaţie electronică şi comunicaţie prin satelit. In consecinţă, se mai poate aplica conceptul de “ţară de provenienţă“ sau de “ţară gazdă“ pentru o alianţă ca, de pildă, cea constituită de IBM – Toshhiba – Siemens în vederea dezvoltării unei noi generaţii de semiconductori?
Astăzi, globalizarea economică şi autoorganizarea societăţii a exclus multe din atribuţiile statale, ceea ce reclamă însă o cât mai urgentă definire a noilor atribuţii ale autorităţii suverane care, datorită contextului realităţilor de astăzi şi impactului mare asupra indivizilor, nu pot fi abordate decât dintr-o perspectivă statală. Dilema privind gradul de autonomie a actorilor nonsuverani este complicată, prin faptul că membrii unui sistem sau subsistem au roluri şi subsisteme proprii, care le pot impune obligaţii ce diminuează sprijinul din partea statelor. Societăţile transnaţionale mari au preluat deja o mare parte din atribuţiile tradiţionale ale statului în domeniul politicilor sociale[3]. În dorinţa lor de a crea în rândul angajaţilor proprii un sentimentul de apartenenţă la numele de marcă, de "cetăţenie a corporaţiei”[4], care să transceadă identitatea naţională a fiecărui individ, STN-urile (în special cele americane) depun eforturi pentru a nu fi percepute doar ca o prelungire a politicii guvernului din ţara în care îşi au sediul central. Ele vizează integrarea pieţelor şi a producţiei la nivelul întregii planete şi, în consecinţă, acţionează pentru ca loialitatea faţă de corporaţie să o surclaseze pe cea faţă de statul naţional. Numele de marcă a STN-urilor, întipărite în subconştientul şi obiceiurile de consum ale indivizilor de pe tot globul, reprezintă ceea ce, pentru state, este drapelul naţional.
Nu numai angajaţii proprii sunt vizaţi în acest proces, ci toate categoriile: guvernelor naţionale li se promite o creştere economică sigură prin producţia filialelor STN de pe teritoriul lor; managerilor de filiale sau acţionarilor din ţările în care se implantează, STN le deschid perspective de afaceri pe care pieţele naţionale nu pot să le asigure; consumatorilor de pe pieţele naţionale din lumea întreagă, prin deviza “Democraţia de consum este mai importantă decât democraţia politică!”. Li se sugerează ideea că numai consumul este cheia fericirii şi doar corporaţia globală le oferă produsele care fac ca viaţa să merite să fie trăită. Toată această campanie, vizând identificarea individului cu un anumit produs al companiei sau cu un anumit mod de viaţă ce presupune consumul acestuia, este hotărâtoare pentru materializarea viziunii proprii a STN-urilor asupra unei lumi fără frontiere, în care noţiunea de loialitate faţă de un anumit stat devine inutilă.
În concluzie, globalizarea face ca realităţile interne ale fiecărei ţări să includă, în mod inevitabil şi o componentă internaţională iar sfera de acţiune a statelor să se îngusteze tot mai mult datorită delimitării tot mai difuze dintre politica internă şi cea internaţională. În mod paradoxal însă, această limitare a sferei de acţiune şi a competenţelor statului în problemele interne ca urmare a creşterii interdependenţelor internaţionale a constituit şi o sursă a lărgirii competenţei acestuia în asemenea probleme. Vulnerabilitatea statului naţional faţă de procesele şi interdependenţele globale va antrena şi o creştere corespunzătoare a controlului intern exercitat de stat: astfel, pentru a contracara influenţele negative ale internaţionalizării pieţelor asupra economiilor lor naţionale, statele au creat instituţii şi au adoptat politici ce măresc capacitatea lor de intervenţie în fluxul intern de bunuri, servicii şi capitaluri, coordonarea controlului intern cu evoluţiile externe fiind o primă condiţie a statului modern. În faţa unei lumi globalizate, competenţa statelor creşte şi, în acelaşi timp, s erestrânge, fiecare proces evoluând în funcţie de celălalt, pe măsură ce dinamica vieţii globale intensifică atât tendinţele centralizatoare, cât şi pe cele descentralizatoare. Tendinţele existente în sistemul internaţional nu prefigurează nici înlocuirea statului cu forme noi de organizare şi nici o creştere a rolului conducător al statului în viaţa societăţilor. Mai degrabă este probabil ca, într-un viitor previzibil, statele să supravieţuiască şi să-şi păstreze legitimitatea, într-o măsură care să le permită menţinerea structurilor lor fundamentale şi întreprinderea unor acţiuni colective modelate în funcţie de influenţa forţelor interne şi externe cu care interacţionează.
Bibliografie.
1. Barnett, R., Muller RE., Global reach. Touchstone, 1994.
2. Stopfard JM., Strange S., Rival states, rival firms. Cambridge University Press., 1991.
3. Rosenau J., Turbulenţa în politica mondială. Ed. Academiei, 1991.
4. Thurrow L., The future of capitalism: how do firms shape tommorow world. 1996
[1] Lewis H.Lapham – Netebook: Leviathan in trouble – Harper’s/september 1985;
[2] W.Streeck, P.Schmitter – Private interest Gouvernment: beyound markets and states, 1985; Sage.
[3] În toate ţările în care deţine filiale proprii, Kodak asigură angajaţilor săi, sisteme de asigurări medicale; IBM, creşe, grădiniţe şi cluburi de vacanţă cu circuit închis; du Pont servicii de consiliere psihiatrică, iar Reynolds Tobacco a construit chiar instituţii de cult religios pentru salariaţii companiei;
[4] Managerul general al companiei Nestle a elaborat, în urmă cu aproape două decenii, prima strategie de acest tip care viza crearea “cetăţeniei Nestle”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu