Autor: Ralph C. Bryant,
Senior fellow în cadrul programului Brookings Economic Studies.
Lucrarea sa, International Coordination of National Stabilization Policies, reprezintă unul din studiile pentru proiectul de integrare a economiilor naţionale.
La finele secolului XX, există două aspecte ce caracterizează structura economică şi politică mondială.
Primul, lumea este şi va fi, pentru viitorul apropiat, organizată politic în naţiuni-state cu guverne suverane.
Al doilea aspect, accentuarea integrării economice între naţiuni a condus la erodarea diferenţelor dintre economiile naţionale şi la “subminarea” autonomiei guvernelor naţionale, tendinţă ce nu manifestă semne că s-ar opri.
Interdependenţa economică internaţională a îmbunătăţit în mod semnificativ standardele de viaţă ale multor naţiuni şi, promite beneficii ulterioare consideabile. Puternica competiţie dintre suveranitatea politică naţională şi accentuarea integrării economice transfrontaliere pot genera tulburări majore dacă politicile naţionale şi cooperarea internaţională sunt coordonate defectuos.
Accentuarea integrării economice mondiale.
Modificările profunde în câmpurile tehnologiei, social şi cultural au adus naţiunile lumii mult mai aproape una de cealaltă prin reducerea distanţei economice efective dintre acestea. Aceleaşi mijloace magice de transport şi comunicare ce facilitează şi ieftineşte costurile companiilor din Ohio pentr a transporta mărfuri în California, pentru rezidenţii din Marsilia care doresc să-şi viziteze rudele din paris şi, pentru investitorii din Hokkaido să le permită tranzacţii la bursa din Tokyo, accelerează de asemenea producţia, migraţia şi fluxul de capital între naţiuni şi continente. Ca efect, tehnologia produce contractarea planetei.
Consumurile şi producţiile cresc dincolo de potenţialul profitabil al schimbului internaţional şi al oportunităţilor economice transfrontaliere. Bunurile, vacanţele în străinătate şi investiţiile finanaciare străine păreau ceva exotic dar astăzi au devenit un lucru banal.
Tehnologia comunicaţiilor a intensificat activitatea financiară. Computerele, dispozitivele de comutaţie şi sateliţii de telecomunicaţii au redus costurile transmisiei internaţionale de informaţie, de confirmare a tranzacţiilor şi de plată a acestora. Cu 40 de ani în urmă, schimburile cu străinătatea, sub aspectul vânzării şi cumpărării, puteau fi realizate doar pe parcursul a câtorva ore de întâlniri de afaceri pe ora zonei părţii iniţiatoare. Astăzi, bănci puternice îşi transferă managementul către punctele lor de schimb, situate peste tot în lume, de la o filială la alta, afaceri ce se încheie cu mult înainte de apusul soarelui.
Politicile guvernamentale au întărit efectele tehnologiei. Înainte de cel de-al doilea război mondial, naţiunile ridicau “garduri de separaţie” la graniţele lor – taxe pe deplasarea bunurilor de fabricaţie internaţională, restricţii directe pe import-export şi, control pe schimburile financiare dintre rezidenţii străini şi cei ai statului. Efectul a fost reducrea tranzacţiilor transfrontaliere, uneori chiar eliminarea acestora. Utilizarea cu stăruinţă a acestor poltici, în special în timpul anilor 1930, este considerată astăzi ca fiind aspecte ale pronfuzimii şi dimensiunii marii recesiuni.
După război, majoritatea guvernelor naţionale au început, uneori unilateral, adesea în colaborare, să elimine acele garduri, să astupe gropile dintre ele iar uneori să-şi împartă lucrurile. Negocierele internaţionale sub auspiciile GATT (General Agreement on Trade and Tariffs) ca de exemplu, Runda Kennedy din 1960, Runda Tokyo din 1970 şi mult mai recent, negocierele repurtate în Runda Uruguay, semnate în aprilie 1993, constituie unele dintre exemplele clare a eliminării barierelor în producţia de bunuri. Chiar dacă par litigioase şi doar parţial reuşite, negocierele GATT, au redus marcant restricţiile la frontieră pentru bunuri şi servicii.
Barierele din afara tranzacţiilor financiare au fost eliminate ulterior şi cu mai puţine efecte dramatice. Cu toate acestea, graficele fluxului de capital din 1990, în special dintre ţările industriale, au fost mult mai puţin importante şi de o mai mică anvergură decât în anii ’50.
Evoluţia recentă doar în tehnologie va conduce în mod substanţial la integrarea unei economii mondiale, pe măsura eliminării barierelor. Doar împreună, două părţi se pot consolida una pe cealaltă şi să transforme în mod profund economia mondială.
Schimbările din guvernele naţionale.
Pe măsură ce naţiunile lumii îşi construiesc împreună o economie prorpie, structura politică mondială se va schimba de asemenea într-o manieră semnificativă. De la al II-lea Război Mondial, numărul naţiunilor-stat a crescut rapid iar puterea politică s-a difuzat în linii mari între ele. Accentuarea naţionalismului iar în unele zone, exacerbarea tensiunilor etnice au însoţit întărirea pluralismului politic.
În iulie 1944, la conferinţa de la Bretton Woods, au participat doar 44 de naţiuni care au constituit Fondul Monetar Internaţional (FMI). La finele anului 1970, FMI avea 118 naţiuni-membre, la mijlocul anilor ’80 erau 150, în decembrie 1993 era 178. O mare parte a acestei evoluţii reflectă colapsul colonializării. În timp ce multe naţiuni ale acestor zile sunt mici şi cântăresc foarte puţin din perspectivă individuală, totuşi, într-o economie mondială, influenţa prin însumare este considerabilă iar interesele lor nu pot fi chiar aşa uşor ignorate.
Pe parcursul anilor, SUA şi-a pierdut treptat hegemonia politică şi economică. Imediat după cel de-al II-lea război mondial, SUA singură obţinea mai mult de 1/3 din producţia mondială. La începutul anilor ’90, rezultatele SUA s-au clasat pe locul 5. De asemenea, influenţa politică şi economică a puterilor coloniale s-a impus în timp ce naţiuni semnificative din punct de vedere economic, precum Japonia, Coreea, Indonezia, China, Brazilia, Mexic, s-au dezvoltat. Lumea, odată dominată de una sau de câteva naţiuni s-a supus unei conduceri în care puterea şi influenţa economică este divizată în întregime.
Îngrijorarea şi prognozele pentru modificările fundamentale în economiile de altădată, cu planificare centralizată au constituit alte forţe radicale dee transformare a politicii mondiale. Guvernele, care ani îndelungaţi au încercat să-şi izoleze economiile, astăzi, încearcă să adopte reforme pliate pe principiile capitalismului vestic. Pentru a avea suuces, aceste economii naţionale tind din ce în ce mai mult să se integreze în economia mondială. Alinierea politică şi economică în rândul naţiunilor industrializate din vest, le va forţa să se adaptaze.
Dilema politicilor naţionale
Din nefericire pentru liniştea politicienilor naţiunilor, interacţiunea dintre tendinţele de abordare a integrării economice şi accentuarea pluralismului politic., tind să genereze o disonanţă. Fiecare tendinţă a exacerbat o discrepanţă între structurile economice şi politice ale lumii. Domeniile de pieţe economice coincid din ce în ce mai puţin cu jurisdicţia guvernelor naţionale.
Atunci când gardurile ridicate la frontierele naţiunilor erau înalte, guvernele şi cetăţenii puteau distinge cu uşurinţă între politicile “internaţionale” şi cele “interne”. Politicile internaţionale abordează barierele la frontieră (ex: tarifele) sau evenimentele de dincolo. Politicile interne implică tot ceea ce aparţine interiorului frontierelor – de exemplu – competiţia şi regulile antitrust, puterea corporaţiei, standardele producţiei, siguranţa muncitorului, reglementări şi supravegherea instituţiilor financiare, protecţia mediului, impozitarea şi bugetul guvernului. Politicile interne au fost tratate sub semnul conservării suveranităţii, ele au fost determinate de preferinţele cetăţenilor naţiunii şi a instituţiilor sale politice, indiferent de efectele generate asupra altor naţiuni.
Totuşi, odată cu integrarea economică, distincţiile intervenite în politicile interne ale naţiunii, cândva neglijate, şi-au accentuat interesul pentru validare internaţională. Astfel, guvernele naţionale şi negocierele internaţionale, s-au confruntat în spatele graniţelor cu numeroase obiective ale integrării profunde. De exemplu, dacă ţara A permite producătorilor să emită aer şi ape poluate indiferent dacă ţara B nu procedează astfel, companiile care utilizează metode de producţie poluante vor descoperi că este mai ieftin de produs în ţara A. Producătorii din ţara B intraţi în competiţie universală cu cei din ţara A se vor plânge şi vor exercita presiuni în ceea ce priveşte standardele internaţionale ale poluării.
Multe astfel de obiective dezvoltă deja negocieri complicate de-a lungul evoluţiei Comunităţii Europene, rundei GATT Uruguay şi a acordului Nord American de Producţie liberă. Pe măsură ce trece timpul, dezbaterile asupra politicilor din interiorul graniţelor vor preocupa din ce în ce mai mult şi vor evidenţia complexitatea şi caracterul litigios al negocierilor anterioare asupra barierelor de la frontiere.
Răspândirea peste graniţe şi diminuarea autonomiei naţionale
Sursa principală de tensiune o reprezintă activităţile derulate într-o naţiune şi, a căror consecinţe economice se răsfrâng peste graniţe, afectând şi alte naţiuni. Astfel de fenomene pun în dificultate guvernele în a controla evenimentele din interiorul graniţelor.
Exemplele abundă. Lipsa reglementărilor în domeniul bancar şi al siguranţei unei naţiuni subminează capacitatea de a lucra cu reglementări şi conduce la tranzacţii frauduloase. Când o naiune poluează aerul şi apa pe care îl respiră şi o consumă o altă naţiune, aceasta devine o problemă de negociere internaţională. Ramificaţiile între pieţele financiare naţionale erodează puterea oricărei bănci centrale de a menţine condiţii monetare în mod distinct de al celorlalte ţări.
Tensiunile rezultate din problemele la frontieră şi diminuarea autonomiei poate deveni în special o problem atunci când politicile naţionale tind să fie necompetitive, ca în cazul disputei în care producătorii din ţara A emit noxe iar cei din ţara B nu. Altfel spus, dacă ţara C solicită toate bunurile, indiferent dacă sunt produse acasă sau peste hotare, pentru a îndeplini standardele de securitate sau de muncă pe care ofertanţii străini le găsesc prea costisitoare, atunci standardele ţării C se limitează efectiv sau chiar vor elimina competiţia străină pentru propria sa producţie. Ca un exemplu de acest gen, producătorii sau guvernele naţiunilor se plâng adesea că afacerile nu sunt orientate pe un “nivel adecvat”. În mod tipic, plângerile naţiunilor propun ca celelalte naţiuni să-şi adapteze politicile în sensul de a-şi modera sau chiar elimina competiţiile inegale.
Producţia internaţională este bine definită datorită diferenţelor dintre naţiuni – în ceea ce priveşte resursele naturale, capacităţile de muncă, gusturile de consum. Naţiunile produc bunuri şi servicii în care consideră că se pricep cel mai bine. Într-un sens fundamental, producţia transfrontalieră este disponibilă deoarece domeniul nu este ridicat. Când David Ricardo a dezvoltat pentru prima dată la începutul secolului 19 teoria avantajului comparativ, el s-a focalizat pe diferenţele naţionale din tehnologie sau climat. Astăzi, “diferenţele” de climat ţin adesea de social nu de planul fizic. Totuşi, teoria avantajului comparativ, abordează toate diferenţele laolaltă, şi, continuă să argumenteze că liberul trafic între naţiuni va maximiza bunăstarea mondială.
Este nerealist, dacă nu chiar pernicios să presupunem că toate naţiunile pot deveni omogene în oricare domeniu important. Presupunând că ţara A decide că este prea săracă să aibă un mediu curat şi că îi va permite producţia de bunuri ce poluează aerul local şi rezervele de apă - sau că nu-şi va asigura rapid standardele de securitate. Astfel, ea va argumenta că alte naţiuni nu ar trebui să-i impună valori ridicate pe care să se plaseze un mediu curat şi cu standarde de securitate (ca şi A, nu trebuie impusă evaluarea în raport cu alte naţiuni). Esenţa suveranităţii politice este că, rezidenţii naţionali să fie capabili să-şi ordoneze viaţa şi proprietatea în acord cu propriile preferinţe.
Care din perspective este mai interesantă? Este ţara A mai pricepută în a-şi exercita preferinţele naţionale şi în exploatarea adecvată a avantajelor comparative asupra bunurilor care sunt poluante sau periculos de produs? Sau, legitimarea problemei există pentru a justifica presiunile exercitate de alte naţiuni orientate către ţara A pentru ca aceasta să-şi modifice politicile (să-şi modifice suveranitatea naţională)?
Provocări la suveranitatea politică
În sistemul politic mondial actual, rezidenţii unei naţiuni sunt liberi să-şi selecteze propriile aranjamente politice fără vreo interferenţă din afară. Drepturile de proprietate sunt de asemenea, alocate de naţiune (“bunurile globale” precum spaţiul exterior şi bogăţiile subterane ar fi singurele excepţii). O naţiune presupune că are prin drept suveran posibilitatea să-şi aleagă modul de a dispune de proprietate.
Deşi unele naţiuni şi-au dobândit suveranitatea prin forţă în perioade de război, până de curând doar câţiva indivizi au cercetat premisele suveranităţii politice. Totuşi, astăzi, din ce în ce mai multe persoane şi grupuri – uneori chiar şi guvernele naţionale – afirmă că, în anumite circumstanţe, un anumit set de valori universale sau internaţionale trebuie să primeze preferinţelor sau politicilor anumitor naţiuni.
Grupurile ecologiste ale multor ţări, caracterizează pădurile tropicale ca fiind plămânii planetei şi ca fond genetic pentru numeroase specii de plante şi animale. Referindu-se la aceste păduri ca la un tezaur, americanii, europenii şi japonezii au atacat politicile de tăiere provocate de brazilieni, indonezieni. Altfel zis, foarte multe persoane de pretutindeni au considerat politicile de apartheid ale Africii de sud ca fiind un afront la valorile universale şi au respins ideea că, guvernul reprezintă în mod legitim majoritatea cetăţenilor naţiunii. Multe guverne naţionale s-au coalizat pentru a aplica sancţiuni economice Africii de sud.
O trăsătură comună a unor astfel de cazuri o constituie prezenţa, reală sau desemnată , prin care pot fi desemnate “eşecurile politice” sau “externalităţile psihologice”. Acei care provoacă politicile naţionale convenţionale de la aceste perspective insistă pe dreptul internaţional al comunităţii de a constrânge la exercitarea suveranităţii fiecărei naţiuni prin negocieri sau, dacă este necesar, chiar prin intervenţii în forţă.
Opţiuni pentru coordonarea unei convergenţe internaţionale
În cazul în care traficul transfrontalier este intens iar eşecurile politice sau externalităţile psihologice pot fi minore (ex: educaţia şi expediţiile de corespondenţă), guvernele naţionale înregistrează câteva pobleme provenite din accentuarea integrării în economia globală. Diversitatea naţiunilor din împrejurimi poate persista. Dar, la cealaltă extremă, pentru obiectivele în care traficul este puternic iar sensibilitatea politică este puternic accentuată, atunci diversitatea în ceea ce priveşte politicile naţionale va fi restrânsă sau pot fi chiar imposibile. Pentru astfel de obiective, politicile şi conduitele naţionale pot eventual să devină convergente către structuri comune. Dacă aceste convergenţe se dovedesc vătămătoare sau mutual benefice (“supravieţuirea celui mai bun”) va depinde de modul în care guvernele vor organiza tranziţia.
Convergenţa economică poate fi coordonată în diferite moduri. La o extremă a continuumului – practica tradiţională a secolului 20 – guvernele naţionale persistă în luarea deciziilor unilaterale, rămânând singure în competiţie pe piaţă pentru a orienta convergenţa. O abordare mult mai cooperantă, cunoscută ca recunoaştere mutuală, presupune ca guvernele să ia decizii separate iar schimbul de informaţie şi consultările cu ceilalţi să conducă la formarea reglementărilor şi politicilor naţionale. De exemplu, fiecare stat membru al UE a acceptat în multe aspecte politice, reglementări, standarde şi proceduri de certificare ale altor membri UE. Vinul sau lichiorul produs în oricare ţară UE poate fi vândut în toate cele 12 ţări membre UE în ciuda diferitelor standarde de producţie. Medicilor licenţiaţi în Franţa li se permite practica în Germania şi invers, chiar dacă procedurile de licenţiere dintre două ţări diferă.
Privind spre viitor în direcţia cooperării, guvernee îşi pot monitoriza mutual comportamentul (după cum se întâmplă în întâlnirile G7) şi să fie de acord asupra instrucţiunilor sau regulilor ce le restrâng libertatea de a-şi desemna politici independente. Cu cât manifestă mai multă ambiţie, guvernele îşi pot “coordona” prin structurare şi adaptare mutuală, cum ar fi de exemplu procedurile Organizaţiei Mondiale pentru Sănătate în ceea ce priveşte controlul bolilor transmisibile sau, în protocolul de la Montreal din 1987 pentru protejarea ozonului prin reducerea emisiilor de clorfluor carburi.
Armonizarea “standardelor regionale” sau a “standardelor mondiale”, ca în cazul acordului din 1988 realizat între băncile centrale majore pentru stabilirea unui nivel minim de capital necesar băncilor comerciale, impune încă nivele ridicate ale cooperării interguvernamentale. În fine, la cealaltă extremă a continuumului, guvernele se pot angaja în colaborări, în luarea centralizată a deciziilor. Această ultimă abordare de coordonare a convergenţei economice, prezintă doar un interes de ordin teoretic dar poate fi imaginată doar pentru mijlocul sau chiar finele decadei secolului 21.
Provocări politice ale viitorului.
Este un lucru cert că, integrarea economică impune multe provocări guvernelor naţionale. Toate aceste obiective prezintă dimensiuni economice complexe iar guvernele trebuie să înţeleagă foarte bine costurile economice cât şi beneficiile implicate, şi toate acestea înainte ca ele să-şi aleagă orientarea politicilor naţionale cât şi opţiunile cele mai adecvate pentru cooperarea cu celelalte guverne.
Fără îndoială, cele mai profunde provocări sunt de natură politică. Existenţa instituţiilor plitice în cadrul naţiunilor şi crearea instituţiilor internaţionale nu mai pot afişa în mod plauzibil sintagma “afaceri ca de obicei”.
Pentru a fi siguri, conceptul de “afiliere” conferă o bază solidă pentru reţinerea multor decizii guvernamentale la nivel naţional (sau chiar local). Pentru multe obiective funcţionale, opţiunea recunoaşterii mutuale a politicilor naţionale decise în mod separat reprezintă un apel la o abordare de prim ordin către coordonarea convergenţei internaţionale. Ca urmare, ori de câte ori este posibil, guvernele naţionale vor alege calea deciziilor descentralizate şi a recunoaşterii mutuale, vor coordona deciziile atunci când se impune şi, vor centraliza deciziile sau vor delega autoritatea către o instituţie internaţională doar atunci când recunoaşterea mutuală şi coordonarea se manifestă ca nefuncţională.
Totuşi, chiar şi cu o amplă evidenţiere asupra afilierii, guvernele naţionale trebuie să dezvolte şi să-şi dorească mai multe forme de cooperare. Un fapt şi mai important, instituţiile politice interne trebuie să evolueze în direcţii responsabile pentru integrarea în interiorul frontierei. Echilibrul rapid prin care comportamentul economic se internaţionalizează asigură adaptarea instituţiilor politice. Acest prag – datorat deficitului politic va putea fi eliminat dacă economia şi politica mondială vor evolua satisfăcător în secolul 21.
La finele secolului XX, există două aspecte ce caracterizează structura economică şi politică mondială.
Primul, lumea este şi va fi, pentru viitorul apropiat, organizată politic în naţiuni-state cu guverne suverane.
Al doilea aspect, accentuarea integrării economice între naţiuni a condus la erodarea diferenţelor dintre economiile naţionale şi la “subminarea” autonomiei guvernelor naţionale, tendinţă ce nu manifestă semne că s-ar opri.
Interdependenţa economică internaţională a îmbunătăţit în mod semnificativ standardele de viaţă ale multor naţiuni şi, promite beneficii ulterioare consideabile. Puternica competiţie dintre suveranitatea politică naţională şi accentuarea integrării economice transfrontaliere pot genera tulburări majore dacă politicile naţionale şi cooperarea internaţională sunt coordonate defectuos.
Accentuarea integrării economice mondiale.
Modificările profunde în câmpurile tehnologiei, social şi cultural au adus naţiunile lumii mult mai aproape una de cealaltă prin reducerea distanţei economice efective dintre acestea. Aceleaşi mijloace magice de transport şi comunicare ce facilitează şi ieftineşte costurile companiilor din Ohio pentr a transporta mărfuri în California, pentru rezidenţii din Marsilia care doresc să-şi viziteze rudele din paris şi, pentru investitorii din Hokkaido să le permită tranzacţii la bursa din Tokyo, accelerează de asemenea producţia, migraţia şi fluxul de capital între naţiuni şi continente. Ca efect, tehnologia produce contractarea planetei.
Consumurile şi producţiile cresc dincolo de potenţialul profitabil al schimbului internaţional şi al oportunităţilor economice transfrontaliere. Bunurile, vacanţele în străinătate şi investiţiile finanaciare străine păreau ceva exotic dar astăzi au devenit un lucru banal.
Tehnologia comunicaţiilor a intensificat activitatea financiară. Computerele, dispozitivele de comutaţie şi sateliţii de telecomunicaţii au redus costurile transmisiei internaţionale de informaţie, de confirmare a tranzacţiilor şi de plată a acestora. Cu 40 de ani în urmă, schimburile cu străinătatea, sub aspectul vânzării şi cumpărării, puteau fi realizate doar pe parcursul a câtorva ore de întâlniri de afaceri pe ora zonei părţii iniţiatoare. Astăzi, bănci puternice îşi transferă managementul către punctele lor de schimb, situate peste tot în lume, de la o filială la alta, afaceri ce se încheie cu mult înainte de apusul soarelui.
Politicile guvernamentale au întărit efectele tehnologiei. Înainte de cel de-al doilea război mondial, naţiunile ridicau “garduri de separaţie” la graniţele lor – taxe pe deplasarea bunurilor de fabricaţie internaţională, restricţii directe pe import-export şi, control pe schimburile financiare dintre rezidenţii străini şi cei ai statului. Efectul a fost reducrea tranzacţiilor transfrontaliere, uneori chiar eliminarea acestora. Utilizarea cu stăruinţă a acestor poltici, în special în timpul anilor 1930, este considerată astăzi ca fiind aspecte ale pronfuzimii şi dimensiunii marii recesiuni.
După război, majoritatea guvernelor naţionale au început, uneori unilateral, adesea în colaborare, să elimine acele garduri, să astupe gropile dintre ele iar uneori să-şi împartă lucrurile. Negocierele internaţionale sub auspiciile GATT (General Agreement on Trade and Tariffs) ca de exemplu, Runda Kennedy din 1960, Runda Tokyo din 1970 şi mult mai recent, negocierele repurtate în Runda Uruguay, semnate în aprilie 1993, constituie unele dintre exemplele clare a eliminării barierelor în producţia de bunuri. Chiar dacă par litigioase şi doar parţial reuşite, negocierele GATT, au redus marcant restricţiile la frontieră pentru bunuri şi servicii.
Barierele din afara tranzacţiilor financiare au fost eliminate ulterior şi cu mai puţine efecte dramatice. Cu toate acestea, graficele fluxului de capital din 1990, în special dintre ţările industriale, au fost mult mai puţin importante şi de o mai mică anvergură decât în anii ’50.
Evoluţia recentă doar în tehnologie va conduce în mod substanţial la integrarea unei economii mondiale, pe măsura eliminării barierelor. Doar împreună, două părţi se pot consolida una pe cealaltă şi să transforme în mod profund economia mondială.
Schimbările din guvernele naţionale.
Pe măsură ce naţiunile lumii îşi construiesc împreună o economie prorpie, structura politică mondială se va schimba de asemenea într-o manieră semnificativă. De la al II-lea Război Mondial, numărul naţiunilor-stat a crescut rapid iar puterea politică s-a difuzat în linii mari între ele. Accentuarea naţionalismului iar în unele zone, exacerbarea tensiunilor etnice au însoţit întărirea pluralismului politic.
În iulie 1944, la conferinţa de la Bretton Woods, au participat doar 44 de naţiuni care au constituit Fondul Monetar Internaţional (FMI). La finele anului 1970, FMI avea 118 naţiuni-membre, la mijlocul anilor ’80 erau 150, în decembrie 1993 era 178. O mare parte a acestei evoluţii reflectă colapsul colonializării. În timp ce multe naţiuni ale acestor zile sunt mici şi cântăresc foarte puţin din perspectivă individuală, totuşi, într-o economie mondială, influenţa prin însumare este considerabilă iar interesele lor nu pot fi chiar aşa uşor ignorate.
Pe parcursul anilor, SUA şi-a pierdut treptat hegemonia politică şi economică. Imediat după cel de-al II-lea război mondial, SUA singură obţinea mai mult de 1/3 din producţia mondială. La începutul anilor ’90, rezultatele SUA s-au clasat pe locul 5. De asemenea, influenţa politică şi economică a puterilor coloniale s-a impus în timp ce naţiuni semnificative din punct de vedere economic, precum Japonia, Coreea, Indonezia, China, Brazilia, Mexic, s-au dezvoltat. Lumea, odată dominată de una sau de câteva naţiuni s-a supus unei conduceri în care puterea şi influenţa economică este divizată în întregime.
Îngrijorarea şi prognozele pentru modificările fundamentale în economiile de altădată, cu planificare centralizată au constituit alte forţe radicale dee transformare a politicii mondiale. Guvernele, care ani îndelungaţi au încercat să-şi izoleze economiile, astăzi, încearcă să adopte reforme pliate pe principiile capitalismului vestic. Pentru a avea suuces, aceste economii naţionale tind din ce în ce mai mult să se integreze în economia mondială. Alinierea politică şi economică în rândul naţiunilor industrializate din vest, le va forţa să se adaptaze.
Dilema politicilor naţionale
Din nefericire pentru liniştea politicienilor naţiunilor, interacţiunea dintre tendinţele de abordare a integrării economice şi accentuarea pluralismului politic., tind să genereze o disonanţă. Fiecare tendinţă a exacerbat o discrepanţă între structurile economice şi politice ale lumii. Domeniile de pieţe economice coincid din ce în ce mai puţin cu jurisdicţia guvernelor naţionale.
Atunci când gardurile ridicate la frontierele naţiunilor erau înalte, guvernele şi cetăţenii puteau distinge cu uşurinţă între politicile “internaţionale” şi cele “interne”. Politicile internaţionale abordează barierele la frontieră (ex: tarifele) sau evenimentele de dincolo. Politicile interne implică tot ceea ce aparţine interiorului frontierelor – de exemplu – competiţia şi regulile antitrust, puterea corporaţiei, standardele producţiei, siguranţa muncitorului, reglementări şi supravegherea instituţiilor financiare, protecţia mediului, impozitarea şi bugetul guvernului. Politicile interne au fost tratate sub semnul conservării suveranităţii, ele au fost determinate de preferinţele cetăţenilor naţiunii şi a instituţiilor sale politice, indiferent de efectele generate asupra altor naţiuni.
Totuşi, odată cu integrarea economică, distincţiile intervenite în politicile interne ale naţiunii, cândva neglijate, şi-au accentuat interesul pentru validare internaţională. Astfel, guvernele naţionale şi negocierele internaţionale, s-au confruntat în spatele graniţelor cu numeroase obiective ale integrării profunde. De exemplu, dacă ţara A permite producătorilor să emită aer şi ape poluate indiferent dacă ţara B nu procedează astfel, companiile care utilizează metode de producţie poluante vor descoperi că este mai ieftin de produs în ţara A. Producătorii din ţara B intraţi în competiţie universală cu cei din ţara A se vor plânge şi vor exercita presiuni în ceea ce priveşte standardele internaţionale ale poluării.
Multe astfel de obiective dezvoltă deja negocieri complicate de-a lungul evoluţiei Comunităţii Europene, rundei GATT Uruguay şi a acordului Nord American de Producţie liberă. Pe măsură ce trece timpul, dezbaterile asupra politicilor din interiorul graniţelor vor preocupa din ce în ce mai mult şi vor evidenţia complexitatea şi caracterul litigios al negocierilor anterioare asupra barierelor de la frontiere.
Răspândirea peste graniţe şi diminuarea autonomiei naţionale
Sursa principală de tensiune o reprezintă activităţile derulate într-o naţiune şi, a căror consecinţe economice se răsfrâng peste graniţe, afectând şi alte naţiuni. Astfel de fenomene pun în dificultate guvernele în a controla evenimentele din interiorul graniţelor.
Exemplele abundă. Lipsa reglementărilor în domeniul bancar şi al siguranţei unei naţiuni subminează capacitatea de a lucra cu reglementări şi conduce la tranzacţii frauduloase. Când o naiune poluează aerul şi apa pe care îl respiră şi o consumă o altă naţiune, aceasta devine o problemă de negociere internaţională. Ramificaţiile între pieţele financiare naţionale erodează puterea oricărei bănci centrale de a menţine condiţii monetare în mod distinct de al celorlalte ţări.
Tensiunile rezultate din problemele la frontieră şi diminuarea autonomiei poate deveni în special o problem atunci când politicile naţionale tind să fie necompetitive, ca în cazul disputei în care producătorii din ţara A emit noxe iar cei din ţara B nu. Altfel spus, dacă ţara C solicită toate bunurile, indiferent dacă sunt produse acasă sau peste hotare, pentru a îndeplini standardele de securitate sau de muncă pe care ofertanţii străini le găsesc prea costisitoare, atunci standardele ţării C se limitează efectiv sau chiar vor elimina competiţia străină pentru propria sa producţie. Ca un exemplu de acest gen, producătorii sau guvernele naţiunilor se plâng adesea că afacerile nu sunt orientate pe un “nivel adecvat”. În mod tipic, plângerile naţiunilor propun ca celelalte naţiuni să-şi adapteze politicile în sensul de a-şi modera sau chiar elimina competiţiile inegale.
Producţia internaţională este bine definită datorită diferenţelor dintre naţiuni – în ceea ce priveşte resursele naturale, capacităţile de muncă, gusturile de consum. Naţiunile produc bunuri şi servicii în care consideră că se pricep cel mai bine. Într-un sens fundamental, producţia transfrontalieră este disponibilă deoarece domeniul nu este ridicat. Când David Ricardo a dezvoltat pentru prima dată la începutul secolului 19 teoria avantajului comparativ, el s-a focalizat pe diferenţele naţionale din tehnologie sau climat. Astăzi, “diferenţele” de climat ţin adesea de social nu de planul fizic. Totuşi, teoria avantajului comparativ, abordează toate diferenţele laolaltă, şi, continuă să argumenteze că liberul trafic între naţiuni va maximiza bunăstarea mondială.
Este nerealist, dacă nu chiar pernicios să presupunem că toate naţiunile pot deveni omogene în oricare domeniu important. Presupunând că ţara A decide că este prea săracă să aibă un mediu curat şi că îi va permite producţia de bunuri ce poluează aerul local şi rezervele de apă - sau că nu-şi va asigura rapid standardele de securitate. Astfel, ea va argumenta că alte naţiuni nu ar trebui să-i impună valori ridicate pe care să se plaseze un mediu curat şi cu standarde de securitate (ca şi A, nu trebuie impusă evaluarea în raport cu alte naţiuni). Esenţa suveranităţii politice este că, rezidenţii naţionali să fie capabili să-şi ordoneze viaţa şi proprietatea în acord cu propriile preferinţe.
Care din perspective este mai interesantă? Este ţara A mai pricepută în a-şi exercita preferinţele naţionale şi în exploatarea adecvată a avantajelor comparative asupra bunurilor care sunt poluante sau periculos de produs? Sau, legitimarea problemei există pentru a justifica presiunile exercitate de alte naţiuni orientate către ţara A pentru ca aceasta să-şi modifice politicile (să-şi modifice suveranitatea naţională)?
Provocări la suveranitatea politică
În sistemul politic mondial actual, rezidenţii unei naţiuni sunt liberi să-şi selecteze propriile aranjamente politice fără vreo interferenţă din afară. Drepturile de proprietate sunt de asemenea, alocate de naţiune (“bunurile globale” precum spaţiul exterior şi bogăţiile subterane ar fi singurele excepţii). O naţiune presupune că are prin drept suveran posibilitatea să-şi aleagă modul de a dispune de proprietate.
Deşi unele naţiuni şi-au dobândit suveranitatea prin forţă în perioade de război, până de curând doar câţiva indivizi au cercetat premisele suveranităţii politice. Totuşi, astăzi, din ce în ce mai multe persoane şi grupuri – uneori chiar şi guvernele naţionale – afirmă că, în anumite circumstanţe, un anumit set de valori universale sau internaţionale trebuie să primeze preferinţelor sau politicilor anumitor naţiuni.
Grupurile ecologiste ale multor ţări, caracterizează pădurile tropicale ca fiind plămânii planetei şi ca fond genetic pentru numeroase specii de plante şi animale. Referindu-se la aceste păduri ca la un tezaur, americanii, europenii şi japonezii au atacat politicile de tăiere provocate de brazilieni, indonezieni. Altfel zis, foarte multe persoane de pretutindeni au considerat politicile de apartheid ale Africii de sud ca fiind un afront la valorile universale şi au respins ideea că, guvernul reprezintă în mod legitim majoritatea cetăţenilor naţiunii. Multe guverne naţionale s-au coalizat pentru a aplica sancţiuni economice Africii de sud.
O trăsătură comună a unor astfel de cazuri o constituie prezenţa, reală sau desemnată , prin care pot fi desemnate “eşecurile politice” sau “externalităţile psihologice”. Acei care provoacă politicile naţionale convenţionale de la aceste perspective insistă pe dreptul internaţional al comunităţii de a constrânge la exercitarea suveranităţii fiecărei naţiuni prin negocieri sau, dacă este necesar, chiar prin intervenţii în forţă.
Opţiuni pentru coordonarea unei convergenţe internaţionale
În cazul în care traficul transfrontalier este intens iar eşecurile politice sau externalităţile psihologice pot fi minore (ex: educaţia şi expediţiile de corespondenţă), guvernele naţionale înregistrează câteva pobleme provenite din accentuarea integrării în economia globală. Diversitatea naţiunilor din împrejurimi poate persista. Dar, la cealaltă extremă, pentru obiectivele în care traficul este puternic iar sensibilitatea politică este puternic accentuată, atunci diversitatea în ceea ce priveşte politicile naţionale va fi restrânsă sau pot fi chiar imposibile. Pentru astfel de obiective, politicile şi conduitele naţionale pot eventual să devină convergente către structuri comune. Dacă aceste convergenţe se dovedesc vătămătoare sau mutual benefice (“supravieţuirea celui mai bun”) va depinde de modul în care guvernele vor organiza tranziţia.
Convergenţa economică poate fi coordonată în diferite moduri. La o extremă a continuumului – practica tradiţională a secolului 20 – guvernele naţionale persistă în luarea deciziilor unilaterale, rămânând singure în competiţie pe piaţă pentru a orienta convergenţa. O abordare mult mai cooperantă, cunoscută ca recunoaştere mutuală, presupune ca guvernele să ia decizii separate iar schimbul de informaţie şi consultările cu ceilalţi să conducă la formarea reglementărilor şi politicilor naţionale. De exemplu, fiecare stat membru al UE a acceptat în multe aspecte politice, reglementări, standarde şi proceduri de certificare ale altor membri UE. Vinul sau lichiorul produs în oricare ţară UE poate fi vândut în toate cele 12 ţări membre UE în ciuda diferitelor standarde de producţie. Medicilor licenţiaţi în Franţa li se permite practica în Germania şi invers, chiar dacă procedurile de licenţiere dintre două ţări diferă.
Privind spre viitor în direcţia cooperării, guvernee îşi pot monitoriza mutual comportamentul (după cum se întâmplă în întâlnirile G7) şi să fie de acord asupra instrucţiunilor sau regulilor ce le restrâng libertatea de a-şi desemna politici independente. Cu cât manifestă mai multă ambiţie, guvernele îşi pot “coordona” prin structurare şi adaptare mutuală, cum ar fi de exemplu procedurile Organizaţiei Mondiale pentru Sănătate în ceea ce priveşte controlul bolilor transmisibile sau, în protocolul de la Montreal din 1987 pentru protejarea ozonului prin reducerea emisiilor de clorfluor carburi.
Armonizarea “standardelor regionale” sau a “standardelor mondiale”, ca în cazul acordului din 1988 realizat între băncile centrale majore pentru stabilirea unui nivel minim de capital necesar băncilor comerciale, impune încă nivele ridicate ale cooperării interguvernamentale. În fine, la cealaltă extremă a continuumului, guvernele se pot angaja în colaborări, în luarea centralizată a deciziilor. Această ultimă abordare de coordonare a convergenţei economice, prezintă doar un interes de ordin teoretic dar poate fi imaginată doar pentru mijlocul sau chiar finele decadei secolului 21.
Provocări politice ale viitorului.
Este un lucru cert că, integrarea economică impune multe provocări guvernelor naţionale. Toate aceste obiective prezintă dimensiuni economice complexe iar guvernele trebuie să înţeleagă foarte bine costurile economice cât şi beneficiile implicate, şi toate acestea înainte ca ele să-şi aleagă orientarea politicilor naţionale cât şi opţiunile cele mai adecvate pentru cooperarea cu celelalte guverne.
Fără îndoială, cele mai profunde provocări sunt de natură politică. Existenţa instituţiilor plitice în cadrul naţiunilor şi crearea instituţiilor internaţionale nu mai pot afişa în mod plauzibil sintagma “afaceri ca de obicei”.
Pentru a fi siguri, conceptul de “afiliere” conferă o bază solidă pentru reţinerea multor decizii guvernamentale la nivel naţional (sau chiar local). Pentru multe obiective funcţionale, opţiunea recunoaşterii mutuale a politicilor naţionale decise în mod separat reprezintă un apel la o abordare de prim ordin către coordonarea convergenţei internaţionale. Ca urmare, ori de câte ori este posibil, guvernele naţionale vor alege calea deciziilor descentralizate şi a recunoaşterii mutuale, vor coordona deciziile atunci când se impune şi, vor centraliza deciziile sau vor delega autoritatea către o instituţie internaţională doar atunci când recunoaşterea mutuală şi coordonarea se manifestă ca nefuncţională.
Totuşi, chiar şi cu o amplă evidenţiere asupra afilierii, guvernele naţionale trebuie să dezvolte şi să-şi dorească mai multe forme de cooperare. Un fapt şi mai important, instituţiile politice interne trebuie să evolueze în direcţii responsabile pentru integrarea în interiorul frontierei. Echilibrul rapid prin care comportamentul economic se internaţionalizează asigură adaptarea instituţiilor politice. Acest prag – datorat deficitului politic va putea fi eliminat dacă economia şi politica mondială vor evolua satisfăcător în secolul 21.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu