Profilul psihologic al minorului – parte vătămată.

Toma Titus Daniel,
psiholog, jurist

Prin chiar natura lor, copii sunt deosebit de vulnerabili, ca victime a infracţiunilor, ei sunt mai mici şi mai slabi fizic, mai puţin dezvoltaţi intelectual şi emoţional, mai naivi. Dacă sunt victimizaţi, ei sunt mai puţin capabili să-şi articuleze experianţele şi sentimentele în „limbajul puterii”, mai puţini capabili să se apere singuri şi, în general depind de adulţii care constituie cercul lor de familie şi prieteni. Din păcate, această realitate este contrazisă de faptul că uneori chiar persoanele care-i agresează fizic, sexual sau emoţional sunt acelea care au fost plasate de natură sau care în mod natural ar trebui să-i protejeze şi să-i îngrijească : familie, prieteni şi cei cu autoritate asupra lor.
Minorul victimizat, ca sursă de informaţie pentru autorităţile judiciare ,este extrem de greu de tratat. În general, mărturiile copiilor nu pot fi considerate ca veridice decât în limite foarte restrânse.
Din punct de vedere criminalistic, abordarea părţilor sub aspectul intervievării lor trebuie să ţină seama de caracteristicile fiziologice, psihice şi fizice, dar mai ales de cele procesuale. Astfel, persoana care a suferit urmările unei fapte prevăzute de legea penală are tendinţa naturală, subiectivă, de a exagera, uneori până la extreme, activitatea infracţională căreia a căzut victimă, pe de o parte datorită urii pe care o simte faţă de cel care i-a produs o vătămare într-un drept subiectiv al său şi, pe de altă parte, aprecierii că propria-i persoană reprezintă un pion extrem de important în drama judiciară. Această tendinţă se manifestă o dată în plus la persoanele vătămate minore.
Minorul victimizat, în general, ascunde (de frică sau de ruşine), distorsionează sau, din dorinţa de răzbunare, agravează şi amplifică faptele spre a primi ocrotire într-un mediu mai prielnic decât cel de provenienţă.
La o anumită pătură socială, marginalizată, cea care formează un mediu în care valorile sociale sunt diminuate iar carenţele educaţionale sunt maxime, frica de autorităţi, de poliţişti, de magistraţi, de asistenţi sociali, de medici, de persoane adulte care nu fac parte, în general, din mediul lor, este adânc implantată în copii, iar faptele rămân ascunse, doar urmările evidente (echimoze, răni, nevroze psihice), putând fi identificate şi interpretate, în felul acesta reuşindu-se, şi din păcate doar în puţine cazuri, tragerea la răspundere penală a abuzatorilor.
Oricare ar fi faptele comise împotriva unui copil (abuz fizic, emoţional, educaţional, sexual, neglijenţă) ele au nu numai efecte fizice previzibile, ci şi traume psihice, acestea fiind de foarte lungă durată şi, în general, imprevizibile.
Copilul este o victimă ideală – prin forţele sale fizice reduse, prin teama lui, conştientă sau nu, de adulţii ce-l pot vătăma, el devine anxios iar sentimentul său de inferioritate îl paralizează în asemenea manieră încât nici nu încearcă să se apere de agresor. Privit din această perspectivă, copilul devine pentru cel care încearcă să-l intervieveze în cadrul procesual, un partener extrem de dificil de discuţie iar organul judiciar trebuie să încerce, prin modalitatea de abordare, să şi-l apropie pentru a nu reverbera în mod inutil în conştientul sau subconştientul copilului trauma pe care acesta a suferit-o.
Menţionăm, că efectele negative pe care le generează maltratarea fizică, emoţională sau sexuală a copilului îi deformează caracterul şi personalitatea încă de la începuturile formării ei, astfel încât adolescentul sau chiar adultul devine un individ asocial, uneori pervertit moral cu toate consecinţele care decurg din aceste caracteristici.
În unele studii de psihologie criminală se arată care sunt consecinţele pe termen lung ale victimizării copiilor. Acestea se exprimă mai ales în plan psihic şi se manifestă prin tăceri încăpăţânate, reacţii neaşteptate (aruncare de obiecte în jur, crize de nervozitate care uneori se manifestă într-un mod extrem de violent), fenomene depresive, inhibiţii aparent nemotivate, capacitate de reactivitate redusă, sentimentul de a fi respins de cei din jur, încercări suicidale etc.
În cele din urmă, copilul „se obişnuieşte” cu agresiunea fizică, mai ales dacă aceasta are o anumită „justificare”, ca o reacţie faţă de un fapt anormal al copilului şi dacă ea se aplică în limitele unei anume „griji” de a nu produce vătămări irecuperabile (bătăi domestice aplicate „cu dragoste” de către părinţi).
Cu abuzul psihologic, însă, nu se poate obişnui nici o fiinţă sensibilă, traiul într-o veşnică teroare, izolarea de către cei care ar trebui să se apropie de ei cu dragoste şi grijă, respingerea lui continuă sau coruperea lui forţată de a comite infracţiuni ori de a deveni partener sexual, toate acestea îngrozesc copilul, îi creează o stare de „insularitate” din care nu poate scăpa decât la o vârstă suficient de matură pentru a putea fugi din mediul în care se află. Pe de altă parte, această fugă din mediul respectiv este privită cu severitate de către autorităţile judiciare întrucât este considerată o anticameră a delicvenţei, ceea ce, din păcate, corespunde realităţii.
Constatarea existenţei unui abuz psihologic din partea părintelui sau a celor care au în grijă copilul ori locuiesc cu el este o sarcină dificilă. În asemenea situaţii, ar fi indicat nu numai de a schimba mediul educativ ci şi redresarea afectivă, evident şi somatică a copilului victimizat.
Victimele minore ale actelor antisociale ce constituie infracţiuni pot fi clasificate de asemenea manieră încât investigatorul să aibă în vedere traumele psihologice şi cele fizice ce se reverberează în fiecare dintre cazuri. Astfel, victimele abuzurilor fizice şi emoţionale petrecute în cadrul intrafamilial sunt, în general, apatice, stăpânite de frică, cu o mare instabilitate emoţională şi o empatie faţă de adulţi redusă.
Victimele infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală sunt, în general, afectate pe plan fizic dar mai ales psihic pe termen lung, contactul cu ele făcându-se cu mare greutate datorită faptului că îşi pierd încrederea în orice adult pe care îl substituie agresorului său. Ei sunt ruşinaţi, se autoculpabilizează, însă foarte rar se resemnează şi au tendinţe autoagresive şi chiar suicidale.
Percepţia lor asupra vieţii este total deformată, sexualitatea invazivă la vârste foarte fragede având efectul distorsionării relaţiilor normale între adulţi şi dintre ei şi adulţi. Victimele celorlalte acte antisociale ce pot compărea în faţa autorităţilor judiciare în calitate de persoane vătămate nu prezintă particularităţi diferite din punct de vedere psihologic faţă de alţi copii, fiind uşor abordabili. Aceste trăsături psihologice este necesar a fi cunoscute de către persoanele care audiază minori pentru a-şi putea structura interviul ţinând seama de aceste caracteristici.

Audierea propriu-zisă a minorului – parte vătămată.
Audierea minorilor victimă trebuie să fie făcută, în principiu, de o echipă pluridisciplinară formată din poliţist, procuror, psiholog şi asistent social.
Conform procedurii penale române, faza urmăririi penale este una eminamente nepublică, scrisă (probele trebuie să se reflecte în mijloacele de dovadă scrise) iar succesiunea diverselor instituţii şi persoanele ce ar trebui să audieze minorul prin numărul mare de organe implicate nu fac decât să reverbereze în psihicul copilului trauma pe care acesta a suferit-o în urma comiterii infracţiunii.
Faptul că un copil trebuie să compară în mod succesiv în faţa mai multor persoane pe care nu le cunoaşte, adulte, ce lucrează în instituţii impozante, austere, nu face decât să-l streseze suplimentar şi să-i adâncească suferinţele psihice.
În general, autorităţile tratează copii în mod egal cu adulţii, punându-le întrebări directe, adeseori foarte delicate, acest lucru datorându-se rutinei, neimplicării afective în drama judiciară, pe un ton rece şi dur. Inexistenţa unor specialişti în justiţia juvenilă cu ample cunoştinţe de psihologie infantilă a făcut până în prezent ca toate cauzele ce poartă asupra unor persoane sau sunt comise de către altele să fie tratate în mod sec, cu autoritate, indiferent de vârsta celor implicaţi în proces.
Menţionăm că ascultarea unui minor trebuie să se facă de cât mai puţine ori. În prezent aceasta se realizează în următoarele etape : cu ocazia sesizării iniţiale a unor indicii care să conducă la ideea că minorul a fost victima unei fapte antisociale, acest lucru făcându-se de persoanele din imediatul său anturaj (familie, familie lărgită, persoane în grija cărora se află, asistenţi din centrele de plasament) ; de către organul de cercetare penală, poliţist care lucrează în birouri cu mai multe persoane sau, uneori, grupuri de poliţişti ; datorită faptului că secţiile de poliţie funcţionează de obicei în spaţii deschise, copiii intră în contact cu numeroase persoane faţă de care pot resimţi sentimente de jenă sau ruşine, pot observa persoane încătuşate sau infractori „fioroşi” de care le este teamă, sunt primiţi în medii austere (camere de aşteptare, anticamere) uneori perioade mari de timp, pot observa persoane înarmate sau tot felul de cetăţeni veniţi pentru a depune diverse petiţii ; de către procuror ; aceştia lucrează, în general, în birouri comune cu alte două trei persoane, iar încărcătura programului lor zilnic impune, de asemenea, unei victime minore să aştepte perioade lungi de timp în anticamere ; în aceste birouri ei pot lua contact cu persoane asemănătoare celor mai sus descrise ; în faţa instanţei de judecată, în primul terme ; în faţa instanţei de judecată de control judiciar ; în faţa instanţei de recurs.
Datorită faptului că cercetarea judecătorească, conform C.pr.pen., se desfăşoară nemijlocit iar unul dintre principiile care guvernează această etapă procesuală este oralitatea, minorii sunt practic obligaţi să declare în mod explicit, în faţa judecătorului (ce se prezintă ca o persoană de o extremă austeritate îmbrăcată în robă neagră, ce stă la un birou supraînălţat, de mari dimensiuni) aspecte detaliate despre infracţiunile cărora le-au căzut victime şi care, uneori, conţin elemente de fapt de o mare intimitate şi delicateţe; de către psiholog, înaintea, în timpul sau ulterior audierilor făcute de către organele judiciare, ori cu ocazia şedinţelor de terapie.
Tuturor acestor etape li se suprapune reflectarea în mass-media a faptelor cărora le-au căzut victimă, acestea ţinând uneori prima pagină a ziarelor sau a programelor de ştiri datorită senzaţionalului lor specific.
Considerăm că se impune o schimbare radicală în abordarea tactică a audierii minorilor în toate fazele procesuale în sensul scurtării la maxim a numărului audierilor, în cursul urmăririi penale acestea trebuind a se face o singură dată de către o echipă de specialişti, declaraţia să fie înregistrată cu mijloace audio-video, suportul putând şi trebuind să fie folosit ca mijloc de dovadă în instanţă şi doar în situaţia în care este necesar a se releva de către judecător anumite aspecte nedetaliate sau sensibile, audierea să fie făcută în mod nemijlocit de către un psiholog specializat şi transmise judecătorului prin intermediul unui sistem de televiziune cu circuit închis, dintr-o altă cameră decât cea în care funcţionează instanţa.
Întregul sistem al justiţiei juvenile trebuie să manifeste sensibilitate faţă de procedeul investigării cauzelor cu victime minore similară cu cea a cauzelor în care se instrumentează fapte cărora le-au căzut victime persoane cu dizabilităţi fizice sau psihice.
În privinţa regulilor tactice de ascultare a minorilor, acestea nu au un caracter de generalitate întrucât diferă în funcţie de anumiţi parametrii psihosomatici sau de vârstă, astfel :
Perioada de la 1 la 3 ani, care în cazul anchetei judiciare nu prezintă interes datorită faptului că, minorii făcând parte din această categorie nu au o percepţie clară asupra realităţii, distorsionează timpul, încurcă evenimentele între ele, eu o putere de concentrare practic inexistentă, iar informaţiile furnizate prin relatările lor nu pot fi considerate decât maxim indici probatori.
Perioada de la 3 la 6 ani (preşcolară) se caracterizează prin instabilitate emoţională, o percepţie inegală a însuşirilor bunurilor, oamenilor şi fenomenelor, un grad mare de sugestibilitate, discernământ critic (diferenţa între adevăr şi non-adevăr) fiind extrem de diluat ;audierea persoanei cu vârsta cuprinsă în această categorie este preferat a se face în prezenţa unui psiholog specializat în psihologie infantilă şi a unor persoane în care acesta are deplină încredere (părinţi, fraţi mai mari) şi în locuri cu care minorul să fie cât de cât familiarizat; recomandăm ca accentul să se pună pe relatarea spontană a copilului iar întrebările pe un ton blând, vor fi directe, scurte, precise şi într-un limbaj accesibil lui.
Perioada de la 6 la 10 ani (şcolaritate timpurie) este caracterizată de o dezvoltare fizică şi psihică mai accentuată, un echilibru emoţional mai evident, percepţia spaţiului şi timpului îmbunătăţindu-se în mod vizibil; acum îşi fac apariţia primele trăsături de caracter, se dezvoltă mult capacitatea de memorare şi mai ales de redare, în mod succesiv, a derulării unor fapte sau evenimente ; ,minorul începe să facă distincţie între minciună şi adevăr, are o sugestibilitate ceva mai redusă ; totuşi, el prezintă în continuare o sugestibilitate ridicată, ceea ce conduce la ideea că interviul nu trebuie în nici un fel structurat pe întrebări care să conţină răspunsuri pentru că în acest fel minorului i se poate induce o realitate distorsionată; în această perioadă minorul simte nevoia să-şi manifeste în mod incipient personalitatea în sensul că are tendinţa de exagerare pentru a-şi da importanţă, minte cu uşurinţă, iar relatarea sa trebuie pusă sub semnul întrebării întrucât ea poate fi influenţată, aprioric, de către persoanele în care acesta are încredere(părinţi, rude, educatori etc) şi faţă de această categorie este recomandabil a se proceda la ajutorul unui specialist în psihologia infantilă ; întrebările se vor formula pe un ton cât se poate de clar, atrăgându-i-se atenţia copilului, încă de la început, să nu mintă, să se elibereze de orice teamă sau ruşine de a spune adevărul, copilul trebuind să aibă sentimentul că este luat în serios şi că este tratat de la egal la egal; relatarea liberă a minorului este procedeul tactic cel mai indicat ; pe cât posibil, acesta nu va fi întrerupt, evitându-se toate asocierile pe care copilul le-ar putea face în mod inconştient (de exemplu asocierea omului bătrân, urât sau îmbrăcat modest cu omul rău); tonul trebuie să fie blând, neagresiv, copilul trebuie să fie determinat să înţeleagă faptul că este crezut şi luat în seamă, rezerva izvorâtă din caracteristicile psihice mai sus enunţate trebuind a nu-i fi relevată.
De preferat este ca minorul să fie audiat în prezenţa unuia dintre ocrotitorii săi legali, însă uneori acest lucru este total neindicat (de exemplu, în cazul infracţiunii de viol comise de o persoană apropiată sau în cazul infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului). Limbajul folosit pentru identificarea unei situaţii de agresiuni sexuale trebuie să fie, pe cât posibil, decent, denumirile organelor sexuale sau a actelor cu caracter sexual netrebuind a fi folosite în sens real ci doar pe înţelesul minorului. Trebuie ţinut seama de sentimentul de pudoare, de ruşine şi de autovictimizare a copilului ce va fi tentat să relateze extrem de lapidar faptele cărora i-a căzut victimă. Faţă de această categorie de vârstă recomandăm să fie folosite păpuşile anatomice ori măcar noţiunile cu caracter sexual să-i fie induse într-o manieră cât mai accesibilă şi, în orice caz, într-un mediu securizant.
Perioada de la 10 la 14 ani (perioada şcolară mijlocie, pubertatea), în această etapă minorul suferă numeroase modificări biologice reflectate şi în plan psihic. Astfel, posibilităţile de orientare spaţială şi temporală se lărgesc, memoria cunoaşte un salt calitativ şi cantitativ prin apariţia componentelor logice, a tendinţelor de interpretare, a capacităţii de abstractizare şi generalizare, scade sugestibilitatea în detrimentul afectivităţii iar excitabilitatea cunoaşte o dezvoltare fără precedent datorită pubertăţii, a modificărilor organice şi se dezvoltă caracterele sexuale.
Minorul este, în general, afectat de sensibilitate, însă este caracterizat de o conduită contradictorie, uneori de tendinţe spre minciună determinate de nevoia lor de a se impune pe plan social şi de a-şi exagera eul. Paralel cu dezvoltarea discernământului şi sentimentelor morale, pot să-şi facă apariţia şi unele defecte de voinţă ori de educaţie. Adesea se întâlnesc comportamente agresive. Sunt atraşi de faptele senzaţionale care-i fac să exagereze, să braveze, să comenteze cu oricine cele petrecute sau auzite, astfel fiind uşor influenţabil.
În ascultarea minorului care face parte din această categorie de vârstă, este recomandat a se ţine seama de dorinţa lor de bravură iar audierea, de preferat, este să se facă singur şi pe neaşteptate, ţinându-se seama totuşi că o relatare detaliată poate să provină şi din sugestiile (de cele mai multe ori pozitive) pe care i le poate induce o persoană apropiată în care are încredere. Minorii realtează cu mai multă uşurinţă evenimentele traumatizante cum ar fi cele de violenţă intrafamilială (având un spirit critic foarte dezvoltat asupra conduitei părinţilor săi) sau cele privitoare la viaţa sexuală, informaţiile dobândite de-a lungul percepţiei lor cognitive, mai ales în anturaj, fiindu-le suficiente pentru a putea releva atitudini sau fapte privitoare la aspecte intime.
Perioada de la 14 la 18 ani (perioada adolescenţei) este marcată de introducerea minorului în mod efectiv în viaţa socială, cu toate caracteristicile acestui proces. Sensibilitatea se dezvoltă în mod pregnant iar aceasta se caracterizează prin erotizare.
Potenţialul de recepţie, fixare şi redare (mecanismele memoriei) se dezvoltă foarte mult iar reproducerea celor percepute se realizează prin filtrul propriei personalităţi şi datorită faptului că memorarea logică devine forma principală de reţinere, influenţabilitatea şi sugestibilitatea scad foarte mult.
Această perioadă este marcată de încercarea individului de relevarea pregnantă a eului în comunitate şi, mai ales, în grupul social restrâns din care face parte, el imitând adeseori caracteristicile de personalitate ale liderului grupului, căruia încearcă să i se substituie. În această perioadă, influenţa anturajului apropiat de vârstă are o pondere de 85 % faţă de restul, care revine familiei sau şcolii.
Tânărul este tentat să releve aspecte pe care le-a perceput prin prisma propriei sale personalităţi, adaptându-le în funcţie de influenţele majore care provin de la modelele pe care şi le asumă. Este o perioadă caracterizată prin sensibilitate şi profunzime, ce rezidă din manifestările erogene. Noţiunile sunt cristalizate iar discernământul critic devine pregnant. Practic, singurul aspect care îl diferenţiază pe adolescent de adult este lipsa experienţei de viaţă, iar anchetatorul trebuie să îşi modeleze interviul ţinând seama de următorii parametrii : perioada şcolarizării ; familia şi mediul din care provine (rural, urban) ; sexul ; grupul social din care face parte (anturajul de adolescenţi) pentru a se putea stabili empatic pasiunile, hobby-urile tânărului ; eventuale infirmităţi fizice sau psihice ; evaluările psihologice.
Sub aspect tactic criminalistic ascultarea minorului se particularizează în funcţie de vârsta acestuia, ea distanţându-se tot mai mult de ascultarea majorului pe măsură ce vârsta este mai mică. După cum am arătat mai sus, audierea minorului de 16, 17 sau 18 ani nu diferă prea mult din punct de vedere tactic de audierea adultului, dimpotrivă, ascultarea unui copil de vârstă preşcolară sau şcolară incipientă este guvernată de principii tactice eminamente diferite.
Considerăm că ascultarea unui asemenea copil trebuie făcută de către un specialist în psihologia infantilă, într-un mediu securizant, pe cât posibil familiar, pentru că numai în acest mod este posibilă stabilirea contactului psihologic cu acesta.
Ascultarea minorului trebuie să parcurgă aceleaşi etape tactice ca şi ale majorului : pregătirea în vederea ascultării ; identificarea persoanei ; ascultarea propriu-zisă, respectiv relatarea liberă urmată de întrebări şi răspunsuri.
Organul judiciar care efectuează audierea trebuie să aibă în vedere că procesul de formare al declaraţiilor este asemănător adulţilor (percepţie, decodare, memorare, reactivare), însă va fi marcat de următorii factori : sugestibilitatea ridicată (din acest motiv redarea liberă trebuie urmată de întrebări directe, simple, neechivoce) ; lipsa experienţei de viaţă, nivelul scăzut de cunoştinţe (din această perspectivă informaţiile vor fi analizate prin prisma gradului de cunoaştere al copilului, plecând de la denumirile specifice pe care acesta le dă obiectelor, fenomenelor şi oamenilor, interpretând în mod specific derularea evenimentelor în funcţie de succesiunea relatării lor) ; subiectivitatea reflectată mai ales în tendinţele de exagerare.
Problemele pe care şi le pune un copil victimă a unui abuz sexual pot fi structurate schematic astfel : Oare este vina mea ?; Voi avea probleme ? ; Oare voi fi crezut ? ; Voi rămâne o persoană agreabilă după ce mi s-a întâmplat ? ; Am fost abuzat ? ; Voi avea probleme în viitor? ; Toată lumea este supărată din cauza mea ? ; Mi-aş fi dorit să nu-i fi cauzat lui (abuzatorului) atâtea probleme ; Ce se va întâmpla acum după ce am spus ceea ce am spus ? mi-e frică ? de ce trebuie să merg la doctor ?

Recomandări privind ascultarea minorului :

· Intervievaţi copilul cât de curând copilul după ce a fost raportat incidentul ;
· Atitudinea, comportamentul anchetatorului pe parcursul ascultării sunt foarte importante : păstraţi tot timpul în minte faptul că a asculta un copil este ceva cu totul diferit decât a audia un adult; prezentaţi-vă la început şi explicaţi munca pe care o desfăşuraţi ; fiţi răbdător ; fiţi liberi în gândire, deschişi ; nu grăbiţi ascultarea ; folosiţi o terminologie simplă, uşor de înţeles ; încercaţi să stabiliţi un raport cu copilul, întrebându-l despre prieteni, fraţi, animale, hobby-uri, etc. ;
· Determinaţi nivelul de dezvoltare al copilului : cunoaşte copilul diferenţa între minciună şi adevăr, între interior şi exterior ? ; copilul poate să numere şi să spună cât este ora ? ; cereţi copilului să identifice părţi ale corpului ; copilul trebuie să folosească cuvinte proprii, adecvate vârstei ; folosiţi păpuşi sau desene anatomice pentru a vedea ceea ce copilul numeşte părţi ale corpului.

Recomandări după interviu :
* Se mulţumeşte copilului pentru ajutorul acordat ; spuneţii cât este de curajos şi că a făcut o treabă foarte bună, ajutându-vă să înţelegeţi ce s-a întâmplat ;
* Se contactează serviciile de protecţie ale copilului dacă nu s-a făcut încă acest lucru ;
* Se stabileşte o examinare medicală dacă acest lucru nu a fost încă făcut ;
* Se vorbeşte membrilor familiei despre resursele disponibile în comunitate.

Bibliografie
1. Drăgan, Jenică; Oancea, Ioan; Niculae, Gheorghe, Îndrumar practic juridic în probleme de tehnică şi tactică criminalistică, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, 2004.
2. Măgureanu,Ilie,Ascultarea persoanelor în procesul penal, Editura Lumina Lex, Bucureşti,2004.
3. Toma Titus Daniel, Psihologia învinuitului – inculpatului şi tactica audierii în procesul penal, Editura Focus, Bucureşti, 2006

ASPECTE ISTORICE ASUPRA MORTALITĂŢII INFANTILE

Drd Eusebiu Tihan
Psiholog-sociolog
Focus_sebi@yahoo.com

Extras din lucrarea de doctorat: MORTALITATEA INFANTILA IN ROMANIA SI IN EUROPA, ÎN SECOLUL 20; CAUZE MEDICO-SOCIALE


De ce mor noi-născuţii?
În primul rând trebuie să distingem între cauzele actuale şi factorii de influenţă în decesele noilor-născuţi. De exemplu, una din cauze poate fi bronşita dar şansa de a contacta boala şi gradul de severitate în care va fi afectat nou-născutul poate fi influenţat de factori cum ar fi: umezeala, igrasia, condiţiile de viaţă din aglomeraţii urbane.
De la începutul Registrului Stării Civile, anul 1837, cauzele deceselor au început să fie înregistrate în Anglia şi Wales. De la finele secolului 19, înregistrarea a fost acceptată în toate ţările Europei.
La fiecare 10 ani, în rapoartele anuale se explică în detaliu decesele noilor născuţi. Pentru anul 1891 raportul indica bolile diareice, bolile respiratorii şi boli ale sistemului nervos, atrofia şi naşterea prematură, ceea ce a condus la moartea unui mare număr de nou-născuţi. Tot în acel raport se arată că, atunci când se compară zonele urbane cu cele rurale, situaţia în oraşe este mult mai critică faţă de sate, majoritatea specificând cazuri de boli diareice.
O problemă a sfârşitului de secol 19 în definirea cauzei deceselor nou-născuţilor a fost numărul mare de boli larg răspândite şi slab definite ce atacau viaţa. De aceea, termenul “alte cauze” a fost adesea invocat pentru modul de a deceda al noilor-născuţi. De asemenea, termenul justifica decesele care nu puteau fi explicate sau în istoricul cărora nu existau cauze clare.

Diferenţele urban-rural
În redactarea rapoartelor sau analizelor asupra mortalităţii infantile, demografii sau istoricii au luat uneori în consideraţie deiferenţele mari între mediile urban-rural în ceea ce priveşte rata mortalităţii infantile. Raportul anului 1891 menţionat mai sus se concentra pe ratele mortalităţii infantile la 1.000 de naşteri vii, în trei mari oraşe industriale şi trei zone rurale. Raportul arăta că, unele boli erau mult mai întâlnite în oraşele industriale.
Bolile diareice au ucis de 8 ori mai mulţi copii în zona urbană decât în cea rurală, scarlatina şi pojarul (boli ale mulţimii) au decimat de 3 ori mai mulţi iar bolile respiratorii şi tuberculoase, dublu.
Din acel raport se poate deduce cel puţin că, acele cauze “exogene” ale mortalităţii infantile – decese asociate cu infecţii şi riscuri ale mediului de la momentul naşterii – indică cea mai mare diferenţă între zonele urban-rural, în timp ce cauzele endogene ale decesului – decese asociate mediului fetal – indicau diferenţe mai puţin viabile. Singura mare excepţie este decesul prematur.
Se afirmă că, există dovezi şi în ceea ce priveşte modelul de mortalitate a zonelor urbane şi rurale. Un exemplu pentru înregistrările acelor vremuri îl constituie ratele de mortalitate din oraşele Leicester şi Blaby. La finele secolului 19, Leicester devenise unul din cele mai precare oraşeale Angliei în ceea ce priveşte sănătatea. El înregistrase o rată extrem de ridicată a mortalităţii infantile şi anume aproximativ 200 de decese la 1.000 de naşteri vii. În districtul rural Blaby, la sudul oraşului, exista o scădere gemerală a mortalităţii infantile.

Influenţe asupra nivelului de mortalitate
Principalele influenţe asupra mortalităţii infantile pot fi legate tot de factorii şi diferenţele urban-rural.
Condiţiile de viaţă insalubre afectau rata de mortalitate. Aceasta era o stare obişnuită în oraşe, în special pe măsură ce ele deveneau tot mai industrializate. Sistemele precare de drenaj, contaminarea apei şi mizeria generală ce se simţea în aer permitea răspândirea rapidă a bolilor. Chiar şi dacă un copil era hrănit la piept, odată ce erau înţărcaţi ei prezentau risc crescut de îmbolnăvire. În zonele rurale, copiii nu aveau condiţii insalubre la o asemenea dimensiune.
Modificările sezoniere constituie de asemenea un factor. La finele anului 1890, o succesiune de veri lungi, fierbinţi, asociate unor condiţii insalubre au condus la creşterea numărului deceselor generate de diaree. Lunile de vară au fost o perioadă dificilă pentru copiii din zonele urbane. În Preston, Anglia, în perioada 1885-1910, media mortalităţii pe perioada de vară a înregistrat 247 decese la 1.000 de naşteri vii. Temperaturile ridicate ale acelor veri şi apa infectată au dus la accentuarea mortalităţii infantile în mediile urbane. Pe de altă parte, copiii care locuiau doar la câţiva kilometri de oraş aveau o stare mai bună a sănătăţii. La o examinare a înregistrărilor din perioada 1885-1910, din localităţile Leicester şi Blaby, se descoperă o rată medie a mortalităţii infantile în primele 3 trimestre ale anului, la nivelul de 256 decese la 1.000 de naşteri vii în timp ce în Blaby rata se situa cu mult sub 150.

De ce întârzie reducerea mortalităţii infantile?
În Europa sfârşitului de secol 19, existau trei modele principale ale reducerii mortalităţii infantile:
a) modelul francez arată o reducere începând cu anul 1890 dar cu o revenire temporară la finele lui 1890;
b) modelul suedez arată un declin aproape continuu începând din 1881 cu un ultim vârf în 1900;
c) modelul britanic arată că ratele cresc între 1880-1890 dar apoi scad începând cu 1899.

Aceasta evoluţie este diferită faţă de orice altă ţară europeană.
În conformitate cu Woods, Watterson şi Woodward, care au analizat modelul britanic, motivul principal al întârzierii reducerii a fost o uşoară creştere a mortalităţii infantile în zonele urbane cu populaţie densă, în perioada 1880-1890. Rata de mortalitate într-un mic număr de oraşe a afectat rata naţională de mortalitate. De aceea, marea creştere a ratei naţionale la mortalitate infantilă a fost în mare parte rezultatul unei creşteri excesive în zonele urbane. Chiar şi o uşoară creştere în unele locuri a avut forţa să afecteze tendinţele naţionale. Ca urmare, ceea ce Woods şi colaboratorii au etichetat ca “efect urban” a întârziat panta descrescătoare a mortalităţii infantile care deja începuse în alte ţări europene.

Factori în declinul mortalităţii infantile
La 1870, a început primul declin al mortalităţii infantile. Era cazul atât al fertilităţii maritale cât şi a celei ilegitime. Declinul în fertilitate a avut ca rezultat reducerea mortalităţii infantile ca expunere a scăderii numărului de naşteri pe care le avea o femeie şi, a creşterii intervalelor dintre naşteri. Intervalele lungi dintre naşteri permitea îmbunătăţirea şanselor ca un copil mai mare să primească îngrijirea necesară iar mai puţini copiii însemna standarde de viaţă mai bune pentru familie.
Îmbunătăţirea educaţiei femeii a ajutat femeia să înţeleagă beneficiile limitării numărului familiei, creşterea accesului la informaţii despre copii, la modul de îmbunătăţire a îngrijirii copiilor şi chiar pe sine.
Îmbunătăţirile intervenite în reţeaua sanitară a oraşului pentru asigurarea resurselor de apă potabilă şi a unui mediu de viaţă sănătos va avea o influenţă asupra sănătăţii copiilor deoarece mâinile sau sticlele cu care se hrănesc copiii sunt susceptibile la boli dacă ei locuiesc în condiţii nesigure.
Îmbunătăţirea în îngrijirea antenatală cât şi disponibilitatea unor soţii bine pregătite reduc şansele de piredere a copilului la naştere sau la un scurt timp.
Legat de acest aspect, foarte important este hrănitul la piept, care reprezintă o formă de alimentare a copilului, naturală şi eficientă. Aportul sigur, curat de lapte, constituie o sursă de sănătate pentru copil. Există dovezi că, hrănitul prelungit la sân poate reduce fertilitatea.


PRIMELE 10 CAUZE CE CONDUC AL MORTALITATE INFANTILĂ
1. Probleme la naştere
2. Greutate mică la naştere sau naştere prematură
3. Sindrom de moarte subită
4. Complicaţii ale sarcinii
5. Sindrom de stres respirator
6. Complicaţii cardiace sau probleme de placentă
7. Infecţii
8. Accidente
9. Hipoxie sau asfixie la naştere
10. Pneumonie sau gripă


1. Stări genetice sau probleme la naştere
a) acondroplazie
b) autism
c) paralizie cerebrală
d) anormalităţi cromozomiale
e) despicătura limbii sau de văl palatin
f) picioare strâmbe sau alte deformaţii ale piciorelor
g) boli congenitale ale inimii
h) fibroză chistică
i) sindrom Down
j) sindrom de fragilitate X
k) boli ale tractului genital şi urinar
l) pierderea auzului
m) sindrom Marfar
n) fenilketonurie (PKU)
o) boli de Rh
p) boli ale celulei seceră
q) spina bifida
r) boala Tay-Sachs
s) talasemie
t) alte probleme la naştere

CONTROLUL NAŞTERILOR (I)

drd. Eusebiu Tihan

psiholog-sociolog

extras din lucrarea de doctorat: Cauze medicale si sociale ale Mortalităţii infantile.

"Femei care taceau vinovat despre propriile practici de subminare a politicii pronataliste, aplaudînd cuvîntarile lui Ceausescu despre "datoria patriotica a femeii române". Femei care foloseau andrele, radacini de plante, garouri, apa oxigenata, masaje în forta ca "sa pacaleasca" planul de facut copii al regimului. Doftoroaie de tara care ajutau femeile "sa scape de lucrul acela". Medici si moase care înfierau focarele avortive în sedinte, facînd chiuretaje clandestine pe mai multi sau mai putini bani. Procurori care soseau cu satisfactie sadica, dînd buzna în cabinete ginecologice ca sa prinda pe cele ce subminau politica demografica, închizînd ochii din cînd în cînd, caci si ei aveau cîte o "pila" însarcinata. O lume în care suferinta si sacrificiul erau ridicate la rang de virtute suprema. Placerea de orice natura era ilegitima. Într-o buna traditie fundamentalista, familia sanatoasa a comunismului era aceea în care indiferent cît de mult se detestau doi soti, ei nu puteau divorta decît cu grave consecinte sociale; si, oricît de mult se placeau doi oameni, ei nu puteau sa faca dragoste legal decît în scopuri reproductive si în interiorul celulei de baza a societatii."Statul paternalist a uzurpat ‘dreptul’ patriarhal si patrilinear al barbatului de a proteja sexualitatea si pîntecele femeilor, desfiintînd atît controlul legal al barbatilor, cât si pe cel al femeilor asupra fertilitatii femeiesti... Lectia fundamentala a politicii demografice românesti, a carei piesă centrală a constituit-o re-criminalizarea avortului, este aceea ca legea trebuie sa protejeze avorturile sigure. Dosarele istorice comparative ale mortalitatii materne în tarile în care avortul este interzis indica limpede faptul ca femeile cauta în astfel de situatii cai ilegale ca sa avorteze atunci cînd optiunea de a preveni sau de a elimina o sarcina nedorita nu le sînt accesibile. Pe scurt, femeile îsi risca viata ca sa poata obtine controlul fertilitatii proprii... accesul la cunoasterea metodelor contraceptive, atît de catre femei, cît si de catre barbati este aspectul critic al practicilor sexuale si reproductive, si, desigur, al controlului fertilitatii". Gail Kligman, The Politics of Duplicity.1)"

Conceptul de control al naşterilor, desemnat de Margaret Sanger în 1914-15, reprezintă metode de prevenire a concepţiei indiferent dacă este vorba de bărbat sau femeie şi înglobează toate metodele de control al fertilităţii, inclusiv avortul şi sterilizarea.

Margaret SANGER, (1883-1966), demograf american, a iniţiat mişcarea pentru controlul naşterilor transformată în 1942 în Planned Parenthood of America. A fost primul preşedinte la International Planned Parenthood Federation înfiinţată în 1953. a contribuit la organizarea primului Congres mondial al populaţiei, de la Geneva, 1927. a pus în circulaţie conceptul de „controlul naşterilor”.
Lucrări: Femeile, mortalitatea şi controlul naşterilor, 1922; Dezbaterile Conferinţei mondiale a populaţiei, (Geneva, 29 august – 3 sept.1927), Londra, 1927; Lupta mea pentru controlul naşterilor, 1931.


Conceptul de planificare familială a intrat în uz în 1930 urmat de maternitate planificată, ce denotă eforturile (includem aici şi tratamentul pentru infertilitate) de reglare (prin creştere sau descreştere) a mărimii familiilor.
Alţi termeni folosiţi de curentele anterioare au fost contraceptive, contracepţie, maternitate voluntară şi control voluntar iar conceptele malthusiene şi neo-malthusiene de genul anticoncepţionale, anticoncepţie, prevencepţie, limitare arificială.

Istoria controlului naşterii
Ideea reglării fertilităţii de către indivizi este evident în toate culturile tuturor timpurilor, chiar în acele societăţi în care regulile sociale sau religioase au favorizat abundenţa de copii. Până în secolul trecut guvernele au fost preocupate să stimuleze ferilitatea decât să o limiteze. Cele mai vechi dovezi medicale de prevenire a concepţiei au fost găsite în papirusurile egiptene, Petri Papirus, scris la 1850 îen şi Ebers Papirus scris la 1550 îen, manuscrise ce descriu multe mijloace de evitare a gravidităţii. În Grecia şi Roma antică a existat o deosebită preocupare pentru reglarea fertilităţii. Soranus din Efes, un ginecolog grec care lucra la Roma a oferit metode lucide şi detaliate de contracepţie, metode descoperite în scrierile sale din secolul 2 e.n. Acesta distingea într-un mod foarte clar între contraceptive şi factorii avortivi (agenţi ce induc avortul) şi a observat că prevenţia concepţiei este de preferat a se realiza medical pentru a nu repeta avortul. Aceste cunoştinţe antice au fost incluse în scrierile medicilor islamici şi astfel au devenit accesibile în Europa, formând majoritatea bazei ştiinţifice pentru contracepţie după secolul 17. Din acele lucrări cât şi din alte dovezi reiese cu claritate că metodele de contracepţie au avut locul lor în medicină pe tot acest parcurs – ca mijloace fie de ajutor în menţinerea stării geneale de sănătate a femeii sau pentru a uşura problemele medicale specifice. Astfel de metode sofisticate de îngrijire medicală erau disponibile doar unui mic procent de cetăţeni. Răspândirea controlului medical al naşterii a devenit disponibil pe scară largă din secolul 20.

Reformatori şi grupuri de reformişti.
Începând cu 1798, când Thomas malthus a scris lucrarea „essay on the principle of Population”, controlul naşterilor a căpătat o importanţă tot mai mare în ceea ce priveşte dimensiunea populaţiei. Malthus, un preot, pleda pentru limitarea natalităţii prin abstinenţă sexuală şi decalarea momentului căsătoriei. Ambele mijloace au fost respinse de unii reformatori cum ar fi jeremy betham şi Francis Place care au îndemnat în schimb pentru ”folosirea unor mijloace de precauţie pentru prevenirea concepţiei care să nu fie vătămătoare pentru sănătate şi nici distructive pentru delicateţea femeii, şi de a permite tinerilor bărbaţi şi femei să rămână caşti făcând tot posibilul pentru ei să se căsătorească devreme”.
În 1831, Robert Dale Owen a iniţiat o discuţie în SUA publicându-şi lucrarea „Moral Physiology”.
Probabil că cea mai detaliată abordare a tehnicilor de contracepţie de la Soranus încoace a fost înglobată în „The Fruits of philosophy: or The private Companion of Young Married People” scrisă de Charles Knowlton. Lucrarea a apărut în SUA în 1832 şi în Anglia, 1834. Knowlton a fost închis ca rezultat al publicaţiei sale.
Ca o dovadă a poverii industriale şi suprapopulaţiei ce au crescut în secolul 19, mişcarea secualră Free Thougt a adoptat neo- malthusianismul ca parte a propunerilor de reformă a muncii. În 1860, unul din membri, George Drysdale a iniţiat Liga Malthusiană, în care s-a alăturat în 1874 şi annie Bessant. Sub atacurile continue ale bisericii şi a medicilor s-a creat totuşi un mic avans. În 1876, un editor din Bristol a fost închis pentru faptul de a fi publicat obscenităţi în anumite cărţi printre care se numără şi Fruits of Philosophy, publicat de liberi cugetători. Stârniţi de acest fapt, Charles Bradlaugh (lider al Societăţii naţionale seculare britanice) şi Annie Bessant au republicat pamfletul, anunţând poliţia. S-a acţionat împotriva lor sub acuzarea de corupere de minori dar condamnarea a fost anulată pe baza greşelilor de rechizitoriu. Publicitatea procesului a intensificat neo-malthusianismul iar Liga malthusianistă, reformată, proclama acum, „lupta pentru abolirea tuturor pedepselor pentru discuţii publice asupra problemelor populaţiei” şi „pentru răspândirea în populaţie a tuturor mijloacelor practicabile de cunoaştere a legii populaţiei, a consecinţelor acesteia şi impactul acestora asupra conduitei şi moralei umane”. S-a format o ramură medicală pentru câştigarea cooperării medicale şi prin agitarea pentru discuţii în presa medicală, pentru obţinerea recunoaşterii bazelor ştiinţifice ale contracepţiei. Totuşi, succesul a fost mic.
Ligi malthusiene şi-au început activitatea şi în Franţa, Germania şi Olanda. Cea din Olanda a structurat un serviciu medical sub conducerea lui Aletta Jacobs (1882) şi câteva clinici începând cu 1890 iar ideeea de clinică s-a răspândit peste tot. În SUA, în ciuda opoziţiei puternice, aceasta s-a dezvoltat la fel de repede implicând emanciparea sexuală. Un act al Congresului care penaliza contracepţia a fost depăşit în 1873 prin eforturile lui Anthony Comstock, cel care a fondat în New York, Society for the Suppression of Vice. În 1912, Margaret Sanger a început să scrie în ziarul socialist The Call. După ce a realizat o vizită în Europa pentru a strânge informaţii asupra contraceptivelor, ea a publicat „Women Rebel”, un jurnal lunar care a fost închis. Ca o provocare ea tipărit „Family Limitation” şi a plecat în Europa pentru unele întâlniri cât şi pentru a vizita unele clinici olandeze. A revenit în octombrie 1915, când i-au fost retrase acuzaţiile. În 1916, Margaret Sanger şi sora sa au deschis o clinică în Bronsville, Brooklyn, după care poliţia a închis-o şi a condamnat-o sub acuzaţia „comportament indecent în public”. Totuşi, Curtea de Apel a considerat că medicii erau îndreptăţiţi să acorde informaţii despre contraceptive ”pentru prevenirea sau vindecarea oricăror boli”. În 1915, feminista Mary Ware Dennett a format prima societate din SUA pentru controlul naşterii. Luptele împotriva legilor lui Comstock au mai continuat dar mişcarea americană s-a dezvoltat devenind în 1942 Planned Parenthood Federation of America iar în 1963 după uniunea cu World Population Emergency Campaign (o organizaţie de strângere de fonduri pentru controlul naşterilor în lume), aceasta a devenit Planned Parenthood – World Population.
În timpul şi după cel de-al II-lea război mondial, activităţile feministe au întărit neo-malthusianimul chiar dacă legislaţia anti-concepţionale s-a întărit. În 198, la Londra, Marie Stopes a pulicat „Married Love” după care a urmat „Wise Parenthood”, care lega controlul naşterilor de armonia căsătoriei. În 1921, a deschis o clinică pentru femei sărace după care a transformat-o într-un centru de maternitate. În 1922 ea a fondat Society for Constructive Birth Control and Racial progress. Presiunea ministerului sănătăţii erau mari. În 1927 a fost format Comitetul de investigare a Controlului naşterilor, acesta fiind un comitet medical şi ştiinţific care, după cercetări a produs spermicidul Volpar şi a instituit testarea contraceptivelor pentru o „listă aprobată”. La finele anului 1930, Ministerul Sănătăţii a autorizat autorităţile locale să consilieze femeile căsătorite în probleme medicale. În acest sens s-a format National Birth Control Council (Consiliul Naţional pentru Controlul naşterilor), un organism menit să-i încurajeze. Progresul era lent iar limitele nevoilor medicale erau restrictive astfel încât au continuat să se dezvolte clinicile voluntare, cu excepţia clinicii Marie Stopes, care s-a unit în 1938 pentru a forma Family Planning Association.
Din 1970, 935 clinici britanice consiliaseră 650.000 de pacienţi pe an. În SUA, Planned Parenthood- World Population aveau 524 de centre de planificare familială în 38 de state şi sponsorizau cercetarea şi educaţia pentru planificare familială. Asociaţia suedeză, fondată în 1933 a primit sprijinul guvernului pentru promovarea educaţiei sexuale în şcoli. Asociaţia olandeză a primit sprijin guvernamental şi a deschis peste 50 de centre.
În 1956 s-a deschis în Franţa o nouă asociaţie dar legislaţia i-a împiedicat eforturile susţinute. Astfel de restricţii au fost reduse brusc şi au fost înlocuite cu legi şi măsuri ce promovau controlul naşterilor. Ţările comuniste au introdus atât serviciile pentru avort cât şi cele contraceptive pentru bunăstarea individului, în timp ce se adaptau la politica publică.
În 1956, China a aprobat în mod oficial controlul naşterilor, realizând pentru aceasta o amplă campanie pe teritoriul ţării. În 1958, această politică s-a schimbat dar controlul naşterilor este deja o rutină. China folosea toate metodele disponibile pentru a dezvolta ţara prin dezvoltarea motivaţiei. În ţările în curs de dezvoltare din Asia, Africa şi America Latină, programele guvernamentale erau frecvent legate de dezvoltarea economică şi cu politicile de populaţie.
Din 1970, 103 ţări din lume au intrat voluntar în asociaţii de planificare familială. În 63 de ţări existau asigurări guvernamentale. Cercetările sociale indicau la acea vreme că aproape 90% din cuplurile din SUA utilizau contraceptive, 80-90% în Marea Britanie şi aproape 53% în Japonia.
Dezvoltarea industriei pentru controlul naşterilor.
Oportunităţile pentru producţie şi revânzarea în mod profitabil a contraceptivelor au fost întotdeauna evidente. Proliferarea contraceptivelor empirice şi a factorilor inductori de avort i-a determinat pe pionierii reformelor să asigure consiliere abilitată pentru populaţia săracă. Existau producători bine intenţionaţi, ca de exemplu W.J.Rondell din Londra, care la 1885 comercializa bisulfat de chinină în untul de cocos.
În 1962, American Consumer’s Union şi în 1963 British Consumer’s Association au început evaluările contraceptivelor din punct de vedere al reclamelor, eficacităţii, instrucţiunilor şi a preţurilor. Astfel, foarte multe ţări aveau acum structura prin care puteau evalua şi reglementa calitatea şi siguranţa contraceptivelor, în special al drogurilor.
În mod tradiţional, contraceptivele se găseau în frizerii, magazine din străzi dosnice, tutungerii şi în birourile de comandă prin poştă. În Suedia şi în Danemarca, farmaciştii înregistraţi erau obligaţi să le depoziteze iar în Franţa şi în sudul Australiei famaciile erau singurele unităţi abilitate. Cu excepţia Chinei, aproape 80% din distribuţia mondială de anticoncepţionale era realizată prin producători, 19% prin guvern iar 1% prin voluntari. De aceea, încurajarea producţiei constituie mijloace importante de promovare a controlului naşterilor.

Dezvoltare internaţională.
În 1900, ligile din Anglia, Olanda, Franţa şi Germania au constituit Federaţia Universală pentru Regenerare Umană. Efortul internaţional a atins un moment important în 1920 odată ce Margaret Sanger a început să călătorească în lume pentru a face promovare. Aveau loc conferinţe periodice. În 1948, la o conferinţă din Cheltenham, Anglia, s-a format Comitetul Internaţional pentru Planificarea Maternităţii. La conferinţa din 1952 din Bombay, India, acest comitet s-a transformat în Federaţie. Copreşedinţi erau Margaret Sanger şi Dna Dhanvanthi Rama Rau (preşedinte al Asociaţiei de Planificare Familială).




Dhanvanthi Rama Rau (preşedinte al Asociaţiei de Planificare Familială (dreapta) alături de Elise Ottesen-Jensen din Suedia (stânga).

Din 1964, s-a creat programul conferinţelor regionale şi internaţionale, s-au încurajat cercetările şi schemele de promovare, pregătirea personalului, s-au tipărit manuale, jurnale medicale şi despre cercetarea specifică, s-au desemnat criteriile de testare ale metodelor şi s-au oferit facilităţi de testare etc. În acel an s-a câştigat statutul de consultant pe lângă Consiliul Economic şi Social de la ONU iar ulterior la Organizaţia Internaţională a Muncii (OMS), UNICEF, UNESCO, şi FAO. În 1971 existau 70 de ţări membre. Acestea funcţionau ca filtru pentru fondurile ce vor ajuta derularea proiectelor şi serviciilor din lume.
În a doua parte a anului 1960, Consiliul Economic şi Social al ONU cât şi alte agenţii internaţionale specializate s-au orientat spre Adunarea Generală şi prin construirea Comisiei pentru populaţie, au adoptat măsuri în vederea adoptării controlului voluntar al naşterii în ţările din lume. În 1968, organizaţia mondială a muncii a decis promovarea planificării familiale în domeniul medicinii muncii, bunăstării şi educaţiei. Chiar şi UNESCO a introdus un studiu asupra relaţiei dintre educaţie şi fertilitate într-un program de 10 ani pentru educaţia în masă. Pentru activităţile ONU, 1968 a fost desemnat Anul Internaţional al Drepturilor Omului iar Adunarea Generală a ONU şi Conferinţa de la Teheran au afirmat că planificarea familială constituie un drept fundamental al omului. Secretarul general a deschis propriul fond pentru a ajuta efortul ONU în domeniu şi, a sprijinit declaraţia liderilor din 30 de ţări non-comuniste prin care se considera că planificarea familială îmbunătăţeşte viaţa umană.

Puncte de vedere contemporane asupra populaţiei şi controlului naşterilor
Prin anul 1976 existau patru puncte de vedere asupra controlului naşterilor:
- omul poate să intervină în fenomenul de creştere şi selecţie doar în limite posibile prin recurgerea la abstinenţă sau prin folosirea mijloacelor contraceptive „naturale” (ex: coitus interruptus, metoda calendarului etc.);
- omul poate realiza controlul numeric şi eugenic prin utilizarea voluntară, individuală a tuturor contraceptivelor şi tehnicilor provocatoare de avort, acceptate din punct de vedere medical, sterilizare, selecţia sexului şi diagnosticărilor anomaliilor fetale;
- omul poate recurge la sterilizare temporară cu garantarea solicitărilor individuale pentru efecte adverse la naşterea de copii, pentru a dobândi un control individual mult mai eficient, chiar dacă este încă un act în esenţă voluntar;
- omul poate recurge la controalele instituţiilor guvernamentale asupra populaţiei (număr, calitate şi distribuţie) prin mijloacele de sterilizare pe termen lung sau prin agenţi de reducere a fertilităţii, proceduri eugenice cât şi la altele.

Toate aceste obiective necesită programe ample educaţionale cât şi creşterea eficienţei administrative şi tehnice. Toate măsurile voluntare (1 şi 2) nu au fost probate în totalitate chiar prin mijloace contraceptive. Efectele lor posibile atunci când sunt aplicate în mod universal pot fi explicate prin experienţele din Europa, America de nord, Japonia şi alte ţări unde oamenii au recurs la controlul naşterilor ca răspuns la presiunile economice şi sociale generale, chiar dacă nu întotdeauna în acord cu politicile guvernamentale. În general, guvernele au capacitatea de a încuraja tendinţele mult mai uşor.
Măsurile involuntare (3 şi 4) ridică probleme serioase de ordin etic, politic şi administrativ cum ar fi privarea de libertate. Pentru orice eventualitate, mijloacele ştiinţifice pentru fertilitatea în masă şi controlul eugenic vor avea nevoie de o lungă perioadă de timp pentru a se dezvolta. Unele voci solicită un anume grad de consens internaţional.

Bibliografie:
1) Morison, JE, Foetal and neonatal Pathology, 3rd ed, 1970;
2) Norma A.P., Congenital abnormalities in infancy, 2nd ed., 1971,
3) Potter E.L., Pathology of the fetus and infant, 2nd ed., 1961,
4) Roberts J.A.F., An introduction to medical genetics, 5th ed., 1970,
5) Rubin A.(ed.), Handbook of congenital Malformation, 1967.
6) Enciclopedia britanică, 1976





1) Lucrarea a aparut în 1998, la University of California Press. Ea este alcatuită din opt capitole: "Building Socialism in Ceausescu’s Romania. Politics as Performance", "Legislating Reproduction under Socialism", "‘Protecting’ Women, Children and Family", "Institutionalizing Political Demography: The Medicalization of Repression", "Spreding the Word-Propaganda", "Bitter Memories: The Politics of Reproduction in Everyday Life", "Legacies of Political Demography", "Coercition and Reproductive Politics: Lessons from Romania". Lucrarea cuprinde tabele statistice extrem de relevante, dar seci ca orice statistici. Ele sunt întrupate însa în nenumarate marturisiri personale, relatari de procese si, mai ales, de analizele calitative stralucit conduse de catre autoare. Bibliografia este impresionanta. Ea cuprinde de la autori de prima mîna în zona studiilor sociologice si a celor de gen, la articole din Scînteia. Kligman preia si ceea ce noi am aruncat la cos în goana noastra spre o amnezie rapida.

ANARHISMUL (II)

SCURTĂ ANALIZA ISTORICĂ ŞI PSIHOSOCIALĂ A CONCEPTULUI ŞI A DINAMICII DOCTRINELOR ŞI ATITUDINILOR ANARHISTE

drd Eusebiu Tihan

psiholog-sociolog

ANALIZA PSIHOSOCIALĂ
Printre factorii de integrare în societate, Sigmund Freud a arătat că, comportamentul uman este determinat de căutarea plăcerii. Din punct de vedere al economiştilor, cantitatea de plăcere ce derivă din lucruri este o măsură a utilităţii acestora. Plăcerea este cea care uneşte oamenii în comunităţi. Oamenilor le place să fie împreună şi acest fapt îşi găseşte expresia în diferite sentimente colective ce devin manifeste prin anumite activităţi.
Vom numi aceste sentimente “factori integratori” şi îi vom împărţi în două grupe. Prima grupă, bazată pe instincte moştenite, include:
- Relaţiile de sânge,
- Relaţiile sexuale,
- Festinuri,
- Narcotice, alcool,
- Dansuri, jocuri, cântece,
- Teama şi disciplina.

Pentru cei care pot crede că teama nu produce plăcere, le reamintim de fanii filmelor de groază. De asemenea, copiii care se dau în leagăn pot ţipa de frică dar simultan să afişeze satisfacţie.
Legăturile de sânge sunt percepute de către copii chiar de la naştere, începând cu ceea ce în general poartă numele de “întipărire”(engramare).
Oamenii sunt gata să plătească preţul pentru fiecare din plăcerile enumerate mai sus. Oamenii plătesc ca să mănânce la restaurante, plătesc să meargă la teatru, film sau la o competiţie sportivă. Dependenţii de droguri şi persoanele căsătorite pot întări ideea că nici una din plăcerile enunţate nu este pe gratis. Oamenii caută aceste plăceri şi sunt gata să plătească pentru ele. Această listă poate fi privită şi din alt punct de vedere. În loc de principiul plăcerii, principiu enunţat de Freud, putem vorbi despre factori a căror absenţă provoacă neplăcere sau iritare. Să luăm de exemplu un alcoolic şi să presupunem că nevoia lui de alcool este de un pahar de vodcă pe zi. Dacă nu îşi primeşte porţia zilnică el devine iritabil. Acelaşi lucru este valabil şi pentru ceilalţi factori de pe listă: prezenţa lor aduce plăcere în timp ce absenţa lor provoacă iritare. Vom vedea mai departe unde conduce această iritare.
Examinând conceptul de integrare socială am dorit să aflu care sunt bazele sale psihologice. Am cerut ajutorul unor cadre medicale. Cu toate că acestea erau familiarizate cu substanţele chimice care provoacă plăcerea, endorfinele, nu au reuşit să-mi ofere o explicaţie psihologică pentru integrarea socială.
Cu toate că narcoticele sunt uzitate de mii de ani de către oameni, legătura lor cu sensul integrării nu le este încă pe deplin elucidată. Cei care au avut nevoie de o societate extrem de integrată şi nu au găsit-o, s-au îndreptat către substituţi cum ar fi narcoticele şi alcoolul.

Rolul religiei în integrarea socială.
Al doilea grup de elemente include cele necesare procesului de educaţiei, şi anume:
- Moralitatea,
- Lege şi tradiţie,
- Religie şi ideologie,
- Autodisciplina.
Toate aceste elemente pot produce plăcere, în timp ce lipsa lor provoacă neplăcere. Elementele de mai sus determină ajustarea individului la societate. Desigur, se ridică unele întrebări iar autorul speră că cititorul va găsi răspunsurile corecte după ce va reflecta.
La fel ca în cazul precedent, oamenii plătesc pentru fiecare din elementele enunţate.
Sociologul francez Emile Durkheim a arătat încă din 1912 importanţa religiei în unificarea societăţii. Acest lucru însă nu a primit meritata recunoaştere din partea sociologilor. Cei mai mulţi oameni acceptă numai ceea ce se potriveşte ideologiei lor şi refuză să considere orice vine în contradicţie. Sloganul marxist “Religia este ca opiumul pentru popor” este astăzi mult mai popular decât studiile lui Durkheim. Unele tratate de sociologie nici măcar nu le menţionează pe acestea din urmă. Propaganda antireligioasă continuă efectiv, luând cea mai gravă formă. K.Marx nu a greşit. Una dintre cele mai noi metode de tratament a dependenţilor de droguri este de a-i pune în izolare.
În religie, se poate face distincţia dintre credinţă (în D-zeu, Comunism, etc.) şi instaurarea legii şi ordinii. Din Tora avem cele 10 Porunci care stabilesc principiile morale ale comportamentului uman. Mai mult de cât atât, în Tora putem găsi o descriere a legilor şi regulamentelor de comportament. Acestea sunt cele mai vechi şi mai înţelepte legi valabile încă şi astăzi.
În unele cazuri regulile de comportament dictate de religie nu sunt legi scrise sau nu sunt foarte clar subliniate. Acest fapt este adevărat mai ales când religia produce un grad înalt de coeziune în societate. În acest caz, structura ierarhică a societăţii însăşi este Legea.
Comparând cele două liste de factori ce integrează oamenii în societăţi strâns unite, putem explica impactul realizând o analogie cu termenii de hardware şi software, din domeniul informaticii. Prima listă, bazată pe instincte moştenite ar fi hardware. Acest “hardware” a fost cunoscut cu mult timp în urmă şi s-a dezvoltat odată cu civilizaţia. A doua listă corespunde cu “software” sau programarea şi, este analogă educaţiei şi formării reflexelor condiţionate. Softul s-a dezvoltat relativ recent datorită dezvoltării computerelor. Astăzi, în multe cazuri, soft-ul depăşeşte hard-ul. Voi clarifica aceste concepte, exemplificând. Semnalele radio şi Tv pot fi interceptate de către banalele aparate de radio şi Tv. Nu cu mult timp în urmă, în fiecare casă existau aparate ce funcţionau cu lămpi şi tranzistori. Acesta este hard-ul nostru. Astăzi, undele radio şi tv sunt interceptate de computere. Dotându-le cu programe corespunzătoare, computerele se pot transforma în radiouri sau televizoare. Programele sunt soft-ul. Avantajul ultimei metode este că pot nu numai să primească semnale dar le pot şi procesa. Atât programul cât şi recepţia semnalelor pot fi îmbunătăţite continuu. Pentru telespectatori contează foarte puţin dacă aparatul conţine tranzistori sau filtre digitale pentru că oricum el nu este familiarizat cu nici unul dintre aceste componente.
Se poate afirma că analogia dintre comportamentul oamenilor în societate şi conceptele tehnologice este sortită eşecului. Însă nu văd nici o explicaţie a modului în care moravurile şi tradiţia au reuşit să depăşească reflexele necondiţionate. Voi mai utiliza astfel de analogii în scopul penalizării cât şi în încercarea de a construi un model de comportament uman în termeni de tehnologie computerizată.

Comunicarea.
Problemele de comunicare apar atunci când doi sau mai mulţi indivizi se confruntă unul cu celălalt. Nici o societate nu poate supravieţui fără mijloace de comunicare între membrii săi. Acestea pot fi mijloace simple cum ar fi petele sau semnele de pe pământ sau de pe diferite obiecte; volumul de informaţii conţinut de acestea este neglijabil. Un mijloc mult mai complex de comunicare îl constituie limba prin care se pot transmite informaţii nelimitate ca volum sau ca viteză de comunicare.
Problemele de comunicare prezintă importanţă în sociologie întrucât sunt confundate cu elemente de legătură sau de integrare socială. Acesta este motivul pentru care televiziunea şi, mai recent, internetul, au devenit mijloace de socializare.
Aş dori să explic diferenţa dintre “mijloacele de comunicare” şi elementele de legătură sau de integrare, utilizând exemplul conductei de apă. Ţeava reprezintă mijlocul de comunicare, în timp ce apa este elementul de legătură. Conductele sunt folosite pentru a trimite apă dintr-un punct în altul şi tot aşa, mijloacele de comunicare sunt necesare pentru a conecta oamenii între ei. Oricum, existenţa mijloacelor de comunicare nu este suficientă pentru a corecta oamenii.
Cei care consideră că televiziunea sau internetul unesc oamenii, uită că, deseori, într-o formă făţişă sau ascunsă, media transmite informaţii ostile care demoralizează societatea şi conduce la degradarea şi prăbuşirea sa. Cenzura a fost introdusă pentru a preveni căderea societăţii prin controlul ştirilor, al publicaţiilor şi a orice poate afecta moralul şi comportamentul societăţii.
În societăţile primitive sexul şi orgiile uneau oamenii fără să existe “pornografie” în sensul modern al cuvântului. Dar cum valorile morale se schimbă, s-a schimbat de asemenea şi impactul pornografiei.
În timp ce în societăţile primitive pornografia nu a avut nici un efect asupra comportamentului membrilor lor, ea a avut un impact diferit în societăţile civilizate. Moravurile societăţilor civilizate sunt erodate de către pornografie şi societatea modernă decade către un nivel primitiv.
Un alt exemplu este dezinformarea şi distorsionarea realităţii din considerente ideologice sau militare. Mass-media este folosită ca unealtă pentru transmiterea şi distribuirea dezinformării.
Cele două liste enunţate mai sus indică două liste de curente, fluxuri de clipuri. Un clip reprezintă un concept dinamic. Mijloacele de comunicare sunt necesare transferului de fluxuri. Aici apare compunerea conceptelor. Fluxul de clipuri este confundat cu mijloacele de comunicare.
Din cele exprimate reiese că trebuie luat în considerare conceptul de valoare a informaţiei. Noi plătim numai pentru mijloacele de comunicare care ne asigură informaţii utile. Dacă vizionăm un pogram TV pe un canal de sport trăim exact sentimentele unui fan care participă pe viu la competiţia respectivă. Dar dacă se transmite un program despre ecuaţiile lui Maxwell mulţi vor schimba canalul, în ciuda faptului că aceste ecuaţii conţin un volum uriaş de informaţii, mai exact toată electrodinamica. Dar cine este atât de familiarizat cu ecuaţiile lui Maxwell? Doar un cerc restrâns de persoane specializate în acest domeniu şi deci numai pentru aceştia programul are valoare semnificativă ca factor de legătură.

Entropia şi moravurile sociale.
Dacă ar fi să exprimăm coeziunea socială în numere, atunci anarhia ar avea un grad de coeziune ce tinde către zero. Sunt oameni dar ei nu formează o societate. Vom folosi axa X a curbei ilustrată şi în figura I-1. Jumătatea stângă a curbei, separată de restul figurei printr-o linie verticală reprezintă ANARHIA.
Extremitatea dreaptă a curbei unde integrarea se apropie de 100% este de asemenea separată de restul curbei printr-o linie verticală. Orice societate care corespunde acestei zone a graficului va avea un grad înalt de integrare. Acest tip de societate este definit de termenul german “Gemeinschaft”, care reprezintă societatea primitivă sau vulgară. Actualmente, conceptul are un sens mult mai restrâns.
După cum se ştie, religia adună oamenii în societăţi foarte strâns legate. Prima bandă haşurată a curbei corespunde religiilor majore, cum ar fi Creştinismul, Islamismul, Comunismul, etc. Elementul comun ce le caracterizează este ascetismul.
Poate părea ciudat faptul că am grupat laolaltă societatea primitivă cu o formă modernă de religie cum este comunismul, dar trebuie subliniat faptul că, criteriul de clasificare folosit aici este gradul de integrare. Termenul Gemeinschaft indică o societate excesiv de coezivă.

Fig. I-1. Curba entropiei

Cele mai multe religii ale antichităţii, printre ele fiind şi iudaismul, intră în partea centrală a curbei, pe care o numesc Gesellschaft sau ,,societatea comercială”. Includem aici şi religia protestantă. Ambele religii condamnă ascetismul iar religia iudaică chiar îl interzice. Curba din Fig.I-1 reprezintă curba entropiei, foarte cunoscută de la cursurile de fizică. Nu intrăm în amănunte în ceea ce priveşte relaţia dintre entropie şi gradul de coeziune socială.
Este suficient să afirmăm că moravurile sunt pentru societate ceea ce entropia este pentru fizică. Moravurile sunt cele care determină extensia gradelor de libertate în comportamentul oamenilor.
Examinarea curbei entropiei-moravuri arată că există trei tipuri de societate, de la stânga la dreapta: Anarahia, Gesellschaft şi Gemeinschaft. Cu mare greutate am clasificat anarhia ca tip de societate; ea este un grup randomizat de oameni, instabil şi incapabil să supravieţuiască timp îndelungat.
Prin numele de Gemeinschaft înţelegem o etapă primitivă în istoria umanităţii. Cu toate acestea, există o periodicitate, un ciclu de revenire a acestui stagiu, după fiecare revoluţie şi, înainte ca un nou stagiu să înceapă. Altfel spus, pentru a ajunge la etapa de Gesellschaft trebuie să se treacă prin Gemeinschaft. Gesellschaft reprezintă societatea civilizată.

Care este diferenţa între diversele tipuri de societate?
1. Gemeinschaft-ul plasează societatea dincolo de individ şi de familie. În mod contrar, Gesselschaft-ul favorizează individul în comparaţie cu societatea.
2. După cum se vede din grafic, Gemeinschaft-ul reprezintă o ,,societate excesiv de structurată”. Gradul înalt de integrare conduce la o dispariţie a individului şi la transformarea sa într-un Golem. Familia este respinsă.
3. Gesellschaft-ul pretinde reciprocitatea în relaţiile dintre oameni şi între indivizi şi societate.
4. Anarahia pretinde “egalitate”. Ea este caracterizată prin destrămarea familiei şi a societăţii.
Cele mai sus menţionate nu reprezintă o definiţie completă a celor trei tipuri de societate şi a comportamentelor acestora. Asupra acestor lucruri voi reveni cu amănunte.
Gradul de integrare sau de solidarizare a societăţii ilustrat pe axa X poate fi înlocuit de disciplină.
Valorile morale care ne spun ce este bun şi ce este rău sunt accentuate în curba din fig.I-1. Conform dicţionarului Webster, moravurile sunt definite ca “principii de comportament corect sau greşit”. Această definiţie reduce codurile morale la moravuri iar moravurile, comportamentele, sunt definite ca reguli ce dictează calităţile spirituale cerute bărbaţilor şi femeilor în societate cât şi punerea în practică a acestor reguli.
Moravurile sunt reguli de comportament.

Ne vom referi iarăşi la listele de factori integratori şi vom examina acţiunea lor (de exemplu, disciplina - vezi fig.I-2).

Fig. I-2 Diagram bloc al unei :

a) Societăţi primitive
b) Societăţi cu feedback

Fig. I-2 reprezintă diagrama unei societăţi a cărei integrare depinde numai de disciplină şi de factorii din prima listă enunţată. Aceasta este societatea primitivă. Figura 2b diferă de figura 2a prin faptul că, ea conţine elementul de ,,feed-back”. Semnalul trimis prin “feed-back” este auto-disciplina.

Autodisciplina sau disciplina de sine apare din credinţă sau religie. Autodosciplina se conectează cu disciplina la punctul de intrare (input) având ca rezultat un necesar de efort mult mai mic pentru realizarea integrării sociale. Triburile primitive erau relativ mici pentru că erau necesare eforturi mari pentru integrarea lor. Primul festival de muzică rock (Woodstock) care a adunat un număr enorm de indivizi în baza elementelor din prima listă, a fost un succes. Repetarea evenimentului a condus la accidente, mai mult chiar, la patru decese. Apariţia religiei a făcut posibilă unirea a milioane de oameni în comunităţi foarte strâns legate (coeziv ridicate).

BIBLIOGRAFIE

William Godwin, Enquiry concerning political justice and its influence on morals and happiness. 3 vol., 1946;
Peter Kropotkin, Memoirs of a revolutionist. 2 vol., 1968;
Pierre Joseph Proudhon, Qu’est-ce que la propriete?, 1966;
Pierre Joseph Proudhon, Ouvres completes. Slatkine, 1982,
G.P. Maximoff, The political philosophy of Bakunin: Scientific anarhism, 1953,
Vernon Richards, Errico Malatesta: his life and ideas. 1965,
Daniel Guerin, Anarchism: from theory to practice, 1970,
April Carter, The political theory of anarchism, 1971,
Davidd E. Apter, James Joll, Anarchism today, 1970.
Henri, Avon, L’Anarchisme, Que sais-je? PUF, 1991,
Frederic Laupies (coord.), Dicţionar de cultură generală. Edit. Amarcord, Timişoara, 2001.
Raddai Raikhlin, Război civil,terorism şi gangsteri.

SERVICIILE DE INFORMAŢII ŞI DEMOCRAŢIA (I)

Inteligence Services And Democracy. Geneva Centre for Democratic Control of Armed Forces, Switzerland, Geneva, 2002,
www.dcaf.ch

traducere: Eusebiu Tihan

Serviciile de informaţii realizează culegerea, procesarea şi diseminarea informaţiei în conformitate cu trebuinţele guvernului naţional. Crearea unor politici fundamentale şi luarea deciziei necesită informaţie adecvată şi analize pertinente. Doar dacă cei care crează politicile şi cei care iau deciziile sunt bine informaţi – asupra problemelor globale şi zonale, asupra stadiilor de dezvoltare, vor putea să emită judecăţi de valoare asupra zonelor de securitate internă şi externă, asupra apărării naţionale şi relaţiilor externe.
Pe scurt, activităţile de spionaj implică pur şi simplu culegerea şi analizele informaţiei şi, transformarea acestora în date secrete. Dar, şi alte activităţi precum contraspionajul şi acţiunile acoperite pot fi considerate exemple de activităţi de informaţii. Contraspionajul reprezintă aflarea de informaţii sau de activităţi destinate să neutralizeze serviciile de spionaj ostile. Aceste activităţi pot implica spionaj contra acestor servicii, interogarea defectorilor şi analiza metodelor de derulare a operaţiunilor ostile. De asemenea, pot implica penetrări şi subminarea serviciilor ostile şi a activităţilor acestora.
În unele state serviciile de informaţii (în special în cele militare) sunt implicate în acţiuni acoperite. Acţiunea acoperită poate fi definită ca fiind orice operaţiune sau activitate (folosind chiar şi violenţa) destinată să influenţeze guvernele străine, persoanele sau evenimente ce sprijină obiectivele politicilor externe ale unui guvern în timp ce guvernul sponsorizat sprijină operaţia secretă. În cele ce urmează nu se va pune accent pe această funcţie.
Trebuinţele securităţii naţionale şi protecţiei statului se îmbină uneori cu instaurarea conceptelor de proprietate, libertăţi civile şi drepturi civile pe care acelaşi stat le acordă cetăţenilor. În mod clar, dacă serviciile de informaţii civile nu sunt investite cu puteri speciale, atunci se va vedea că protecţia statului este foarte dificilă. Din contră, unui serviciu de informaţii – investit cu puteri nelimitate îi va fi foarte uşor să asigure protecţia statului dar va produce deteriorări grave şi inacceptabile la adresa drepturilor şi libertăţilor civile şi asupra intimităţii cetăţenilor.
Într-un stat democratic, legătura între aceste interese divergente a fost identificată şi realizată prin modalităţi politice şi juridice. Acest fapt implică o decizie conştientă asupra a ceea ce este permis şi ceea ce nu este. De aceea, guvernul trebuie să formuleze principiile generale pentru ceea ce este acceptat şi să se asigure că la aceste principii au aderat şi serviciile de informaţii. Aceleaşi consideraţii se aplică într-o manieră diferită şi operaţiunilor din afara graniţelor.
Transparenţa administraţiei federale şi a statului şi a activităţilor tuturor agenţiilor constituie un element important într-o democraţie, dacă guvernul doreşte să aibă acceptul şi sprijinul publicului, electoratului şi plătitorilor de impozite. Totuşi, pentru ca serviciile de informaţii să-şi realizeze activităţile în mod eficient, există unele domenii de activitate care sunt şi trebuie să rămână clasificate. Trebuie amintite trei categorii majore:
1. Toate informaţiile referitoare la operaţiuni, surse, metode, proceduri şi mijloace;
2. Caracterul anonim al personalului serviciilor operaţionale şi protecţia informaţiilor acestora;
3. Originea şi detaliile – datelor secrete şi informaţiilor oferite ca secrete de către alte guverne sau servicii secrete.

Toate serviciile de informaţii solicită asigurarea secretului asupra acestor obiective. Ele trebuie să fie capabile să garanteze protecţia identităţii surselor cât şi protecţia informaţiilor primite. Acest fapt nu este valabil doar pentru ele însele şi pentru protecţia personalului lor ci, de asemenea se referă şi la persoanele din toată lumea care lucrează cu aceste servicii.
Secretizarea este necesară deoarece este singura modalitate să le asigure maselor (chiar potenţiale), securitatea.
Trebuie împiedicată dezvăluirea publică a oricărei surse a celor care lucrează pentru o agenţie de informaţii.
Necesitatea asigurării caracterului anonim al personalului din serviciile operative vine ca urmare a primei probleme: operaţiunile, sursele, metodele, procedurile şi mijloacele nu pot rămâne secrete dacă personalul implicat în operaţiuni este dezvăluit public. De asemenea, toate reuşitele operaţiunilor trebuie să rămână secrete în sensul de a asigura reuşita culegerii continue de informaţii. Bagajul de cunoştinţe şi informaţiile serviciilor secrete trebuie protejate deoarece dezvăluirea poate indica ţintele specifice cât şi capacităţile sistemelor de colectare – dezvăluirea poate conduce pe viitor la luarea de contramăsuri, precauţii şi negarea unor astfel de informaţii.
Este un fapt esenţial dacă guvernul este interesat şi caută cooperarea serviciilor sale de informaţii cu serviciile secrete sau altor state, menţinerea caracterului secret al originii atât a datelor secrete cât şi a informaţiilor specifice. Toate aceste informaţii rămân proprietatea naţiunii care le-a oferit şi pe viitor nu pot fi diseminate fără permisiunea serviciului de origine. Din moment ce s-au perfectat aranjamente cu alte servicii de informaţii pentru realizarea de schimburi, menţinerea secretului este aşteptat şi de la serviciile străine partenere. Ca urmare, este necesară elaborarea unor instrucţiuni pentru clasificarea şi distribuirea – cât şi accesul la informaţii secrete, referitoare atât la cetăţeni cât şi la guverne străine.
Odată ce scopul este bine înţeles şi s-au desemnat parametri acceptabili, urmează în mod natural luarea deciziilor vis a vis de structura organizatorică şi supraveghere.

Organizarea
Agenţiile de informaţii pot fi diferenţiate după funcţie (tehnică, umană etc.) şi prin acoperire (în interior şi în exterior). O bună regulă este ca fiecare funcţiune să fie realizată de o agenţie bine definită. Acest fapt ar evita irosire de efort şi de resurse şi, va minimaliza riscul unei competiţii neprolifice şi inutile, dintre diferitele agenţii. Totuşi, multe sarcini – din domeniul informaţiilor (de remarcat monitorizarea ameninţărilor transnaţionale cum ar fi: terorismul şi crima organizată), impune un aport suplimentar de informaţii ce trebuie culese prin diferite metode şi mijloace asupra aceluiaşi subiect. Astfel, apare coordonarea, accesul la informaţie al altor servicii şi un proces de evaluare în colaborare.

Separaţia între serviciile interne şi cele externe
Statele democrate îşi separă serviciile interne de cele externe. Acest fapt este justificat prin diferitele misiuni şi, mai mult chiar, prin faptul că se pot aplica reguli şi legi distincte operaţiilor de informaţii pe teritoriul naţional faţă de cele externe
Misiunea serviciilor interne de informaţii este obţinerea, corelarea şi evaluarea informaţiei cu relevanţă pentru securitatea internă. Starea de siguranţă internă este necesară pentru protecţia statului, teritoriului şi societăţii împotriva actelor de terorism, spionaj, sabotaj, actelor subversive a terorismului, crimei organizate, producţiei şi traficului de narcotice etc.
Misiunea serviciilor externe de informaţii constă în obţinerea, corelarea şi evaluarea informaţiilor cu relevanţă pentru securitatea internă şi pentru protecţia obiectivelor. Menţinerea securităţii externe necesită: cunoaşterea ameninţărilor, pericolelor şi riscurilor cât şi a oportunităţilor şi modalităţilor de eliminare, evitare a agresiunilor. De aceea, informaţia necesară vizează intenţii, capacitatea şi activităţile puterilor străine, organizaţiilor, grupărilor sau persoanelor şi a agenţilor acestora care reprezintă ameninţări actuale sau parţiale asupra statului şi intereselor acestuia.
Informaţiile deţinute de către agenţiile interne de informaţii – cât şi de tehnica prin care este colectată, trebuie să constituie în principiu subiect al legislaţiei naţionale, inclusiv al legilor protecţiei datelor. Acolo unde se impun excepţii de la aceste legi – din raţiuni operative, ele trebuie să devină subiect al unor legi sau ordonanţe distincte. Toate operaţiunile trebuie să fie avizate de membrii guvernului, şi ideal, de către ministrul responsabil de agenţia internă de informaţii.
Pe de altă parte, serviciile externe de informaţii nu prea pot să îşi desfăşoare activităţile dacă se supun fiecărei legi a ţărilor în care operează, şi mai ales dacă acele ţări nu au un regim democrat. Totuşi, ele sunt conduse în mod strict, avizate la nivelul politic al guvernului asupra a ceea ce pot întreprinde sau nu într-o ţară anume.
Separarea între serviciile interne şi cele externe necesită coordonarea culegerii de informaţii referitoare la ameninţările, la pericolele şi riscurile transnaţionale: (terorism, proliferare, droguri). Informaţiile sunt culese de ambele servicii pe acelaşi subiect. De aceea trebuie asigurată o colaborare care să permită accesul regulat la informaţiile fiecăreia din părţi.
În mod ideal, coordonarea culegerii de informaţii este asigurată de o entitate executivă situată la un nivel superior – de exemplu, Consiliul Naţional de Securitate – care înştiinţează preşedintele sau prim-ministrul cu privire la integrarea internă, externă, economia mondială şi politicile militare în raport cu securitatea naţională. Aceste entităţi asigură analizele, îndrumările şi orientarea conducerii tuturor activităţilor de informaţii interne şi externe.
Producţia evaluărilor comune trebuie dirijate în mod ideal de un organism independent sau de un personal de evaluare naţională, care nu este necesar să fie ataşat agenţiilor de informaţii care produc date şi informaţii secrete. Calitatea produsului final va avea de suferit dacă atunci când se evaluează o problemă nu sunt prezentate toate informaţiile relevante. De aceea, informaţiile obţinute sub acoperire nu trebuie analizate în izolare faţă de informaţiile obţinute în mod deschis. Informaţia obţinută în mod secret reprezintă o continuare - prin alte mijloace - a informaţiei din surse deschise. În timp ce unele guverne ascund o parte din activităţile sale, alte guverne, dacă doresc să-şi fundamenteze politica pe informaţii corecte şi depline, trebuie să depăşească învăluirea.
Acest fapt atrage după sine – diferite mijloace şi metode. Dar chiar dacă mijloacele pot varia, scopul trebuie să fie acelaşi. Informaţiile secrete trebuie să completeze rezultatele derivate din studiul naţional al populaţiei sau asupra maselor deschise disponibile. De fapt, aceasta este sarcina unui organism independent sau a unui personal însărcinat cu evaluarea naţională, care produce evaluări rezultate din colaborări.
Separaţia dintre serviciile interne de informaţii şi organismele judiciare
Legile în vigoare şi informaţiile au scopuri fundamental diferite. În timp ce obiectivul legii în vigoare este de a condamna într-un caz specific de criminalitate, sarcina serviciului de informaţii este de a culege cât mai multă informaţie posibilă asupra unor ameninţări posibile asupra statului şi societăţii. Astfel, un serviciu de informaţii va prefera să nu racoleze un criminal identificat – dacă acest lucru va reduce capacitatea de a culege informaţii în viitor. De asemenea, un serviciu de informaţii nu va dori să divulge aceste informaţii într-un proces deschis de teama deconspirării surselor de informare.
Totuşi, funcţia informaţiilor despre criminalitate (culegerea de informaţii despre crima organizată) necesită abilităţi similare celor utilizate de către agenţiile de informaţii. În anumite situaţii, ţintele serviciilor interne de informaţii pot fi implicate în crima organizată după cum interesele a două organizaţii pot fi depăşite. În plus, agenţiile de informaţii nu deţin autoritatea de a instrumenta investigaţii judiciare, nu au mandat de a aresta şi nu au competenţa de percheziţie în case. Atunci când este evident că delictul a fost comis, culegerea dovezilor şi executarea arestării vor fi analizate de către specialiştii forţelor de poliţie.
În ceea ce priveşte serviciul intern de informaţii, criteriul pentru supraveghere şi investigaţie într-o societate liberă este o problemă de violenţă şi reprimare. Serviciul intern de informaţii se justifică în abordarea unei organizaţii dacă aceasta, sau influenţa acesteia a condus la violenţă sau există convingerea clară că se va declanşa. Aplicarea legii şi exercitarea puterii executive împotriva violenţei ţine doar de domeniul legilor învigoare. Coordonarea şi cooperarea între aceste organisme trebuie asigurată la nivel guvernamental. În nici un caz, trebuie clarificat, serviciul intern de informaţii nu trebuie să fie niciodată implicat în vreo activitate politică internă.

Serviciile de informaţii specializate
În sfera serviciilor externe de informaţii, diferitele servicii se află adesea în situaţia de a crea câteva servicii în loc de a exista o singură organizaţie cuprinzătoare. Ministerul apărării va avea un serviciu de informaţii propriu, care se preocupă mai mult cu obiectivele tehnice cum ar fi evaluarea potenţialului militar al statelor vecine, industriile de apărare, personalităţi din domeniul militar etc. Pentru determinarea propriilor necesităţi de armament, serviciul de informaţii al ministerului apărării trebuie să identifice natura potenţialelor forţe ostile cât şi caracteristicile ţintei: ameninţarea, capacitatea, locaţia şi gradul de pregătire de luptă al acestor forţe sunt elemente ce trebuie monitorizate permanent – fie ca instrucţiuni de planificare fie ca mijloace de atenţionare împotriva posibilelor agresiuni.
De asemenea, multe dintre aceste informaţii sunt importante pentru negocierea şi monitorizarea acordurilor de limitare a înarmărilor. De aceeea, serviciul de informaţii al ministerelor apărării poate fi considerate ca un al III-lea segment alături de serviciile interne şi externe de informaţii.
De asemenea, diferitele metode de culegere, în special cu mijloace tehnice sofisticate pot structura o organizaţie specializată pe informaţie. Acestea include agenţiile de informaţii specializate pe imagistică, semnale şi criptologie. Deşi aceste specializări sprijină informarea necesară clienţilor specifici pe probleme de informaţii, aceasta face foarte dificilă evaluarea naţională. În plus, agenţiile sunt tentate uneori să între în competiţie una cu alta, avansând probleme pe care fiecare le consideră a fi foarte importante. De aceea se impune un anume gen de mecanism de coordonare fapt necesar pentru a se putea asigura guvernului, la momentul potrivit cel mai complet şi obiectiv tablou al informaţiilor. Aceasta se poate plasa de la structura independentă de personal de evaluare pe care am menţionat-o în cele de mai sus, până la o organizaţie cu autoritate în coordonarea executivă a culegerii şi evaluării de informaţii de la diferitele agenţii. Adesea, se poate dovedi utilă implicarea de experţi independenţi, cum ar fi diplomaţi, poliţişti, în realizarea colaborării formale sau în evaluarea naţională. Acest aspect se bazează pe considerentul că experţii au viziunea lor proprie şi experienţa necesară pentru a putea contribui. Totuşi experţii externi ce se doresc a fi implicaţi trebuie să deţină în mod obligatoriu fondul necesar, adică pregătirea de informaţii şi experienţă. Aducerea de experţi externi va facilita procesul de evaluare, în special dacă sunt angrenaţi cu analişti competitori din agenţiile de informaţii.

Conducere civilă sau militară
Munca de informaţii reprezintă în primul rând un exerciţiu intelectual. Informaţia poate servi un instrument ce va înlocui teama, ignoranţa şi suspiciunea cu, cunoaştere şi încredere. Cele mai bune rezultate în munca de informaţii se bazează pe toate sursele de informaţii. Acestea pot fi obţinute în câteva moduri. Indiferent de obiectiv, militarii au un rol util dar controlul de ansamblu trebuie să fie de natură politică.
Nu există îndoială, că, într-un stat democratic, serviciu intern de informaţii este o sarcină civilă.
Contrainformaţiile
Contrainformaţiile reprezintă efortul naţional de a contracara serviciile de informaţii străine şi, grupurile şi mişcările politice controlate din exterior, care, adesea sunt sprijinite de servicii de informaţii, începând de la infiltrarea în instituţiile statului şi stabilirea potenţialului de angajare în activităţi de spionaj, acţiuni subversive sau de sabotaj.
Contrainformaţiile diferă de serviciile de culegere de informaţii, prin faptul că acestea există pentru a contracara o ameninţare, fie că ea provine de la un serviciu de informaţii ostil sau din partea unor grupuri non-statale şi astfel se situează la un anume grad de reacţie. Cu câteva excepţii, rezultatele din serviciile de contrainformaţii nu sunt produse în termen scurt.
Nu este necesar un serviciu independent de contrainformaţii, care va dori să devină o altă agenţie care să preia funcţiile intrinseci de contrainformaţii ale altor servicii. Totuşi, este nevoie de un program centralizat de contrainformaţii, al cărui obiectiv este o mai bună integrare, promovare, îmbunătăţire şi coordonare a operaţiunilor, a investigaţiilor şi a cercetării contrainformative realizate de fiecare serviciu în parte.
Se impune cooperarea strânsă a serviciilor externe şi a celor interne şi aceasta pentru ca efortul de contrainformaţii să se dovedească eficient. De exemplu, un grup de extremişti care vor să realizeze atacuri armate trebuie să-şi planifice aceste atacuri în interiorul ţării şi caută astfel să-şi dezvolte informaţii operaţionale pentru a-şi sprijini politica (informaţii interne) dar, grupul poate fi sprijinit de un stat vecin, unde se poate pregăti şi planifica (informaţii externe). Un program centralizat pe contrainformaţii ce va stabili coordonarea şi cooperarea dintre serviciile interne şi interne de informaţii pe probleme de contrainformaţii, care inevitabil abordează frontierele, va menţine demarcaţia de jurisdicţie dintre responsabilităţile legitime ale serviciului intern de contrainformaţii şi cel extern.
Pentru stabilirea unui program centralizat de contrainformaţii, trebuie desemnat un comitet general, care să dezvolte politica referitoare la dirijarea şi coordonarea activităţilor contrainformative, având sarcini ca:
· Dezvoltarea standardului şi doctrinelor pentru activităţile contrainformative;
· Stabilirea instrucţiunilor şi a parametrilor legali referitor la managementul, autoritatea şi coordonarea activităţilor de contrainformaţii;
· Prezentarea obiectivelor politicii naţionale de contrainformaţii şi asigurarea că activitatea de contrainformaţii este condusă pe baze funcţionale şi nu geografice;
· Rezolvă diferenţele apărute între servicii şi desemnează responsabilităţile;
· Asigură îndrumarea asupra necesităţii activităţilor de culegere de informaţii;
· Dezvoltă şi monitorizează instrucţiunile de întocmire a fişierelor centrale şi a înregistrărilor politicii de contrainformaţii;
· Aprobă activităţile de contrainformaţii care, necesită aprobare;
· Realizează activităţile speciale şi rezolvă conflictele;
· Informează guvernul, preşedintele sau prim-ministrul asupra evaluărilor armate referitoare la ameninţările asupra intereselor statului, incluzând o evaluare a eficienţei activităţii de contrainformaţii.

Serviciul de informaţii în statele federale
În general, statele federale îşi pot reproduce structurile federale la nivelul serviciului intern de informaţii. Dar trebuie să se asigure că toate elementele ale structurii urmează aceleaşi principii legale, care înseamnă responsabilităţile, inter-relaţionare, autoritate pentru îndrumare şi control.
Totuşi, serviciul extern de informaţii şi serviciul de informaţii militare se limitează doar la nivelul federal. Acest fapt rămâne valabil atât timp cât federaţia este responsabilă pentru o singură politică externă, de securitate şi de apărare.