CICLURILE VIETII

Discipline: Antropologie; Psihologia vârstelor

Extras din lucrarea: Profilul unei vârste: Bătrâneţea.
Autori: drd.psih-soc.Tihan Eusebiu, dr.Munteanu Aleodor, drd.psih-soc. Tihan Laura
În curs de apariţie la Editura IESPU FOCUS în 2007.



Secţiune realizată de: drd.Tihan Eusebiu, Dr.Munteanu Aleodor, drd.Tihan Laura

Tot ce ne înconjoară, în orice moment al vieţii noastre, întinzându-se şi atingându-ne face parte din lumea freamătului şi fascinaţiei. Bogăţia ei – spune Colin Turnbull1) în lucrarea The Human Cycle – nu o contestă nimeni, căci frumuseţea şi minunăţia zace în fiecare etapă a duratei vieţii, de la copilărie la vârsta bătrâneţii, transformând sărăcia în bogăţie, mizeria în măreţie, plictiseala în sport, teama în renume, duşmănia şi fanatismul în înţelegere. Accesul la această lume nu necesită nici o ispravă măreaţă a intelectului şi nici nu pretinde a dedica o parte din viaţă pentru întrebări. Tot ce este nevoie este mintea şi sufletul, sufletul fiind cel ce deschide mintea, respiraţia vie din aceasta făcând-o nemărginit de stranie. Simţurile ne sunt comune tuturor fără să le pese cine sau cine suntem noi, înzestrându-ne cu toate ustensilele de care avem nevoie. Superioritatea omului indiferent de vârstă vine dintr-o extrem de intensă curiozitate despre umanitate şi multele ei manifestări, o curiozitate ce nicicând nu-l lasă să rămână pentru fiecare proaspătă descoperire doar cu dezvăluirea a mai mult ce este necunoscut.
Drumul de-a lungul vieţii de la copilărie la bătrâneţe este ca şi călătoria unui turist care atunci când străbate miii de mile ca să petreacă o săptămână sau două în vreo insulă tropicală caută frumuseţea adevărată care este inerentă în viaţă ca emoţiile unui cămin, întâlnirea cu mistici etc. Niciunde nu există o lume mai bogată, mai excitantă sau mai frumoasă ca în propriile noastre vieţi şi, căutarea exoticului nu contrazice în nici un fel adevărul esenţial precum că, frumuseţea este o calitate interioară cu mult mai scumpă decât realitatea exterioară.

DEFINIREA CONCEPTULUI DE „CICLU AL VIEŢII”.
Conceptul de ciclu al vieţii s-a născut din necesitatea cercetătorilor de a reflecta teoria dezvoltării. A vorbi despre un ciclu general al vieţii însemană a realiza o călătorie de la naştere până la moarte, esenţială pentru înţelegerea complexităţilor comportamentului uman: infinit din punct de vedere cultural şi cu infinite variaţii individuale.
Ciclul vieţii are întotdeauna aceleaşi secvenţe, demonstrând că există ordine în cursul vieţii umane, în ciuda faptului că viaţa fiecărui individ este unică. Această secvenţă este invariabilă şi apare într-o ordine constantă în viaţa fiecăruia, chiar dacă nu toate etapele sunt complete şi acesta este principiul fundamental al tuturor teoriilor privind ciclurile vieţii.
O consideraţie generală este principiul epigenetic, descris pentru prima dată de E. Erikson, care susţine că fiecare etapă din ciclul vieţii este caracterizată de evenimente şi crize care trebuie să fie soluţionate în mod satsifăcător pentru că dezvoltarea să se realizeze într-o manieră continuă şi lină.
Fiecare etapă de dezvoltare din ciclul vieţii are o caracteristică dominantă, un complex de trăsături sau o criză specifică ce o distinge atât de etapele anterioare cât şi de cele ce o vor urma.
Apariţia conceptului de „ciclu al vieţii” se situează la finele secolului XX, concepţia actuală fiind determinată şi modulată de surse importante şi diferite. Diferitele teorii ale ciclului vieţii folosesc o terminologie diversă neexistând vocabular standard dar utilizând în general termeni congruenţi cum ar fi etapă, stadiu, eră, interval, epocă etc.
În unele societăţi aceste stadii sunt definite colectiv, prin apartenenţa la o a numită generaţie sa categorie de vârstă. În societăţile occidentale, anumite puncte de tranziţie, precum vârsta la care se încep relaţiile sexuale, vârsta majoratului sau vârsta la care educaţia nu mai este obligatorie sunt definite şi reglementate prin lege. Dar stadiile ciclului de viaţă sunt structurate liber şi permit într-o anumită măsură alegerea individuală, de exemplu, vârsta căsătoriei. Din acest motiv cercetările recurg rar doar la vârstă pentru definirea stadiilor ciclurilor vieţii, cea mai obişnuită abordare fiind folosirea statusului marital şi şi prezenţa copiilor şcolari şi preşcolari care locuiesc cu părinţii. Categoria vieţii adulte primare a bărbaţilor este deseori identificată separat, în special în analizele pieţei de muncă. Demografii identifică mai puţine cicluri de viaţă decât sociologii. Pentru demografi cele două grupuri sunt copiii sub 15 ani şi bătrânii peste 65 de ani (sau 60) susţinuţi financiar de populaţia activă sau populaţia aflată la o vârstă care poate munci.(Oxford, Dicţionar de sociologie, 2003).
În copilăria timpurie (1-3 ani) şi perioada preşcolară (3 – 6 ani) are loc cea mai importanta achiziţie de experienţa adaptativă şi atitudinală.
Perioada 10 - 14 ani (perioada pubertăţii) – activitatea fundamentală pentru aceasta perioada ramâne învăţătura şi instruirea teoretica şi practica, inclusiv preparaţia pentru exercitarea unor profesiuni viitoare în care influenţele structurii economice şi sociale se simt din plin.
Perioada adolescenţei (14 - 20 - 25 ani) se produce o dezvoltare intensa în plan psihic şi se stabilizează structurile de personalitate.
In ciclul tinereţii (25 - 30 ani) se produce un intens proces de integrare social- profesionala şi constituirea familiei proprii. In aceste condiţii se structurează mai profund subidentităţile profesionale, subidentităţile legate de structura familiei personale şi subidentităţi parentale în cadrul noii familii.
In. ciclul al treilea, de adult (maturitatea şi bătrâneţea) cu ascensiunile şi caracteristicile ce determina antrenarea în roluri şi statute în care deseori crizele de timp duc la framintări şi tensiuni, cu explozii ce se pot regreta ulterior.
In perioada adultă domina stabilitatea şi activismul creator în profesie. Se intensifica perfecţionarea, reciclarea şi se adopta strategii ale conduitei ce pun în valoare potenţialul individului. Statutele şi rolurile sociale încep să fie încărcate de responsabilităţi în care apare aspiraţia spre un loc cât mai ridicat în ierarhia sociala. Preocuparea pentru familie, mai ales cea cu copii, este de asemenea intensa şi duce la o creştere relativa a conţinutului subidentitatii maritale şi parentale. Totuşi, la începutul acestei perioade (după 40 ani) se înregistrează cele mai multe desfaceri de căsătorii. După 45 - 50 ani subidentitatea de soţ şi de părinte se vor diminua uşor dat fiind câstigarea în independenţă a copiilor care au devenit mari.
Perioadele bătrânetii, considerate şi ca post adulte, se caracterizează printr-o acumulare de oboseala şi uzura intensa ce modifica funcţionalitatea psihica, scăzându-i productivitatea.
Stadiul ciclului vieţii este o variabilă utilizată în mod frecvent în analiza modelelor ocupaţiei, a preferinţelor casnice şi a trebuinţelor, a tipurilor de relaţii sociale ale comunităţii şi familiei extinse, a studiilor sărăciei şi a paternurilor migraţiei.
Aşadar, în general schemele individuale folosesc elemente ca maturitatea biologică, capacităţi psihologice, tehnici adaptative, mecanisme de apărare, complexe ca simptom, trebuinţa de rol, comportamentul social, stilul cognitiv. Ciclul de viaţă este un concept deosebit de important în analiza şi elaborarea politicilor sociale. Diferitele etape ale vieţii unui individ/unei familii determină incongruenţa în evoluţia bunăstării individuale, prin riscurile dar şi prin nevoile speciale asociate acestora. O largă paletă de politici sociale se adresează în mod explicit acestora. Sistemele de asigurări de sănătate preiau riscurile de tipul îmbolnăvirii, accidentelor, pierderii capacităţii de muncă, şomajului, în timp ce alte tipuri de programe se adresează trebuinţelor specifice anumitor etape ale vieţii: politicile de locuire, adresate în mod special familiilor tinere, politicile de sprijin pentru copii şi familii cu copii, politicile adresate vârstnicilor. (Pop L.M., 2002). Putem spune că, deşi încă folosit foarte mult, conceptul a mai pierdut din actualitate în literatura sociodemografică modernă din cauza rezonanţelor normative. (Oxford, Dicţionar de sociologie, 2003).

CRITERII PRINCIPALE DE CLASIFICARE ŞI ORDONARE A VÂRSTELOR.
Vârsta reprezintă timpul scurs de la naşterea unei persoane pâna la un anumit moment de observare, vârsta constituie o variabila demografica foarte semnificativa în anchetele sociologice.
Sunt recunoscute următoarele cicluri de viata (vârsta):
- copilăria
- adolescenţa
- tinereţea
- maturitatea
- bătrânetea
Trecerea de la un ciclu (stadiu) de vârsta !a altul se face prin rituri de trecere, asupra cărora a atras atenţia etnologul francez Arnold Van Gennep (1873 - 1957) şi la noi în tara etnologul şi sociologul Ion Chelcea (1902 - 1990). In funcţie de vârsta, în fiecare societate se fixează şcolarizarea obligatorie, majoratul, satisfacerea serviciului militar, admiterea în câmpul muncii şi la concursul pentru ocuparea unor funcţii.
A. Colin, 1991, Paris, în „Dictionnaire de sociologie" preciza ca trebuie făcuta distincţia intre „efectul de vârsta" (imbătrânirea biologica) şi „efectul de generaţie?" (influenta contextului spatio-temporal)
Dorinţele, posibilităţile indivizilor se modifică odată cu vârsta, indiferent de zonă. Această strategie de segmentare a populaţiei din zonă îi ajută pe iniţiatorii operaţiunilor psihologice cât şi echipele de implementare să găsească cel mai potrivit “mesaj”, în funcţie de categoria de vârstă.
Totuşi, vârsta şi etapa de viaţă pot fi variabile înşelătoare. Este posibil ca un mesaj “împachetat” (creat) pentru o anumită categorie de vârstă, să spunem tinerii, să atragă persoane aparţinând tuturor categoriilor de vârstă, ceea ce îi poate determina pe psihologii câmpului social să afirme că, populaţia este tânără, nu ca vârstă, ci ca psihologie de viaţă.
Studiile derulate au arătat că, variabila “vârstă” a devenit o stereotipie, căci vârsta nu mai spune atât de multe despre evenimentele care au loc într-o anumită etapă a vieţii unui om, nici despre sănătatea, ocupaţia şi situaţia familială a acestuia şi, ca urmare, nici despre interesele, preocupările şi trebuinţele sale.
Persoane având aceeaşi vârstă sunt văzute în situaţii diferite: un bătrân de 70 de ani stând imobilizat în pat, un altul tot la 70 mergând la munca câmpului, cosind sau stând pe malul lacului la pescuit. În mod asemănător există persoane de 35 ani ai căror copii merg la facultate iar altele, de aceeaşi vârstă sunt deja morţi din punct de vedere psihologic. Acesta este un aspect foarte important în recepţia mesajului şi protecţia împotriva agresiunilor de tip informaţional (psihologic).
Succesiunea de etape de vârste este denumita în mod generic procesul de imbătrânire, care consta în ansamblul schimbărilor de natura fizic fizica şi sociala determinate de ciclul vieţii umane.
Din punct de vedere fizic imbătrânirea este echivalenta cu declinul treptat al corpului şi al funcţiilor biologice.
Din punct de vedere psihic ea implica modificarea graduala şi declinul capacităţilor mentale.
Din punct de vedere social îmbătrânirea consta în schimbarea percepţiilor asupra lumii, în modificarea aşteptărilor celorlalţi fata de individul respectiv şi în modificarea aşteptărilor acestuia fata de ceilalţi indivizi.
Spre deosebire de imbătrânirea biologica şi psihica, care implica criterii şi repere suficient de precise şi care pot fi măsurate sau evaluate, imbătrânirea sociala este în cea mai mare parte un proces de definire arbitrar cu privire la ceea ce se aşteaptă sau nu de la indivizii de diferite vârste, la ceea ce apărare adecvat sau nu în conduita acestora. Limitele imbătrânirii sociale sunt relative deoarece variază de la o perioada istorica şi de la o societate la alta, în funcţie de normele şi valorile sociale, de cutumele, tradiţiile, legile, reglementările scrise sau nescrise.
In societatea contemporana, deşi mulţi bătrâni sunt inca în vigoare şi pot sa muncească pina la vârste înaintate, ei sunt obligaţi, în conformitate cu prevederile legislaţiei muncii, sa se pensioneze.
Deci exista deosebiri de la o societate la alta în ceea ce priveşte vârsta sociala şi care nu depind atât de criterii biologice sau psihologice, ci de criterii considerate de natura sociala şi culturala.
Vârsta este una dintre cele mai importante caracteristici biologice şi demografice care distinge, diferenţiază sau clasifica pe indivizii care alcătuiesc populaţiile umane. Structura demografica a oricărei populaţii este diferenţiata în funcţie de o serie de indicatori printre care sexul, originea etnica şi nu în cele din urma, vârsta.
Vârsta nu este o problema de opţiune a individului, ci o caracteristica atribuita —> o condiţie data prin naştere, prin perioada cronologica, care a trecut de la aceasta naştere la fel ca sexul sau originea etnica
Vârsta, nefiind opţionala, individul nu are nici o putere sau capacitate de a-şi schimba vârsta pe care o are (de exemplu bătrânii care fac pe tinerii sau tinerii care încearcă sa para mai vârstnici decât sunt), aceasta nu poate fi schimbata pentru ca este ireversibila.
Ca o explicaţie în acest sens, celebrul eseist francez Montaigne sublinia următoarele :
„Când vine bătrânetea, se stinge floarea vârstei omului matur, copilăria cu tinereţea, iar pruncia moare intru copilărie, iar ziua de ieri în cea de azi, iar astăzi va muri în ziua de mâine. Nimic nu ramine, nici nu este mereu acelaşi. "
Vârsta cronologică
Vârsta cronologica reprezintă un indicator strict cantitativ, evidenţiat de către certificatul de naştere al individului şi care clasifica indivizii în funcţie de intervalul de timp scurs de la naşterea lor în raport cu reperele cronologice.
Acest indicator nu are decât un caracter formal, întrucât este utilizat în scopuri instituţionale, servind ca reper pentru diferite instituţii sociale în ceea ce priveşte diferenţierea indivizilor pentru aplicarea unor programe de politica şi protecţie sociala.
De exemplu, vârsta de 57, 62 sau 65 ani reprezintă vârsta cea mai obişnuita de clasificare a indivizilor ca fiind vârstnici pentru a mai putea presta actvităţile pentru societate, motiv pentru care aceste intervale de vârsta cronologica sunt utilizate drept criterii pentru pensionarea indivizilor. Aceste intervale sunt arbitrare întrucât oamenii, unii indivizi, isi pot pierde capacitatea de munca prin deteriorarea sănătăţii înainte de a împlini aceste vârste, în timp ce alţii isi pot menţine neschimbata capacitatea de munca la vârste care depăşesc cu mult intervalele cronologice menţionate.
Vârsta cronologica serveşte drept criteriu de eligibilitate sau ineligibiiitate a indivizilor pentru anumite roluri sau poziţii sociale, pentru îndeplinirea unor condiţii absolut necesare cerute de realizarea acestor roluri.
Exemplu ar fi : dreptul de vot, de căsătorie, de a conduce maşina, de a munci, etc. Astfel, criteriul vârstei cronologice operează ca un criteriu discriminatoriu în ceea ce priveşte drepturile sau obligaţiile indivizilor, fara a tine seama de diferenţele care exista intre indivizi în legătura cu capacităţile, calităţile sau dimpotrivă, deficitele lor în obţinerea unor roluri sociale.
Caracterul formal al acestui criteriu este dovedit şi de faptul ca nu există în preyent un consens unanim asupra intervalului de viaţă la care incepe imbătrânirea propriu-zisa. Dacă în societăţile contemporane acest interval este fixaî în jurul vârstei de 60 ani sau după aceasta varstă, în societăţile tradiţionale, dat fiind durata scăzuta de viata a membrilor acestei societăţi, batrân putea fi numit şi considerat şi adultul de 40 ani.
Criteriul cronologic al varstei este util doar pentru reglementările şi codurile juridice care impun restrictii ori prohibiţii sau acordă diferite oportunităţi indivizilor de diferite vârste. De aceea acest criteriu nu trebuie utilizat investigaţiile ştiinţifice decât cu mare prudenta ţinând seama obligatoriu de faptul ca intre indivizii de aceeaşi vârsta există multiple deosebiri din toate punctele de vedere, aşa cum spunea Montaigne “Nu judec opiniile după varstă”.
Vârsta funcţională este un criteriu relative obiectiv care consta în ordonarea indivizilor în diferite categorii de vârsta, în funcţie de atribuţiile lor fizice sau psihice. Prezenţa fizică, mobilitatea, puterea, coordonarea şi capacitatea mentala reprezintă numai câteva dintre aceste atribute prin întermediul cărora cineva poate fi considerat tînar, adult sau vârstnic. La aceasta se mai adaugă aşa+numitele stigmate, semne ale varstei: culoarea părului, forma pielii sau poziţia corpului, care sunt utilizate drept criteriu pentru a diferenţia intre tineri şi bătrani.
Aceste repere operează în mod independent de varsta cronologica, în aşa fel incat cineva poate fi considerat brătan doar în funcţie de aceste atribute şi stigmate chiar dacă nu are varsta care i se atribuie.
Capacităţile funcţionale şi stigmatele vârstei în mod real diferă de la un individ la altul, puţtin există “tineri-bătrani” sau “bătrani-tineri”, în aşa fel incat aparenţa lor fizica sau abilităţile lor pot să nu corespunda cu varsta lor exactă.

Stadiul de viata
Combinând atributele biologice şi sociale ale indivizilor, stadiul de viata reprezintă un criteriu în baza căruia orice individ poate fi clasificat în raport cu marile eîape ale cursului vieţii (ciclurile vieţii) : copilăria, tinereţea, maturitatea,bătrânetea, care şi ele la rândul lor, pot fi divizate în mai multe subetape cum sunt : adolescenta, vârsta mijlocie, maturitatea târzie sau senescenţa. Aceste etape nu corespund în mod strict vârstei cronologice a indivizilor, ci reflecta o serie de atribute, condiţii şi evenimente sociale, care sunt în concordanta cu creşterea, dezvoltarea sau involuţia fiinţei umane.
De exemplu, în societăţile contemporane, adolescenţa este ca vârsta socializării şcolare, maturitatea timpurie coincide cu întemeierea unei familii, iar bătrânetea cu ieşirea
Toate societăţile cunoscute au efectuat şi efectuează asemenea ordonări sau clasificări ale procesului de imbătrânire şi ale stadiilor de viata pentru a modela, din punct de vedere socio-culturai, cursul vieţii sau ciclul de viata uman
Viata umana este astfel o succesiune de stadii în cursul cărora indivizii trec de la dependenta la autonomie personala, de la creştere la maturare, la declin, de la creativitate la stagnare şi de la aspiraţii la resemnare.
Orice stadiu de dezvoltare reprezintă un set dominam ie capacităţi, care este diferit din punct de vedere calitativ de cel precedent şi insoteste trecerea la un stadiu de dezvoltare superior. Aceste stadii de dezvoltare diferă de la o ţ i ida Istorica la alta în funcţie de semnificaţiile culturale şi de importanta acordata de către diferitele societăţi diverselor vârste.
Stadiul de viata, ca o componenta a cursului vieţii, este astfel un criteriu de clasificare important, dar are un caracter relativ şi schimbător în raport cu circumstanţele istorice. Acest caracter relativ este exemplificat şi de numeroasele teorii psihologice sau psiho-sociale în acest domeniu, printre care se număra şi teoria dezvoltării ...aturationale" (Arnold Gesselî), teoria dezvoltării psihosexuale (Sigismund Freud), teoria dezvoltării psihosociale (Erik Erikson), teoria dezvoltării cognitive (Jean Piaget), teoria dezvoltării morale (Lawrence Kohlberg), teoria dezvoltării personalităţii (Jean Loevinger), etc.
Fiecare dintre aceste teorii şi-a propus sa evidenţieze caracterele tipice ale unui anumit stadiu de dezvoltare sau de viata, fara ca acestea sa coincidă exact cu caracteristicile reale ale indivizilor de diferite vârste.
Ca reper de clasificare a indivizilor de diferite vârste, stadiul de viata indica mai degrabă modul în care o societate sau alta acorda semnificaţii culturale diferitelor evenimente care acompaniază succesiunea de tranziţii de la o vârsta la alta, rolul acordat naşterii, pubertăţii, maturităţii, bătrânetii sau chiar morţii, care sunt fapte atât biologice cit evenimente sociale care trebuiesc marcate în mod cultural.
In ansamblul sau, cursul vieţii sau cicîul de viata uman este o progresie sau c succesiune idealizata de etapa de vârsta care caracterizează rolurile sociale pe care trebuie sa le îndeplinească indivizii şi aşteptările societăţii în legătura cu anumite conduite şi acţiuni care trebuie sa le realizeze indivizii plasaţi intr-un anume grup de vârsta.
Orice societate distinge stadii, etape sau subetape al dezvoltării umane sau cursului vieţii. Aceasta ordonare nu este intimplatoare, ea este impusa de necesitatea corelării caracteristicilor biologice şi psihice ale indivizilor cu natura specifica a diferitelor roluri sociale pe care le exercita sau trebuie sa le exercite, în diferitele lor etape de creştere şi maturizare. Fiecare categorie de vârsta exercita o multitudine de roiuri în concordanta cu normele sau prescripţiile societăţii în materie de de varsta
O astfel de clasificare a cursului vieţii am proiectat-o după cum urmează :
a.) Perioada copilăriei
b.) Perioada adolescenţei
c.) Etapa tinereţii sau maturităţii timpurii
d.) Etapa maturităţii mijlocii
e.) Bătrânetea („vârsta a treia şi a patra")
In aparenta, toate societăţile operează aceleaşi clasificări ale cursului vieţii, pentru a distinge intre marile sale tranziţii de la perioada copilăriei la cea a tinereţii, maturităţii şi şi bătraneţii.
In calitate insa, exista o mare varietate de clasificări pe etape şi subetape, care diferă de la o societate istorica la alta.
De exemplu, pina în sec. XVII- XVIII, copilăria nu a fost tratata ca un stadiu separat de viata, adolescenta ca o noţiune nu a apărut pina în sec. al XlX-lea, etc.
a) Perioada copilăriei
In societăţile tradiţionale, etapa copilăriei ori era necunoscuta din punct de vedere valoric, ori negata, copilul fiind obligat sa lucreze împreuna cu adulţii şi sa presteze activităţi utile pentru comunitate, fara a i se cunoaşte identitatea specifica. Dreptul la protecţie şi afecţiune e recunoscut în societăţile contemporane.
Aşa cu arata istoricul Philippe Aries, în perioada Evului Mediu, noţiunea de copilărie era, practic, necunoscuta, copiii nefiind diferenţiaţi de adulţi. In acea perioada, copiii erau trataţi şi priviţi ca nişte mici adulţi, devenind fie ucenici în atelierele manufacturiere, fie paji în serviciul cavalerilor.
Accepţia moderna a copilăriei apare inca vag în arta sec. al XIII-lea, sintetizata de figurile îngerilor şi a copilului Isus, iar în timpul perioadei gotice în forma copiilor nuzi cu varianta italiana ulterioara a copiilor nuzi sub forma de „amoraşi", în comparaţie eu Evul Mediu unde copiii apar în gravurrpicturi" sau documente imbracati la fel ca şi adulţii, diferenţiindu-se - din punct de vedere al hainelor - nu în funcţie de vârsta ci de clasa sociala de apartenenţa şi prestau aceleaşi activităţi ca adulţii.
Un portret complet al copilului s-a descoperit abia în secolele al XV-lea şi al XVI-lea sub forma efigiilor funerare puse pe morminte, copil care era reprezentat alături de părinţi.
Odată cu sec. al XVII-lea, copilul este reprezentat în arta ca reprezentând un interes propriu pentru el însuşi.
Noţiunea de copil era vaga în terminologia timpului, accentuând caracterele de dependenta ale acestei vârste.
Şcoala şi familia au impus trecerea copilului din lumina adultului intr-o lume separata, definita de trasaturi, roluri şi atitudini distincte, cu recunoaşterea dreptului la existenta şi identitate proprie, consfinţită în prezent de Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului din 1990.
Copilăria nu mai este privita deci de către societăţile contemporane ca o perioada de ignoranta, umilinţe şi abuzuri, ci ca o importanta etapa de dezvoltare umana, destinata explorării, invatarii şi însuşirii mesajelor lumii sociale.
b.) Perioada adolescentei
Pina ia sfirsitul secolului al XlX-îea şi inceputul secolului al XX-îea, perioada aflata intre copilărie şi maturitatea timpurie nu a fost considerata ca un stadiu distinct al cursului vieţii.
Noţiunea de adolescenta a fost elaborata de abia în acest secol XX pentru a putea explica trasaturile unui stadiu distinct de viata necunoscut numai de către societăţile contemporane, stadiu în cursul căruia tinarul nu mai este nici copil, dar nici nu i se recunoaşte dreptul la asumarea rolurilor adultului. Factorii care au făcut posibila recunoaşterea adolescentei ca virsta specifica sunt:
- dezvoltarea invatamintului cu caracter obligatoriu
- preluarea perioadei de şcolarizare pina la virste de 18 şi 25 ani considerate altădată care aparţin maturităţii
c.) Etapa tinereţii sau a maturităţii timpurii
Deşi adolescenta este adeseori identificata ca etapa tinereţii, unele concepţii psihologice şi sociologice prefera sa distingă intre aceste doua stadii ale cursului vieţii. Principalul argument în operarea acestei distincţii îl reprezintă cele mai recente procese ale dezvoltării societăţilor contemporane printre care necesitatea formarii unei forte de munca extrem de bine calificata, prelungirea anilor de invatamint, mai ales a celui cu caracter special, sporirea în proporţii de masa a cererilor de instrucţie în domeniu! invatamintului superior.
d.) Etapa maturităţii mijlocii
Maturitatea mijlocie este o categorie relativ nebuloasa şi ambigua, căreia ii lipsesc caracterele distinctive ce pot fi evidenţiate în cazul copilăriei şi adolescentei.
Unii autori considera ca aceasta subetapa cuprinde categoria indivizilor care au o vârsta de peste 30 ani, vârsta la care atât bărbaţii cit şi femeile şi-au întemeiat un cămin, o familie, etc. Alţi autori considera ca aceasta subetapa cuprinde intreaga populaţie de vârsta mijlocie, 45 - 46 ani.
Din punct de vedere profesional este perioada obţinerii unor performante maxime. Aceasta perioada a vârstei mijlocii mai coincide cu realizarea unor planuri şi obiective stabilite inca în perioada tinereţii.
e.) Bătrânetea (vârsta a treia şi a patra)
Din punct de vedere al criteriului vârstei cronologice, bătrânetea caracterizează astăzi indivizii care au vârsta peste 65 ani (Tratatul de medicina interna, Corneliu Burunde, pag. 422).
Din punct de vedere al criteriului vârstei funcţionale, bătrânetea se poate fie instala mai devreme fie mai târziu, în funcţie de stilul de viata al indivizilor şi de resursele sau capacităţile lor biologice sau psihice, ca şi starea lor de sănătate.
Din punct de vedere social, bătrânetea este echivalata cu retragerea din activitatea profesionala, cu dezangajarea fata de rolurile sociale active şi de adaptarea altor roluri cu caracter compensatoriu, definite insa de dependenta. Imaginea bătrânetii este extrem de diferita chiar în societăţile contemporane şi ea nu depinde atât de modul cum arata şi cum se poarta indivizii, cit de normele sociale care stabilesc cine este şi cina nu este bătrân. Unele documente literare din perioada Renaşterii arata ca „bătrâni" erau consideraţi chiar indivizii aflaţi în jurul vârstei de 40 ani.
In cursul istoriei, nu întotdeauna bătrânetea a fost asociata cu o pierdere a statutului şi a rolurilor sociale ci, dimpotrivă, cu creşterea acestora şi sporirea prestigiului în cadrul comunităţii. !n unele societăţi tradiţionale, „bătrânetea" nu era considerata nici ca un declin, nici ca proces degenerativ, nici ca perioada de dependenta, ci ca o vârsta a puterii, a seninătăţii, a deplinului echilibru, a maturităţii inca creatoare. In Evul Mediu timpuriu se înregistrează o schimbare profunda a acestei imagini, bătrânetea reprezentând în concordanta cu unele teze religioase o stare a păcatelor acumulate de om, un simbol al decrepitudinii şi decăderii lumii supuse blestemului divin pentru păcatul originar al omenirii. Omul bătrân e demn de mila, cu atât mai mult cu cit bătrânii virtuoşi sunt o excepţie uneori, mai virtuoşi şi mai rai decât tinerii
In condiţiile răspândirii atitudinilor negative fata de bătrânete, în Evul Mediu timpuriu bătrânii săraci aveau o situaţie extrem de dificila, fiind nevoiţi sa cerşească, sa fure pentru a putea supravetui. Spre deosebire de ei, cei bogaţi isi puteau asigura siguranţa şi confortul retrăgându-se intr-o mănăstire unde erau rezervate locuinţe confortabile, veritabile „aziluri de bătrâni”
In sec. al XV-lea apar primele asemenea aziluri în asistenta cărora activează numeroase asociaţii de caritate.
Epoca Renaşterii, care a exalat cultul tinereţii, a adoptat o atitudine deosebit ie negativa fata de bătrâni. Portretistica, nuvelistica, comedia dell'arte prezentau bătrânii ca fiinţe pedante, rele, zgârcite, în ipostaze de bogătaşi aroganţi, soţi autoritari, libidinoşi şi dezgustători sau îndrăgostiti ridicoli.
Treptat aceasta imagine a început sa domine lumea sociala pentru a se transmite societăţilor contemporane. Printre cele mai importante schimbări care au determinat devalorizarea importantei vârstnicilor pentru societate se pot menţiona :
- revoluţiile sociale şi politice din sec. al XVIII-lea şi a! XIX-lea (Revoluţia americana - 1776, Revoluţia franceza - 1789, revoluţiile din 1848, etc.) care au susţinut în platformele lor ideea egalităţii sociale a tuturor vârstelor, combătând concepţia conform căreia puterea şi prestigiul trebuie sa aparţină exclusiv vârstnicilor, iar tinerii trebuie sa fie dependenţi de aceştia. Aceste idei au făcut posibila creşterea independentei şi autonomiei tinerilor, separarea căminelor lor de cele ale vârstnicilor, separarea patrimoniului economic, iar în condiţiile schimbării funcţiilor economice a familiei, de la unitate de producţie la unitate de consum, bătrânii şi-au pierdut vechiul rol de conducători ai familiei, devenind ei insisi dependenţi de copiii lor
- modificările aduse de către Revoluţia industriala în utilizarea muncii bătrânilor şi copiilor -> erau excluşi pentru ca ei nu posedau capacităţi optime de munca progresele înregistrate la sfirsitul sec. al XîX-lea în domeniul medicinii şi igienei şcolare care au determinat tinerea sub control a bolilor infecţioase şi, implicit creşterea duratei şi a speranţei de viata
- penetrarea ideilor religioase ale protestantismului în lumea occidentala, care au pus accentul pe independenta, autonomie, raţionalism, individualitate şi eficacitate, ca valori care sunt incompatibile cu spiritul bătrânetii.
Aceste idei au determinat apariţia unei idei stereotipa a bătrânetii ca o perioada de vârsta definita de neputinţa, decădere fizica şi morala, pierdere a autocontrolului personal şi lipsa de autonomie.
La toate aceste procese sau schimbări se adăuga influenta mai multor factori demografici, economici, tehnici sau culturali care caracterizează tendinţele de dezvoltare a societăţilor contemporane.
- disoluţia familiei lărgite şi nuclearizarea familiei care au determinat, în mod practic, înlăturarea bătrânilor din familiile copiilor şi pierderea de către ei a vechilor resurse de putere şi autoritate
- diminuarea drastica a rolului tradiţiilor şi al religiei şi implicit a rolului păstrătorilor acestora care, în societăţile tradiţionale se identificau cu bătrânii
- dezvoltarea puternica a ştiinţei şi tehnologiei, care au făcut ca vechiul „tezaur" de înţelepciune al bătrânilor, transmis pe cale orala, sa isi piardă în ce mai mare parte, valabilitatea şi importanta.
- Instituţionalizarea învăţământului, care a oferit posibilitatea tinerilor sa-şi dobindeasca cariere ocupaţionale prin forte proprii, Independent de voinţa părinţilor sau de presiunile economice impuse de către aceştia, situaţia care a determinat pierderea autorităţii vârstnicului în ceea ce priveşte influenta vie ii celor tineri
- marele accent pus de către societăţile contemporane pe cultul tinereţii şi frumuseţii, care devin tot mai mult, produse comerciale cu valoare de piaţa ce permit indivizilor sa-şi ascundă sau sa diminueze stigmatele vârstei, pentru a putea evita, în felul acesta, discriminarea şi devalorizarea la care sunt supuse categoriile de vârsta cele mai înaintate din societate.

Bibliografie:
1. Balaci M., Demografia vârstei a treia. Editura Medicală, Bucureşti, 1998
2. Damian Constantin, E., Umanizarea bătrâneţii. Problematica Vârstei a III-a. Expunere la “Simpozionul Multidisciplinar Naţional de Gerontologie şi Geriatrie” de la Ploieşti, 29 sept.–1 oct. 1999.
3. Gorgos Ctin., Dicţionar de Psihiatrie, edit. Medicală, vol. 1,2,3,4.
4. Nuttin Joseph, Psicoanalisi e person alita, Edizioni Paoline, Roma 1984.
5. Patrick M., Carnevali D., Nursing management for the elderly, ed a II-a, Philadelphia: JB Lipincott, 1986.
6. Price W., Crapo R., Vârstele înaintate în cultura americană. În lucrarea: Cross-Cultural perspectives in Introductory Psychology, (Introducere în Antropologie culturală) (traducere Tihan Eusebiu) Editura B.C.S., 2001,
7. Rădulescu S.M., Sociologia sănătăţii şi a bolii. Editura Nemira, 2002,
8. Vauderzyl S., Psychology with the elderly. J. Psychosocial Nurs Ment Health Serv., 1983; 2(10): 25-29.
9. Viaţa medicală, nr.13, 29.03.2002
10. DSM IV, ed. a IV-a, Ed. Asoc. Psih. Liberi din România, Bucureşti, 2000
11. Rev. de Laborator Clinic şi Tehnică Medicală, nr 2/2001
12. AA.VV., Psihiatrie clinica, UMF, lasi 1993.
13. AA.VV., Psihiatria în societate, Psihomnia, lasi 1999.

1) Colin Turnbull, profesor de antropologie la Universitatea George Washington. Din 1949 a trăit şi lucrat în India şi în centrul şi estul Africii. Experienţa sa este reflectată în lucrările de antropologie, The Mountain People şi The Forest People.