PSIHODIAGNOSTIC: NEMULŢUMIREA

Discipline: Psihodiagnostic; Psihologie clinică şi medicală

drd.Eusebiu Tihan, psiholog-sociolog

Nemulţumirea (sau mânia) reprezintă o stare emoţională de intensă neplăcere şi frustrare. Ea include sentimente, de la animozitate la ură, de la uşoară iritare la ostilitate explozivă. Cel mai des, nemulţumirea este văzută ca sursă de energie ce este descărcată asupra altor persoane, obiecte sau asupra propriei persoane. Furia poate fi sublimată în descărcarea energiei într-o direcţie pozitivă, cum ar fi soluţionarea unei probleme sau, într-o direcţie negativă ce deschide calea agresiunii. Ea poate degenera în furie. Furia - în accepţiunea lui Gorgos - reprezintă o stare paroxistică, reprezentând gradul extrem de iritabilitate (reacţie coleroasă “oarbă”), desfăşurată în contextul unei îngustări a câmpului conştiinţei sau al unei stări de exaltare afectivă, cu pierdera autocontrolului şi manifestări clastice hetero- şi/sau autoagresive, acompaniată de manifestări verbale şi neurovegetative (midriază, congestia feţei, hipersialoree, tahicardie).

Teorie. Cercetare.
Conceptul “nemulţumire” evocă tabloul structurii unei persoane ce se bazează pe experienţele copilăriei. Copilul nemulţumit îşi poate menţine respiraţia, este bosumflat sau are un caracter ţâfnos, isteric. Pe măsură ce creşte, el poate mima eliberarea furiei după cum am văzut la adulţi. Comportamentul manifestat de către copil prin semnificaţia adultă preluată de copil, constituie un exemplu de modelare. Un exemplu îl constituie copilul care, văzându-şi părinţii ţipând sau izbind, lovind în desfăşurarea furiei, demonstrează acelaşi tip de comportament în furia sa (comportament copiat).

Nemulţumirea conduce în mod frecvent la eliberarea unor sentimente asociate intense. Aceste acţiuni îi pot vătăma pe alţii într-un mod pasiv sau pate înfuria persoana însăşi. O expresie mult mai directă a furiei este legată de agresiune.
Emoţiile furiei şi anxietăţii merg adesea mână în mână dar nemulţumirea este un sentiment mult mai confortabil. În furie, există un sentiment corespondent al puterii: alte persoane pot fi date deoparte şi de aceea se menţin la o distanţă de siguranţă de emoţiile ameninţătoare. În psihologie este binecunoscută schema de transmitere a sentimentelor de furie: soţul furios de la serviciu, ţipă la soţie care, aceasta cheamă copilul de la joacă şi urlă la el; copilul trece pe lângă căţel şi îl loveşte cu piciorul iar când postaşul intră în curte, căţelul îl muşcă. În viaţă se observă că, încărcătura negativă a nemulţumirii, care nu a fost reorientată constructiv, este răsfrântă asupra celor dragi, apropiaţi, calmi şi totodată observăm că transmiterea acestor încărcături se amplifică pe măsura buclelor din lanţul de propagare.

Nemulţumirea rezultă atunci când răspunsul motor este orientat spre sursa reală sau percepută ca ameninţare, indiferent dacă anxietatea apare când răspunsul motor este dezorientat sau eschivat. În această schemă sunt antrenate resurse intime, profunde, precum caracterul, temperamentul, laturi fundamentale ale personalităţii umane.
În manieră clinică, nemulţumirea a fost clasificată în dimensiuni precum, nemulţumire justificată, nejustificată, normativă, de slabă adaptare, înnăbuşire. Biaggio sugera că aceste dimensiuni pot fi asociate iniţial în planificarea unui plan eficient de intervenţie prin psihoterapie (Biaggioa, MK, 1987). Se sugerează recurgerea la explicarea pentru sine a percepţiei asupra incidentului (alocare de timp pentru a ne explica nouă înşine derularea evenimentelor). În stare de furie nu este posibilă întotdeauna observarea unui răspuns de soluţionare. Câmpul de conştiinţă este obturat. Direcţiile de tratament sunt descrise de către specialişti din perspectivă comportamentală, cognitivă, fiziologică şi afectivă.

Nemulţumirea a fost identificată ca o etapă de mâhnire ce intervine în răspunsul la impasul asupra căruia subiectul nu are control. Persoana “cu control” poate afişa simptome de furie sublimate, cum ar fi recurgerea la umor sarcastic sau o natură pasiv-agresivă în care mânia este descărcată indirect.

Factori de relaţionare
În tulburările psihopatologice, nemulţumirea disproporţionată reprezintă simptomul major (a se vedea tulburarea de personalitate bordeline, tulburarea disforică faza luteală, sevrajul în consumul de nicotină). În mod frecvent, nemulţumirea în forma de furie este prezentă în alte tulburări ce au un element de supărare, mâhnire (depresie) sau teama de a-şi pierde controlul (tulburarea de stres post-traumatic).
Expectaţiile culturale afectează capacitatea de confirmare, manifestare a nemulţumirii (şi chiar a furiei). De asemenea, diferenţele existente în cultură dictează în care din situaţii furia este un răspuns acceptabil. Un copil crescut într-o societate ce nu permite dreptul de a fi furios, poate să răspundă foarte bine într-un mod mascat prin declanşarea simptomatologiei somatice cum ar fi durere de cap, tulburare gastrointestinală incluzând diaree sau constipaţie, gură încleştată sau dereglare a epidermei cum ar fi dermatite sau înroşire. Răspunsul adultului la furie include cele deja menţionate şi pot rezulta şi alte modificări fiziologice.
Obiectul furiei capătă influenţă în răspunsul rezultat şi poate determina o etichetare de genul “adecvată”.

Folosirea anterioară a mecanismelor de apărare vor influenţa dacă furia este acceptată sau nu şi de asemenea, modul în care se consumă energia însoţitoare. Dacă un individ consideră că exprimarea făţişă a furiei va avea rezultate pozitive atunci tipul de comportament va fi întărit. De asemenea, mediul în care furia este provocată va influenţa răspunsul emoţional şi comportamental. O persoană furioasă îşi reţine furia ca să o elibereze la un moment sigur sau spre o persoană considerată sigură sau cel puţin mai slab agresivă, chiar dacă eliberarea tensiunii este inadecvată şi prost orientată.

Actele de violenţă, cum ar fi violul, crima şi bătaia, încorporează furie atât în victimă cât şi în agresor. În cazul violurilor, violatorul recurge la actul violent pentru a-şi descărca energia creată prin înăbuşirea furiei. Unii autori (Porot) descriu “furia sexuală”, al cărui element dominant este excitaţia erotică intensă, necontrolată, subiectul recurgând la violenţă pentru obţinerea satisfacţiei. În gama de violuri raportate, violurile cu furie sunt acte frecvente. Acest răspuns poate fi înţeles prin interiorizarea mâniei, generând vinovăţie şi depresie sau prin exteriorizarea furiei, conducând la declanşarea unui comportament de pedepsire a societăţii sau pe sine pentru delict.

Caracteristici
Debutul este brusc, paroxistic, declanşat de obicei, de stimuli fără o semnificaţie deosebită: durata crizei este scurtă dar există tendinţa de repetare. Pe fondul general de excitaţie psihomotorie, agresivitatea îşi găseşte suportul într-o creştere substanţială a forţei fizice a subiectului, care devine greu de stăpânit, putând comite acte cu consecinţe medico-legale. Uneori, criza de furie este urmată de amnezie lacunară.

Componenta ce a mai importantă a nemulţumirii este intensitatea. În această situaţie vom putea discuta despre furie. Fascicolul de comportament prin care identificăm furia, include, încruntarea, bruxisme (scrâşnetul dinţilor), agitaţie, aspect mohorât al sprâncenelor, umblet, frământatul mâinilor şi înroşirea facială. Există şi un puternic sentiment de primejdie şi un impuls de a acţiona pentru a nega pericolul. Individual, acest gen de comportament nu semnifică faptul că persoana este înfuriată.
De asemenea, modificările vocii pot caracteriza supărarea. Tonul vocii poate fi scăzut şi cuvintele sunt rostite prin dantura strânsă sau, tonul poate fi ridicat până la strigăt sau urlet. Adesea, persoana îşi reglează discursul în fraze scurte. Caracteristica de ansamblu al vorbirii este fie încercarea de menţinere a controlului sau pierderea controlului.
Furia este însoţită de o mare cantitate de energie ce poate împinge individul spre acţiune, distructivă sau constructivă sau, îi poate epuiza individului dorinţa de a interacţiona cu lumea. Un individ depresiv ar trebui să răspundă furiei prin retragere, ca o încercare de a-şi menţine controlul asupra furiei înăbuşite.

Chiar dacă termenul de “furie” are adesea o conotaţie negativă, răspunsul comportamental la aceasta poate fi chiar constructiv. Individul care porneşte la acţiune pentru a scăpa de energia furiei poate începe curăţenia casei, să organizeze un proiect sau poate realiza orice s-ar opune accentuării furiei. De exemplu, studentul care a căzut la un examen poate deveni furios datorită rezultatului sau, să-şi orienteze energia spre pregătirea cât mai rapidă a noii sesiuni.

PROCESUL DE DIAGNOSTIC
Aprecieri.
Evaluarea informaţiilor va include gradul de oprtunitate al furiei, efectele sale asupra vieţii curente şi durata de manifestare. Este importantă observarea semnelor comportamentale descrise mai sus. În identificarea prezenţei şi a tipului de furie se poate considera istoricul individului şi semnificaţia altor persoane în conturarea comportamentelor lui. Informaţiile pacientului furios şi semnificaţia acordată celorlaţi trebuie colectate în interviuri separate. De exemplu, membrii echipei terapeutice trebuie să întrebe soţia/soţul dacă au sesizat vreun tip de comportament cu un caracter de predicţie în furia subiectului, cum ar fi o aversiune faţă de un anumit aliment, declin la o socializare normală, acuze despre dureri ale corpului sau negarea stării de furie.

Unii subiecţi resimt un inconfort la termenul de “furie” chiar dacă ei se pot descrie ca fiind iritaţi sau tulburaţi. Aceşti subiecţi consideră că, a fi furios este ceva rău sau că cineva îi va pedepsi că sunt furioşi. Într-un astfel de caz, este mult mai eficient să folosim termenii subiectului până când acesta va considera să accepte starea de furie.
Un exemplu de situaţie specifică în care poate fi realizată evaluarea furiei îl constituie un subiect ce îşi exprimă frustrarea faţă de relaţia de mariaj, demonstrând sarcasm, retrageri şi dezinteres faţă de interacţiunile sociale şi caracter isteric. Subiectul nu este perfect conştient de existenţa nemulţumirii dar recunoaşte starea de frustrare vizavi de relaţie.

Obiectivele subiectului. Intervenţia personalului.
Obiectivul pe termen lung în ceea ce priveşte ajutorul acordat persoanelor ce se confruntă cu furia se orientează pe dobândirea unor răspunsuri adecvate sentimentelor. Obiectivele pe termen scurt include recunoaşterea simptomelor de nemulţumire de către subiectul însuşi şi recunoaşterea sentimentelor.
Recuperarea formată din şedinţe de stimulare a aptitudinilor sociale sau cele de învăţare a recunoaşterii este recomandată subiecţilor care abordează în mod tipic răspunsuri inadecvate şi ineficiente, chiar şi acelora cu nemulţumire justificată. În cazul învăţării de recunoaştere, subiectului i se solicită interpretarea unui rol în care trebuie să exerseze noi răspunsuri la situaţii. Învăţarea abilităţilor sociale solicită de asemenea derularea unui rol şi se focalizează în principal pe răspunsurile corporale cum ar fi contactul vizual, postura, mecanismele faciale. Terapia cognitivă, focalizată pe educaţie şi informaţii vine în ajutorul persoanelor ce recurg la reprimare sau care manifestă expectaţii nerealiste asupra lor înşişi ori asupra altora, ceea ce face să conducă la nemulţumire.

Abordarea fiziologică cum ar fi de exemplu un program de relaxare, îşi propune reducerea răspunsului fiziologic care se prezintă în special, intens şi pe termen lung. Se poate recurge la umor ca o contracondiţionare, totul pentru a modifica răspunsurile de nemulţumire iar în mod particular eate apelat pentru un subiect cu nemulţumire cronică.
Acele persoane ce nu recunosc starea ce precede pierderea controlului, se percep ca baleind de la o stare de calm spre furie fără nici un motiv. Ajutorarea, susţinerea psihologică a subiectului în vederea descrierii sentimentului şi a intensităţii conduce adesea la diminuarea impactului sentimentului şi a temerii pentru lipsa de control. De asemenea, este important să oferim recunoaştere unei nemulţumiri justificate şi să ajutăm subiectul în a-şi soluţiona problema aşa încât [subiectul] să abordeze modalitatea adecvată de acţiune. Iată un posbil dialog: “Îţi simt nemulţumirea …Ce se întâmplă dacă te gândeşti să …?”. Spaţiile libere pot fi completate cu situaţii ce pot provoca nemulţumirea iar pacientul propune răspunsul la situaţie. Are loc o conceptualizare la nivel mental ce are rolul de a activa şi regla schema operatorilor logici ai subiectului.

Se poate recurge la activitatea fizică pentru canalizarea expresiei de nemulţumire şi a disipării energiei. Activitatea grupelor mari de muşchi pot conduce la rezultate satisfăcătoare prin consumul surplusului de energie ce apare în starea de nemulţumire. Ca exemplu a unor astfel de activităţi sunt, mersul pe jos, uşoare alergări, dansul, gimnastica ritmică, tăiatul lemnelor la joagăr, voleiul. De asemenea, activităţile ce pot folosi un substitut al imaginei ţintei pot accentua controlul subiectului asupra nemulţumirii şi îi permite eliberarea într-o formă acceptabilă.
În ideea profilaxiei, propunem ca mjloc de modelare a Eu-lui, a dezvoltării controlului psihic implicit a fizicului, implementarea încă din clasele şcolii primare a orelor de karate cât şi a unor ore de bridge.

Tânărul care participă la la exerciţii va reuşi să vizualizeze un parener virtual, care îl ajută, cooperează, fiind de fapt un alter-ego. Energia nu se mai disipă la întâmplare reuşind astfel să.şi controleze grupe de muşchi, tonusul psihic, respiraţie. Se echilibrează axul neuroendocrin.
Revenind, trebuie să spunem că, o atenţie deosebită în intervenţie trebuie avută ca pacientul să aibă destul control să vizualizeze fără a trece la acţiune, cu un obiect-armă împotriva ţintei nemulţumirii. La fel, trebuie să sesizăm vinovăţia potenţială în care situaţie, intervenţia trebuie derulată cu precauţie.
În clinică, personalul medical devine în mod frecvent ţinta nemulţumirii manifestate de pacienţi şi a semnificaţiei acesteia în faţa altora. Intervenţia la subiectul nemulţumit solicită personalului medical de intervenţie cunoaşterea în primul rând a propriului său răspuns. De exemplu, un medic, o asistentă sau o infirmieră care răspunde prin defensă sau cu nemulţumire, crează mai degrabă complicaţii ulterioare decât să rezolve problema în speţă. Persoanlul medical trebuie să identifice natura şi dinamica nemulţumirii subiectului, pentru a-i răspunde ca un profesionist: două persoane nemulţumite ce interacţionează nu vor rezolva starea până când cel puţin una nu îşi va consuma “energia”. Această descărcare se poate manifesta prin agresiune fizică sau prin preluare de către o persoană a rolului de ascultător al agresiunii verbale. Modelarea tehnicilor asertive dezvăluie bazele învăţării ulterioare. O persoană ce reuşeşte să abordeze pozitiv nemulţumirea, furia, are un simţ dezvoltat al controlului asupra emoţiei. Dacă sursa exterioară de nemulţumire poate fi identificată atunci personalul medical se va simţi mai puţin ameninţat iar subiectul va primi un sprijin şi mai mare.

Limitarea cadrului se impune în unele cazuri în care nemulţumirea pacientului s-a transformat în agresivitate fizică şi verbală sau, cu copiii, care îşi pierd controlul. Odată cadrul limitat, persoana nemulţumită poate căpăta senzaţia că este controlată deoarece pierderea controlului îl îngrijorează. Adesea copiii solicită control exterior prin repere comportamentale cum ar fi repetarea acţiunilor neadecvate într-o manieră de a testa limitele şi pentru a vedea cine îi impune limite. De asemenea, un copil poate răspunde la nemulţumire agăţându-se de haine sau devenind mai dependent. Acesta reprezintă un răspuns de interiorizare ce poate fi prelucrat printr-o delimitare fină. În abordarea copiilor este foarte important să discutăm despre comportament ca neadecvat şi să subliniem faptul că acel copil încă se valorizează.

Evaluarea
Măsurătorile subiective ale diminuării stării de frustrare a subiectului este o chestiune importantă în evaluare. Alte criterii folosite în evaluare sunt reducerea nemulţumirii vizavi de subminarea relaţiilor şi activităţilor zilnice curente. De asemenea, folosirea în mod pozitiv a nemulţumirii reprezintă un alt gen de evaluare a reuşitei intervenţiei terapeutice.

Mijloace de evaluare
Testul de rezistenţă la frustrare al lui S.Rosenzweig, “Picture Association Study for Assessing Reactions to Frustration”, sau, pe scurt “Picture Frustration Study” (sau “P.F.Test”) este un “procedeu proiectiv restrâns, destinat să dezvăluie tipurile de reactie la stress-ul vietii cotidiene. Baza sa teoretică este o teorie generală a frustrării, dezvoltată de S.Rosenzweig încă din 1934, reintrate în cadrul psihanalizei experimentale.

“Picture Frustration Study” (P-F Test) al lui Rosenzweig, este o probă care caută să pună în evidentă reactiile subiectilor examinati utilizând principiile generale ale teoriei frustrării tocmai expuse.
În principiu, consideră autorul ei, această probă se situează la jumatatea distantei dintre testul de asociere a cuvintelor al lui Jung si Thematic Aperception Test (TAT) al lui Murray. Se aseamănă cu TAT prin faptul că foloseste desene drept stimuli, ca să favorizeze identificarea din partea subiectului. Se diferentiază prin două puncte : unul, - desenele au un caracter foarte uniform, celălalt cu mult mai important aceste desene sunt folosite pentru obtinerea unor răspunsuri verbale relativ simple, si limitate, în acelasi timp, în dimensiune si tinută. Se aseamană cu testul de asociere a cuvintelor prin însăsi restrictia adusă stimulilor, permitând o obiectivitate relativ crescută a aprecierii răspunsurilor.
Materialul cuprinde o serie de 24 desene, fiecare reprezentând două personaje plasate într-o situatie de frustrare curentă.
În fiecare desen al testului, personajul din stânga este reprezentat pe cale să pronunte câteva cuvinte care descriu fie frustrarea celuilalt individ, fie propria frustrare. Persoana din dreapta are întodeauna deasupra ei o căsuta goală, destinată scrierii cuvintelor ei. Trăsăturile si mimica personajelor au fost sistematic neglijate în desen, pentru a favoriza identificarea.

Situatiile reprezentate în experientă pot fi împărtite în două grupe principale:
a) Situatii de obstacol al Eu-lui (Ego-Blocking)
Sunt situatiile în care un obstacol oarecare; personaj sau obiect, întrerupe, dezamăgeste, privează, sau în orice alt fel direct, frustrează su-biectul.
b) Situatii de obstacol al Supra-eu-lui (Superego-Blocking).
Sunt situatiile în care subiectul constituie obiectul unei acuzări, este făcut responsabil sau pus în cauză de o altă persoană.
Există o relatie între cele două tipuri de situatii, în sensul că situatia de obstacol a Supra-Eu-lui implică faptul ca aceasta să fi fost precedată de situaţia de obstacol a Eu-lui, în care cel ce frustrează actual a fost obiectul frustrării. De altfel, distinctia nu trebuie considerată absolută, căci un subiect poate interpreta o situatie de obstacol a Eu-lui ca o situatie de obstacol a Supra-Eu-lui si invers. În aceste cazuri, care rămân excepţionale, cotarea trebuie să ţină seama de punctul de vedere al subiectului.
Exemplu de situaţie şi tipuri de răspunsuri (Situaţia nr.20):
O tânără fată se întreabă de ce atât ea cât şi prietena ei nu au fost invitate la o primire care are loc în camera alăturată.

1. E’ / /
a. Şi mie mi se pare curios lucrul acesta.
2. / E /
a. Ce vrei, draga mea, are un caracter prost.
b. Ea preferă să-şi dea importanţă faţă de persoane necunoscute pentru a le impresiona.
c. E geloasă că suntem mai bine decât ea.
d. E atât de inconstantă în prieteniile ei.
e. Ocupă-te de afacerile tale şi nu de ale celorlalţi.
3. / / e
a. S-o întrebăm dacă putem merge şi noi (engl.).
4. I’ / /

5. / I /
a. Pentru că nu ne iubeşte, iată motivul.
b. Am avut o mică ceartă cu ea.
c. Poate că ne poatră pică ?
d. Nu-i plac, probabil, trebuie să mă resemnez.
6. / / i

7. M’ / /
a. Îmi este absolut egal.
b. N-are nici o importanţă.
8. / M /
a. A făcut-o fără a cugeta.
b. E desigur, o scăpare din partea ei, căci e o bună colegă.
c. Ce vrei, nu poate invita pe toate prietenele, are atât de puţin loc la ea.
d. Motivele ei sunt fără îndoială valabile.
e. Şi-a invitat rudele, e normal ca noi să nu fim invitate.
f. S-a gândit, poate, că nu ne-ar interesa pe noi.
g. Ce vrei, e puţin cu capul în nori, nu trebuie să acordăm atenţie acestui fapt.
9. / / m
a. Şi şi !? O va face data viitoare.
b. Ne va invita la altă primire.

Combinaţii.
10. /E; I/
a. Probabil că noi nu suntem din aceeaşi categorie ca şi invitaţii ei.
b. Nu ne consideră desigur, la înălţimea ei.
11. M’ / E /
a. Ei şi ! Ştii, reuniunea nu promitea a fi prea interesantă.
b. În orice caz nu m-aş fi dus; nu-mi place acest soi de situaţii mondene.
c. Ducă-se încolo; n-am nevoie de ea.
d. Oh ! Ne-am fi plictisit.
12. /M; E/
a. E liberă să invite pe cine vrea.
13./M/ m
a. E desigur, o scăpare din vedere; o va repara altă dată.

U
a. Nu ştiu. Acest răspuns este prescurtat şi trebuie cercetat prin anchetă.
E
Este folosit pentru observaţiile agresive în care nu apar nici inferioritate, nici culpabilitate: “Trebuie să fie geloasă”.
/ I /
Această notă e folosită când motivele invocate izvorăsc dintr-un sentiment de inferioritate sau culpabilitate exprimate direct sau nu. Persoana care vorbeşte poate să-şi asume întreaga responsabilitate a situaţiei, punând în joc inferioritatea sa: “Noi nu ştim să dansăm” sau poate arăta un sentiment de culpabilitate pentru vreo acţiune anterioară, considerând actuala situaţie ca o consecinţă a acelei acţiuni.
/E; I/
Este o “combinaţie intrinsecă” folosită când inferioritatea şi culpabilitatea sunt exprimate cu referinţe la sine şi la proiecţie. Răspunsul arată în mod tipic în acelaşi timp agresivitatea faţă de gazdă şi sentimentul de insuficienţă a persoanei care vorbeşte. Dualitatea unor astfel de răspunsuri este deosebit de evidentă când observaţia îmbracă forma unui contract între personaje: “Se gândeşte desigur, că noi nu suntem destul de bine pentru ea”.
/ N /
Se foloseşte pentru răspunsuri care atribuie faptul de a nu fi fost invitate mai curând unor motive valabile decât răutăţii: “Poate că nu are suficient spaţiu”.
M’ / E /
Se foloseşte pentru răspunsurile de tipul: “Sunt prea crude”, “Nu merită să ne punem întrebarea”, “Oricum n-am fi avut chef să mergem la acea primire”.

REZUMAT
Nemulţumirea ca problemă în diagnostic pate fi identificată la foarte mulţi subiecţi. Nemulţumirea este definită ca stare emoţională de intensă neplăcere. Factorii relaţionali includ anumite tulburări mentale, factori culturali sau de dezvoltare sau, percepţia ameninţării ori a situaţiilor apreciate nefavorbile.
Pentru revigorare, subiectul trebuie să participe la procesul de diagnoză şi tratament. Obiectivele diminuării stării de disconfort şi redirecţionarea constructivă a energiei eliberate constituie elemente imprtante în lucrul cu subiecţii ce au declanşat stări de nemulţumire, pentru a nu exacerba în furie, agresisivitate.
Constituind în majoritatea cazurilor o urgenţă psihiatrică, furia presupune izolarea subiectului şi tratament chimioterapeutic aplicat parenteral, în cazurile extreme apelându-se la terapia electroconvulsivantă. Aspectele medico-legale ce se impun uneori în urma violenţelor comise în timpul acceselor de furie ridică problema responsabilităţii acestor bolnavi.

Bibliografie
Gorgos Ctin, Dicţionar de psihiatrie. Editura Medicală