RĂZBOIUL NEOCORTICAL, O CULME A MĂIESTRIEI?

Discipline: Ştiinţe militare; Psihologie experimentală

"Problema-cheie este aceasta: folosirea eficace a forţei aeriene şi spaţiale nu are aşa de mult de-a face cu avioanele, rachetele şi tehnica cât mai ales cu gândirea, atitudinea şi imaginaţia."
Generalul Merrill A. McPeak, Şeful Statului Major al F.A.M. ale SUA

Dacă afirmaţia generalului McPeak este corectă, iar eu cred că este, şi reversul ei trebuie să fie, de asemenea, adevărat. Adică, dacă SUA folosesc forţa aeriană şi spaţială în mod nechibzuit şi fără imaginaţie, aceasta va fi mai puţin eficace sau chiar dezastruos de neputincioasă. Pentru a ajuta la evitarea în viitor a unui astfel de risc serios, teza acestui articol ne duce, cel puţin cu un pas, dincolo de viziunea pătrunzătoare a lui McPeak. Articolul argumentează că puterea militară ţine de sfera minţii şi a voinţei; este vorba de domeniile alegerii, gândirii, evaluării sau atitudinii, viziunii ori imaginaţiei. Mai mult, el demonstrează că, din acest motiv, puterea militară poate creşte în eficacitate chiar dacă descreşte în violenţă. În consecinţă, articolul trage concluzia, în mod necesar, că operaţiile aeriene şi spaţiale ajută la stabilirea premiselor pentru atingerea obiectivelor politice de securitate naţională fără folosirea forţei, adică prin ceea ce eu numesc războiul neocortical.
Câteva indicii: pentru mine, superputerea este capacitatea care se iveşte din inteligenţe superioare - dimensiunea mentală, valorile superioare şi domeniul moral. Aşa cum veţi vedea, puterea militară, la fel ca aceea aeriană şi spaţială, dobândeşte şi un înţeles diferit. În consecinţă, întrebuinţarea acordă, în cele din urmă, mai multă importanţă comunicării cu alte minţi decât ţintirii obiectivelor. Chiar aşa fiind, eu nu susţin că trebuie să ne vârâm "săbiile" în cabluri de fibre optice sau în sateliţi. Eu susţin, mai degrabă, că noi transformăm "sabia" într-un "stilet" deosebit de ascuţit şi că dezvoltăm, perfecţionăm şi folosim neîncetat alte arme, în cele din urmă mai folositoare, pentru a influenţa opţiunile inamicului. În fine, şi cel mai important, acesta este un proces în evoluţie. Din acest motiv, concluziile la care se ajunge sunt atât empirice cât şi speculative, furnizând promiţător unele indicatoare spre zone neexplorate sau puţin explorate.

Ce anume credem că ştim
În cuprinzătoarea sinteză The Lessons of History (Lecţiile istoriei), Will şi Ariel Durant susţin că "legile biologiei constituie lecţiile fundamentale ale istoriei". Ei descriu naţiunile sau statele ca organisme biologice, umane, cu natura lor bună şi rea multiplicată la scară mare. Unele state prezintă aceleaşi defecte ca fiinţele umane - lăcomie, agresivitate, mândrie, poftă egoistă pentru resurse şi putere - şi, la fel ca oamenii, intră în competiţie şi au un comportament greşit. Din punct de vedere istoric războiul a fost o necesitate - calea de hrănire biologică a statului - şi o formă repetată de conduită greşită. Analogiile care sugerează să statele acţionează ca organismele biologice sunt convenabile, simpliste şi, desigur, dăunătoare. Statele sau naţiunile sunt grupuri de oameni organizate. Nu ele sunt cele care acţionează în sensul de a se întrece, a se purta rău, a desfăşura raiduri, a executa lovituri aeriene, a purta război, ci oamenii din cadrul grupului aprobă sau impun aceste acţiuni şi operează în numele altora. Potrivit lui Martin van Crevld "războiul ... este o activitate socială care se bazează pe un anumit fel de organizare".
Societatea şi societăţile segmentate sunt spaţiul de manifestare a războiului iar schimbarea socială este atât cauza cât şi efectul conflictului uman. Oamenii con-stituie elementul esenţial. Studiul realizat de John G. Stoessinger despre şapte războaie concluzionează că elementul uman, care include personalităţi şi percepţii greşite, constituie veriga finală şi critică în lanţul evenimentelor care culminează cu războiul. La fel cum există personalităţi dezorganizate printre indivizi, tot aşa pot exista, în termeni profani, lideri "nebuni" şi, din cauza acestora, state "nebune". Războiul, de agresiune sau de apărare, are loc ca o consecinţă a opţiunii umane, a "activităţii volitive", a voinţei. Fie că poporul, care optează pentru război sau îl doreşte, este bolnav sau sănătos, agresiv sau pasiv, aceasta este în mod distinct o activitate umană.
Politica este, de asemenea, o activitate umană. Politica este urmărirea şi exercitarea puterii iar puterea este capacitatea de a influenţa oameni care, altfel, ar putea să aleagă să nu fie influenţaţi. Pentru mulţi, această capacitate de influenţă este văzută drept coercitivă în aşa de mare măsură încât celelalte mijloace, pe care Clausewitz le descrie ca fiind adăugate procesului dialogului politic în război, sunt cel mai adesea mijloace violente. În consecinţă, dintre toate speciile de mamifere de pe planetă, specia umană este singura care se angajează în ucidere interspecifică deliberată, intenţionată. Războiul de astăzi este înţeles ca un conflict violent, ca o activitate care se află pe treapta cea mai înaltă a spectrului constrângerii. Conflictul sau războiul îşi face apariţia când oamenii şi organizaţiile umane optează pentru o confruntare a voinţelor, pentru folosirea mijloacelor distructive într-un mod organizat. Obiectivul războiului este, foarte simplu, de a obliga sau încuraja inamicul să facă ceea ce pretinzi că este o alegere mai bună sau să opteze pentru ceea ce doreşti. Cu alte cuvinte, obiectivul războiului este de a supune voinţa ostilă a inamicului. Nu putem să atingem obiec-tivul imediat al războiului până ce nu subjugăm voinţa ostilă sau nu realizăm acest lucru.
Ajunşi aici, ne găsim pe un teren familiar. Nu este dificil să înţelegem mijloacele distructive. Ele sunt mecanisme şi metode de forţă, mai mult sau mai puţin brutale, folosite pentru a primejdui viaţa organismelor biologice (indivizi) şi a entităţilor organice (state, state-naţiune, naţiuni sau grupuri de popoare) fie direct, fie indirect. Este lesne de înţeles că organismele vii şi entităţile organice sunt organizate ca sisteme. De asemenea, se poate concluziona cu uşurinţă că orchestrarea şi aplicarea metodică a mijloacelor distructive împotriva acestor sisteme înseamnă mai mult decât dezorganizarea sistemelor sau decât a le face mai puţin ordonate.
Totuşi, este ceva mai dificil să înţelegem că, dacă obiectivul războiului este cu adevărat "de a subjuga voinţa ostilă sau de a-l face pe oponent să se supună voinţei noastre", trebuie să considerăm inamicii nu ca sisteme, ci ca organisme cu voinţă. În mod asemănător, dacă armele sunt "mijloace folosite pentru a constrânge voinţa unui adversar", atunci înţelesul pe care îl dăm acestora trebuie să meargă dincolo de acela de lucruri, instrumente, unelte. Mai mult, ne-am concentrat atenţia asupra unor mijoace concrete şi căi materiale folosite pentru a subjuga "stăpânul" voinţei ostile mai degrabă decât asupra naturii voinţei înseşi. Procedând astfel, ne-am dovedit lipsiţi de imaginaţie. Ca rezultat, am abordat studiul artei războiului dintr-o perspectivă, periculos de perseverent, greşită.
Vina este scuzabilă deoarece noţiunea de voinţă reprezintă ceva greu de înţeles. Ea este tot atât de dificil de înţeles ca şi conceptele de minte, conştiinţă, cunoaştere şi creativitate. Ideile de psihic, spirit, transcedenţă şi suflet sunt chiar mai controversate, mai dificil de înţeles. Deoarece credem că entitatea voinţă este existenţială şi focalizată în creier, ne concentrăm atenţia pe existenţa creierelor, nu pe natura voinţei. Procedând aşa putem, în mod greşit, să identificăm meşteşugul războiului drept artă a războiului. Prin aceasta vreau să spun că ştiinţa războiului nu este atât studiul supunerii voinţei, cât studiul inventării şi aplicării, în mod progresiv, a unor mijloace şi metode mai elaborate pentru distrugerea creierelor. Să distrugem destule creiere sau, mai bine zis, pe cele potrivite, par să ne îmboldească studiile noastre, iar voinţa va muri în mod necesar împreună cu organismul. Astfel, îndeplinim obiectivul real al războiului - subjugarea voinţei - dacă în general reuşim să-l atingem, în mod indirect, prin aplicarea forţei fizice.
La acest mod de abordare apar cel puţin trei neajunsuri. În primul rând, instrumentele de ucidere şi mecanismele de distrugere sunt scumpe. Cu cât sunt mai ambiţioase obiectivele acestora, cu atât mai mare este cheltuiala. Fiecare ban cheltuit pentru obţinerea acestei capacităţi de distrugere este un ban care nu poate fi cheltuit pentru a construi. În al doilea rând, în absenţa oricărei ameninţări evidente şi prezente la adresa supravieţuirii naţionale, pe care posesia unor astfel de mijloace este de aşteptat în mod rezonabil să o preîntâmpine, cetăţenii şi reprezentanţii lor aleşi au susţinut alte planuri pentru banii noştri. În fine, energia intelectuală consumată la inventarea unor căi mai noi şi mai bune de a ucide şi de a distruge ne abate de la obiectivul real al războiului: subjugarea voinţei ostile. Tăierea unor părţi sau chiar extirparea unor muşchi din trupul unui inamic trimite, fără îndoială, un mesaj la creierul inamicului. Oare nu există alte căi de a comunica cu creiere ostile?
Arhitectul din 1929 al "strategiei abordării indirecte", B.H. Liddell Hart, a susţinut o abordare mai economică pentru atingerea ţelului războiului. El vedea "dislocarea echilibrului psihologic şi fizic al inamicului" doar ca "preludiu vital al unei încercări reuşite" de a înfrânge inamicul. Dislocarea psihologică are loc când se obţine o "situaţie strategică" favorabilă dar, chiar şi atunci, este necesară o "operaţie strategică" pentru realizarea ţelului militar. Hart insista pe faptul că operaţia strategică nu era o "luptă", dar accepta că aceasta putea fi necesară pentru îndeplinirea unei decizii. Dacă obiectivul războiului este de a subjuga voinţa ostilă, poate că ar fi mai înţelept să abordăm modalitatea indirectă într-un mod mai direct.
Ce ar fi dacă am vedea războiul nu ca aplicare a forţei fizice, ci ca urmărire a controlului metafizic? Ce ar fi dacă am urmări ideea că războiul ar avea tot atât de mult sau chiar mai mult de-a face cu puterea voinţei şi cu atitudinea de noncombat cât are cu puterea fizică şi cu lupta? Trebuie să ne reamintim aserţiunea lui Sun-Tzî: "Subjugarea inamicului fără luptă constituie culmea măiestriei". De aici rezultă că a nu supune inamicul sau a-l supune prin luptă este departe de a fi o culme a măiestriei. Dacă, de exemplu, operaţia "Furtună în deşert" a fost un succes, adică a dus la supunerea voinţei ostile, este dificil de explicat faptul că atitudinea lui Saddam Hussein a continuat să fie refractară. Privind lucrurile în această lumină, noi nu ne-am prea apropiat de culmea măiestriei în cursul "ultimului război clasic".
Considerăm că ar fi deosebit de important să urmărim căi de subjugare a inamicului fără luptă. Acest lucru ar da roade. În definitiv, lupta fizică este costisitoare, atât învingătorul cât şi învinsul suportând cheltuieli umane şi materiale mari. Voinţa ostilă, atacată prin mijloace fizice într-un război, reapare uneori mai târziu, cu o mai mare ostilitate, într-un nou război. De altfel, principalii teoreticieni ai artei războiului - Krishna, Sun Tzî, Machiavelli, Lenin, Liddell Hart, Mao, John Boyd - şi mulţi dintre maeştrii ducerii războiului - Napoleon, Clausewitz, Guderian, Patton, Slim, Magsaysay, John Warden - evidenţiază importanţa moralului, spiritului şi voinţei în conflicte. Aceste procese cerebrale, metafizice sunt aşa de importante încât Eliot A. Cohen şi John Gooch sugerează că multe eşecuri militare şi-ar putea avea originile în faptul că la gradul de general şi amiral în ierarhia militară ajung nişte "schilozi" din punct de vedere psihologic.
Pentru a continua analiza trebuie să acceptăm că voinţa este existenţială, centrată pe creier, unde se şi produce.
Potrivit lui Paul McLean, creierul uman înseamnă, de fapt, trei creiere într-unul singur, adică un creier triunic. Fiecare din cele trei este specializat într-o anumită funcţie şi interconectat cu celelalte. Creierul reptilian (de reptilă) cuprinde trunchiul creierului, creierul mijlociu şi ganglionii bazali. Acesta controlează sistemul reticular de stimulare, respiraţia şi ritmul inimii. Doar cu creierul reptilian am fi nişte reptile cu sânge rece. Creierul limbic (paleocortexul) înconjoară creierul reptilian. Acesta este creierul paleomamiferului sau al mamiferului timpuriu. După Robert Ornstein şi Richard F. Thompson, el constituie sursa şi regulatorul activităţilor principale de supravieţuire ale mamiferului: hrănirea, lupta, evitarea pericolelor şi reproducerea. Ned Herrmann defineşte contribuţiile acestuia drept control al sistemului nervos autonom şi al reacţiilor involuntare. Creierul limbic înregistrează recompensele, pedepsele şi emoţiile. El menţine o ierarhie a dominării şi supunerii în cadrul speciilor şi între organism şi mediu. Creierul limbic dirijează activitatea sexuală, ritualurile de genul "urmează-ţi liderul" şi migrările de masă. De asemenea, el condiţionează comportamente ca asocierea pentru a-l ataca pe cel mai slab şi pe noul venit, apărarea teritoriului, vânătoarea, coalizarea, adăpostirea, întâmpinarea, spiritul de turmă şi jocul. Doar cu creierul limbic şi cu cel reptilian am fi nişte mamifere cu sânge cald. Cheia de boltă a creierului, aşa cum îl cunoaştem astăzi, este neocortexul sau creierul neomamiferului. Neocortexul cuprinde 80% din materia totală a creierului. El ne dă capacitatea de gândire, organizare, memorare, percepţie, vorbire, alegere, creare, ima-ginaţie şi de înfruntare a greutăţilor sau de adaptare la nou. În cortex, 180 miliarde de neuroni sau celule nervoase interacţionează fără şi cu legătură fizică. Posibilităţile de interconectare între neuroni într-un creier uman sunt "mai multe decât numărul de atomi din univers", conform lui Ornstein.
Creierul triunic are şi emisfere specializate. Emisfera stângă a neocortexului sau creierul stâng este locul cunoaşterii. Ea prelucrează cuvinte şi numere şi aranjează datele în secvenţe logice şi liniare. Spre deosebire de creierul stâng, cel drept este mai adaptat pentru înregistrarea imaginilor, formelor, sunetelor şi mişcărilor care se pot discerne în percepţii fenomenologice sau intrări senzoriale. Folosind prelucrarea holistică, emisfera dreaptă a creierului conceptualizează, emite ipoteze şi menţine un sens intuitiv al întregului. Deoarece limbajul oral şi scris şi notaţia ştiinţifică occidentală sunt liniare şi secvenţiale, creierul stâng stăpâneşte aceste activităţi. Întrucât creaţia este produsul iluminării sau viziunii, al recunoaşterii formelor şi al construcţiilor conceptuale noi sau ipotetice, sursa acesteia poate fi creierul drept.
Dacă F.S.C. Northrop are dreptate în lucrarea The Meeting of East and West (Confluenţa Estului şi Vestului), cultura condiţionează unele din operaţiile creierului stâng. În mod concret, perspectiva atmosferică şi liniară din arta clasică occidentală şi sintaxa limbilor romanice acţionează împreună pentru a canaliza cunoaşterea în modalităţi diferite de cele în care "continuitatea estetică nediferenţiată" a artei orientale şi sintaxa cuvintelor pictate sau ideogramelor asiatice condiţionează gândirea celor din est. În arta orientală nu există "prim-plan, fundal sau limită extremă". În alfabetul occidental nu mai există nici un fel de pictograme. (Dar iconografia cărţilor de benzi desenate, desenele animate şi imaginile video obţinute prin puncte elementare încep să înlocuiască scrierea. Într-o bună zi, acestea vor putea constitui noua pictografie a unei Americi tot mai puţin ştiutoare de carte.)
Unele din aceste variaţii culturale în cunoaştere şi elucidare sunt evidente când se compară originalul german sau o traducere engleză a lucrării Despre război (On War) cu oricare dintre multele traduceri engleze ale lucrării The Art of War (Arta războiului), Dreptul Canonic al catolicismului roman cu doctrinele lui Tao Te Cing sau spaţiul negativ dintr-o acuarelă japoneză cu spaţiul plin de înţeles din "Cina cea de taină" a lui Da Vinci. Aceste diferenţe sunt pur şi simplu interesante la prima vedere, dar, după reflecţie, înţelegerea lor este deosebit de importantă pentru realizarea scopului de supunere a voinţei ostile fără luptă.
Nimic din ce s-a prezentat nu trebuie să sugereze că creierul stâng este inferior celui drept. Şi nici nu avem pretenţia că am reuşit să explicăm modul de funcţionare a creierului sau cum ori când a apărut mintea sau voinţa din structura creierului. Fiecare creier şi, deci, creierul triunic a evoluat probabil sau a fost selectat, în mod natural, ca reacţie la o anumită modificare catastrofică a mediului sau la un "punct de răscruce", ca să folosim termenul lui Ilya Prigogine. Creierul limbic s-a dezvoltat, probabil, ca reacţie la o schimbare de climă. Cel de neomamifer ar putea să fi apărut ca reacţie la lupta pentru supravieţuire cu alte specii.
Creierul neocortical, spre deosebire de celelalte două, dă posibilitatea de adaptare la modalităţi care susţin ceea ce ar părea a fi selecţie nenaturală faţă de ceva anume - creativitatea care generează ingineria genetică, inimi artificiale, transplanturi de organe etc. Într-adevăr, neocortexul foarte evoluat, creierul care integrează de minune ambele emisfere neocorticale, poate exercita chiar un oarecare control asupra reacţiilor simpatice şi parasimpatice ale sistemului nervos central. Datorită interconexiunilor (corpus callosum, comisura hipocampală, comisura anterioară) dintre cele trei creiere şi dintre emisfere, structura creierului uman face cu adevărat din noi "cel mai perfect dintre animalele" de pe această planetă.
Aşa să fie oare? Să ne amintim că specia noastră este singura dintre speciile de mamifere care se organizează pentru război şi îşi ucide intenţionat propriii membri. Facem acest lucru deoarece creierul reptilian ne forţează să ucidem pentru supravieţuire biologică? Ucidem pentru că creierul limbic ne obligă să ne jucăm, să vânăm, să aflăm dacă ne revine rolul de dominare sau de supunere? Poate că ucidem deoarece neocortexul nostru socoteşte că uciderea aduce un oarecare avantaj logic sau ipotetic. Conform lui Desmond Morris, ucidem deoarece avem arme din materiale artificiale mai puternice decât "dinţii şi unghiile". Potrivit celor susţinute de el, noi am dezvoltat arme fizice "în principal ca mijloc de apărare împotriva altor specii şi pentru uciderea vânatului".
O dată ce am intrat în posesia unor arme, acestea au devenit repede disponibile şi pentru alte întrebuinţări decât apărarea împotriva altor specii şi vânătoare pentru hrană. Printre aceste alte întrebuinţări, armele asigură un mijloc de a exprima mânie sau supărare serioasă, de a constrânge, de a pune viaţa altora în primejdie şi, în consecinţă, de a ucide. Am ales, oricare ar fi fost motivul, să inventăm armele. Acum optăm pentru folosirea acestora şi ne angajăm în luptă. Unul dintre motive este acela că bătăliile şi războiul ne satisfac instictele de paleomamifer şi de neomamifer. Acestea ne furnizează ceea ce John Keegan numeşte "consolări morale", printre care "emoţia camaraderiei, excitaţia vânătorii, veselia surprizei, inducerea în eroare şi şiretenia de război, exaltarea succesului, distracţia simplă a iresponsabilităţii poznaşe". Unele dintre acestea sunt de esenţă limbică: asocierea, coalizarea împotriva cuiva şi toate efectele chimice şi hormonale ale activităţii masive a sistemului nervos simpatic ce au loc ca reacţie la furie şi teamă. Altele - bucuria surprizei şi distracţia violării normelor - sunt mai mult neocorticale. Martin van Creveld scria: "Doar războiul permite solicitarea şi angajarea tuturor aptitudinilor omului, atât a celor mai înalte cât şi a celor mai joase".
Pasiunea singură poate susţine un război, dar logica singură nu poate opri o luptă. Acest lucru este simplu de demonstrat. De exemplu, cunoştinţele creierului nostru stâng depind de ilogica, sau poate de o logică diferită, a creierului nostru drept. Lucruri esenţiale pentru ştiinţă nu pot fi dovedite prin ştiinţă: principiul cauzalităţii, teoriile bazate pe eroarea logică a afirmării efectului, acceptarea principiului variabilităţii limitate şi principiul neverificabil al verifi-cabilităţii, de exemplu. Faptul că "teoria descurajării", bazată pe o eroare, a supravieţuit şi eventual a zădărnicit experimentul defunctei URSS arată preţul îmbinării imaginaţiei, ilogicului şi logicului.
Interacţiunile complexe dintre creiere, emisfere şi mediu au loc continuu. Învăţându-ne ce nu putem cunoaşte sau prevedea, principiul incertitudinii al lui Heisenberg, proba lui Godel, efectul Einstein-Podolsky-Rosen, teorema lui Bell, experimentul lui Aspect şi recentele ieşiri de explorare în lumea haosului şi nelinearităţii desluşesc unele din capa-cităţile neocortexului stimulat. Alan Beyerchen, în lucrarea Clauserwitz, Nonlinearity and the Unpredictability of War (Clausewitz, caracterul nonlinear şi imprevizibil al războiului), ia ceea ce pare să fie o nouă realitate - nonlinearitate - şi o aplică unui vechi paradox: războiul. În mod asemănător, Third Wave (Al treilea val) de Alvin şi Heidi Toffler şi investigaţia efectuată de John Arquilla şi David Ronfeldt privind războiul reţea şi războiul cibernetic sunt lucrări excelente care sugerează noi orientări fertile privind războiul şi "antirăzboiul". Multe din bucăţile şi piesele sugestive pentru o teorie a războiului neocortical par să-şi găsească locul aici.

Ce poate urma din ceea ce credem că ştim
Creierul triunic sugerează o analogie: oare n-ar putea exista şi trei abordări ale războiului? Abordarea reptiliană este lupta animală. Abordarea caracteristică paleo-mamiferelor organizate social se bazează pe vânătoare şi pe asocierea pentru a ucide. Abordarea caracteristică neomamiferelor reclamă o organizare mai bună, o integrare şi o conceptualizare a timpului şi spaţiului. Ea se bazează pe calcul, pe gândire logică şi secvenţială pentru a realiza uciderea. Cea de-a treia abordare permite şi o aplicare mai diferenţiată a forţei brute.
Chiar aşa fiind, abordarea caracterstică neomamiferelor poate cuprinde o dominantă - a emisferei stângi sau a celei drepte. Planificarea unei campanii, cu accentul ei actual pe procesele lineare ale unui sistem (cum ar fi aplicarea în armată, în prezent, a conceptului de "management al calităţii totale"), are ca modalitate de abordare predominantă pe cea furnizată de emisfera stângă. În această schemă, inamicul este un sistem, un ansamblu de noduri de probleme controlate de un creier organic. Campania aplică acestor noduri, luate ca ţinte, forţa fizică, întrebuinţând un calcul probabilistic care evaluează efectele asupra întregului sistem. Pe de altă parte, o abordare, în care dominantă este emisfera dreaptă, ar putea sugera o reîncadrare a conflictului ca război împotriva minţilor şi preconizarea unor arme ca mijloace folosite pentru a schimba voinţa inamicului.
Deoarece creierul drept şi cel stâng interacţionează, inamicul nu este privit ca sistem anorganic cu multiple centre de greutate, ci ca un alt organism neocortical. Războiul neocortical este acel război care se duce pentru a controla sau modela comportamentul organismului inamicului fără distrugerea lui. Acest lucru se realizează prin influenţarea, chiar până la punctul de reglare, a conştiinţei, percepţiilor şi voinţei conducerii inamicului, adică a sistemului neocortical al inamicului. În sens simplu, războiul neocortical încearcă să penetreze ciclurile periodice şi simultane de observare, orientare, decizie şi acţiune ale inamicului.
În sens complex, războiul neocortical tinde să ofere liderilor inamicului - creierul colectiv al acestuia - percepţii, date senzoriale şi cognitive proiectate să ducă la un şir limitat şi controlat de calcule şi evaluări (sau copleşitor de mare şi dezorientator). Produsul acestor calcule şi evaluări îl constituie opţiunile inamicului care corespund celor dorite de noi şi rezultatului pe care îl aşteptăm. Influenţarea liderilor să nu lupte constituie realizarea supremă. Războiul este o luptă organizată. O dată început, el devine mai puţin organizat, mai nonlinear, mai haotic şi mai imprevizibil. Până la începerea bătăliei (lupta fizică) liderii îl pot opri mai uşor. În sens foarte complex, abordarea neocorticală a războiului influenţează percepţiile liderilor inamicului privind formele şi imaginile şi modelează înţelegerea, proiecţiile şi coşmarurile. Toate acestea sunt realizate fără violenţă fizică. Abordarea neocorticală este menită să reorganizeze şi să redefinească factorii fenomenologici pentru a conduce inamicul la a alege să nu lupte. În războiul neocortical, mintea inamicului reprezintă Schwerpunkt (centrul de greutate) iar capacitatea militară constituie Nebenpunkte (un termen născocit de John Boyd pentru a desemna "orice lucru care nu este Schwerpunkt").
Faptul că non-lupta este atributul şi ţelul războiului neocortical nu înseamnă că acest război este pasiv sau inactiv. El reclamă efort, pricepere - culmea măiestriei - şi resurse considerabile pentru a supune inamicul fără luptă. Scopul acestuia nu este doar de a evita bătăliile. Ţelul este de a-l determina pe inamic să opteze pentru a nu lupta prin exercitarea unei influenţe reflexive, a unui control aproape parasimpatic, asupra produselor neocortexului inamicului. În procesul de a impune în mod activ minţii inamicului să nu lupte, trebuie să îi înţelegem cultura, viziunea despre lume şi sistemele de reprezentare pe care le recunoaşte, precum şi valorile şi modalităţile de comunicare a intenţiei. Trebuie să înţelegem limbajul verbal şi nonverbal al inamicului. Ar trebui să folosim mijloace similare "programării neurolingvistice" preconizate de Richard Bandler şi John Grinder pentru a înţelege modul în care inamicul receptează, prelucrează şi organizează percepţiile auditive, vizuale şi chinestezice.
Cunoaşterea a ceea ce apreciază inamicul şi folosirea sistemelor de reprezentare ale acestuia ne permite să corelăm valorile, să comunicăm cu mintea inamicului în limbajul său verbal şi nonverbal. Obiectivul este de a modela impresiile, ca şi iniţiativele şi reacţiile inamicului, conducându-l prin ciclul de observare, orientare, decizie şi acţiune. Atingem culmea perfecţiunii când ne realizăm obiectivele iar inamicul alege voluntar alternativa de a nu lupta, fără a fi conştient de faptul că deciziile şi comportamentul nostru au dus la aceasta.

Culmea măiestriei: reinventarea războiului şi armelor
Unica schimbare cu adevărat foarte importantă ce s-a petrecut pe planeta noastră de la apariţia neocortexului o constituie înmulţirea şi suprapopularea. Controlul naşterilor şi avortul sunt privite de unii drept o necesitate biologică, chiar dacă constituie o "agresiune împotriva zigoţilor". Aceste măsuri au întârziat previziunile întunecate ale Clubului de la Roma şi pe cele din The Limits to Growth (Limitele creşterii) de Donella H. şi Dennis L. Meadows. Fără îndoială, timpul de dublare a populaţiei, epuizarea sau repartizarea produsului primar net (materiile vegetale folosibile), insuficienţa resurselor neregenerabile şi restrângerile aduse libertăţii individuale, cum ar fi cele impuse, în ultimă instanţă, de lipsa spaţiului şi a hranei, conlucrează pentru a face din planeta noastră o planetă potenţial mică şi periculoasă. Colapsul statului-naţiune, revenirea la tribalism, noul ev întunecat al fundamentalismului sau ciocnirea civilizaţiilor apar toate ca posibilităţi. De fapt, instabilitatea globală cauzată de colapsul imperiului sovietic, proliferarea armelor nucleare şi a tehnologiei rachetelor balistice, tendinţele crescânde spre auto-determinare sau contracurenţii la unele valuri persistente pot fi mai puţin periculoase decât lipsa noastră de agilitate intelectuală, de imaginaţie, decât viziunea noastră mioapă şi opţiunile noastre greşite.
Organismele coevoluante şi codependente de pe planetă şi naţiunile, statele-naţiune şi grupurile existente trebuie să aleagă strategii de succes sau de eşec pentru gestionarea unui conflict. În SUA, poate că s-a ajuns la punctul în care strategiile de eşec includ concepţii precum forţe armate dimensionate pentru a duce două războaie, pentru a face faţă la două "situaţii regionale majore neprevăzute" aproape simultan. Dacă ne imaginăm că războaiele regionale sunt războaie de genul "câştigi-păstrezi-câştigi" sau "câştigi-câştigi", de fapt ele nu pot fi altceva decât războaie de genul "pierzi-pierzi". Ca alternativă la o planificare, greu de imaginat, pentru a pierde, poate că ar trebui să ne punem mai bine în valoare imaginaţia şi întregul nostru neocortex prin realizarea războiului neocortical.
Avem deja cunoştinţă de războiul neocortical şi de o oarecare pricepere în purtarea acestuia împotriva inamicilor ca şi a aliaţilor.
În mod necesar politicienii sunt experţi în acest tip de război. Hitler a început un astfel de război cu şase decenii în urmă. Eric Voegelin observa în 1939 că, în absenţa unei "profunde şi intime cunoaşteri a istoriei culturale a Germaniei şi a istoriei limbajului german din ultimele două secole", ceilalţi au eşuat în a aprecia semnificaţia apelului lui Hitler privind neopăgânul Lebensraum (spaţiu vital) germanic. În consecinţă, aceştia au fost efectiv "orbiţi" în privinţa raţiunilor real expansioniste ale lui Hitler. În Blitz-Krieg el a folosit înfricoşarea şi teroarea pentru atingerea obiectivului general, chiar dacă pentru obţinerea scopurilor mai specifice se baza pe arme.
În SUA, decizia preşedintelui John F. Kennedy de a ignora ceea ce era mai odios în cele două scrisori ale lui Hruşciov din timpul crizei privind rachetele sovietice din Cuba, de exemplu, a fost importantă pentru remodelarea percepţiilor inamicului. Tot astfel, bugetele militare mari ale SUA au fost produsul unor "ipoteze" de ameninţări şi pericole, al unor "reprezentări" de jocuri de domino care se prăbuşesc, al unor "viziuni" privind cortina de fier şi scuturi spaţiale, al unor "teorii" privind descurajarea nucleară, al unor "metafore" privind escaladarea unor scări şi al unor "coşmaruri" în legătură cu un imperiu rău. Bugetele mai mici şi forţele armate mai reduse sunt urmarea unei "ipotetice" noi ordini mondiale, a unor "teorii" despre conversia apărării şi a unor "viziuni" privind iarna nucleară. Aceste observaţii constituie teste mărunte. Ce ne-ar putea aduce mai aproape de o teorie? Analiza conflictelor trecute şi prezente de toate genurile şi în toate domeniile - politică, luptă, afaceri, sport etc. Căutarea unor evenimente aparent anormale în care forţe reduse, perseverente, fluide, prompte în reacţii şi puternice mental au învins forţe mai mari sau mai puternice din punct de vedere fizic. Examinarea amănunţită a cazurilor în care atacurile fizice s-au dovedit incapabile să supună voinţa, cum s-a întâmplat la Stalingrad, în bătălia pentru Marea Britanie, la Dresda, în Vietnam, în Afganistan, în cazul Intifadei. Cercetarea cazurilor în care nonviolenţa, atacurile mentale, coşmarurile, iluziile, asasinarea unor personalităţi sau campaniile murdare au dus la supunerea voinţei ostile, la scăderea forţei sau chiar la neputinţa acesteia. Ori de câte ori cel mai slab îl învinge pe cel mai tare folosind puterea minţii sau voinţa, există dovezi ale unui război neocortical.
Apoi, ar trebui să avansăm şi să emitem ipoteza că războiul neocortical are patru caracteristici.
În primul rând, acesta identifică competiţia, conflictul şi solu-ţionarea acestuia ca trăsături permanente ale condiţiei umane. Ţinta oricărui conflict uman, terenul de luptă al oricărei soluţionări de conflicte este mintea umană. În încadrarea unui conflict ca o formă de luptă sau ca altceva, războiul neocortical respinge concepţia că lupta este o aberaţie. El acceptă că noţiunea de conflict nu va dispărea niciodată şi că trebuie să investim resurse pentru a învinge în angajamentele fără sfârşit ale conflictului.
Războiul rece poate să fie depăşit, dar războiul "rece" trebuie să fie ţelul. Aşadar, forţele militare trebuie să se autopreconizeze nu doar ca "forţe armate", ci ca elemente ale unor "forţe de securitate naţională" mai largi în cadrul războiului neocortical. Securitatea, spre necazul nostru, nu apare din arme, ci armele provin din insecuritate. Conceptele de securitate sau insecuritate există în minte.
În al doilea rând, o teorie trebuie să accepte că inamicii vor porni - chiar în momentul în care citiţi acest articol - un război neocortical împotriva noastră. (Faptul că, de exemplu, China este liniştită, nu înseamnă că nu suntem angajaţi într-un conflict cu ea.) Războiul neocortical întrebuinţează limbaj, imagini şi informaţii pentru a asalta mintea, a leza moralul şi a schimba voinţa. El este dus împotriva slăbiciunilor noastre sau foloseşte punctele noastre tari pentru a ne slăbi în modalităţi neaşteptate şi pline de imaginaţie. Acesta fiind cazul, avem mai puţin spaţiu pentru lipsa de imaginaţie, pentru slăbiciunea mentală sau pentru ceea ce Cohen şi Gooch înţeleg prin "schilozii din punct de vedere psihologic" dintre liderii noştri. Liderii constituie noduri critice, ţinte ale războiului neocortical şi trebuie să fie pregătiţi pentru a face faţă asalturilor adversarului.
În al treilea rând, trebuie să dedicăm pondere efortului şi mai multe resurse urmăririi deliberate şi continue a influenţei nonviolente asupra adversarului. Obiectivul este de a înţelege suficient de bine inamicul pentru a-i condiţiona sau a-i determina opţiunile. Folosirea lexiconului, sintaxei şi sistemelor de reprezentare ale adversarului îi permite luptătorului neocortical să-l conducă pe acesta prin ciclul de observare, orientare, decizie şi acţiune. Rezultatul îl constituie stăpânirea acestuia.
În al patrulea rând, trebuie create sau păstrate forţe care să reacţioneze rapid, violente, aproape "limbice"- stiletul ţinut în permanenţă pregătit să impună prin forţa armelor - în sprijinul războiului neocortical. În unele cazuri, ar putea fi nevoie de a introduce şocul, surpriza şi teroarea în lumea exterioară a adversarului, prin ceea ce Arquilla şi Ronfeldt numesc "folosirea exemplară a capacităţilor noastre militare" pentru a alimenta coşmarurile şi dezorientarea descoperită în lumea internă a inamicului. Nu trebuie şi nu putem să excludem posibilitatea că, în viitor, vor fi necesare unele mici demonstraţii înspăimântătoare şi violente. Astfel stând lucrurile, trebuie, de asemenea, să ne aşteptăm că şi constrângerile produse ne vor obliga să caracterizăm toate viitoarele operaţii militare letale drept operaţii speciale şi că obiectivul principal al acestor operaţii va fi războiul psihologic. În consecinţă, toate forţele militare armate trebuie să fie sau să devină forţe de elită. Elită înseamnă oameni şi forţe selectate, organizate, pregătite şi echipate pentru a se adapta rapid, chiar pentru a se modela, potrivit circumstanţelor schimbătoare sau neprevăzute. Deşi forţele armate trebuie să acţioneze în toate mediile, forţele aeriene şi spaţiale vor ocupa o poziţie critică în cadrul viitoarei forţe de securitate naţională. Aerul şi spaţiul cosmic asigură viteza, mediul şi mijloacele comunicării aproape instantanee a imaginilor şi limbajului, posibilitatea de a cuprinde rapid întregul glob.
Cum ar trebui să "exploatăm" războiul neocortical? Care sunt implicaţiile structurii forţei de securitate naţională? De ce avem nevoie pentru a putea transforma abstractul în concret? În primul rând, este esenţială realizarea unui dispozitiv mai robust şi mai complet de culegere a datelor şi de propagare a informaţiilor în lume. În războiul neocortical puterea este dată de "cunoaştere". Acest dispozitiv ar trebui să fie o agenţie de culegere a datelor şi de informare mai bine integrată sau o reţea de agenţii. Ea ar trebui să îmbine cele mai bune capacităţi şi pe cei mai buni analişti de la Agenţia Centrală de Informaţii (CIA), Agenţia Naţională de Securitate şi Agenţia de Informaţii a Apărării, la un nivel inferior grupului superior interagenţii. Această nouă reţea ar trebui să lucreze în parteneriat cu serviciul nostru extern, cu activităţile din domeniul sectorului privat şi cu unităţile de pregătire şi de educare desfăşurate în exterior.
Este imperios necesar să se opună rezistenţă oricărei încercări de reducere a capacităţii noastre de culegere a informaţiilor de pe tot globul şi de analiză a acestora. Dacă vrem să supunem inamicii fără luptă, avem nevoie de mai mulţi agenţi de teren, de mai multe capacităţi de culegere a datelor şi de mai multe sisteme care să sprijine munca analiştilor de informaţii.
Nu putem spera să influenţăm sau să condiţionăm ceea ce nu înţelegem. Care sunt valorile sârbilor sau irakienilor? Cum îşi organizează kurzii informaţiile de importanţă deosebită? Care sunt diferenţele dintre albanezi şi macedoneni în modul de abordare a negocierilor? Care este "călcâiul lui Ahile" al unui stat sau al unei organizaţii nestatale care acţionează ca o corporaţie de afaceri? În mod inevitabil, o încredere mai mare în sistemele de informare are la bază o folosire mai intensă a spaţiului cosmic. Sistemele spaţiale furnizează o "vedere" panoramică a pământului prin intermediul spectrului electromagnetic. Exploatarea tehnologică a spaţiului ne poate permite să vedem, să auzim şi să simţim adversarul, să recunoaştem tiparele şi schimbările, să ne punem întrebările corecte şi să trimitem rapid mesajele.
Trebuie să exploatăm mediul spaţiului cosmic. Lucrarea viceamiralului Jerry O. Tuttle despre războiul spaţial şi electronic, Sonata preconizează o structură care ar putea începe să ne pregătească să purtăm un război neocortical prelungit. Alte astfel de construcţii destinate să asigure securitate naţională într-un sens mai larg vor urma. Chiar aşa fiind, trebuie să apreciem că nu putem spera să controlăm ceea ce nu putem vedea, auzi sau înţelege. (Ninjitsu, arta invizibilităţii, poate constitui cea mai bună contramăsură la capacităţile spaţiale sau de culegere a informaţiilor ale unui adversar.)
De asemenea, războiul neocortical reclamă o forţă întrunită de control a securităţii naţionale mai bine integrată, compusă atât din elemente armate cât şi civile. Ea trebuie să fie capabilă de o prezenţă susţinută, cooperantă şi neletală în orice zonă în care avem interese. Elemente ale acesteia trebuie să fie capabile şi de intervenţii prompte, fără cooperare şi violente ale armelor întrunite în zone ostile vitale pentru interesele noastre. Elementele letale ale acestei forţe, deşi mici faţă de standardele actuale, trebuie să fie superioare din punct de vedere moral, mental şi tehnologic gărzilor de elită care îi înconjoară pe liderii grupurilor existente în lume. Capacităţile spaţiale ar putea furniza acestor forţe informaţii şi imagini. Forţele aeriene, în calitatea lor de armă şi nu neapărat ca forţă specifică unui departament militar, ar asigura accesibilitatea şi o largă parte a "contactului" necesar acestor elemente armate ale forţei.
Elementele neletale ale forţei noastre de securitate naţională ar desfăşura valori şi comportamente democratice în contextul culturilor locale; ar cultiva reţele, pieţe şi parteneriat; ar preda deprinderi de bază şi ar penetra percepţiile ţării obiectiv. Ele ar fi organizate ca echipe sau reţele multifuncţionale ori cu funcţii intersectate. Aceste echipe ar cunoaşte ţara vizată ca sistem sau subsistem; ar şti precis când, unde şi cum să intervină pentru un efect maxim şi ar putea executa operaţii violente făţişe sau mascate. Această forţă va înţelege că, folosind lexiconul evoluţiei calităţii, inamicul reprezintă consumatorul iar societatea segmentată a acestuia este locul de muncă al războiului neocortical. Cât timp adversari se găsesc din belşug, accesibilitatea globală va fi o cerinţă importantă în lumea care este pe cale de a-şi face apariţia.
În viitor, accesul şi prezenţa sunt menite să fie mai mult invitaţia de a ne "flutura" valorile şi de a ne împărtăşi cultura, decât de a ne "flutura" armele şi de a ne împărtăşi viziunea desuetă despre superputerea militară. Sunt necesare o variantă revitalizată şi revizuită a Corpului Păcii şi o reformulare a viziunii referitoare la forţele speciale ale trupelor de uscat. Cei ce opun rezistenţă faţă de încredinţarea unor misiuni nemilitare şi neletale bărbaţilor şi femeilor în uniformă militară care îşi servesc ţara trebuie să reconsidere cu atenţie necesităţile viitoare de orice grad ale securităţii naţionale.
În fine, forţele noastre letale ar trebui să fie mici. Componenta activă, permanentă ar fi inadecvată pentru rezol-varea oricărei mari probleme, dacă nu are sprijinul Congresului şi al cetăţenilor pe care îi reprezintă. Dacă Congresul doreşte să ne trimită în număr mare în războaie de genul "câştigi-câştigi" sau "câştigi-păstrezi-câştigi", atunci trebuie să ia în considerare şi fondurile necesare unei astfel de armate. Astăzi, se poate să fim prea strâns legaţi de ierarhiile militare (în locul reţelelor) şi de noţiunea de comandă şi control (în locul îndrumării şi monitorizării) care poate dăuna unei autentice împuterniciri. În cel mai rău caz, aceste ierarhii de comandă şi control ar putea să determine dimensiunea şi forma forţelor noastre numeroase ca o tentaţie nedorită de a eşua, făcându-ne în mod neintenţionat vulnerabili în faţa celor care ne-ar putea îndemna necugetat la războiul limbic, ceea ce s-ar putea evita doar prin dorinţa de a deveni experţi în războiul neocortical.
Ar trebui să luăm în considerare posibilitatea că forţele noastre armate sunt, în prezent, mai puţin "armate" cât "îngrăşate" artificial cu gospodari neînarmaţi: administratorii de contracte, de documente, de reglementări şi ai birocraţiei, adică cei ce se dedică întreţinerii taberelor, bazelor, uzinelor, depozitelor şi spitalelor militare. Această "grăsime" poate limita circulaţia sângelui spre neocortex, poate împiedica procesul de gândire şi poate întuneca perspectiva. Rezultatul îl constituie, adesea, dezorientarea şi confuzia. Dezorientarea ne-ar putea duce la a rămâne fideli trecutului în speranţa vană că mărimea singură va permite impunerea structurilor trecutului în prezent şi în viitor.
În opinia electoratului, ideea de "forturi" pe cuprinsul SUA, de exemplu, este în prezent tot atât de perimată ca noţiunile "magazin militar" şi "locuinţă pentru familie de militar". Primejdiile de la frontieră nu mai reprezintă o ameninţare la adresa colonilor în Kansas, Nebraska şi Wyoming. Magazine de produse generale şi locuinţe pentru membrii de familie ai militarilor se găsesc din abundenţă în cele mai îndepărtate zone ale ţării noastre.
O anumită confuzie ne-ar putea face să justificăm volumul mare al forţelor armate prin a vedea sau a anticipa ameninţări şi pericole ca stimuli care cer reacţia noastră. Există ameninţări şi pericole, dar ele sunt proprii mai mult voinţei ostile decât mijloacelor ostile. Mijloacele sunt impotente fără voinţa de a le folosi într-un anumit scop. Dacă suntem dezorientaţi şi confuzi, ceea ce s-ar putea să nu reuşim să vedem este realitatea unei lumi reflexive în care noi am putea fi adevăratul stimul care provoacă reacţia pe care, apoi, o definim drept ameninţare sau pericol. În orice caz, oricare ar fi forţele care se vor ivi, în această ţară sau în altă parte, ele nu trebuie să fie dependente de armele nucleare. Va fi tot mai dificil pentru ţara noastră să reclame pericolul reprezentat de armele de nimicire în masă în timp ce ea posedă, cum se întâmplă astăzi, un mare număr din acestea. De asemenea, n-ar fi tot mai dificil pentru alte ţări să aspire la ele sau să şi le păstreze după ce noi şi adevăraţii noştri prieteni am renunţat la cele mai multe din ale noastre?
Poporul american, care susţine forţele de securitate naţională ale SUA, doreşte securitate în schimbul investiţiei făcute prin copiii săi şi prin impozitele plătite. Ca o culme a măiestriei, această securitate rezultă nu din supunerea inamicilor prin luptă ci fără luptă. Din păcate, încă nu pare că am urmări această culme a măiestriei. Fizica şi medicina avansează. "Conexiunea cuantică" speculează că materia şi energia pot fi organizate prin legătură instantanee sau prin comunicaţii mai rapide ca lumina. Medicina ne învaţă că creierul intervine în reglarea sănătăţii corpului, în susţinerea sistemului imunitar, în producerea unor hormoni pentru învingerea durerii sau pentru îmbunătăţirea performanţei.
Mai mult, arta războiului rămâne în urmă. Suntem noi satisfăcuţi să cernem aceste descoperiri, căutând doar noi arme şi căi mai eficiente de ucidere şi distrugere? Preferăm să gândim şi să acţionăm astfel, în mod rudimentar şi lipsit de imaginaţie. Ar trebui să optăm pentru depăşirea limitelor armelor actuale. Bătaia şi viteza au limitat armele în trecut. Astăzi, spaţiul cosmic ne permite să depăşim limitele legate de raza de acţiune iar războiul cibernetic, cel electronic şi lupta radio-electronică încep să ne schimbe modul de înţelegere a armelor. Cerinţa imediată în ceea ce priveşte armamentul fizic, credem noi, este ca acesta să acţioneze cu viteza luminii. Totuşi, avem deja unele arme care operează cu viteza luminii: imagini şi informaţii transmise prin fibrele optice; arma kanban-ului militar (informaţia oportună şi necesară de la locul de muncă) în era informaţiilor. Războiul poate evolua dincolo de limitele impuse de armele fizice destinate distrugerii şi producerii morţii. Rezultatul l-ar putea constitui războiul neocortical.
Poetul-filozof T. E. Hulme, observa, la finele secolului trecut, că sfârşitul unei concepţii despre lume (Weltanschauung) şi începutul alteia pare întotdeauna să dea naştere "filosofului nesistematic". Celebrarea unui nou mileniu şi a unei ere noi a început deja pentru unii. Bănuim sau chiar ştim că viitorul ne va transforma modul de înţelegere referitor la valori, conflict, război şi tehnologie.
Războiul neocortical - supunerea adversarilor fără violenţă - este nu numai războiul viitorului ci şi cel mai exigent gen de război. El reclamă cele mai pline de imaginaţie şi mai eficiente scheme de folosire.
Softul poate învinge hardul, aşa cum ne arată atât înţelepciunea cât şi istoria Orientului. O teorie privind războiul neo-cortical se află pe undeva, aşteptând ca un filozof mai sistematic să o ia în stăpânire. Poate că acel filozof va citi aceste rânduri.
Traducere: drd. Eusebiu Tihan, psiholog-sociolog

Bibliografie
1. SZAFRANSKI, R., Neocortical Warfare? The Acme of Skill (Războiul neocortical, o culme a măiestriei?). În: Military Review, SUA, vol. 74, nr. 11, nov. 1994, p. 41-55 şi citat în Tihan E., Dimensiunea pregătirii psihologice în serviciile militare. Editura IESPU FOCUS, 2002