100+ UNIVERSITATI INTERNATIONALE LA BUCURESTI

Cea de-a treia editie a Romanian International University Fair va avea loc pe 10 si 11 Martie 2007, intre orele 10:00 si 18:00, la Teatrul National „I. L. Caragiale” Bucuresti. RIUF este cel mai mare eveniment de informare si interactiune dedicat tinerilor romani interesati de studii universitare si post-universitare internationale.
Cei peste 100 de participanti din 20 de tari sunt universitati ce ofera programe de studii universitare, master si doctorat, programe de MBA si centre culturale si de informare ce reprezinta sisteme educationale internationale. Vor mai fi prezente organizatii ce ofera materiale si servicii de consiliere, burse si credite pentru studii universitare / post-universitare, alte servicii si produse conexe (cursuri de limbi straine, materiale educationale etc). In 2007, Franta este tara special invitata, peste 30 de institutii de top urmand sa-si prezinte oferta in cadrul pavilionului francez coordonat de EduFrance.
Pe parcursul celor 2 zile, vizitatorii vor putea sa participe la 30 de evenimente conexe: seminarii, prezentari, sesiuni de informare, conferinte, dezbateri si lansari de carte, ce vor beneficia de prezenta a numerosi tineri romani studenti si absolventi ai unor institutii internationale de prestigiu.
„Dorim sa oferim cat mai multor tineri romani sansa de a afla cum se aplica la un program international, cum se pregateste un dosar de admitere, cum se pot finanta taxele de scolarizare, cum este viata ca student in Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franta sau Germania si care sunt oportunitatile de cariera ce le sunt accesibile ulterior. Studiile internationale pot sa devina o componenta normala a formarii academice si culturale a oricarui tanar roman” a declarat coordonatorul evenimentului, domnul Alexandru Ghita.
RIUF 2006 a atras peste 4.500 de vizitatori si 74 de expozanti din 18 tari printre care: Harvard, MIT, Richmond, CEU, Norwegian School of Management, etc. Bazandu-se pe succesul ultimelor doua editii, organizatorii RIUF 2007 estimeaza prezenta a peste 7.000 de vizitatori.
Mai multe detalii sunt disponibile pe site-ul evenimentului - WWW.RIUF.RO. Tot acolo, institutiile interesate pot afla toate conditiile necesare participarii la acest eveniment, iar vizitatorii au acces la mai multe informatii despre participanti si despre toate oportunitatile oferite de RIUF.
Sponsorii evenimentului sunt Rockstar, Raiffeisen Bank si CallPoint New Europe. RIUF este sustinut si de Baker Tilly Klitou Romania. Partenerii media ai RIUF sunt: Evenimentul Zilei, Capital, Cariere, Sapte Seri, National Geographic, FreeStyle, ProFM’sCOOL, 9AM, Wall-Street, eJobs, InternetCorp, Comunicatedepresa. ro, Studentie.ro ºi StudentCV.ro. Partenerii oficiali ai evenimentului sunt Asociatia de Educatie Sociala, Fundatia Culturala DELTA si Muzeul National de Arta Contemporana.
RIUF 2007 este organizat de Grupul EDUCATIVA. EDUCATIVA este un grup de companii educationale si organizatii non-guvernamentale ce colaboreaza pentru dezvoltarea si promovarea unor proiecte, produse si servicii educationale care ajuta tinerii romani in identificarea si fructificarea oportunitatilor de dezvoltare personala.
Pentru mai multe informatii despre RIUF si Grupul EDUCATIVA, va rugam sa contactati.
Cosmin Popa
PR & Marketing Coordinator
EDUCATIVA Group
press@educativa. ro
Tel: 0752.302.804
www.educativa. ro

Mental stress, heart trouble a fatal combination

Mental Health

MENTAL stress not only causes heart problems but also results in a three-fold increase in the risk of death if one is already suffering from heart condition, reports HealthScout.
A study, published in the latest issue of Circulation shows that psychological stress can inhibit the flow of blood to the heart, a condition called ischemia, and increase the risk of death for those with coronary artery disease.

The lead author of the study, Dr David S Sheps of University of Florida, said: “Patients who had ischemia in response to mental stress had a three-fold increase in the risk of death compared to people without mental stress”.

The finding adds to a growing body of evidence that links mental stress with creating or exacerbating heart problems. However, Rozanski stated, it is important to keep in mind that the average person is not at a risk of having a heart attack upon hearing bad news.

The study involved an analysis of 196 patients (170 men and 26 women), all of whom had either experienced a heart attack or had a more than 50 per cent narrowing of at least one major coronary artery. They also had exercise-induced ischemia.

Each participant was given an exercise stress test followed by a psychological stress test, in which they were asked to play a role in a scenario where a close relative was being mistreated.
The University of Florida researchers used an imaging test called radionuclide angiography to see how the heart was working after the mental stress test. Dye was injected into the bloodstream to highlight red blood cells.

The scientists then looked at computer-generated pictures to see how the heart was performing. The researchers were particularly interested in any “wall motion” abnormalities or changes in the heart’s ability to pump blood.

20% of the patients showed evidence of the abnormalities. Follow-ups done after about four years showed that 17 patients had died. Forty per cent of these patients had exhibited wall motion abnormalities during their earlier stress test. From the findings, the researchers calculated that patients with wall motion abnormalities had about a three times higher death rate than those who did not.

Adding a word of caution on the study’s applications, Rozanski said there is an important distinction to be made between acute stress and chronic stress.
Normal individuals may be at higher risk for cardiovascular events if they are exposed to certain forms of chronic stress, such as depression, but not if they are exposed to a one or two-time stressor. Individuals with cardiovascular conditions may be at higher risk from both types of stress. ANI

Information from: http://www.tribuneindia.com/2002/20020328/edit.htm#8

Campania 2% : HOTĂRÂŢI CE SĂ FACĂ STATUL CU BANII DVS.!

Anunţ: Sprijiniţi iniţiativa

CE ESTE SISTEMUL 2%?

Fiecare cetatean care câştiga un venit plateste statului un impozit. Din aceste impozite, statul finanteaza servicii si lucrari publice. Armata, Politia, functionarii publici, demnitarii, toti sunt platiti din impozitele populaţiei. Probabil ca v-ati gândit de multe ori ca banii pe care îi ia statul prin impozite nu sunt administrati cum trebuie.

Statul a inclus in Codul Fiscal o prevedere numita 2%. Potrivit acestei prevederi, contribuabilii persoane fizice pot sa directioneze in fiecare an 2% din impozitul pe venit, catre o entitate nonprofit (organizatie non-guvernamentala, Asociatie sau Fundatie).

Procedura este enuntata in art. 90 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal si este detaliata in Ordinul ministrului finantelor publice nr. 1941/2004.
Se poate spune ca 2% este o forma de parteneriat intre cetatean, autoritati fiscale si sectorul non-profit. Practic, cetateanul dicteaza statului modul in care vrea sa fie cheltuita o parte din impozitul sau.

Sistemul 2% functioneaza in mai multe tari din Europa Centrala si de Est: din 1997 in Ungaria si din 2002 in Lituania, Slovacia si Polonia, urmând sa fie introdus si in Cehia.

Directionati 2% din impozitul pe venit către proiectele:
ASOCIAŢIEI “INSTITUTUL DE ECOLOGIE SOCIALĂ ŞI PROTECŢIE UMANĂ-FOCUS” (Asoc IESPU-FOCUS)

Daca intentionati sa directionati 2% din impozitul Dvs. catre o entitate non-profit dar nu v-ati decis care va fi aceasta, vă propunem să alegeţi:
ASOCIAŢIA “INSTITUTUL DE ECOLOGIE SOCIALĂ ŞI PROTECŢIE UMANĂ-FOCUS” (Asoc IESPU-FOCUS)

ATENŢIE! Aceasta suma nu reprezinta o sponsorizare, donatie sau contributie, ci este o parte a bugetului de stat, o fractiune din impozitul pe care îl platiti statului in fiecare an.
Diferenta este ca de acum puteti decide ce destinatie sa aiba aceasta suma, având posibilitatea sa o directionati către ASOCIAŢIA “INSTITUTUL DE ECOLOGIE SOCIALĂ ŞI PROTECŢIE UMANĂ-FOCUS” (Asoc IESPU-FOCUS), o asociatie pe care vreti sa o sprijiniti.

De aceea, aparitia prevederii 2% in Codul Fiscal reprezinta pentru Asoc.IESPU -FOCUS o sansa importanta:
- putem in acest mod sa adunam o parte din fondurile necesare pentru dezvoltarea activitatii noastre fara sa depindem de altcineva decât de ajutorul DVS.
Directionând 2% din impozitul dumneavoastra catre Asoc.IESPU-FOCUS, veti demonstra ca apreciati munca si eforturile noastre si ca ne acordati incredere pe viitor.

CUM SA PROCEDAŢI?
Daca v-ati hotarat sa alegeti ca beneficiar ASOCIAŢIA “INSTITUTUL DE ECOLOGIE SOCIALĂ ŞI PROTECŢIE UMANĂ-FOCUS” (Asoc IESPU-FOCUS), notati datele de identificare:

Denumire entitate non-profit: ASOCIAŢIA “INSTITUTUL DE ECOLOGIE SOCIALĂ ŞI PROTECŢIE UMANĂ-FOCUS” (Asoc IESPU-FOCUS)

Cod de identificare fiscală al entitătii non-profit: 14383020;
Autorizaţia specială: 217/2002; 80-4/40246

Adresa: Sos. Giurgiului 119, Bl.11, apt.202, sector 4, Bucureşti, România

ContIBAN: RO31BRDE410SV22275244100;
BRD-GSG, Agentia Piata Romană, Bucureşti, România.

Pasul 1: Notati-va datele organizatiei ASOCIAŢIA “INSTITUTUL DE ECOLOGIE SOCIALĂ ŞI PROTECŢIE UMANĂ-FOCUS” (Asoc IESPU-FOCUS) către care vreti sa directionati 2% din impozit: numele, codul de inregistrare fiscala si contul bancar in format IBAN.
- Directionarea a 2% din impozitul dvs. este o optiune si nu o obligatie.
- Nici o autoritate a statului, nici o organizatie sau angajatorul dvs nu va pot obliga sa faceti acest lucru.
- Alegeti organizatia pe care o doriti dvs.! Este dreptul dvs.!

Pasul 2: Descarcati si printati declaratia de venit global. Declaratia se poate descarca de pe situl Ministerului Finantelor Publice.. De asemenea, declaratia se poate obtine si de la administratiile financiare.

Pasul 3:
a . Daca aveti venituri de la un singur angajator, acesta completeaza pentru dvs. fisa fiscala de tip 1 (FF1), iar dvs. trebuie sa va completati declaratia de venit global. Nu va dura mai mult de 5 minute!- Completati capitolul A: Date de identificare ale contribuabilului (nume, adresa, telefon, cod numeric personal, etc.)
- Completati capitolul H, sectiunea 2: Sponsorizare entitate nonprofit. Treceti datele organizatiei: nume, cod fiscal si cont bancar (atentie, contul bancar IBAN are 24 de caractere!).

Daca nu cunoasteti suma corespunzatoare a 2% din impozit, ea va fi calculata de catre organele fiscale. Puteti lasa casuta goala.
Asta este tot ce trebuie sa completati in declaratia de venit global.

b . Daca aveti venituri din mai multe surse (colaborari, chirii, prestari servicii etc.), completati si celelalte capitole conform instructiunilor specifice.
Pe lânga celelalte capitole care trebuie completate conform instructiunilor specifice: Completati capitolul H, sectiunea 2: Sponsorizare entitate nonprofit (ca la punctul a !).

Să reluăm:
daca aveti venituri din salarii:
• completati declaratia 230 (punctele A si B) Nu va faceti probleme daca atunci nu cunoasteti suma corespunzatoare a 2% din impozit. Va fi calculată de către organele fiscale. Puteti lasa casuta necompletata.
• atasati o copie a fisei (fiselor) fiscale primite de la angajator (Formularul 210)

daca aveti venituri din alte surse (cedarea folosintei bunurilor, drepturi de autor, etc):
• completati declaratia 200 (punctul III)

Cei care obtin, pe lânga salarii, si alte venituri, vor completa formularul 200 - Declaratie speciala privind veniturile realizate in anul 2006, la toate capitolele aferente tipului de venit obtinut, inclusiv capitolul III, Destinatia sumei reprezentând 2% din impozitul pe venitul anual datorat. (sursa: Serviciul Comunicare si Relatii Publice din cadrul Agentiei Nationale de Administrare Fiscala)

Pasul 4: Trimiteti prin posta declaratia de venit global administratiei financiare de care apartineti, sau depuneti-o personal pâna la data 15 mai 2007.

De-acum puteti avea multumirea ca macar o mica parte din bugetul statului va ajunge acolo unde doriti Dvs.!

INFORMATII SUPLIMENTARE:

ASOCIAŢIEI “INSTITUTUL DE ECOLOGIE SOCIALĂ ŞI PROTECŢIE UMANĂ-FOCUS” (Asoc IESPU-FOCUS)

Presedinte: drd. TIHAN LAURA, psiholog-sociolog;

Vicepreşedinte: DAVID GIANINA, specialist chimie alimentară

Coordonator ştiintific: drd.TIHAN EUSEBIU, psiholog-sociolog;
tel. 0723577112;
e-mail: focus.opinfo@gmail.com

http://focusinstitut.blogspot.com/

Normele metodologice:

Ordinul Ministrului Finantelor Publice 2017 din 29 decembrie 2005.

Formulare:

Formularul 200

Formularul 230 ;

Instructiuni pentru completarea formularului 230;


ASOCIAŢIA “INSTITUTUL DE ECOLOGIE SOCIALĂ ŞI PROTECŢIE UMANĂ-FOCUS” (Asoc IESPU-FOCUS)
vă mulţumeşte pentru ajutorul şi consideraţia acordată.

Welcome to SINAPSE

Scientific INformAtion for Policy Support in Europe

The main and general objective of SINAPSE e-network is to make better use of scientific knowledge in policy making. SINAPSE is open to all scientists, scientific organisations and anyone with an interest in science.

In line with the efforts undertaken to develop new forms of governance, SINAPSE should facilitate the involvement of actors that cannot, at present, easily be consulted or share their knowledge/viewpoint. As a tool facilitating exchange of information within the scientific community and other actors concerned by science, SINAPSE will help in developing the European Research Area.

Anunt>Primul Congres National de Psihiatria Copilului si Adolescentului

Pentru cei interesati:

In perioada 20-23 iunie 2007 se va desfasura la Palatul Patriarhiei din Bucuresti,

Primul Congres National de Psihiatria Copilului si Adolescentului si

a IV-a Conferinta Nationala de Sanatate Mintala a Copilului si Adolescentului,

cu temele:

- Tulburarea de spectru autist, ADHD si comorbiditati

- Modele specifice de abordare psihoterapeutica la copil si adolescent.

Manifestarea se va bucura de participare internationala, raspunzând invitatiei organizatorilor personalitati importante ale psihiatriei, care vor sustine cursuri si workshop-uri.

Abstractele vor putea fi trimise pana la data de 1 aprilie, pe adresa Clinicii de Psihiatrie a Copilului si Adolescentului sau prin email la:

psihiatrie_copii@yahoo.com,
iuliana_eparu@yahoo.com,
r_grozavescu@yahoo.com.

Formularul de inscriere impreuna cu copia dovezii platii taxei decongres trebuie trimise pe adresa Clinicii de Psihiatrie a Copilului si Adolescentului, Spitalul Clinic de Psihiatrie "Prof. Dr. Al.Obregia" (telefon: 021/ 334 42 66, int. 362): sos. Berceni nr. 10-12,sect 4, RO- 041914, Bucuresti, specificand pe plic "Inscriere Congres".

Formularul de inscriere va trebui sa contina urmatoarele date:TITLU Prof. ( ) Dr. ( ) Psih. ( ) Dl ( ) D-na ( )NUME:....... ......... ......... ......... ......PRENUME: .................. ......... ......... .....INSTITUTIA:. ......... ......... ......... ......... .................. ......... ......... ......... ......... .ADRESA:..... ......... ......... ......... ......... .................. ......... ......... ......... .........LOCALITATEA: ......... ......... ......... ......JUDETUL: .................. ..CODUL:. ......TELEFON/ FAX:........ ......EMAIL: ......... ......... .................. ......... ......... .......

Taxa de participare va putea fi platita in contul BRD sucursalaVacaresti, RO54 BRDE 441S V703 8758 4410, cu specificatia "Taxa Congres".

Cei care se vor inscrie pâna la 28 februarie vor beneficia de o reducere:- medici primari si specialisti: 60 RON- medici rezidenti: 25 RON- profesii asociate: 25 RON.

Taxa de inscriere intre 1 martie- 15 iunie:- medici primari si specialisti: 100 RON- medici rezidenti: 50 RON- profesii asociate: 50 RON.

Inscrierea pe loc (Nu se asigura mapa Congresului) :- medici primari si specialisti: 200 RON- medici rezidenti: 150 RON- profesii asociate: 150 RON.

Lucrarile acceptate se vor publica in volum.

Se acorda credite CMR.

Persoane de contact:

Dr. Raluca Grozavescu- 0722 212 707

Dr. Iuliana Eparu- 0723 079 237.

ARME NELETALE

Ştiinţe militare; Drept internaţional umanitar

ÎNTREBUINŢAREA ARMAMENTULUI NELETAL ÎN RĂZBOIUL ANTITERORIST ŞI ÎN OPERAŢIUNILE DE MENŢINERE A PĂCII

Extras din lucrarea: Prof.col.dr. Dragoman Ion , Col.Dr. Emil Străinu, Armele interzise şi armele neletale în dreptul internaţional umanitar. Editura IESPU FOCUS, 2002; ISBN 973-85886-3-4

Schimbările situaţiei politico-militare în lume, concomitent cu diminuarea încordării la scară globală, duc la ascuţirea contradicţiilor regionale între ţări şi între naţiuni, în interiorul

statelor multinaţionale, ce se pot solda cu unele conficte armate locale cu caracter socio-politic şi etnico-religios. Pentru reglementarea lor se impune adeseori desfăşurarea unor operaţii de menţinere a păcii. Însă, aşa cum arată experienţa participării unor unităţi regulate la asenemea acţiuni, ele sunt legate de mari cheltuieli materiale, de pierderi de personal, de distrugeri masive şi de pierderi colaterale mari în rîndul populaţiei. Astfel, întrebuinţarea armamentului din dotare în Somalia, după aprecierile experţilor NATO, a luat viaţa a circa 10.000 de civili.[1]

În timpul conflictului din Balcani din 1992-1993, conform datelor Departamentului de Stat al SUA, au murit 35.000 de oameni (după comunicările altor surse – pînă la 200 de mii). Atacurile cu rachete şi bombe de aviaţie, din timpul desfăşurării în toamna anului 1995 a operaţiilor NATO din Bosnia au făcut numeroase victime în rîndul populaţiei. De asemenea, în timpul bombardamentelor NATO împotriva R.S.F.Iugoslavia deşi s-a folosit armament de înaltă precizie pierderile colaterale în rîndul civililor au fost deosebit de mari.
Conform opiniilor conducerilor militare ale ţărilor occidentale, tipurile de armament şi procedeele de întrebuinţare a acestora trebuie să fie adecvate la amploarea acţiunilor de luptă. Pentru soluţionarea conflictelor internaţionale şi a altor conflicte, la fel ca şi pentru operaţiile militare clasice, sunt necesare categorii principial noi de armament, a căror întrebuinţare nu produce o pagubă ireversibilă în forţa vie şi în tehnica inamicului sau ale părţilor în conflict şi nu atrage după sine distrugerea valorilor materiale şi pierderi în rîndurile populaţiei civile.
În legătură cu aceasta se face o propagandă activă ideii de proiectare a armamentului neletal, promovată pentru prima oară în SUA şi susţinută intens de oamenii de ştiinţă “pacifişti”şi de activiştii pe tărîm social. Posibilităţile largi de întrebuinţare ale unui asemenea armament pentru lupta cu terorismul, cu contrabanda crima organizată, şi cu comerţul cu droguri au dat un impuls suplimentar proiectării acestuia.
Dezvoltarea şi exploatarea operaţională a tehnologiilor neletale de scoatere din luptă (NDT- Non Lethal Disabling Technologies) ca sisteme funcţionale integrate vor putea oferi factorilor de decizie sau celor care se află în linia întîi, atît din domeniul aplicării legilor, cît şi din cel militar, o alternativă la armele de foc şi de nimicire în masă utilizate în prezent.
În condiţiile încheierii războiului rece, este tot mai important ca inamicul să fie învins protejîndu-se vieţile oamenilor. Prin urmare, tehnologiile NDT pot deveni armele ideale în multe conflicte militare şi acţiuni ale poliţiei în care daunele produse terţilor şi victimelor nevinovate ar fi inaceptabil.
Acum, după încetarea războiului rece lumea nu este mai stabilă decît în perioada tensiunilor dintre superputeri. Mass-media din întreaga lume prezintă mereu acte teroriste şi desfăşurate cu o regulalitate înspăimîntătoare ce au culminat cu atacul terorist de la 11 septembrie 2001 din SUA.
Aceste atentate întăresc preocuparea statelor de a putea controla grupările radicale, cartelurile traficanţilor de droguri organizaţiile internaţionale ale crimei organizate şi grupările teroriste în situaţii în care utilizarea armamentului convenţional este fie ineficace, fie inoportună.
Această ameninţare externă la adresa instituţuulor sociale se complică şi mai mult atît prin creşterea numărului de acte de violenţă şi teroriste ce au loc în interiorul unor graniţe considerate cîndva sigure, cît şi prin răspîndirea convingerii că terorismul şi criminalitatea pot fi combătute şi înfrănte cu ajutorul celor mai înalte tehnologii, cu un minimum de violenţă şi de pierderi omeneşti.
Atît ONU cît şi NATO, care în situaţii de criză (vezi Iugoslavia şi Somalia) recurgeau în mod curent la armametul convenţional, au început şi ele, să-şi reconsidere politica şi tactica. Tehnologiile nelatale de scoatere din luptă (NDT) pot oferi autorităţilor mijloace alternative de soluţionare a incidentelor în situaţii în care utilizarea unor mijloace letale, ori numai potenţial letale, s-ar putea dovedi contraproductivă din punct de vedere politic.
Avînd ca punct de plecare aceste onsideraţii diferite agenţii guvernamentale[2] şi de poliţie din SUA şi din alte ţări şi-au manifetat un interes din ce în ce mai mare pentru dezvoltarea unor arme neletale eficace împotriva persoanelor, construcţiilor, avioanelor, autovehiculelor şi navelor. Se desfăşoară în prezent, eforturi de dezvoltare a unor domenii tehnologice foarte sofisticate care necesită fonduri considerabile. Multe tehnologii existente astăzi, disponibile fără dificultăţi pot fi utilizate ca tehnologii neletate, fie direct fie după modificarea lor în acest scop prin unele adaptări tehnice.
În prezent armamentul neletal este reprezentat de mijloacele de acţiune asupra oamenilor şi tehnicii, create pe baza principiilor chimice, biologice, fizice, etc. care îl fac pe inamic incapabil de luptă un anumit timp. Cercetări preliminare în acest domeniu au fost făcute începînd cu anii ’80 perioadă în care au avut un caracter sporadic. La începutul anilor ’90 ţările membre NATO (SUA, iar apoi Marea Britanie, Germania, Franţa şi altele) au trecut la lucrări de cercetare ştiinţifică şi constructiv experimentale desfăşurate pe baza diferitelor cercetări aplicative în domeniul militar. Mai târziu, pentru coordonarea lor a fost constituită o grupă specială de lucru. Conform prezentării unor surse străine, au fost realizate deja modelele experimentale ale acestui armament. Datele despre diferitele categorii de armament vor fi prezentate în continuare.
În cadrul modernizării ulterioare a armamentului neletal se prevede diminuarea greutăţii şi a gabaritului acestuia, creşterea eficacităţii sale, extinderea numărului posibil de obiective lovite, crearea unor modele combinate. Acest fapt permite după opinia specialiştilor militari occidentali, creşterea mobilităţii şi a razei de acţiune a acestuia, extinderea zonei de lovire, înzestrarea cu acestea a rachetelor, bombelor de aviaţie, a proiectilelor de artilerie, precum şi a muniţiilor în casete cu gabarit redus. La proiectarea armamentului destinat întrebuinţării în acţiunile de luptă limitate participă specialişti care anterior au făcut cercetări în alte domenii. Printre altele, oamenii de ştiinţă occidentali, avînd la bază tehnologii moderne, crează compoziţii cu mirosuri greu de suportat, care exercită o puternică influenţă asupra simţurilor oamenilor, precum şi dispozitive care redau zgomote “tăioase”, deosebit de stridente şi intense pentru auz. După opinia lor, cu ajutorul unor asemenea mirosuri şi zgomote care provoacă perturbarea coordonării mişcărilor, vărsături şi deranjamente ale stomacului este posibil, de exemplu, să se anihileze teroriştii lunetişti din clădirile cu o valoare istorică sau artistică şi chiar să se creeze zone foarte întinse nefavorabile pentru acţiunile trupelor inamicului.
În calitate de mijloace de bază de transportare a armamentului neletal experţii militari examinează armamentul de mare precizie. Din majoritatea mijloacelor de care dispun ţările dezvoltate, cele mai acceptabile pentru întrebuinţare în cadrul conflictelor cu caracter limitat sunt cosiderate a fi rachetele de croazieră bazate pe nave Tomahawk şi bombele de avion dirjate GBU-10 şi GBU-12 precum şi proiectilele de artilerie de mare precizie Copperhead- 2, calibrul 155 mm (SUA) şi bombele Merlyn (Marea Britanie), deja încercate în timpul războiului din Irak şi operaţiilor militatare NATO din Boznia şi R.S.F. Iugslavia. Cu asemenea mijloace este indicat să se execute lovituri selective împotriva punctelor de comandă şi de transmisiuni, instalaţiilor de lansare a rachetelor, locurilor de concenrare a armamentului greu şi a altor ţinte punctiforme. În operaţiile de menţinere a păcii întrebuinţarea acestora poate să contribuie la constrîngerea părţilor în conflict în vederea încheierii unui armistiţiu.
Diferite modele de armament neletal au fost întrebuinţate în conflictele armate din Somalia, Haiti, Irak şi RSF Iugoslavia. Asfel, în timpul operaţiei Furtună în deşert, a fost folosit un armament electromagnetic (mai precis bomba cu fibre cu conţinut de carbon- grafit), transportat spre obiectivele de lovit cu rachetele de croazieră Tomahawk[3]. Ca urmare a acestui fapt au fost scurtcircuitate circuitele de ieşire ale centralelor electrice şi liniile de transport a energiei electrice, ceea ce a dus în ultimă instanţă la perturbarea alimentării cu energie a sistemelor de conducere şi de apărarea antiareiană a Irak-ului şi Iugoslaviei în perioadele decisive ale operaţiilor.
Dezvoltării acestor categorii de arme experţii occidentali le dau cele mai optimiste prognoze. Astfel se va urmări lovirea personalului pe cîmpul de luptă cu armament cu laser, realizarea barajelor cu ajutorul compoziţiilor spumogene şi pulverizarea gazelor inhibitoare asupra coloanelor de tehnică blindată ale inamicului care înaintează, acţiunea în masă a armamentului acustic şi electromagnetic asupra celor care se apără, aflaţi în adăposturile tip unitate şi subunitate.
Există mai mult de 12 categorii de arme şi tehnologii neletale cărora li s-au dat nume exotice ca: arme laser cu joasă energie, emiţătoare de radiaţii izotropice, impulsuri electromagnetice nenucleare, microunde de mare putere, infrasunete, arma electromagnetică de înaltă frecvenţă, friabilizarea metalelor cu ajutorul lichidelor, substanţe super-caustice, tehnologii de reducere a aderenţei, agenţi polimerici, tehnologii de alterare a combustiei, agenţi calmanţi precum şi tehnologii de simulare şi iluzionare vizuală. Aceste tehnologii pot fi combinate şi adaptate pentru utilizări specifice. Ele pot fi mult mai puternice şi mai sigure decît armele letale utilizate în prezent de poliţişti şi militari.
Dar lista posibilelor variante de întrebuinţare a armamentului respectiv este departe de a fi completă. Totodată, se asigură diminuarea substanţială a eficienţei şi chiar întreruperea temporară a acţiunilor de luptă ale părţii adverse, deoarece personalul şi tehnica devin inapte de luptă. Se perturbă, de asemenea conducerea armamentului şi a trupelor şi, ceea ce este cel mai important, se poate evita distrugerea punctelor populate şi se poate salva viaţa multor cetăţeni paşnici.
Avantajele armamentului respectiv sunt caracterul ascuns şi rapiditatea desfăşurării, întrebuinţarea fără zgomot şi prin surprindere. Calităţile menţionate pun în dificultate descoperirea acestuia şi rezistenţa din partea inamicului. Paralel cu acestea se remarcă influenţa psihologică puternică a armamentului asupra comportamentului oamenilor chiar şi numai în previziunea întrebuinţării sale, în urma căreia apar dezechilibre şi tulburări emoţionale, neîncredere în sine şi frică instinctivă, tendinţa de a ieşi cît mai repede din zona de pericol şi de a se ascunde. Acest fapt duce în mod inevitabil la creşterea bruscă a nivelului de stres şi panică.
Spre deosebire de partizanii armamentului neletal, unii teoreticieni occidentali militari consideră că numai asemenea categorii de armament cum ar fi cel cu laser, electromagnetic şi cu scop informativ, pot fi introduse în dotare. Perspectiva dotării forţelor armate cu substanţe chimice (compoziţii spumogene, inhibitori, activatori, etc) le provoacă o mare îndoială.
După opinia experţilor militari străini, în conflictele locale şi în operaţiile de menţinere a păcii armamentul neletal trebuie întrebuinţat independent, iar în operaţiile militare de amploare acesta poate servii ca mijloc de acţiune atît asupra inamicului care atacă, cît şi a celui care se apără, concomitent cu folosirea mijloacelor clasice de lovire cu foc. În afară de acesta, armamentul neletal se recomandă a fi întrebuinţat pentru scoaterea din luptă a obiectivelor logistice şi a comunicaţiilor inamicului în cazul desfăşurării operaţiilor speciale.
Totuşi, unii experţi militari nu împărtăşec această opinie, considerând că lucrurile sunt mult mai complicate şi că este încă devreme să se vorbească despre realizarea practică a planurilor proiectanţilor de armament neletal. Conform aprecierii acestora, armamentul neletal este realizabil şi va fi eficient, dar deocamdată nu a fost experimentat şi verificat în practică. În plus, nu sunt cunoscute cheltuielile legate de fabricarea şi întrebuinţarea lui. Chiar şi termenul de armament “neletal” nu reflectă pe deplin caracterul acţiunii şi urmările întrebuinţării, întrucît acesta provoacă îmbolnăviri în masă a oamenilor şi animalelor şi distrugerea florei uneori iremediabil. Totodată, oamenii de ştiinţă care lucrează în acest domeniu îşi exprimă temerea că fabricarea şi întrebuinţarea armamentului neletal pot deveni necotrolabile, proliferarea unor anumite categorii ale sale putînd duce la efecte şi situaţii dezastruaoase sau de neacceptat printre acestea numărîndu-.se şi utilizarea lui de către grupările terorist – extremiste şi crima organizată.
O preocupare deosebită au specialiştii în ceea ce priveşte aspectele internaţionale ale folosirii formulelor chimice, a agenţilor biologici şi a laserilor. Aceasta rezultă din necesitatea respectării Convenţiei intenaţionale privind interzicerea întrebuinţării armamentului chimic şi biologic din 1972.
Ieşirea din situaţia creată ar consta în reducera la minim a urmărilor nefaste ale acţiunii acestui armament asupra mediului înconjurător şi în adoptarea unor acte normative stricte care să reglementeze întrebuinţarea sa.
Apar o serie de probleme care se referă la tactica ducerii acţiunilor de luptă cu întrebuinţatea armamentului neletal, mai ales în condiţii meteorologice şi climatice nefavorabile şi în cazul unei concentraţii mici a componentelor, precum şi al ripostei la măsurile luate de adversar.
Pentru protecţia personalului împotriva acţiunii armamentului electeromagnetic şi cu laser de energii înalte şi cu alte radiaţii, de care nu scapă (nu protejează) nici blindajul nici adăpostuile, se crează, printre altele, perdele de aerosoli, aparate care permit stabilirea momentului începerii radiaţiei şi a dozei administrate, precum şi ochelari şi îmbrăcăminte specială. În afară de acestea, se impune constituirea unor subunităţi speciale care trebuie să fie dotate cu aparatură de măsură şi control, precum şi cu complete de mijloace de protecţie individuală şi colectivă.
Securitatea trupelor proprii depinde de corectitudinea hotărîrii privind întrebuinţarea armamentului neletal şi de gradul de concentrare a componentelor acestuia în zona acţiunilor de luptă. Este necesar ca hotărârile comandanţilor să corespundă concepţiei generale a operaţiei. Trebuie să se stabilească rolul şi locul diferitelor categorii de armament neletal după acţiunea distructivă , coordonarea în funcţie de scop şi timp, a succesiunii întrebuinţării acestora cu categoriile clasice de armament, să se dea misiuni, sarcini concrete subordonaţilor executanţi. Experţii militari occidentali subliniaeză faptul că pentru adoptarea unor hotărîri optime, comandanţii trebuie să cunoască în detaliu caracteristicile de luptă ale armamentului încredinţat lor, posibilele rezultate ale întrebuinţării acestuia în diferite condiţii ale situaţiei, să dispună de informaţii complete despre proprietăţile de protecţie ale terenului şi despre starea straturilor inferioare ale atmosferei (viteza şi directia vîntului, temperatura şi umiditatea aerului).
Complexitatea problemelor menţionate întârzie deocamdată dezvoltarea armamentului neletal. Numai soluţionarea acestora va permite să se realizeze proiectarea şi mai ales producerea lui la scară largă. În continuare facem o scurtă prezentare a cîtorva categorii de arme neletale.

1. Armele laser cu joasă energie. LEL (Low Energy Laser) sunt mai puţin eficace dar mai uşor de transportat decît variantele cu energie înaltă. Cele mai multe dintre acestea utilizează un laser multicolor, care emite maximum cinci culori (roşu, galben, verde, albastru şi ultraviolet), deoarece ochiul uman este mai sensibil la această gamă cromatică şi, deci, mai uşor de vătămat. Scopul urmărit prin utilizarea acestui laser este orbirea temporară sau – în cazuri extreme – permanentă a persoanelor. Laserul multicolor afectează diferite părţi ale ochiului şi deteriorează chiar şi sistemele optice de supraveghere, de descoperire şi de urmărire a ţintelor, aparatele de vedere pe timp de noapte şi telemetrele. Apărarea împotriva acestor lasere este dificilă şi costisitoare, protecţia ochilor şi a sistemelor optice împotriva efectelor unui laser convenţional monocromatic se obţine cu ajutorul unor filtre, similare ochelarilor de soare, care reţin o anumită culoare. Datorită faptului că, gama cromatică a acestor arme se poate modifica, ochii unui terorist ar trebui să fie protejaţi cu filtre (ochelari) care să acoperea acest spectru larg de culori. Astfel de lentile filtrante sunt scumpe, au dimensiuni mari şi pot fi găsite doar la producătorii de materiale sofisticate. Actualele arme laser cu joasă energie, destul de mici pentru a putea fi montate pe o puşcă, sunt alimentate de la baterii portabile, dar pot fi legate prin cablu şi la sursele electrice ale autovehiculelor, avioanelor sau navelor, pentru operaţii de lungă durată.

2. Emiţătoare de radiaţii izotropice. Sunt arme de iluminare specială sau cu o luminozitate puternică – a căror lumină laser intensă provoacă aceleaşi efecte asupra retinei sau aparaturii optice ca şi armele laser de joasă energie. Radiaţia izotropică este generată de o explozie care supraîncălzeşte plasma gazoasă înconjurătoare, creînd o “lampă” care emite lumină tip laser. Efectul asupra vederii persoanelor din jur este acelaşi ca în cazul trecerii bruşte dintr-o cameră întunecoasă la privirea directă a soarelui, urmată de încercarea de a privi alte obiecte. Aceste arme speciale, proiectate pentru a radia unidirecţional sau omnidirecţional, au fost deja construite şi pot fi folosite cu armamentul convenţional. Acestă tehnologie poate fi exploatată prin realizarea unor dispozitive ce pot fi aruncate din aeronave, trase cu tunul ori cu obuzierul sau cu lansatorul de grenade. Emiţătoarele de radiaţii izotropice pot fi făcute să explodeze pe verticala ţintelor, prin trageri indirecte, în zone construite sau în munţi, unde armele laser convenţionale, în cazul cărora ţinta trebuie să se afle pe linia de ochire, nu pot fi folosite. Emiţătoarele de radiaţii izotropice portative pot fi realizate şi în variante adaptate pentru forţele de operaţii speciale sau pentru poliţie ca arme neletale cu risc scăzut, dar foarte eficace. Grenade generatoare de lumină orbitală s-au uitlizat relativ fecvent în operaţii de recupereare a ostaticilor, realizate de formaţiuni de comando antiteroriste din ţări occidentale, dar există date că şi ruşii au utilizat în Afganistan o variantă puternică a acestui tip de armă. Ca urmare a operaţiilor ofensive ale forţelor ruse, medicii au fost puşi în situaţia de a trebui să trateze mulţi ţărani din satele afgane care sufereau de diferite grade de orbire, prezentînd afecţiuni ale retinei, caracteristice celor provocate de radiaţiile laser sau izotropice. Ocidentalii ar trebui să fie preocupaţi de proliferarea acestor arme, deoarece fostele republici sovietice exercită un control insuficient al arsenalelor moştenite de la URSS, multe astfel de arme încăpînd în mîinile traficanţilor de armament din mafia rusă.

3. Impulsuri electomagnetice nenucleare, similar ca efecte cu impulsul electromagnetic provocat de o explozie nucleară, poate fi produs de generatoare puternice de radiaţii. Un generator care emite radiaţii cu o putere de ieşire de un gigawat poate fi utilizat pentru a realiza un impuls electromagnetic direcţionat capabil de a face inutilizabile majoritatea sistemelor electronice neprotejate. Vor putea fi scoase din funcţiune sistemele de comunicaţie, de navigaţie, radar, de prelucrarea datelor şi reţelele de calculatoare. Aproape toate sistemele electronice militare ale SUA şi ale NATO sunt protejate împotriva impulsului electromagnetic dar, în schimb, sistemele civile şi militare ale ţărilor din lumea a treia sunt vulnerabile. Înainte de a putea utiliza această tehnologie în scopuri opraţionale, trebuie rezolvate probleme legate de sursa de energie si de capacitatea de încărcare a condensatoarelor. Generatoarele cu puteri de aproximativ un gigawat deocamdată nu sunt mobile. Cel mai puternic generator mobil care a fost construit pînă în prezent care produce o putere de 0,5 GW este montat pe o semiremorcă cu nu mai puţin de 18 roţi. Pentru a produce un impuls electromagnetic puternic, sursa de energie trebuie să poată descărca cîţiva megajouli în interval de microsecunde. În lipsa unor generatoare portative de 1 GW, va trebui utilizată o sursă de energie mult mai slabă şi prin urmare mai mică pentru a se încărca o baterie mare de condensatoare. Aceste condensatoare, destinate să înmagazineze puterea necesară de 1GW, au limitări datorate problemelor de disipare a căldurii, duratei încărcării şi dimensiunilor fizice. Acestea vor putea fi rezolvate aplicînd tehnologiile materialelor supra conductoare.

4. Microundele de mare putere. Reprezintă un sistem de energie orientată, proiectat pentru a topi sistemele electronice neprotejate. Ele se prezintă sub forma unei emisii de microunde de mare putere, cu frecvenţă mare de repetiţie, care pătrunde în componentele electronice. Pulsaţia excită din interior componentele, generînd rapid o temperatură ridicată care fie că le dezlipeşte, fie că le topeşte distrugînd circuitul. Dintr-un anumit punct de vedere, generatorul de microunde da mare putere se comportă ca un cuptor cu microunde care, însă acţionează spre exterior. Microundele de mare putere pot întîlni părţile vunerabile ale unui avion sau ale unei rachete, scoţîndu-i definitiv din funcţiune sistemele electronice de control al zborului, motoarelor, al aparaturii de navigaţie, al aparaturii de transmisiuni sau al armamentului[4]. Guvernul SUA a finanţat cercertări în domeniul microundelor de mare putere pentru a dezvolta această tehnologie în vederea aplicării ei la sisteme de arme ofensive şi defensive. Acestea pot fi arme ambarcate pentru apărarea apropiată împotriva rachetelor antinavă, sisteme terestre de luptă antiaeriană ori de luptă împotriva autovehiculelor uşoare şi sistemelor de transmisiuni ale inamicului sau chiar sisteme ce pot fi utilizate împotriva sateliţilor de cercetare, spionaj şi de telecomunicaţi aflaţi pe orbită. Micronundele de mare putere pot avea si o gamă largă de aplicaţii în operaţiile speciale. Principalele obstacole în dezvoltarea unei variante portative sunt constituite de dificultatea de a realiza miniaturizarea sursei de energie şi realizarea puterii necesare.

5. Infrasunetele sunt sunete puternice, cu o frecvenţă ultrajoasă sub 20 Hertzi, care, dacă sunt îndreptate spre o persoană, îi provoacă dezorientare şi stare de greaţă. Deoarece pătrund cu uşurinţă în majoritatea clădirilor şi autovehiculelor, sunetele cu frevcenţe extrem de joase pot fi folosite[5] în operaţiile de eliberare a ostaticilor, în controlul maselor, sau al dezordinilor, precum şi în operaţiile psihologice. Pentru producerea acestor unde sonore de mare putere la frecvenţe ultrajoase sunt necesare baterii de difuzoare speciale, alimentate de amplificatoare de mare putere. Pînă în prezent sunt foarte dificil de realizat practic, atât unele cât şi celelalte. Un astfel de echipament ar putea fi construit, relativ uşor dar atît difuzoarele cît şi amplificatoarele ridică probleme de răcire neobişnuite, care impun o nouă strategie de abordare a proiectării şi a materialelor, neîntîlnite încă în domeniul surselor sonore. Atunci cînd utilizarea infrasunetelor a fost demonstrată experimental cu difuzoare convenţionale şi staţii de amplificare puternice acestea au trezit interesul forţelor de poliţie şi ordine pentru a le utiliza pe scară largă în viitor. În SUA şi Franţa ca şi în fosta URSS au fost folosite ca generatoare de infrasunete motoare cu reacţie recuperate de la unele tipuri de avioane dezafectate, care au dat rezultate spectaculoase în crearea unor astfel de oscilaţii. Ca o curiozitate menţionăm că pe coperta Revistei Energia nr.2 din februarie 1921 ce apărea la Bucureşti este prezentată imaginea unui tun cu infrasunete numit tunul sonic inventat de George (Gogu) Constantinescu, inventatorul sonicităţii, şi a cărei descriere este readată în paginile publicaţiei respective. Principiile enunţate atunci de savantul român stau şi astăzi la baza creerii armelor sonice. În ţările occidentale un astfel de tun a fost realizat în mai multe variante în anii ’80 şi era numit Tunul Bass.

6. Friabilizarea metalelor cu ajutorul lichidelor schimbă din punct de vedere chimic, structura moleculară a metalelor şi aliajelor slăbindu-le grav rezistenţa. În general transparenţi, agenţii lichizi de friabrilizare sunt cu puţine reziduuri, adesea nedetectabili, ei pot fi utilizaţi pentru atacarea majorităţii metalelor şi se pot aplica sub formă de spray, prin pulverizare dintr-un container sau prin pensulare, putînd fi fabricaţi pentru un efect imediat sau întârziat. Acestă ultimă caracteristică este deosebit de importantă în cazul în care agenţii lichizi de friabilizare sunt utilizaţi împotriva avioanelor, navelor, autovehiculelor, vagoanelor şi structurilor feroviare, podurilor şi structurilor de rezistenţă a clădirilor. Aplicaţiile posibile ale agenţilor lichizi de friabilizare, în prezent numai intuite, acoperă o gamă foarte largă de operaţii speciale. În afară de deteriorările structurale, ei pot reprezenta şi agenţi de blocaj psihologic: este vorba de şocul resimţit de piloţii care au observat efectele distructive chiar şi asupra unui singur avion din unitatea lor. Un singur avion afectat de agenţi lichizi de friabilizare poate conduce la oprirea de la zbor a unei întregi escadrile. Aceşti agenţi există deja, efectele depăşind pînă şi imaginaţia cineaştilor de la Hollywood. Date privind formulele acestor agenţi sunt disponibile în laboratoarele de metalurgie ale universităţilor sau alte instituţii similatre, chiar şi în ţările lumii a treia.

7. Substanţele supercaustice sunt notate cu simbolul “C+”. Aceste produse caustice se pot prepara astfel încît să fie mai corozive cu cîteva ordine de mărime decît acidul flourohidric. Agenţii supercaustici sunt substanţe care pot fi produse şi sub formă de compuşi binari, pentru a face manipularea mai sigură. Ei pot fi aplicaţi pe suprafeţe în scopul de a împiedica contacte umane sau mecanice cu tehnica. Astfel, există substanţe “C+” care atacă anvelopele automobilelor şi tălpile de la pantofi. Pot fi realizate şi compoziţii care să distrugă suprafeţele asfaltate ale drumurilor, îmbrăcămintea acoperişurilor sau sistemelor optice (deschiderile protejate, orificiile de supraveghere). Aceşti agenţi deosebit de agresivi se pot prezenta sub formă lichidă, gazoasă, de pulbere sau gel, pentru a putea fi împrăştiaţi din avioane, dispersaţi cu ajutorul proiectilelor de artilerie sau aplicaţi de soldaţi. Similare agenţilor lichizi de friabilizare a metalelor, substanţele supercaustice au posibilităţi multiple de utilizare împotriva unor obiective ca arme, autovehicule, construcţii şi echipamente.

8. Tehnologia de reducere a aderenţei utilizează întreaga gamă de superlubrifianţi. După cum sugerează şi numele, această tehnologie - o adevărată “coajă de banană” lichidă – face suprafeţele atît de alunecoase încît deplasarea pe acestea devine, practic, imposibilă. Este evident că ţintele acestei tehnologii sunt pistele, drumurile, căile ferate, rampele, scările şi trecerile pentru pietoni.
Dacă, de exemplu, pe trotuarul din faţa unui mare magazin se aplică superlubrifianţă în timpul unei agitaţii, acesta va face mult mai dificilă pătrunderea în magazin. Substanţele pentru reducerea aderenţei pot fi împrăştiate din avion, din autovehicule, de către artilerie sau aplicate manual. Aceste substanţe există deja, deşi încă nu au fost utilizate cu scopul de a reduce aderenţa. Pentru obţinerea unui efect optim, reţeta unui astfel de agent cuprinde un amestec de multe substanţe. Aceste substanţe nu sunt sensibile la condiţiile termice şi meteorologice extreme; pentru a-şi păstra caracteristicile şi a reduce cît mai mult aderenţa. Formula trebuie adaptată în funcţie de ţinte şi de condiţiile atmosferice specifice. Utilizarea substanţei pentru reducerea aderenţei va fi limitată şi de cantităţile mari necesare unei aplicari pe scară largă. Cu toate acestea, ele pot îngreuna deplasările.

9. Agenţi polimerici, sau superadezivii pe bază de polimeri pot fi aplicaţi direct pe arme, echipamente ori autovehicule pentru a îngreuna sau împiedica utilizarea acestora. Dacă sunt lansaţi, de exemplu, sub formă de aerosoli dintr-un avion sau împrăştiaţi din muniţii aflate în zbor, agenţii polimerici pot să blocheze prizele de aer ale motoarelor cu explozie sau cu reacţie ori sistemele de răcire ale propulsoarelor, aparatelor de transmisiuni sau instalaţiilor. Pot fi folosiţi şi împotriva personalului, producînd lipirea unei persoane de orice atinge, inclusiv de o altă persoană. Perspectivele utilizării acestor substanţe în situaţii impuse de controlul mulţimilor agitate sunt practic nelimitate, avînd ca urmare o capturare mai uşoară şi mai sigură.

10. Tehnologii de alterare a combustiei, aceste tehnologii constau în aditivi chimici care modifică caracteristcile de vîscozitate a carburanţilor în scopul degradării funcţionării motoarelor cu aspiraţie de aer. Astfel de aditivi pot fi aspiraţi de motoare prin prizele de aer şi amestecaţi cu carburatorul în faza de aspiraţie sau pot fi introduşi direct în carburanţi la punctele de distribuţie. Substanţele care alternează combustia pot fi aplicate de o persoană, aruncate din avioane sau împrăştiate cu muniţii de artilerie pe un aeroport, un cîmp de luptă sau în instalaţiile portuare. Dacă sunt dispersate sub formă de nor sub palele elicopterelor care zboară la joasă altitudine, pot provoca oprirea apropape instantanee a motoarelor. Împrăştiate uniform pe instalaţiile portuare, pot bloca aproape toate operaţiile bazate pe combustie. Aceste tehnologii sunt deja disponibile. Unii dintre aditivi acţionează ca şi zahărul: introduşi în carburanţă şi agitaţi , transformă foarte rapid soluţia în gel, împiedicînd curgerea şi ducînd la oprirea motorului. Astfel de substanţe ar putea fi utile poliţiei în scopul de a împiedica fuga infractorilor cu autovehiculele.

11. Agenţi calmanţi, sunt sedative sau somnifere. Mulţi dintre aceştia reprezintă opţiunea ideală pentru acţiunile neletale dacă au în compoziţie dimetilsulfatul, care provoacă absorbirea lor direct prin piele pentru a calma rapid persoana sau persoanele atinse. Dimetilsulfatul este elementul fundamental al acestei tehnologii, deoarece introduce rapid agentul calmant în circuitul sangvin, mărind la aproximativ 1000 de ori rata de absorbţie prin piele. În mod curent, dimetilsulfatul este utilizat de veterinari, ca alternativă la injecţii, pentru a administra medicamente animalelor şi este folosit şi în medicina sportivă, pentru a reduce umflăturile articulaţiilor. Posibilitatea de a calma indivizi, grupuri sau militari a fost urmărită pe parcursul întregii istorii: un inamic sedat este mai uşor de manipulat sau învins. În prezent, dimetilsulfatul face posibilă această aplicare. Agenţii calmanţi pot fi utilizaţi cu eficienţă la recuperarea ostaticilor şi la controlul maselor agitate sau pentru a-i neutraliza pe cei aflaţi în căldură, autovehicule, buncăre, instalaţii etc. Această tehnologie se poate aplica în mai multe feluri, de la lansarea din aeronave sub formă de aerosoli pînă la compuşii sub formă de pulbere. Agenţii calmanţi pot fi introduşi cu uşurinţă în edificii, autovehicule, nave sau aparate de zbor, prin intermediul instalaţiilor de ventilare. Încă nu s-au făcut cercetări cu privire la depistarea prezenţei agenţilor calmanţi, pînă acum întreaga atenţie fiind concentrată asupra detectării agenţilor chimici letali. Agenţii calmanţi nu au fost încă utilizaţi operaţional - cel puţin oficial - iar pînă cînd nu vor fi percepuţi ca un pericol real, se va acorda puţină atenţie dezvoltării unor mecanisme de detectare.

12. Tehnologii de stimulare şi iluzionare vizuală, această categorie cuprinde cîteva tehnologii, similare efectului Bucha, care utilizează lumini stereoscopice de înaltă intensitatea ce clipesc cu acceaşi (sau la valori apropiate) frecvenţă cu lungimea de undă a creierului uman, producînd ameţeli dezorientarea şi greaţă. Efectul Bucha este un fenomen cunoscut piloţilor de elicoptere: lumina soarelui venită de sus este intersectată (şi întreruptă) de palele rotorului, producînd un efect steroscopic care are ca urmare ameţeli şi greaţă. În prezent piloţii de elicoptere sunt antrenaţi să recunoască simptomele pentru a putea evita consecinţele. Aceată tehnologie se poate aplica în interiorul terminalelor aeroporturilor, în punctele de control sau chiar în bărci. Se pot imagina, de asemenea, automobile ale poliţiei dotate cu baterii de lămpi stroboscopice puternice, ce se pot utiliza în caz de dezordini, luări de ostatici sau ridicări de baricade. Acest sistem împreună cu utilizarea infrasunatelor, ar putea constitui o parte dintr-un pachet de măsuri neletale foarte eficace de scoatere din funcţiune. Tehnologiile de stimulare şi iluzionare vizuală cuprind şi tehnologia folosită în proiectarea imaginii virtuale şi în “mimetizarea activă”. Holografia poate fi utilizată, de exemplu, pentru proiectarea de iluzii optice şi imagini înşelătoare în scopul controlării dezordinlor sau pentru a proiecta un “dumnezeu mînios” pe un nor aflat deasupra cîmpului de luptă[6]. Mimetizarea activă creează un “efect de cameleon”, adaptînd dinamic obiectul ce trebuie mimetizat la coloritul şi nivelul de iluminare a fondului, făcîndu-l astfel practic invizibil ochiului omenesc. Acţiunea este posibilă datorită unui grup de sesizoare pentru culori şi lumină, care stabilesc compoziţia coloristică şi gradul de iluminare a fondului. Datele astfel recepţionate sunt reproduse şi adaptate pe o reţea de pixeli care acoperă suprafaţa vizibilă a obiectului ce trebuie mimetizat. Acest procedeu de mascare activă permite obiectului – de exemplu un autovehicul – să se deplaseze practic invizibil pînă la o anumită distanţă de observator. Acesta ar putea fi “atuul” în cazul apropierii de un avion sechestrat pe pista unui aeroport sau de un obiectiv bine păzit. Se mai poate obţine in astfel de “ efect de cameleon” şi prin utilizarea colorării metamorfice a uniformelor şi a tehnicii. Mimetizarea metamorfică poate fi proiectată astfel încît să fie sensibilă la variaţiile de luminozitate şi/sau de temperatură, care vor induce modificarea culorilor. Este vorba de o tehnologie utilizată deja la jucării şi la unele articole de îmbrăcăminte, putînd fi uşor transferată la uniformele de mascare sau la vopselele pentru autovehicule, care ăşi vor schimba culoarea şi desenul de la zi la noapte şi în funcţie de temperatură şi de intensitatea luminoasă. Tehnologiile de stimulare şi iluzionare optică precum şi mimetizarea, ca sistem de mascare activă, pot da aparenţa de invizibilitate.

13. Sfidarea cercetării şi evoluţiei tehnologiilor incapacitante, întrucât se poate presupune că, cel puţin în unele din domeniile ilustrate anterior, cercetările sunt în curs de desfăşurare, nimeni nu înglobează în prezent tehnologiile neletale de scoatere din funcţiune într-un sistem ofensiv funcţional. Sunt încă necesare cercetări şi studii privind integrarea sistemului, strategiile de utilizare, tactica şi contramăsurile pentru arme de acest tip. Trebuie avute în vedere şi aspectele legale ale utilizăriii noilor tipuri de arme. Care ar fi, de exemplu, posibilitatea ca un spectator epileptic, ajuns victima unui atac indus de efectul Bucha, să inducă o acţiune în justiţie? Ce se întâmplă dacă un suspect , alergic la sedative, intră în comă ca urmare a expunerii la un agent calmant sau în cazul în care un participant la o revoltă, care fuge să nu fie prins de poliţie, cade pe o suprafaţă tratată cu substanţe pentru reducerea aderenţei şi îşi rupe coloana vertebrală ?!

14. Contramăsurile. Trebuie să se facă cercetări riguroase şi asupra contramăsurilor la armele neletale incapacitante şi să se acorde atenţie evoluţiei acestora. Deoarece cea mai mare parte a armelor neletale se aşează pe tehnologii deja disponibile, modificate în acest scop, este necesar să se stabilească contramăsuri împotriva celor care folosesc aceste arme atît inegal, pentru a comite delicte, cât şi militar. Trebuie verificat nivelul de eficacitate a armelor neletale împotriva contramăsurilor şi reciproc. Deocamdată nu există contramăsuri adecvate pentru majoritatea armelor neletale. În funcţie de cel care foloseşte armele neletale, absenţa contramăsurilor poate fi în favoarea sau în defavoarea utilizatorului sau a ţintei.

15. Determinarea eficacităţii. Trebuie însă evoluate şi stabilite cu precizie, atît din punct de vedere tehnic cât şi operaţional, eficacitatea operativă prevăzută şi cea efectivă a dispozitivelor şi armelor neletale aflate în serviciu sau în fază de prototip. În acest domeniu nu este uşor nici procesul de definire a încercărilor şi evaluărilor cerute înainte de folosire unor arme individuale cu componente neletale, a unor sisteme simbiotice sau a contramăsurilor la armele neletale. Aceasta ar putea să ducă la stabilirea unor cerinţe atît de abstracte, încît procedeele de omologare tradiţionale, bazate pe eficacitate, timp mediu de bună funcţionare, siguranţă în funcţionare, disponibilitate şi caracteristicile întreţinerii, ar putea deveni inaplicabile. Fără îndoială pentru a valida efectele majorităţii armelor bazate pe tehnologii neletale vor fi necesare experienţe pe oameni, care constituie ţinta principală a acestora. Efectele ce se observă la trecerea unui glonţ printr-un bloc de gelatină sau la trecerea sa printr-o placă metalică subţire cu producere de schije pot fi corelate cu efectele probabile în cazul traversării ţesuturilor corpului uman şi al impactului cu un os, dar experimentarea efectelor infrasunetelor asupra unei mulţimi agitate, de exemplu, necesită metode total diferite.

16. Viitorul armelor bazate pe tehnologii incapacitante neletale, oferă noi alternative în domeniul armelor pentru poliţie şi forţele armate. Conform mai multor articole apărute în presa occidentală[7], Pentagonul intenţionează să folosească o armă britanică ce poate să perturbe şi/sau să neutralizeze sistemele electrice şi electronice fără să provoace nici o pierdere de vieţi omeneşti pentru a ataca depozitele de arme chimice şi biologice irakiene. Bomba electronică sau “arma de radiofrecvenţă” cum mai este numită se află în curs de testare, la o bază secretă din sud-vestul Angliei. Această armă este capabilă să emită unde electromagnetice de mare intensitate şi putere, care produc aceleaşi efecte ca impulsul electromegnetic provenit de la o explozie termonucleară. Unda este capabilă să pătrundă prin pereţii groşi ai buncărelor subterane distrugînd prin scurtcircuitare aparatura electrică şi electronică. Bomba electronică poate fi construită astfel încît să aibă o rază de acţiune controlabilă şi să fie lansată cu ajutorul rachetelor de croazieră TOMAHAWK al bombelor de aviaţie, proiectilelor de mare calibru şi poate fi transportată de oricare dintre vehiculele aeriene, navale sau terestre care şi-au dovedit eficienţa în timpul campaniei din Afganistan desfăşurată împotriva teroriştilor. Conform surselor occidentale arma a fost concepută de Departamentul de Cercetare Tehnologică al Companiei Matra B.Ae. Dynamics. Această armă neletală îndreptată împotriva tehnicii militare ultrasofisticate conferă credibilitate scenariului de coşmar al unui război cu mijloace de înaltă tehnologie, cînd duşmanul poate să perturbe radiocomunicaţiile, radarele şi sistemele de computere[8] de care depind mijloacele moderne de apărare. Arma poate aduce, de asemenea, infrastructura civilă la nefuncţionare, oprind sistemul naţional de electricitate, telefoanele, sistemele de radio şi de televiziune. Conform publicaţiei “The Telegraph” după ce în urmă cu cîtva timp s-a aflat că Rusia este foarte aproape de a produce o bombă electronică s-a declanşat o adevărată cursă contracrometru pentru crearea unor arme de acest tip mult mai performante, precum şi pentru realizarea unor sisteme de contramăsuri, deci de contracarare a efectelor produse de acestea, cursă în care SUA şi Marea Britanie sunt liderii mondiali de necontestat. Aceste arme vor fi utilizate şi pentru neutralizarea rachetelor balistice irakiene de tip Scud cât şi a celorlalte tipuri de vectori dirijaţi care pot transporta la distanţă arme chimice şi biologice.
În memoriile sale, generalul Alexandr Korjakov, fost şef al gărzii personale a preşedintelui Boris Elţîn[9], relatează că în timpul puciului antidemocratic din septembrie 1991 de la Moscova şefului statului rus i s-a propus de către doi din consilierii săi, (Filatov şi Burbulis) folosirea pentru neutralizarea puciştilor a unei arme ce consta dintr-un generator de radiaţii. Ofiţerii din garda preşedintelui numeau dispozitivul Hiperboloidul inginerului Garin. Instalaţia funcţiona pe bază de radiaţii laser ce trebuiau direcţionate asupra mulţimilor dezlănţuite, turbulente sau militarilor rebeli. Funcţionarea era posibilă, conform sursei citate, numai dacă instalaţia era amplasată pe o suprafaţă complet netedă ca o oglindă. După instalare şi declanşare dispozitivul ar fi putut scoate “din luptă” prin orbire temporară, parţială sau totală pe oricine intra în raza sa de acţiune. Numai imposibilitatea transportării în timp util a armei la Moscova a făcut ca aceasta să nu fie folosită cu acel prilej. Este de aşteptat ca între timp arma să fi fost perfecţionată eliminându-i-se din handicapuri devenind operaţională suplă şi mult mai mobilă. Este ciudat totuşi cum unor democraţi şi umanişti consecvenţi cum erau Filatov şi Burbulis le-a venit în minte să folosească o formă atît de inumană de represiune contra concetăţenilor lor

În încheierea acestei succinte prezentări, ne exprimăm convingerea că având în vedere, că, în prezent, după încetarea războiului rece, învingerea inamicului, lupta cu organizaţiile teroriste, grupările mafiote şi crima organizată se duce protejîndu-se vieţile umane, a devenit o cerinţă din ce în ce mai stringentă, dezvoltarea armamentului neletal care este posibil să devină mijlocul de luptă ideal al viitorului.


Note:
[1] Întrebuinţarea armamentului neletal în conflictele armate limitate, Zarubejnoie Voennoe Obozrenie, Rusia, nr.7/1996, pag.2-5.
[2] Arme neletale pentru războaiele viitorului, Rivista Italiana Difesa, Italia, nr.10 oct. 1994, pag.52-55.
[3] Col. Emil Străinu, Mr. Sorin Topor, Războiul Radioelectronic – Kosovo 1999, Editura Z 2002, Bucuresti 2000, pag.117-123.
[4] Pentru detalii vezi Emil Străinu, Săbiiile Zeului Marte, Editura AISM, Bucuresti 1995,pag. 105-112.
[5] Vezi în detaliu Aron Liviu Deac, Emil Străinu, Războiul geoclimatic, Editura Sophia Bucureşti 2000
[6] Emil Străinu, Războiul Magicienilor, Porunci cereşti în variantă electronică, Editura Gamian Bucuresti 1993, pag.59-61
[7] The Daily Telegraph, 7 august 2002
[8] Col.Stan Emil, col. Emil Străinu, War in cyberspace, Editura Sophia,Bucureşti 2001, pag.58-190.
[9] Alexandr Korjakov, Boris Elţîn – Din zori pînă în amurg, Interbook, Moscova 1997, pag.155-165.

RĂZBOIUL TERORIST

Disciplina: Drept umanitar internaţional

Prof.dr. ION CLOŞCĂ
Preşedinte al Asociatiei Române de Drept Umanitar

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea s-a caracterizat prin generalizarea conflictului armat neinternaţional, unul dintre cele mai sângereoase şi mai barbare tipuri de violenţă, iar primul an al mileniului trei prin apariţia unui nou tip de conflict armat – războiul terorist, a cărui primă victimă la nivel naţional au fost Statele Unite ale Americii.
Războiul terorist face ca omenirea să plonjeze într-o nouă eră a violenţei, a violenţei oarbe, sălbatice. Se pot identifica norme de drept internaţional, respectiv norme de drept internaţional umanitar referitoare la ducerea unui asemenea război sau o bază legală pentru reprimarea lui?
Pentru a răspunde la asmenea întrebări, vom reaminti pe scurt formele contemporane de violenţă şi normele juridice care le guvernează.

I. De la războaiele clasice la conflictele armate internaţionale
Prin Carta naţiunilor Unite, popoarele celor 51 de membre semnatare ale acestui document asumându-şi răspunderea de a izbăvi generaţiile viitoare de flagelul războiului, au avut în vedere şi posibilitatea declanşării unor războaie interstatale, pentru reprimarea cărora au instituit un sistem de securitate pe trei nivele – internaţional, regional şi naţional.
O dată cu declanşarea procesului de decolonizare, care a avut loc ca rezultat intrarea în familia naţiunilor libere a peste 100 de foste colonii şi teritorii dependente, a apărut un nou tip de conflict armat – războiul de elibererare naţională care, în timp, a dobândit caracterul de conflict armat internaţional. El opunea, pe de o parte state posesoare de colonii şi teritorii dependente, iar pe de altă parte mişcări de eliberare naţională, cărora le sunt asimilate şi luptele popoarele contra rasismului şi ocupaţiei străine.

II. Conflictele neinternaţionale şi efectele lor juridice
O nouă formă de violenţă armată o constituie conflictele fără caracter neintenţional, care se desfăşoară pe teritoriul unui singur stat. Posibilitatea declanşării unor astfel de conflicte, care opun, pe de-o parte, forţe armate naţionale, iar pe de altă parte forţe insurgente, a fost prevăzută în Carta ONU (art.2, punctul7) şi dezvoltată în art.3 comun din cele patru Convenţii de la Geneva din 12 august 1949 şi în protocolul adiţional II la aceste Convenţii.

Condiţionările pentru forţele insurgente constau în deţinerea controlului asupra unei părţi a teritoriului naţional pe care să exercite de facto atribute de suveranitate, a avea o organizare militară şi arespecta normele de purtare a luptelor prevăzute în protocolul II. Conflictele fără caracter internaţional se generalizează şi se diversifică în ultimul deceniu al secolului trecut, devenind forma principală de conflict armat. Din cele peste 30 de conflicte armate desfăşurate în această perioadă, 25 sunt conflicte cu caracter intern. Alături de clasicul război civil, apar conflicte interne internaţionalizate, conflicte interne de stat, conflicte destructurate sau identitare, precum şi aşa-zise conflicte umanitare (vezi Kosovo).
Acest tip de conflict armat aduce pe câmpul de luptă noi categorii de combatanţi şi induce o situaţie militară care iese din cadrul dreptului internaţional public şi al dreptului umanitar. Actele de arbarie fără precedent impun intervenţia directă a naţiunilor Unite şi a altor organizaţii şi alianţe politico-militare, care, în dorinţa de a limita efectele suferinţelor umane în rândul populaţiilor civile şi de a proteja bunurile acestora, nu mai ţin seama de nici o regulă de drept umanitar, încercând să prefigureze un nou concept de securitate, diferit de cel consacrat în Carta ONU.

III. Tensiunile şi tulburările interne
Tensiunile şi tulburările interne sunt acte de de ordine publică, acte sporadice şi izolate de violenţă, precum şi alte acte analoage. Ele nu sunt incluse în conceptul de conflicte armate şi ca atare nu li aplică normele dreptului internaţional umanitar, în speţă art.3 comun celor patru Convenţii de la Geneva din 1949 şi protocolul adiţional II la aceste Convenţii.
Protecţia civililor în astfel de situaţii intră sub incidenţa convenţiilor din domeniul drepturilor omului.

IV. Terorismul – infracţiune de dreptul ginţilor fără caracter de crimă internaţională
Terorismul face parte din categoria de infracţiuni care nu au caracter de crime internaţionale, denumite delicte de dreptul ginţilor – delicta juris gentium – săvârşite de persoane particulare. Acest gen de infracţiuni este incriminat prin tratate internaţionale atât cu caracter internaţional, cât şi regional, precum şi printr-o serie de rezoluţii ale Naţiunilor Unite.
Terorismul este unul din flagelurile cele mai cumplite care se manifestă din ce în ce mai frecvent în lumea de azi. Actele de terorism vizează persoane sau grupuri de persoane a căror singură vină este rasa, religia sau originea lor naţională, reprezentanţi diplomatici, grupări politice, organizaţii cu caracter obştesc, precum şi grupuri de persoane reunite organizat sau aflate întâmplător în diverse locuri. Scopul acestor grave manifestări de violenţă este diferit: ele pot fi îndreptate împotriva ordinii internaţionale sau regimului social-politic dintr-un stat. Asemenea acte de violenţă pun în pericol relaţiile dintre state, constituie o ameninţare directă pentru pace, prejudiciază climatul internaţional.

Un alt scop posibil al unor astfel de acte teroriste, urmărit de autori individuali, de grupuri de indivizi sau de organizaţii criminale, dintre care unele au ramificaţii în mai multe state, este acela al unor foloase materiale: răpiri de persoane în vederea răscumpărării, răzbunări care pot merge până la schingiuri sau ucideri, incendieri, explozii, distrugeri de bunuri etc. în cazul când actele teroriste sunt săvârşite împotriva unor conducători politici ai unor state, unor bunuri, cu ajutorul, aprobarea sau cu ştiinţa conducătorilor altor state, aceştia poartă răspunderea pentru acele acte de terorism.
În afară de suferinţele fizice, pierderile de vieţi omeneşti şi distrugerea de bunuri materiale pe care le cauzează direct, actele de terorism au şi alte implicaţii: crează neîncredere între state, o stare de nesiguranţă pentru climatul intern din statele în care actele de teroare se repetă şi nu pot fi prevenite şi reprimate.

Actele de teroare sunt metode tipice ale unor grupări extremiste, laice sau religioase, care urmăresc să atragă atenţia asupra existenţei lor, încercând să creeze falsa impresie că reprezintă o forţă politică în viaţa internaţională ori în interiorul propriului stat.
Cu toate că actele de terorism s-au intensificat, cunoscând o recrudescenţă accentuată, nu s-a reuşit până în prezent să se încheie o convenţie multilaterală cu caracter de universalitate care să incrimineze terorismul. Instrumentele juridice adoptate obligă statele-părţi să prevadă în legislaţiile lor penale pedepse pentru terorişti, să nu considere actele teroriste infracţiuni politice şi după caz, să-i judece sau să-i extrădeze.
Acesta este statutul juridic al terorismului în dreptul internaţional public.

V. Statutul partizanilor şi al luptătorilor din războiul de eliberare naţională în dreptul internaţional umanitar
Reglemetând categoriile de persoane care pot lua parte în mod legal la luptă şi mijloacele şi metodele de război, dreptul internaţional umanitar a ţinut seama de natura şi obiectivele operaţiunilor militare, permiţând unor persoane ca în anumite condiţii să recurgă în mod legal la metode cu caracter terorist împotriva unor obiective militare inamice – însufleţite şi neînsufleţite. Este vorba de art. 4A, pct.2 din Convenţia a III-a de la Haga din 12 august 1949 privitoare la tratamentul prizonierilor de război care consideră că sunt combatanţi legali
,,Membrii altor miliţii şi membrii altor corpuri de voluntari, inclusiv cei din mişcările de rezistenţă organizate, aparţinând unei părţi în conflict şi acţionând în afara sau în interiorul propriului lor teritoriu, chiar dacă acest teritoriu este ocupat, cu condiţia ca aceste miliţii sau corpuri de voluntari, inclusiv aceste mişcări de rezistenţă organizate, să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să aibă în fruntea lor o persoană care răspunde pentru subordonaţii săi,
b) să aibă un semn distinctiv fix şi care se poate recunoaşte de la distanţă;
c) să poarte armele în mod deschis;
d) să se conformeze, în operaţiunile lor, legilor şi obiceiurilor războiului”1)

Expresia “mişcările de rezistenţă organizate” defineşte partizanii care în timpul celui de-al doilea război mondial au luptat împotriva trupelor germane care le ocupaseră teritoriul. Or, este limpede că aceste mişcări nu puteau desfăşura decât acţiuni cu caracter terorist: incendiau depozite de armament şi carburanţi, atacau convoaie, organizau sabotaje, ambuscade etc.

Situaţia este asemănătoare pentru combatanţii din războaiele de eliberare naţională. Ei nu dispun de mijloace pentru a combate în mod deschis forţele armate ale metropolei, fapt pentru care art.44, pct.3 din protocolul adiţional I aduce unele ameliorări. Astfel, se precizează: dat fiind totuşi, că există situaţii în conflictele armate în care, ca urmare a naturii ostilităţilor, un combatant înarmat nu se poate diferenţia de populaţia civilă, el îşi păstrează statutul de combatant, cu condiţia ca, în astfel de situaţii, să poarte armele sale la vedere
a) pe durata fiecărei acţiuni militare şi
b) în timpul în care este expus vederii de către adversar, atunci când ia parte la o acţiune militară care precede lansarea unui atac la care trebuie să participe.

O ultimă situaţie prevăzută în protocol se referă la măsuri de protecţie a populaţiei civile faţă de acţiuni teroriste. Astfel, art.51 pct.2 prevede: “Nici populaţia civilă, ca atare, nici persoanele civile nu vor trebui să facă obiectul atacurilor. Sunt interzise actele sau ameninţările cu violenţa al cărui scop principal este de a răspândi teroarea în rândurile populaţiei civile”.

S-ar putea aminti în aceasă ordine de idei alte trei mişcări care desfăşoară activităţi cu caracter terorist. Este vorba de ETA, în Spania, IRA, în Irlanda de Nord şi Tigrii Tamili, în Sri Lanka.

VI. Războiul terorist
Actele comise la 11 septembrie 2001 de grupul de terorişti musulmani au fost considerate într-un prim moment de guvernul SUA drept acte de război (concept necunoscut în dreptul conflictelor armate). Ulterior, guvernul SUA a declarat că deţine dovezi (pe care nu le-a reprodus public, însă le-a adus la cunoştinţa unor state) potrivit cărora este vorba de un complot pus la cale de unele guverne străine. În final, guvernul incriminat este cel afgan. În situaţia în care dovezile deţinute de SUA se încadrează în dispoziţiile articolului 6 litera a din Statutul tribunalului Militar Internaţional de la Nurnberg ne aflăm în prezenţa crimei contra păcii1), care autorizează guvernul SUA să invoce art.51 din Carta ONU2) şi articolul 5 din Tratatul Nord Atlantic3).

Fără a contesta dreptul Statelor Unite ale Americii la ripostă armată trebuie să precizăm că ar fi foarte greu, chiar imposibil să găsim justificările necsare acestei riposte în conceptele consacrate în dreptul internaţional public şi umanitar. Mai întâi pentru că terorştii au cetăţenia unor diverse ţări, ei fiind saudiţi, sirieni, egipteni, afgani etc. apoi, ei fac pare din organizaţii teroriste diferite şi îşi au taberele de instruire şi centrele de comandă în diverse state, în unele cu acordul acestora, altele în state care nu-i acceptă. Legăturile dintre organizaţiile şi grupurile de terorişti şi guvernele statelor respective sunt uneori deschise, alteori oculte. În altă ordine de idei, teroriştii nu au calitatea de combatanţi – nici legali nici ilegali, ei nefiind în slujba unui anume stat.

Cu aceste liminare precizări constatăm că în prezent se desfăşoară un război antiterorist cu desfăşurare de forţe nemaicunoscute în istorie. Cel mai puternic stat din lume – Statele Unite ale Americii, sprijinite de întreaga comunitate internaţională: Consiliul de Securitate, NATO şi cvasiunanimitatea statelor lumii – au pornit un război total împotriva terorismului, personificat până în prezent numai de Afganistan – cel mai prăpădit, cel mai sărac stat, rătăcit în istorie din perioada Evului mediu. Este un război care se duce, pe de o parte, cu cele mai sofisticate arme şi muniţii, iar pe de altă oparte, cu spori de antrax.

Paradoxal, în această luptă flagrant inegală şi fără încetare pare să câştige, din păcate terorismul. Panica, nesiguranţa şi teama au pus stăpânire pe societatea americană, dovada constituind-o măsurile extraordinare de securitate. După câteva săptămâni de bombardamente intense, care au transformat cea mai mare parte a Afganistanului în ruine, regimul taliban, unul din cele mai barbare regimuri chiar şi pentru propriul popor, s-a prăbuşit. Este o strălucită victorie militară pentru SUA, obţinută cu preţul distrugerii unor obiectie civile – victime în rândul populaţiei paşnice, distrugeri de depozite de medicamente ale CCIR, moschei, spitale, şcoli ş.a. Aceste pierderi “colaterale”, inerente în orice război, au erodat capitalul de sprijin şi solidaritate faţă de SUA. În unele ţări islamice ce sprijineau necondiţionat SUA în lupta lor antiteroristă, ca de exemplu Pakistan, au loc adevărate revolte, care cu trecerea timpului se amplifică. Asemenea manifestaţii au loc şi în alte state europene şi chiar pe teritoriul SUA. Unele ţări, precum Rusia şi China, care au declarat că sprijină SUA, cer să se renunţe la acţiunea militară şi să se recurgă la mijloace politico-diplomatice.

În ciuda acestor victorii militare, nu s-ar putea spune că războiul antiterorist a fost câştigt. În primul rând, acesta nu este război antistatal, ci un război al unor grupări fanatice, intolerante împortiva unui (unor) stat(e) sau chiar împotriva comunităţii internaţionale în ansamblu. Teroriştii sunt reuniţi în diverse organizaţii teroriste, care le inoculează în mod sistematic cultul urii, al sacrificiului. Pentru ei, propria viaţă – şi cu atât mai puţin viaţa altora – nu reprezintă o valoare supremă, ci răzbunarea. În cazul în speţă regimul taliban s-a prăbuşit, dar talibanii trăiesc ei s-au refugiat în munţi sau în ţări vecine. La fel, organizaţiile lor teroriste nu au fost nimicite, asta şi pentru faptul că ele îşi au filiale în numeroase ţări.
Aşadar, s-a creat posibilitatea ca numai două sticle de gaz sarin sau câteva grame de toxină botulitică, împrăştiate în zone aglomerate sau prin sistemele de ventilaţie, să producă moartea a mii şi mii de persoane. Dar câte alte zeci şi sute de substanţe letale se folosesc la fabricarea armelor chimice şi bacteriologice sau chiar de laboratoare civile! Acestea se numesc, în termeni de specialitate, arme oarbe, cum orb poate fi denumit şi războiul terorist. Este un război din umbră purtat de combatanţi fără chip. Unul dintre obiectivele principale ale acestui gen de război este asemănarea terorii în rândul populaţiei, ştiut fiind că moralul acesteia este unul dintre cele mai importante obiective strategice. Dar el are ca efect şi menţinerea în stare de alertă continuă a importante forţe de ordine, adoptarea unor măsuri de protecţie care necesită cheltuieli imense şi chiar subminarea unor ramuri importante ale economieim, ca de exemplu, industria aviatică care a intrat deja în colaps.

Războiul terorist este un fenomen nou, însă el a fost prevăzut de analişti cu mult timp în urmă.
La un congres de inginerie genetică organizat în SUA prin anii ’80 se atrăgea atenţia asupra faptului că teroriştii, dacîă ar intra în posesia unor arme de distrugere în masă, nu ar evita să le utilizeze antrenând omenirea într-un război de proporţii.
În concluzie se poate aprecia că actorii principali ai declanşării războiului terorist împotriva SUA la 11 septembrie sunt regimul taliban de la Kabul, care a organizat tabere de instruire şi centre de recrutare, şi mentorul său, Osama bin Laden, sponsorul acţiunii şi patronul organizaţiei teroriste Al-Qaida. Dar aceştia nu sunt decât vârful icebergului; războiul terorist nu se poate rezuma numai la Afganistan, deoarece teroriştii au diferite naţionalităţi şi acţionează sub oblăduirea diverselor organizaţii şi îşi au sediile în diverse state. De asemenea, reprimarea terorismului nu se poate realiza numai prin măsuri militare. Pentru a lupta eficient împotriva războiului terorist trebuie identificate cauzele lui, stabilită o strategie mondială de luptă, forul cel mai propice fiind ONU. Simplele acţiuni numai împotriva efectelor nu sunt decât paliative. Războiul terorist reprezintă un pericol, prea mare şi este costisitor pentru omenire pentru a fi tratat cu superficialitate şi în grabă. Şi nu trebuie uitate profeticele cuvinte ale unuia dintre secretarii generali ai ONU, U. Thant, care spunea în urmă cu circa trei decenii: “Oricât de mari ar fi pericolele care planează asupra omenirii, ele nu vor fi niciodată mai mari decât posibilităţile ce ni se oferă pentru a le înlătura”.


Bibliografie
1. Ionel Cloşcă, Război terorist. Editorial în revista Română de Drept Umanitar, nr.3, 2001, pag 1-4


1) dispoziţii identice sunt prevăzute şi în articolele 13, pct.2 din Convenţiile de la Geneva (12 aug.1949) pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie şi în Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele armate pe mare.
1) art.6, a) Crimele contra păcii: adică plănuirea, pregătirea, declanşarea sau purtarea unui război de agresiune sau a unui război cu violarea tratatelor, a granţiilor sau acordurilor internaţionale, precum şi participarea la un plan premeditat sau la un complot pentru înfăptuirea unuia dintre actele menţionate mai sus.
2) art.51, parag.1 din Carta ONU: Nici o dispoziţie din prezenta cartă nu va aduce atingere dreptului inerent de autoapărare individuală sau colectivă în cazul în care se produce un atac armat împotriva unui membru al Naţiunilor Unite, până când Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
3) art.5 din Tratatul Antlanticului de nord prevede: Părţile la Tratat convin ca orice atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele în Europa sau în America de Nord să fie considerat atac împotriva tututror şi, în consecinţă, sunt de acord că, dacă un asemenea atac are loc, fiecare, exercitându-şi dreptul la autoapărare individuală sau colectivă recunoscut de art.51 al cartei ONU, să acorde ajutor părţii sau părţilor atacate, luând individual sau de comun acord cu celelate părţi orice măsură considerată necesară, inclusiv folosirea forţei armate, în vederea restabilirii şi asigurării securităţii în zona Atlanticului de Nord.
Orice asemenea atac armat, precum şi toate măsurile luate ca rezultat al acestuia vor fi imediat aduse la cunoştinţa Consiliului de Securitate. Aceste măsuri vor înceta după ce Consiliul de Securitate va întreprinde toate acţiunile necesare restabilirii şi menţinerii păcii şi securităţii internaţionale.

DESPRE UCIDERE, RĂZBOI ŞI PREŢUL LOR

Discipline: Ştiinţe militare; Psihologie militară

DESPRE UCIDERE: PREŢUL PSIHOLOGIC AL ÎNVĂŢĂRII UCIDERII ÎN RĂZBOI ŞI ÎN SOCIETATE

Recenzia lucrării "On Killing: The Psychological Cost of Learning to Kill in War and Society"

de lt.col. Dave Grossman, SUA, Boston, MA: Little, Brown and Company, 1996, 367p.
traducere: Eusebiu Tihan

Cei care nu au fost în luptă, în situaţia de a lua viaţa unui om, nu pot înţelege pe deplin consecinţele psihologice ale acestui fapt asupra celui ce supravieţuieşte. Locotenent-colonelul (R) Dave Grossman, fost cercetaş în trupele de uscat americane, în prezent psiholog, studiază mecanismele care îi permit unui om, altminteri paşnic, să ucidă în luptă şi să trăiască cu consecinţele acestui act. În cartea sa, Grossman examinează sentimentul puternic de neplăcere al oamenilor normali de a ucide, căile prin care armata trebuie să îi antreneze să lupte eficace, procesul de gândire necesar pentru întoarcerea reuşită la mediul de pace şi unele tendinţe perturbatoare într-o societate care îşi desensibilizează cetăţenii, orientându-i spre violenţă.
Colonelul Grossman susţine că este foarte greu să convingi un militar să ucidă, chiar şi în focul luptei. Pe baza studiilor despre cel de-al doilea război mondial şi despre războiul din Coreea ale generalului S.L.A. Marshall, care citează procentaje ridicate de soldaţi ce nu au putut să tragă cu arma sau au tras fără să ochească, colonelul Grossman concluzionează că metodele tradiţionale de instruire erau inadecvate pentru depăşirea aversiunii naturale faţă de ucidere pe care o au majoritatea oamenilor. Deşi metodele şi concluziile lui Marshall sunt foarte controversate, sunt suficiente dovezi empirice şi din evenimente trăite în sprijinul ideii principale a tezei colonelului Grossman: există o profundă rezistenţă faţă de luarea vieţii unui om, ce trebuie înfrântă, în principal, printr-o instruire mai sofisticată şi printr-o conducere mai energică, dacă se doreşte ca o forţă militară să învingă.

Tehnicile de instruire tot mai eficace de după cel de-al doilea război mondial implică trei componente: desensibilizare, condiţionare şi mecanisme de respingere a apărării. Desensibilizarea se realizează prin mărirea distanţei dintre soldat şi inamic, uneori prin denigrarea caracterului uman al celui din urmă. Condiţionarea pune soldatul în situaţii de instruire cât mai reale posibil, astfel încât în luptă acţiunile să fie aproape automate. Şi, ca exemplu de mecanism de respingere, instrucţia tragerii cu ţinte de carton fixe a fost înlocuită cu tragerea rapidă asupra unor ţinte cu contur uman ce cad în momentul în care sunt lovite; respingerea este mai uşoară când inamicul este gândit ca o ţintă de la pregătire, nu ca o altă fiinţă umană.

De asemenea, conducerea autoritară este crucială pentru eficacitatea luptei. Teste psihologice desfăşurate de o serie de cercetători arată că cei mai mulţi dintre oameni îndeplinesc acte de mare cruzime dacă sunt forţaţi să facă acest lucru de o persoană autoritară pe care o privesc drept legitimă. De aceea, nu este surprinzător faptul că acest comportament deosebit de "nefiresc" cerut pe câmpul de luptă este indus mai uşor de comandanţii fermi. Dar responsabilitatea pentru eficacitatea de luptă nu revine exclusiv comandanţilor. Colonelul Grossman arată că eficacitatea armatei în Vietnam a fost viciată de politici de personal care au ignorat efectele psihologice ale luptei. Autorul explică că eşecul societăţii în a sprijini întoarcerea veteranilor le-a refuzat acestora prilejul de a-şi reveni şi de a accepta ceea ce li s-a întâmplat în timpul războiului.

Este de mirare faptul că numărul veteranilor care suferă de traume ale stresului de luptă nu este mai mare. Îngrijorarea mea principală este aceea că autorul lucrării atenuează în mare măsură voinţa fiinţelor umane de a se răni şi ucide unele pe altele. Surprinzător nu este faptul că atât de puţini oameni sunt dornici să facă rău altora ci că aceştia sunt atât de mulţi. Nu trebuie să privim prea departe în istorie pentru a ne convinge de acest lucru; evenimentele din Bosnia, Cecenia şi din unele oraşe americane ne oferă mărturii mai mult decât suficiente.

Cartea se încheie cu o interesantă trecere în revistă a unor paralele tulburătoare între violenţa din mijloacele de informare (inclusiv de pe Internet şi din jocurile electronice) şi modalitatea de instruire de desensibilizare care îi pregăteşte atât de eficace pe militari pentru luptă. Alte puncte de interes sunt reprezentate de notele grupate la sfârşitul lucrării şi de proza evident neştiinţifică a colonelului Grossman, care va oferi fie ajutor fie distracţie, în funcţie de cititor.

În fine, această carte este valoroasă pentru că demonstrează limpede că nu există suficiente cunoştinţe despre eficacitatea de luptă şi despre factorii care o determină. Dacă acest lucru este adevărat, după citirea acestei cărţi atât adversarii cât şi susţinătorii ideii de integrare a personalului militar fără deosebire de gen sau orientare sexuală trebuie să fie mult mai puţin siguri de corectitudinea argumentelor lor.

Bibliografie
1. WILLIAMS, J., On Killing: The Psychological Cost of Learning to Kill in War and Society (Despre ucidere - preţul psihologic al învăţării uciderii în război şi în societate). În: U.S. Naval Institute Proceedings, SUA, vol.122, nr.11, nov.1996, p.82.

DE CE RĂZBOAIE?

Disciplina: Ştiinţe militare

SALVAN, J., Pourquoi les guerres? (De ce războaie?). În: Géopolitique, Franţa, nr. 65, mar. 1999, p. 101-107.
Traducere Eusebiu Tihan


ÎN FILMUL Odiseea spaţiului, Stanley Kubrick redă începutul istoriei umanităţii prin asasinarea unui hominid, ucis de unul dintre strămoşii noştri îndepărtaţi, care desco­peră astfel modul de folosire a unui femur ca armă. În Vechiul Testament, uci­derea lui Abel de către Cain se produce la câţiva ani după creaţie. În ultimii 3400 de ani umanitatea nu a cunoscut decât 268 de ani de pace; peste 8.000 de tratate de pace au fost încălcate sau denunţate: poate trăi, oare, fiinţa umană fără război şi fără a ucide?

Dacă se consultă de exemplu un dicţionar, Robert, definiţia păcii - “stare a unui stat care nu este în război”- dezvăluie ceva surprinzător. În mod implicit, pentru redac­torii prezentului articol, războiul ar fi aşadar starea normală a comunităţilor. Actualitatea, din Balcani până în Extremul Orient, trecând prin Africa, pare să confirme din păcate această opinie, contrar postulatului lui Gaston Bouthoul, pentru care “pacea este starea normală a societăţilor”. O reflecţie a lui J. Jaurès ilustrează asimetria dintre cele două stări: “Pentru a face pace, trebuie ca toţi să fie de acord; pentru declanşarea războiului, este suficient unul singur”.

Ca atare, războiul şi pacea formează un cuplu indisolubil şi, încă de la începutul istoriei, el reprezintă preocuparea principală a responsabililor politici. Pentru Aristotel, “obiectul războiului este pacea”, la fel ca pentru romani, exprimat în vechea maximă: “Si vis pacem, para bellum”. Când Moise a pornit la cucerirea pământului făgăduit, a analizat oferta de pace şi ameninţarea războiului cu un cinism nedezminţit de-a lungul secolelor: “Când te vei apropia de un oraş pentru a-l ataca, îi vei propune pacea. Dacă oraşul o acceptă şi îţi deschide porţile, întreaga populaţie care se află acolo îţi datorează corvoadă şi muncă [...]. Dacă oraşul refuză pacea şi deschide ostilităţile, îl vei asedia [...] şi vei omorî toţi bărbaţii”. (Deuteronom, 20, 10).

Întrucât francezii au optat, prin tratatele de la Maastricht şi Amsterdam, să facă parte dintr-o “Germanie de la Atlantic până la Urali”, fără îndoială, trebuie să-l cităm pe Clausewitz! În revista Défense Nationale (decembrie 1998, p. 48), amiralul Rudolf Lange, comandant la Führungs­akademie din Hamburg, - sau Şcoala de Război germană - se destăinuie: “În centrul gândirii noastre militare se află Carl von Clausewitz[...]. Astfel, zilnic ne reamintim de această filozofie a războiului şi de reformatorul artei militare care, la începutul secolului al XIX-lea, a descris relaţiile dintre război şi politică. Aserţiunile lui sunt la fel de actuale, deşi au aproape două secole...” Şi se cunosc cele două definiţii celebre ale sale: “Războiul reprezintă continuarea politicii cu alte mijloace”; “Războiul este un act de violenţă, al cărui scop îl reprezintă constrângerea adversarului de a se supune voinţei noastre”.

Pentru Clausewitz, “războiul se dezvoltă în cadrul politicii unui stat, principiile lui se află ascunse aici, aşa cum caracte­risticile particulare ale individului sunt în embrion [...]. În ceea ce priveşte două state aflate în opoziţie, obiectivul politic, ca mobil iniţial al războiului, va oferi măsura obiectivului de atins prin acţiunea militară şi pe cea a eforturilor necesare [...]. Obiectivul politic nu poate servi drept măsură decât dacă se ţine seama de influenţa lui asupra maselor vizate”.
Prin urmare, orice război comportă o componentă psihologică şi, în zilele noastre, ea începe prin lupta pentru cucerirea spiritelor şi, în special, a mass-media.
Începând de la Clausewitz, violenţa şi forţa par a se confunda. Este necesar să precizăm că violenţa este energia utilizată fără regulă, fără ţel sau în scopuri personale. În schimb, forţa este energia canalizată, controlată, a cărei utilizare înce­tează în momentul în care rezultatele dorite de puterea legitimă sunt obţinute.

Timp de milenii, nimeni nu şi-a pus întrebări cu privire la raţiunile războiului: se pare că fac parte din natura umană. Pentru Heraclit, “războiul este mama tuturor lucrurilor. După unii el face zei, după alţii, sclavi sau oameni liberi” (fragment 53, Efes, secolele VI-V î.Cr.). La începutul secolului al XIX-lea, războinicii autentici sunt numeroşi. Pentru Joseph de Maistre, “războiul este aşadar divin prin el însuşi, pentru că este o lege a lumii”. Nietzsche face apologia violenţei: “Spuneţi că o cauză dreaptă sfinţeşte războiul; eu spun: războiul eficace sfinţeşte cauza. Pentru ca proba să fie concludentă, trebuie ca războiul să fie fără milă şi scutit de compasiune. Singurele virtuţi sunt bravura, cruzimea, cutezanţa, şiretenia, inteligenţa, într-un cuvânt - forţa. Războiul şi curajul au făcut mai multe lucruri mari decât dragostea de aproapele nostru”. Pentru Hegel, conflictele şi războaiele sunt mijloace prin care se manifestă fiinţa umană: “Raţiunea nu se poate eterniza în faţa ofenselor aduse indivizilor, căci scopurile personale se pierd în scopul universal”. (Raţiunea în istorie). Încă din anul 1961, Frantz Fanon în Damnaţii pământului se erija în teoretician al violenţei antico­loniale, pretinzând că prin violenţă pură oprimaţii îşi vor regăsi umanitatea, într-o revoltă primitivă, iraţională, iraţionalitatea însăşi favorizând recuperarea lor [...].
Actul constitutiv al UNESCO cuprinde următoarea afirmaţie: “Războaiele iau naştere în spiritul oamenilor şi în spiritul oamenilor trebuie ridicate zidurile de apărare ale păcii”.
Desigur, dar de ce? De la Clausewitz, occidentalii au admis că politica, războiul, strategia reprezintă problema statelor. Or, statele nu au decât o existenţă relativ recentă: în Europa, Pacea din Westfalia a constituit actul lor de naştere. Înainte, luptele se dădeau între suverani, între seniori, între triburi, între oraşe, între indivizi. Evul mediu european este epoca războiului privat: în Franţa, duelul nu a căzut în desuetudine decât după primul război mondial. Un autor israelian puţin cunoscut în Franţa, Martin van Crefeld, critică la Clausewitz, în principal, faptul că a omis să cerceteze de ce se luptă oamenii: pentru dreptate, pentru religie, pentru bani, pentru glorie sau pur şi simplu pentru că le place să se lupte? Astfel, războiul nu reprezintă numai continuarea politicii, el poate fi şi de apărare a unei comunităţi, de căutare a dreptăţii sau a împărăţiei lui Dumnezeu: se revine la noţiunile de război drept, a sfântului Augustin, şi de jihad islamic. Ca urmare, pentru Machiavelli, “orice război este drept, din moment ce este necesar [...]. Trebuie apărată propria ţară, fie cu ticăloşie, fie cu glorie; toate mijloacele sunt bune, cu condiţia ca ţara să fie apărată”. Dar ce reprezintă ţara? Cum se defineşte ea? Politică, strategie, război: toate debutează întotdeauna prin consti­tuirea unei forţe armate în cadrul unui grup coerent, fie că este vorba de o bandă de vagabonzi, de o organizaţie mafiotă, de un clan sau de un popor. Însă, pentru van Crefeld, ne-am afla în prezent în faţa unei cotituri istorice: riscurile şi mizele sunt atât de multe şi de mari, încât statele actuale nu mai pot accepta războiul modern. Deci, nu ar trebui să mai fie decât conflicte de mică intensitate (LIC - Low Intensity Conflicts) - gherilă, contragherilă, terorism, luare de ostatici şi de gajuri, asasinate, interpuneri -, care fac să devină caduce armamente de vârf, aparaturi militare complexe, industrii de armament, legi şi cutume ale războiului. Se constată efectiv că distincţiile dintre combatanţi şi necombatanţi, dintre civili şi militari, dintre bărbaţi şi femei se atenuează începând din anul 1939. Simultan, geno­cidurile şi crimele de război s-au înmulţit. Conflictele opun din ce în ce mai mult statele etniilor care doresc secesiunea sau bandelor criminale organizate.

Însuşirea bogăţiilor adversarului, deter­minarea acestuia să plătească tributuri, obţinerea răscumpărărilor, luarea în sclavie a captivilor erau scopurile războaielor primitive. Mahomed a legiferat incursiunile de jaf (ghazwa) tradiţionale ale arabilor drept jihad. Roma a supus bazinul medi­teranean, aşa cum cruciaţii au zdrobit Bizanţul în anul 1204. Primele cuceriri coloniale au avut de asemenea raţiuni economice: erau necesare accesul la produ­sele tropicale şi asigurarea deschiderilor pentru forţa de muncă şi pentru produsele europene. Când în august 1990, Irakul invada Kuweitul, oare Saddam Hussein nu intenţiona să pună mâna pe resursele financiare şi petroliere ale acestei ţări? Pirateria, formă economică a războiului privat, dispăruse în secolul al XIX-lea: ea a reînflorit în Asia de Sud-Est, în Caraibe, pe coastele africane. Dar oare se poate susţine în mod serios că războiul nu are decât cauze economice, aşa cum a pretins Gracchus Babeuf: “Nu a existat niciodată decât un tip de război, cel al săracilor împotriva bogaţilor”, sau Jean Jaurès: “Capi­ta­lismul poartă în sine războiul precum norul furtuna”?
Analiza pe care Hitler o făcea în Mein Kampf politicilor de expansiune din perioada de dinainte de 1914 merită totuşi să fie cunoscută: “Nu mai rămân decât două căi de asigurare a hranei populaţiei (germane - n.t.), în permanentă creştere: fie cucerim noi teritorii, pentru a realiza stabilirea acolo a milioanelor de locuitori în excedent şi astfel permitem naţiunii să-şi asigure propria subzistenţă; fie trecem dincolo, pentru a aduce industriei şi comerţului nostru clientelă din exterior şi a ne asigura existenţa datorită acestor profituri. Altfel spus, fie o politică teri­torială, fie o politică colonială şi comercială”. Începând din 1945, era clar că Germania putea subzista fără expansiune teritorială.

În schimb, sărăcia este generatoare de război. În lumea întreagă aceste raţiuni ale conflictului abundă. În primul rând apare, începând din 1945, inflaţia de state fără tradiţie şi coeziune, caracterizate printr-un naţionalism bănuitor, însă procopsite cu frontiere schimbătoare. Mass-media, trans­mi­ţând instantaneu declaraţii stângace, împing la confruntare. Tehnicile moderne permit circulaţia rapidă a subversiunii, aşa cum s-a văzut în cazul lui Khomeini, între anii 1970-1980 - terorişti, arme, explozivi - şi cum s-a constatat la facţiunile algeriene, începând din 1988. În fine, din 1970 armamentul este vândut la jumătate de preţ de către producătorii care se debarasează de stocurile de materiale de război depăşite. Rusia lichidează astfel, în Africa şi Asia, vechile ei tancuri T55 şi T62 sau avioane, de la MiG 15 până la MiG 23, inclusiv.
Şi oamenii au contribuţia lor: a fi soldat înseamnă a scăpa de sărăcia rurală, a obţine venituri în mod regulat sau a jefui. Pretutindeni în Africa, Asia sau America gherilele se finanţează extorcând fonduri, capturând ajutoarele umanitare, mono­po­lizând resursele procurate prin stupefiante, metale preţioase sau bunuri de valoare. Riscurile sunt minime, căci luptele constau, în principal, în masacrarea civililor, cum a fost în Liban între anii 1975-1990, în Africa începând din 1961, sau în Balcani din 1991 până în prezent.
Însă ar fi amăgitor să nu dăm decât explicaţii economice războiului: şi aici, în mod manifest, Marx pare mai puţin pertinent decât Gramsci. Războaiele dintre anii 1870-1871, apoi 1914-1918, desfăşurate între Franţa şi Germania, nu au avut nici o cauză economică. Relaţiile noastre economice erau atunci extrem de strânse: ele nu explică în nici un fel violenţa luptelor. Ce raţiuni economice pot fi asociate conflic­tului dintre URSS şi Finlanda, din 1939, sau dintre China şi Vietnam, din 1978?

De la Montaigne la G. Bouthoul, nume­roşi autori au susţinut că supra­popularea ar fi principala cauză a conflictelor. Montaigne scria în Eseurile sale, în 1580: “De asemenea, uneori statele au provocat cu bună ştiinţă războaie cu unii dintre inamicii lor, nu numai pentru a-şi menţine oamenii în formă bună [...], ci şi pentru a servi drept drenă Republicii şi a micşora entuziasmul prea impetuos al tinereţii, pentru a scurge şi curăţa acest canal de prea plină voioşie”.
Pentru Bouthoul, piramida vârstelor ar reprezenta principalul indice al agresi­vităţii unui grup: cu cât grupul conţine mai mulţi tineri, cu atât ar fi mai agresiv. Principala funcţie a unui război ar fi deci să suprime reproducătorii în exces: el va provoca o relaxare a tensiunilor demo­grafice. Războiul ar fi totodată o migrare armată şi un fenomen de adaptare a populaţiei la mediul ei geografic, politic şi economic. Acest fenomen al războiului ar fi similar altor fenomene fizice şi biologice, caracterizate prin perioade lungi de acumulare de bunuri şi oameni, urmate de o descărcare bruscă. Când calamităţile naturale, mortalitatea infantilă, foametea, sărăcia etc. nu fac suficiente victime, războiul ar reprezenta o pruncucidere întârziată.
Această teorie nu poate oferi decât explicaţii parţiale: Statele Unite reprezintă o ţară suprapopulată? Totuşi, începând din 1850, ele şi-au mărit numărul expediţiilor războinice. Ciadul este un teritoriu depopulat: el a generat războaie civile fără întrerupere, din 1950 până în 1990. Densitatea umană în Ţările de Jos şi în Bangladesh este, în schimb, considerabilă, fără ca aceste ţări să fi dovedit o agresivitate specială.

Pământul pe care se trăieşte, mormintele strămoşilor, femeile şi copiii trebuie apăraţi împotriva invadatorului; aceasta este o temă constantă a Greciei, din antichitate până în zilele noastre, şi o sursă perma­nentă de conflicte; apărarea reprezintă un alt tip de agresiune, pentru a se proteja mai bine pe sine. Simonide de Céos îi glorifică astfel pe spartanii căzuţi la Termopile, în anul 490 î.Cr.: “Pentru cei care au murit la Termopile, soarta lor este glorioasă, destinul lor este cel mai frumos. Ei au altare în loc de morminte, în locul lacrimilor noastre - imnuri, în loc de milă - elogii, iar rugina şi timpul care distrug toate lucrurile nu fac să dispară acest monument. În mormântul eroilor se află şi trăieşte gloria Greciei”.

Titus Livius se face ecoul acestuia în discursul lui Scipio, din anul 218:
“Voi mergeţi să luptaţi pentru Italia”.

Iar Corneille, citând din Horaţiu:
“A muri pentru patrie este o soartă atât de demnă
Încât s-ar înzidi în mulţime o moarte atât de frumoasă”.

Ar mai putea fi amintit aici un pasaj din Cuceritorii de Malraux (1928):
“Suntem legaţi de patrie prin tot ce este mai bun şi prin tot ce este mai rău. Şi ştim că nu vom face Europa fără ea, că va trebui să facem Europa cu ea, fie că vrem aceasta sau nu”.

Ceea ce repune pe tapet, pentru a reveni în actualitate, este problema Israelului. Palestinienii, care se consideră descendenţii filistenilor, pot accepta oare să fie izolaţi într-un fel de rezervaţie, în zone neculti­vabile din ţara Canaanului? Biblia este oare în primul rând un act de donaţie perpetuă a Palestinei pentru poporul evreu sau o culegere de precepte morale? Legitimitatea unei posesiuni se poate întemeia pe o revelaţie divină sau se bazează pe date istorice? Căci, în decursul ultimelor cinci milenii, Israelul nu a dominat în întregime Palestina decât timp de aproximativ cinci sute de ani.

Dacă încercăm să studiem fără pasiune şi nici a priori problema iugoslavă, nu putem uita că sârbii au fost supuşi jugului otoman timp de cinci secole şi au păstrat vii amintiri nefaste.
Începând din anul 1970, înainte de a deveni preşedintele Bosniei, Izetbegovici şi-a înmulţit declaraţiile neliniştitoare: “Nu există pace, nici coexistenţă între religia islamică şi instituţiile sociale neislamice [...]. Islamul exclude cu hotărâre dreptul şi posibilitatea aplicării unei ideologii străine pe teritoriul său. El nu are aşadar un principiu de guvernare laică şi guvernul trebuie să fie expresia şi să sprijine conceptele morale ale religiei. Mişcarea islamică trebuie şi poate să ia puterea din clipa în care va fi - în mod firesc - şi numeric puternică, în momentul când va putea nu numai să distrugă puterea neislamică, ci şi când va fi în măsură să construiască noua putere islamică [...]. În condiţiile actuale [...] această tendinţă implică lupta pentru marea federaţie islamică, din Maroc până în Indonezia şi din Africa Tropicală până în Asia Centrală”. Trebuie oare să ne mirăm dacă sârbii care trăiesc în Bosnia au refuzat, cu arma în mână, să redevină “dhimişi”?

Război şi mesianism
Religia poate provoca războiul, dar şi ideologiile laice sau atee pot fi ucigătoare. Raymond Aron a demonstrat în Războaie în lanţ prezenţa constantă, în mesianismul agresiv, a trei teme comune religiilor şi ideologiilor.
În primul rând, răzbunarea săracilor şi umiliţilor: trebuie răsturnat un sistem injust, indiferent dacă este vorba de dominaţia exercitată de nişte bogaţi răi sau de burghezie. Paradisul sau viitorul promis reprezintă răzbunarea aleşilor, a ţărănimii sau a proletariatului, după caz. Masele de săraci şi de umiliţi au dreptate.

Începând cu Revoluţia franceză, războiul săracilor şi umiliţilor a devenit război drept prin excelenţă, atât pentru marxişti - teologii libertăţii -, cât şi pentru ideologii lumii a treia. La declaraţia de război împotriva Austriei, din 20 aprilie 1792, Parlamentul francez a găsit necesar să adauge: “Nu este vorba de un război între cele două naţiuni, ci de apărarea justă a unui popor liber împotriva agresiunii injuste a unui rege”. Să-l înlocuim pe rege cu Saddam Hussein sau Mobutu şi vom fi în actualitate.

Apoi, tema prometeică: după supu­nerea focului şi a forţelor naturii, domnia abundenţei şi sfârşitul blestemului muncii sunt la îndemână.
În fine, o temă raţionalistă: graţie revelaţiei divine sau cunoaşterii legilor istoriei şi ale ştiinţei, prin acţiunea conşti­entă a oamenilor va fi edificată o societate mai dreaptă.
Adeseori religiile monoteiste au fost acuzate că au propăvăduit războiul; dar nici religiile politeiste nu par a fi altfel, fie că este vorba despre romani, despre greci sau despre azteci. Însă este adevărat că Dumnezeu din Biblie şi Allah din Coran par adesea războinici.
Pământul făgăduit trebuie cucerit de poporul evreu prin război. În Cartea Întâi a lui Samuel (15/3) se află chiar cea mai veche definiţie a genocidului: “Acum, haideţi, loviţi-l pe Amalec, anatemizaţi-l cu tot ce posedă el, fiţi fără milă faţă de el, ucideţi bărbaţi şi femei, copii şi sugari, vite şi oi, cămile şi asini”.

Coranul conţine două sure consacrate războiului şi două pradei. Profetul, care ar fi participat el însuşi la optzeci de lupte, proclamă, de asemenea: “Aşadar, când îi veţi cunoaşte pe necredincioşi, atunci loviţi la gât. Apoi, când îi veţi domina, atunci puneţi-le ştreangul”(sura 47, versetul 4). Însă, dacă teologii creştini au nuanţat considerabil conţinutul războinic al Vechiului Testament, musulmanii au considerat în mod constant că războiul face parte din religie. Iar exemple găsim la Al Bokhari (810-860): “Când întâlniţi inamicul, fiţi răbdători şi să ştiţi că paradisul este la umbra săbiilor”, la Ibn Khaldoun (1332-1406): “Nemusulmanilor nu le putem oferi decât alegerea islamului, a capitaţiei (dhimma) sau a morţii”(Prolegomene, p. 469-476), la Al Muttaki: “O zi şi o noapte de luptă la graniţă valorează mai mult decât o lună de post şi de rugăciune [...]. Săbiile sunt cheile paradisului [...]. Izgoneşte evreii şi creştinii din Peninsula Arabică!”, sau la Şeik Al Taminy, şeful jihadului islamic, care răspundea, la 13 august 1990, ziarului Le Figaro: “Care sunt şansele găsirii unei soluţii paşnice la criză?”
“Sperăm că ea nu are nici una. Noi nu dorim pacea. Suntem pentru Jihad, pentru o incendiere a regiunii şi pentru luptă, până când Israelul nu va mai exista pe nici o hartă”.
Nici ideologiile laice sau atee nu sunt altfel. Prin decretul din 19 noiembrie 1792, Convenţia declara în numele naţiunii franceze că ea va aduce sprijin şi fraternitate tuturor popoarelor care vor dori să-şi redobândească libertatea, şi adăuga: “Nu vom fi liniştiţi decât atunci când Europa, toată Europa, va fi în foc”.

Pentru Mao Tse Tung, “revoluţia este un act de violenţă, acţiunea implacabilă a unei clase care răstoarnă o altă clasă. Revoluţia rurală este răsturnarea de către ţărănime a puterii feudale a proprietarilor funciari”. (Mişcarea ţărănească în provincia Hou Nan, martie 1927). Khmerii roşii le-au aplicat compatrioţilor lor aceste precepte literă cu literă: două milioane de morţi.
Însă ce religie, ce ideologie animă clanurile care se înfruntă în Sierra Leone sau în Congo?
De trei secole, conflictele se produc între naţiuni. Suntem oare pe cale să revenim, aşa cum a fost cazul în antichitate, apoi între secolele VII-XVI, la conflicte între civilizaţii? Pentru S. Huntington, elementul esenţial al acestora este religia: războaiele religioase, la fel ca cele dintre civilizaţi şi barbari, ar aparţine aceluiaşi tip de antagonism. Războaiele dintre azeri şi armeni, dintre sârbi şi bosniaci, dintre India şi Pakistan, dintre Israel şi vecinii săi arabi ar fi semnele unei ere care ar putea genera înfruntările între creştini şi musulmani, între musulmani şi hinduşi, între asiatici şi occidentali. Huntington a fost foarte surprins de colaborarea, în materie de proliferare nucleară, dintre China şi Coreea de Nord (de tradiţie confucianistă), pe de o parte şi Pakistan şi alte naţiuni musulmane, pe de altă parte. Conflictele din Bosnia şi Kosovo, care îi opun pe slavii ortodocşi, catolici şi islamişti, par a consolida ipoteza lui Huntington. Însă această schemă nu explică nicicum conflictele sângeroase din interiorul aceleiaşi arii culturale sau religioase: între Franţa şi Anglia în secolele XIII-XIX, între Franţa şi Germania în secolele XIII-XX, invazia Kuweitului de către Irak, războiul civil din Algeria înce­pând cu anul 1989, războiul dintre kurzi şi turci sau irakieni, fără a mai vorbi de Africa Neagră.

Oare violenţa şi războiul sunt intrinseci naturii umane?
Karl Lorenz, în Agresiunea, o istorie naturală a răului, susţine că “violenţa face parte din torentul celor vii”. Prin instinctul vieţii şi instinctul agresi­vităţii, o forţă înnăscută structurează viaţa şi organizează relaţiile celor vii prin intermediul înfruntărilor dintre ei. Această teorie se regăseşte la numeroşi sociologi (E.W. Burgess, A. Mazrui, L.A. Coser).

Dorinţa de putere, megalomania, tendinţa imperialistă, lipsa de măsură - ceea ce latinii denumeau “urbis” - nu reprezintă oare cauza principală a conflictelor? Bismarck a ştiut să ducă o politică de echilibru în Europa; Wilhelm al II-lea, după ce s-a separat de cancelar, a înmulţit riscurile, dorind să sfideze puterea maritimă britanică, lansându-se în aventura colonială, pregătind, începând din anul 1891, o invazie a Franţei. În ceea ce priveşte primul război mondial, care rămâne o enigmă pentru unii autori, trebuie citaţi doi dintre principalii lui protagonişti, Clemenceau şi Wilhelm al II-lea. Într-un discurs rostit în anul 1915, Clemenceau explica astfel originea războ­iului: “Exista un pericol german, mult mai redutabil pe timp de pace decât pe timp de război [...]. Printr-un efort remarcabil de muncă metodică, rezultat dintr-o îmbinare savantă a maşinăriei umane, aceşti oameni erau pe cale să cucerească lumea...”

Pentru Wilhelm al II-lea, justificând angajarea germană în conflict, într-un discurs din 15 iunie 1918, “a fost vorba nu de o campanie strategică, ci de o luptă între două concepţii despre lume; ori concepţia prusiană, germană, germanică despre drept, libertate, onoare, morală trebuie respectată în continuare, ori concepţia anglo-saxonă trebuie să triumfe, adică totul trebuie să se reducă la adoraţia banilor [...]. Aceste două concepţii despre lume luptă una împotriva celeilalte. Absolut, este necesar ca una dintre ele să fie învingătoare, ceea ce nu se poate în câteva zile, în câteva săptămâni, nici măcar într-un an”. Cu aproape un secol mai târziu, germanii şi francezii cooperează într-un mod mai degrabă satisfăcător în Europa şi în lume. Să fi fost abandonată orice idee de hegemonie?
Încă în 1957, Henry Kissinger constata în Nuclear Weapons and Foreign Policy: “De fiecare dată când pacea, definită ca absenţă a războiului, a reprezentat obiectivul principal al unei puteri sau al unui grup de puteri, comunitatea internaţională a fost la discreţia celui mai necruţător dintre membrii săi”.

Carl Schmitt consideră şi el că a fost o greşeală scoaterea războiului în afara legii, cu excepţia situaţiei de legitimă apărare: fie că este vorba de Societatea Naţiunilor, de Pactul Briand-Kellog din 1928, sau de Carta ONU, începând din 1945, fenomene neprevăzute şi puţin contro­labile sunt rezultatul acestei greşeli:
- în primul rând, recrudescenţa războa­ielor civile, a războaielor de gherilă, a terorismului, care doresc repunerea în discuţie a ordinii stabilite, chiar în democraţii: cazurile Irlandei, Ţării Bascilor, Corsicii, Algeriei sunt doar câteva exemple;
- apoi, înmulţirea acţiunilor psiho­logice, destinate diabolizării adversarului şi prezentării acţiunilor de forţă drept legitimă apărare;
- în fine, refuzul luptătorilor de gherilă, al partizanilor şi al teroriştilor de a respecta legile războiului: luptele din Liban dintre anii 1975-1990, cele din Algeria începând din 1990, cele din Balcani începând din 1991 etc. au luat aspectul unor războaie totale.
Prin urmare, dacă tot se pun în afara legii prin declanşarea unui conflict armat, de ce ar mai respecta legile şi cutumele războiului?

Pentru pacifişti, orice este mai bun decât războiul: “Mai bine roşu, decât mort”. Acest slogan se poate folosi în funcţie de necesităţi: mai bine nazist, mai bine musulman, mai bine castrist etc., decât mort. Vor exista întotdeauna minţi luminate care să aprecieze dacă este cazul să se opună dictatorilor şi puterilor totalitare, înainte ca acestea să aibă timp să umple câmpurile de concentrare sau de reeducare şi să aprindă cuptoarele crematoriilor. Lovitura genială a lui G. Bush este de a fi ştiut (pe 2 august 1990) să pună problema: “Ce se va întâmpla dacă nu facem nimic?” Poate fi deplâns inactivismul mondial al americanilor sau pasivitatea lor faţă de Israel, însă există coerenţă între discursul, diplomaţia şi actele lor militare. Când teroriştii le atacă, Statele Unite ripostează. Când ei hotărăsc să soluţioneze - în felul lor - problema bosniacă, totul se desfăşoară rapid: mercenarii, diplomaţii, forţele armate americane lucrează mână în mână. Musulmanii bosniaci vor un stat musulman, sârbii vor o Serbie Mare: ne aflăm în faţa unor contradicţii gândite şi asumate până la ultimele lor consecinţe. Cele două tabere au folosit aşadar războiul pentru a-şi atinge scopurile. Dacă războiul total pare exclus, cum a remarcat van Crefeld, atunci rămâne valabilă folosirea lui pentru realizarea unor obiective limitate. Europenii nu vor îndrăzni niciodată să spună că refuză un stat musulman în Europa. Însă proclamaţiile lor privind necesitatea unor soluţii paşnice sau drepturile omului au reprezentat un ajutor slab pentru populaţiile strămutate sau lichidate. În realitate, europenii l-au lăsat pe Miloşevici să-şi ducă politica sa de purificare etnică în Bosnia mai întâi, apoi în Kosovo, întârziind să-şi arate dinţii când mass-media prezentau excese intolerabile: Europa s-a desconsiderat pe sine. 15 laşităţi ar putea oare înlocui un singur curaj, 15 indecizii ar putea oare să se transforme într-un proiect ferm?

Fie că se găsesc sau nu argumente - dacă nu raţionale, cel puţin explicative - la declanşarea conflictelor, apare clar că natura umană are o latură morbidă, dacă nu chiar infernală. Celine a văzut bine acest aspect al condiţiei noastre, când scria în Călătorie la capătul nopţii: “Ştiam ce căutau oamenii, ce ascundeau ei, dând impresia că nu ştiu nimic. Ei voiau să ucidă şi să se ucidă”. În viaţă, care este tragică, nu putem alege decât între soluţii jalnice, aşa cum constata cardinalul De Retz, cu peste trei sute de ani în urmă: “Politica înseamnă să optezi între marile inconveniente”. Nu decid nici cuceritorii, nici gălăgioşii beţi de putere, cu rugăminţi şi lamentări: armele sunt indispensabile. Ar fi trebuit să ştim încă de la Xerxe, Attila, Hitler: în mod constant, trebuie optat între lanţul sclavului şi sabie sau puşcă... Fiecare dintre noi trebuie să hotărască dacă este mai bine să mori ca la Chemin des Dames sau ca la Auschwitz, în 1945: şi ar fi prea simplu, dacă s-ar putea muri doar pentru sine.