A FI REFUGIAT

Disciplina: Drept umanitar internaţional

PROCEDURA DE ACORDARE A STATUTULUI DE REFUGIAT


Avocat DARIA GHEORGHIU



Cine sunt refugiaţii?

Uneori, măsurile arbitrare, chiar inumane, adoptate de unele guverne, războaiele, intoleranţa etnică, religioasă sau de orice altă natură, fac pentru grupuri largi de persoane, viaţa imposibilă în ţările lor şi le determină să le părăsească, de multe ori în grabă, fără a putea lua nimic mai mult decât hainele de pe ei. Aceştia sunt refugiaţii, victimele unor stări de anormalitate, persoane cărora le sunt încălcate sistematic şi brutal cele mai elementare drepturi ale omului şi parafrazandu-l pe Euripide, „ce poate fi mai dureros decât pierderea propriei ţări? Ei nu mai au nici bunuri, nici ţară, nu mai au nimic decât suferinţa şi dorinţa de a se întoarce acasă atunci când condiţiile o vor permite”.
Refugiaţii sunt persoane care au fost forţate să-şi rupă legăturile cu ţara lor de origine. Refugiaţii sunt persoane care şi-au părăsit ţara deoarece viaţa lor a fost pusă în pericol sau pentru că au fost persecutaţi din cauza convingerilor lor politice, religioase, rasei sau apartenenţei lor etnice. Ei nu reprezintă o ameninţare, ci sunt amenintaţi. Ei nu sunt persoane fără identitate, care cerşesc simpatia, ci oameni la fel ca noi, cărora le sunt refuzate drepturile şi libertăţile fundamentale. Ei sunt doctori şi avocaţi, profesori şi studenţi, fermieri şi muncitori, mame, taţi şi copii. Şi mai sunt oameni, cărora, dacă li se acordă o şansă, pot contribui la bunăstarea societăţii.
Refugiaţii nu se pot pune sub protecţia guvernului ţărilor de origine, aceasta fiind trăsătura ce diferenţiază refugiaţii de emigranţi şi de alte persoane în căutare de asistenţă umanitară, oricât de mare ar fi disperarea lor. Din moment ce refugiaţii nu au acces la protecţia legală şi socială pe care un guvern ce funcţionează normal ar trebui să le-o acorde cetăţenilor săi, comunitatea internaţională a trebuit să instituie măsuri speciale pentru a răspunde situaţiei lor particulare.

Bazele protecţiei refugiaţilor
Cum migrarea refugiaţilor a cunoscut fluctuaţii, la fel politicile sau practicile au cauzat sau au contribuit la condiţiile care au produs aceste migrări, astfel statele şi organizaţiile internaţionale au încercat cu un succes relativ şi în grade diferite ale deciziei politice să găsească soluţii pentru păstrarea demnităţii şi integrităţii umane prin asigurarea unei protecţii adecvate. Totuşi, pentru că termenul de „protecţie” este destul de neclar, lipsa sau negarea protecţiei este principala problemă a refugiaţilor pe care dreptul internaţional încearcă să o rezolve .
Originile protecţiei refugiaţilor se regăsesc în contextul drepturilor omului, în dreptul fiecărei fiinţe umane la viaţă, libertate şi securitate, protecţie care poate fi pusă în pericol prin încălcarea principiului refugiului. Dreptul refugiaţilor este o parte a drepturilor omului în strânsă legătură cu dreptul internaţional umanitar, fiind o instituţie dinamică. În contextul dreptului refugiaţilor, de obicei, protecţia cuprinde competenţa nerestricţionată a drepturilor omului doar ca o legătură suficientă între drepturi şi soluţii.

Procedura de acordare a statutului de refugiat
În ultimul deceniu, fenomenul migraţiei a luat o amploare fără precedent. În prezent suntem martorii celui mai mare număr de migranţi, iar din punct de vedere structural – calitativ valurile de migranţi sunt determinate de o diversitate complexă de factori de natură economică, politică, socială, etnică, religioasă ori ca urmare a unor dezastre naturale.
Dintre migranţi, numai persoanele care se deplasează involuntar, ca urmare a persecuţiei, cad sub incidenţa protecţiei internaţionale.
Statelor le revine respnsabilitatea de a face distincţia între persoanele persecutate şi celelalte categorii de migranţi, în urma unei proceduri de determinare a statutului de refugiat. Este deosebit de important ca această procedură să fie corectă şi eficientă în conformitate cu standardele internaţionale în materie.
În Convenţia din 1951 şi în Protocolul din 1967 nu se indică ce fel de criterii şi proceduri trebuie aplicate pentru determinarea statutului de refugiat lăsând la latitudinea fiecarui stat - parte să stabilească procedura pe care o consideră cea mai adecvată, ţinând cont pe de o parte de propria să structură administrativă şi constituţională, iar pe de altă parte de litera şi spiritul Convenţiei.
În unele ţări, statutul de refugiat este determinat în cadrul unor proceduri oficiale, elaborate anume în acest scop, în unele ţări în cadrul procedurilor generale existente pentru primirea străinilor, iar în altele pe baza unor proceduri neoficiale sau ad - hoc pentru anumite scopuri, cum ar fi eliberarea unor documente de călătorie.

Cerinţe elementare comune prcedurilor de acordare a statutului de refugiat ale statelor
Luând în consideraţie că statele nu au fost obligate prin Convenţie şi Protocol să stabilească proceduri identice, că în practică există o mare varietate de proceduri, Comitetul Executiv al Programului ÎCNUR a formulat recomandarea ca aceste proceduri să îndeplinească anumite cerinţe elementare[1] care să aibă în vedere situaţia extrem de vulnerabilă, în care se află, de regulă, solicitanţii statutului de refugiat, şi deci necesitatea de a li se asigura anumite garanţii esenţiale, astfel:
1) – organele de poliţie de frontieră să respecte cu scrupulozitate principiul nereturnării (non – refoulement) şi să-i dea solicitantului informaţiile necesare asupra procedurii de urmat;
2) – determinarea statutului să se facă de către o autoritate centrală, cu acordarea tuturor înlesnirilor necesare pentru solicitant, în vederea susţinerii cererii sale, inclusiv posibilitatea folosirii serviciilor unui interpret sau contactarea reprezentantului ICNUR;
3) – aprobarea cererii să-i fie comunicată solicitantului, urmată de eliberarea de documente care să certifice statutul de refugiat;
4) – respingerea cererii să fie motivată şi supusă apelului;
5) – acordarea permisiunii solicitantului de a rămâne în ţara până la epuizarea tuturor căilor de atac împotrivă hotăririi de respingere;
6) – asigurarea, în maniera cuvenita, a participarii ICNUR la aceste proceduri.

Acordarea statutului de refugiat, se fundamentează pe existenţa unei temeri bine intemeiate de a fi persecutat pe considerente de:
a. rasă;
b. religie;
c. naţionalitate;
d. apartenenţă la un anumit grup social;
e. opinie politică.
Motivele invocate de solicitanţii de azil sunt, în special, de ordin politic, dar şi de religie, naţionalitate, apartenenţa la un anumit grup social ori o sumă a acestora.

Temere bine intemeiate.
Temerea bine intemeiată de persecuţie este cheia definiţiei refugiatului. Ea reflectă poziţia persoanei în cauză cu privire la principalele elemente constitutive ale noţiunii de refugiat. Noţiunea de temere fiind subiectivă, determinarea statutului de refugiat va consta, în primul rând, în evaluarea declaraţiilor solicitantului, corelată cu judecarea situaţiei existente în ţara sa de origine[2].
Adăugarea calificativului „bine intemeiată” elementului temere – care este o stare de spirit şi o conduită subiectivă – conduce spre concluzia că statutul de refugiat nu este determinat doar de simpla existenţă a unei stări de spirit a celui în cauză, ci şi de situaţia obiectivă pe care se bazează acesta.
În general, se poate spune că o persoană nu şi-ar abandona casa şi ţara, în mod voluntar decât constrânsă de motive imperioase. O evaluare a elementului subiectiv este inseparabilă de o apreciere a personalitaţii solicitantului, datorită faptului ca reacţiile psihologice ale persoanelor nu sunt în mod obligatoriu aceleaşi în condiţii identice. O persoană poate avea convingeri politice sau religioase, care, dacă sunt luate în consideraţie, îi pot face viaţa intolerabilă; alta poate să nu aibă astfel de convingeri puternice. O persoană poate lua o decizie impulsivă de a scapa de persecuţie, în timp ce alta poate să-şi planifice cu grija plecarea.
Dată fiind importanţa elementului subiectiv, o stabilire a credibilităţii este indispensabilă, acolo unde circumstanţele invocate nu reies suficient de clar din faptele de dosar. Astfel, va fi necesar să se ia în consideraţie trecutul personal şi familial al solicitantului, apartenenţa sa la un anumit grup rasial, religios, naţional, social sau politic, interpretarea sa personală a situaţiei în care se află şi experienţele sale personale – cu alte cuvinte, orice ar putea servi pentru a indica faptul ca motivul predominant al cererii sale este temerea de persecuţie datorată unuia sau mai multor motive menţionate în definiţia dată refugiatului de Convenţia din 1951. Temerea trebuie să fie rezonabilă. Totusi, temerea exagerată poate fi bine intemeiată dacă, ţinând cont de toate elementele cazului respectiv, o astfel de stare de spirit, poate fi considerată justificată.
În ce priveste elementul obiectiv, este, de asemenea, necesar să se evalueze gradul de credibilitate al declaraţiilor făcute de solicitant, analizându-le în contextul unor siuaţii concrete, raportate la ţara sa de origine.
Nu este neapărat necesar ca aceste consideraţii să se bazeze pe experienţa personala a solicitantului. De exemplu, ceea ce li s-a întâmplat prietenilor şi rudelor sau altor membri ai aceluiaşi grup rasial sau social poate arăta bine că temerea sa de a deveni o victimă a persecuţiei mai devreme sau mai târziu, este „bine intemeiata”. Legile din ţara sa de origine şi, în particular, felul în care sunt acestea aplicate sunt, de asemenea, relevante. În acelaşi timp, situaţia fiecărei persoane trebuie apreciată prin ea însăşi. În cazul unei personalitaţi bine cunoscute, posibilitatea de a fi persecutat poate fi mai mare decât în cazul unei persoane anonime.
În mod normal, un solicitant al statutului de refugiat trebuie să prezinte motive serioase care se bazează pe teama sa individuală de persecuţie, fie că a fost deja victima persecuţiei, fie că doreşte să evite o asemenea situaţie ce ar atrage riscul persecuţiei.
Expresiile „temere de persecuţie” sau chiar „persecuţie” nu fac parte din vocabularul utilizat, în mod curent, de refugiat. Un refugiat va invoca rareori „temerea de persecuţie” în aceşti termeni, deşi o va prezenta, deseori, în relatările sale, fără a fi capabil să-şi descrie experienţele şi situaţia în termeni politico - juridici[3].

Persecuţia
În literatura şi practica de specialitate nu există o definiţie universal acceptată. Din articolul 33 al Convenţiei din 1951 se poate deduce că o ameninţare a vieţii sau a libertăţii pe motive de rasă, religie, naţionalitate, opinie publică sau apartenenţă la un anumit grup social constitue intotdeauna persecuţie.
Dacă alte acţiuni ce prejudiciază sau constitue ameninţări pot fi persecuţie, va depinde de circumstanţele fiecărui caz, avându-se în vedere elementul subiectiv. Tinând cont de diversitatea de structuri psihologice şi de circumstanţe, interpretarea noţiunii de persecuţie nu poate fi uniformă. Aceasta este dovedită şi de lipsa de coerenţă a instrumentelor internaţionale şi a practicii în materie. Într-o speţă, persecuţia este definită ca fiind „cauzarea de suferinţe, în scopul de a pedepsi individul pentru posesia unei credinţe anume” (Decizia Acosta, Nr. 2986/85). În Convenţia împotriva torturii sau tratamentelor crude, inumane ori degradante, adoptată de ONU în 1984, articolul 1, persecuţia este definită ca fiind orice acţiune prin care se produce, în mod intenţionat, unei persoane o durere sau o suferinţă puternică; aceasta nu include durerea sau suferinţa izvorând din sancţiuni legale, fiind inerentă sau incidentală, unor astfel de sancţiuni[4].
Sunt cazuri în care un solicitant poate să fi fost subiectul diferitelor măsuri care, ele insele, nu conduc la persecuţie, de exemplu, discriminarea sub diferite forme, dar care, combinate cu factori ostili ca, de exemplu, atmosferă generală de insecuritate din ţara de origine poate produce un efect în mintea solicitantului care să justifice în mod rezonabil afirmarea unei temeri bine intemeiate de persecuţie pe „motive cumulative ”.
Nu se pot stabili criterii exacte de acordare a statutului de refugiat pe baza unor anumite „motive cumulative”, lasându-se la aprecierea instanţei să decidă, bazându-se pe cunoaşterea situaţiei generale din ţara din care pleacă solicitantul, inclusiv „contextul particular – geografic, istoric şi etnologic”.
Într-un caz, instanţa a considerat că „s-a justificat temerea de persecuţie pe motive cumulative în ce priveste experienţa persecuţiei, experienţa celorlalţi membri ai vechiului regim, atmosfera generală din ţara de origine”[5].
Cât priveşte discriminarea , în multe societăţi există diferenţe în tratamentul aplicat diferitelor grupuri. Persoanele care primesc un tratament mai puţin favorabil, ca rezultat al unor astfel de diferenţe, nu sunt în mod necesar victime ale persecuţiei. Numai în anumite circumstanţe, de regulă cumulative, această discriminare poate duce la persecuţie. Un astfel de caz ar fi atunci când măsurile discriminatorii ar conduce la consecinţe de natură a aduce prejudicii substanţiale persoanei interesate, de exemplu restricţii grave ale dreptului de a-şi caştiga existenţa, ale dreptului acesteia de a-şi practica religia sau de a avea acces la facilitaţi educaţionale obişnuite, disponibile pentru toţi.
Trebuie însă facută o distincie clară între persecuţie şi pedeapsa prevazută pentru o infracţiune de drept comun; persoanele care fug pentru a scăpa de urmăriri sau pedepse pentru astfel de infracţiuni, de obicei, nu sunt refugiaţi, refugiatul fiind o victimă sau o potenţială victimă a injustiţiei şi nu o persoană care fuge de justiţie.
În vederea determinării faptului dacă pedeapsa merge până la persecuţie, va fi necesar să se analizeze dacă pedeapsa este excesivă şi să se facă referire la legile ţării în cauză, existând posibilitatea ca o lege să nu fie conformă cu standardele acceptate în domeniul drepturilor omului, deşi, cel mai adesea, nu legea este discriminatorie, ci aplicarea ei.
Din cauza evidentei dificultăţi în evaluarea legilor altei ţări, autorităţile ţării de azil pot lua decizii, în mod frecvent, luând drept etalon propria legislaţie naţională sau principiile stabilite în diferite instrumente juridice internaţionale care se referă la drepturile omului[6].
Prin persecuţie, în sensul art. 2 alin. (1) şi al art. 5 din OG nr.102/2000, se înţelege o acţiune care:
a) este suficient de gravă prin ea însăşi ori prin repetarea faptelor pentru a expune solicitantul unor pericole de natură să îi aducă atingere vieţii, integrităţii corporale ori libertăţii sale ori pentru a-l împiedica în mod evident să trăiască în ţara sa de origine; şi
b) are la bază unul sau mai multe dintre următoarele motive: rasă, naţionalitate, religie, apartenenţă la un anumit grup social sau opinie politică, indiferent dacă motivele sunt reale sau au fost atribuite persoanei în cauză de agentul care exercită persecuţia.

Agenţii persecuţiei
Persecuţia presupune anumite violari ale drepturilor omului ca urmare a acţiunilor autorităţilor unei ţări, dar poate, de asemenea, emana de la părţi ale populaţiei care nu respectă standardele stabilite de legile ţării respective. Acolo unde actele grave, discriminatorii sau infracţionale sunt comise de populaţia locală, acestea pot fi considerate persecuţie dacă sunt tolerate cu bună ştiinţă de autorităţi sau dacă autorităţile refuză ori se dovedesc incapabile să ofere o protecţie adecvată.
Persecuţia poate fi exercitată de autorităţi publice, de organizaţii sau partide care controlează statul ori de terţi, în cazul în care acte grave de discriminare sau de natură infracţională sunt comise pe scară largă şi sunt tolerate de autorităţi sau acestea refuză ori se dovedesc incapabile să ofere o protecţie adecvată.

Considerente pentru acordarea statutului de refugiat.

Rasa
În contextul determinării statutului de refugiat „rasa” trebuie înţeleasă în sensul său cel mai larg ca fiind orice distincţie bazată pe „rasă, culoare, descendenţă, origine etnică sau naţională”[7].
Noţiunea de rasă va implica şi „apartenenţa la un grup social specific de descendenţă comună, ce formează o minoritate, în cadrul unei populaţii majoritare”[8]. Discriminarea din motive rasiale conduce, adeseori, la persecuţie. În mod normal, simplu fapt de a aparţine unui grup rasial nu este suficient pentru a stabili temeinicia unei solicitari a statutului de refugiat. Există insă, situaţii particulare, în care o astfel de apartenenţă, este prin ea însăşi, un motiv suficient pentru a justifica temerea de persecuţie[9].
Persecuţia pe motive de rasa este, în mod frecvent, generatoare de refugiaţi. Printre cazurile de persecuţie pe considerente rasiale, sunt de menţionat cele ale cetăţenilor ugandezi de origine asiatică în cursul crizei din 1972[10], ale cetăţenilor din Burundi, membri ai tribului hutu[11], ale cetăţenilor rwandezi de origine hutu şi tutsi în timpul masacrelor din 1994[12], ori ale cetăţenilor vietnamezi de origine etnică chineză[13] care au fost obligaţi să caute refugiu în alte ţări din sud - estul Asiei.
În viziunea Curţii Europene a Drepturilor Omului, discriminarea pe criterii rasiale, constitue în anumite circumstanţe, tratament degradant în sensul articolului 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului[14].

Religia
Dreptul la libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei este unul dintre cele şapte drepturi nederogabile cuprinse în Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi politice. Acest drept include atât libertatea unei persoane de a-şi manifesta religia şi credinţa sa, deopotrivă în public şi în particular, prin educaţie, practicare, cult şi ritualuri, cât şi libertatea sa de a-şi schimba religia şi convingerile. Credinţa poate fi de natură teistă, neteistă şi ateistă (conform prevederilor Convenţiei privind eliminarea oricăror forme de intoleranţă bazată pe religie sau credinţă).
Temerea de persecuţie din motive religioase transpare, deseori, din motivaţiile solicitanţilor de azil. Simpla apartenenţă la o comunitate religioasa nu poate fi, prin ea însăşi, suficientă pentru justificarea temeiniciei cererii, însă există circumstanţe, în care aceasta poate fi un motiv suficient.
În acest ultim context, ar fi de amintit masacrele la care au fost supuşi hughenoţii la sfârşitul secolului al XVII-lea, evreii din Rusia la sfârşitul secolului al XIX-lea, armenii creştini din Turcia otomană, de asemenea la sfârşitul secolului al XIX-lea, evreii aflaţi sub hegemonia regimurilor naziste[15], iar mai recent Martorii lui Iehova în Africa[16], musulmanii din unele zone din fosta Iugoslavie, membrii comunităţii Baha’i din Iran[17], ai comunităţii Ahmandi în diverse ţări musulmane[18] ori - în general - credincioşii, indiferent de apartenenţa lor în cadrul statelor totalitare care s-au autoproclamat ateiste[19].
Considerente de natură religioasă se pot interfera cu cele de naţionalitate (ca în cazul creştinilor de naţionalitate armeană din Iran şi Irak sau al grupurilor etnice distincte din Bosnia – Herţegovina)[20].
O situaţie interesantă apare în cazul convertirii persoanei la o religie diferită de religia majoritară a statului de origine[21]. Astfel invocând „intoleranţa regimului politic şi religios din Iran”, un cetăţean al acestui stat, deoarece se convertise la creştinism, a obţinut statutul de refugiat. Chiar dacă convertirea a avut loc în România, s-a luat în considerare ca aceasta i-ar fi putut primejdui viaţa, în cazul întoarcerii în Iran. De remarcat că, uneori, însuşi actul convertirii reprezintă o sursă a persecuţiei.

Naţionalitatea
Invocarea motivelor de persecuţie bazate pe naţionalitate este destul de frecventă în ultima periodă, datorită escaladării conflictelor în lume, inclusiv în zona balcanică. În contextul analizării cererilor de acordare a statutului de refugiat, trebuie avut în vedere ca termenul de „naţionalitate” nu este totdeauna identificat cu cel de „cetaţenie”, ci este mai suplu definind uneori apartenenţa la un grup etnic sau lingvistic, iar alteori fiind foarte aproape de a se suprapune termenului „rasă”.
Persecuţia din motive de naţionalitate poate fi combinată cu o persecuţie datorată opiniilor politice, atunci când între grupuri etnice există conflicte combinate cu o persecuţie din motive religioase, dacă grupurile etnice aparţin, în mod compact, unor religii diferite, aflate în contradicţie. În ultima perioadă, în zonele macinate de războaie civile, elementele religioase, etnice sau politice stau împreună la baza unor măsuri persecutorii.
În mod normal, statele trebuie să protejeze atât cetăţenii proprii, cât şi străinii aflaţi pe teritoriul lor, indiferent de originea lor etnica. Din păcate, sunt multe cazuri în care statele persecută ele însele sau permit exercitarea unor măsuri persecutorii faţă de străini sau faţă de proprii cetăţeni ce aparţin unor comunitaţi etnice, religioase, culturale, lingvistice care sunt minoritare în statul respectiv[22]. Există situaţii când grupurile etnice aparţinând populaţiei majoritare sunt persecutate de unele grupuri etnice minoritare, fie datorită faptului că minoritatea este predominantă în anumite zone, fie că minoritatea deţine, temporar, conducerea structurilor de putere.
Printre cererile soluţionate de instanţele române s-au aflat şi contestaţii ale unor cetăţeni rwandezi şi burundezi, membri ai unora dintre cele două triburi al căror conflict deschis a dus la acte notorii de o violenţă inimaginabilă. Soluţiile instanţei au fost diferite, de la caz la caz, ţinându-se cont de detaliile oferite de contestatari[23].
Instanţa română a acordat şi statutul de refugiat unui solicitant bosniac (musulman) aflat, în momentul izbuhnirii conflictului din Bosnia – Hertegovina, în Polonia, ca angajat al unei firme iugoslave, în urma ameninţărilor venite din partea colegilor săi sârbi, venind în România. O perioada de timp s-a temut să se întoarcă în Iugoslavia, din cauza riscului „de a fi închis într-un lagăr”. Spre sfârşitul conflictului, a apelat pentru protecţie la ambasadele iugoslavă şi croată din Bucureşti, fiind însă refuzat.
Instanţa a considerat ca refugiatul nu se poate întoarce în ţară, deoarece „acolo nu este în siguranţă”[24].
Deseori, persecuţia pe motive etnice este combinată cu elemente de natură politică sau religioasă. Astfel, în cazul unui etnic armean, de religie creştină, din Irak, persecuţia a constat şi în discriminarea unor militari pentru trupe de elită, din care trebuiau să facă parte doar „irakieni şi musulmani”[25].

Apartenenţa la un anumit grup social
Dintre toate posibilele fundamentări ale temerii justificate de persecuţie, aria noţiunii de apartenenţă la un grup social pare a fi cea mai disputată de către doctrină. De regulă, un grup social distinct cuprinde „persoane cu aceeaşi origine, aceleaşi obiceiuri ori acelaşi statut social”[26]. Pentru a determina dacă un grup de persoane poate fi considerat „anumit grup social”, în sensul Convenţiei din 1951, este necesar să se analizeze acei factori care leagă şi unesc persoanele respective. Factorii se pot referi la origine etnică, lingvistică ori culturală, dar şi la educaţie, mediu familial, activitate economică, împărtăşirea unor valori, aspiraţii comune[27].
În funcţie de circumstanţele concrete, apartenenţa la un anumit grup social poate genera persecuţie prin ea însăşi ori combinată cu alte elemente ce pot face autorităţile să creadă ca grupul respectiv este lipsit de loialitate ori chiar un obstacol în aplicarea unor măsuri luate de guvern. Membrii grupărilor teroriste nu constitue un grup social în sensul Convenţiei din 1951[28].
Printre criteriile utilizate în vederea identificarii „minorităţii sociale”, se remarcă acelea că „minorităţile au trăsături culturale şi psihice comune care nu sunt văzute cu suficientă stimă de segmentele dominante ale societăţii” şi că ele sunt „unităţi conştiente, legate prin trăsături specifice pe care membrii lor le posedă şi prin dezavantajele pe care acestea le aduc”[29].
Este evident că factorii sociali nu trebuie să fie elemente relevante în aplicarea de tratamente deosebite – care pot merge până la arbitrariu şi discriminare – unor membrii ai societaţii. Acestia trebuie trataţi fără a se face nici o distincţie bazată pe origine socială, proprietate, naştere sau alte motive similare, ei fiind egali în faţă legii[30].
Din exemplele de jurisprudenţă străină, se pot cita acordarea statutului de refugiat unei persoane persecutată într-o ţară comunistă, fiindcă era descendentă a unei familii de capitalişti sau a unei membre a grupului social al femeilor chineze cu mai mult de un copil care sunt supuse sterilizării [31] forţate[32].
Din practica instanţelor românesti se poate menţiona acordarea statutului de refugiat, datorită apartenenţei la „grupul social al femeilor educate din Afganistan”, în contextul existenţei măsurilor discriminatorii faţă de femeile din aceasta ţară[33]. Intr-un caz similar, s-a apreciat ca „întoarcerea în Afganistan ar prezenta un pericol, prin simpla apartenenţa la sexul feminin”. Mai mult, solictanta s-a dovedit a fi o „persoană educată”[34].
Continuând exemplele legate de Afganistan, este relevant un caz în care contestaţia a fost admisă datorită faptului ca solicitantul „a făcut dovada apartenenţei la grupul social al foştilor susţinători ai preşedintelui comunist”[35].

Opinia politică
Termenul de „opinie politică” trebuie să încadreze, desigur cu unele limitări, „orice materie în care maşinăria statului – politica sau guvernamentală – poate fi angajată”[36].
Când se invocă o astfel de motivare, trebuie demonstrate „ atât opiniile politice care se află la baza comportamentului solicitantului, cât şi faptul ca acestea au adus – sau pot duce – la persecuţie”[37]. Nu are importanţă că opiniile politice au fost sau nu efectiv exprimate ori ca ele au fost atribuite, în mod eronat, solicitantului, ceea ce contează fiind riscul persecuţiei asupra solicitantului [38].
În România, a fost acordat statutul de refugiat în baza apartenenţei solicitantului (de origine iraniana)[39] la o organizaţie antiguvernamentală, al cărei membru a devenit într-o perioadă în care se afla în afara ţării, ulterior revenind în Iran şi activând în clandestinitate. Hotărârea s-a bazat atât pe faptul ca s-a dovedit apartenenţa persoanei la aceea organizaţie, cât şi pe informaţiile care confirmau persecuţia membrilor grupării amintite ca urmare a opiniilor politice pe care le promova.
Dupa cum se observă, simpla apartenenţă la un partid nu poate constitui „persecuţie pe motive politice”, însă, de îndată ce există dovezi ale persecuţiei altor membrii ai grupării amintite, prin deducţie, se poate accepta şi existenţa temerii justificate de persecuţie a contestatarului, persecuţie ce poate apărea ulterior aderării sale la gruparea respectivă.
Este şi cazul unei persoane dintr-un stat în care grupările islamiste sunt foarte puternice şi violente (Algeria), care este membru al unui grup militant pentru apărarea drepturilor omului [40], situaţie în care, de fapt, instanţa a acordat statutul de refugiat, considerând ca „petentul are motive temeinice să se teamă că va fi ucis de grupările teroriste islamice”.
Instanţa română a acordat statutul de refugiat unei persoane provenite dintr-o ţara islamică (Iran) membră a unei grupări favorabile vechiului regim şi al cărui sediu se află în străinatate, cu atât mai mult cu cât informaţiile din ţara de origine confirmau persecuţia „studenţilor cu dosare politice”[41] iar solicitantul era student în momentul în care a devenit membru al organizaţie respective.
În cazul unei persoane de origine kurdă, motivele politice şi cele etnice au fost coroborate, în vederea obţinerii statutului de refugiat[42]. Este de remarcat însă ca determinantă a fost dovada temerii de persecuţie generată prin aprecierea expunerii clare a opiniei politice a solicitantului. Astfel, persoana respectivă a fost atât membru al unui partid nelegal, cât şi al unei organizaţii de apărare a drepturilor omului. El a activat ca jurnalist (având funcţii, până la cea de redactor-şef ) al unor publicaţii prokurde, în ţara de origine şi în străinătate. Persecuţia a fost prezentă în ţara de origine, contestatarul fiind închis şi torturat, apoi permanent supravegheat. Instanţa, observând ca există „o temere bine intemeiată de persecuţie la originea căreia se află persecuţia deja suferită în ţara de origine”,a acordat statutul de refugiat. Este un caz tipic, în care persecuţia suferită în ţara de origine este o dovadă suficientă pentru acordarea statutului – deşi, în cazul de faţă, demonstrarea temerii de persecuţie este facută şi de către activitatea desfaşurată în afara ţării de azil.
În cazul unui contestatar de origine kurdă, persecuţia politica s-a datorat suspectării, de către autorităţi, a faptului ca respectiva persoană ar fi membră al unui partid kurd[43]. Solicitantul a fost, de mai multe ori arestat, (o dată datorită participarii la „Ziua Kurdistanului”) şi a fost repartizat la un serviciu aflat departe de regiunea sa natală. Obstrucţionarea exercitării unor drepturi sociale (precum cel la munca) nu este – în unele opinii – persecuţie, în sensul Convenţie din 1951. Însă, în cazul de faţă, trimiterea la muncă departe de casa este – prin ea însăşi – o dovadă a persecuţiei politice, având atât caracter de sancţiune, cât şi de măsură de persecuţie, pentru ca persoana să nu intre în legatură cu ceilalţi membri ai partidului său. De altfel interpretarea liberală[44] a definiţiei refugiatului afirmă ca nu numai ameninţarea vieţii şi a libertaţii constituie cauze ale „temerii bine întemeiate de persecuţie”.
În cazul altui etnic kurd, acesta a arătat că aparţinea, în secret , unui partid al kurzilor, având rolul de a furniza medicamente rebelilor[45]. Doi dintre fraţii săi au fost ucisi, iar alţi doi au fost arestaţi. Ulterior arestării unui alt membru al reţelei, a părăsit ţara de origine, temându-se să nu fie descoperit şi ucis.
În cazul recunoaşterii cererii unui cetăţean albanez, s-a avut în vedere faptul că acesta „s-a declarat, în România, adversar al regimului fostului preşedinte”. Solicitantul a considerat că preşedintele se afla în fruntea unor „bande” care terorizează poporul. Este de menţionat că persoana respectiva a dovedit şi faptul că este membru al unei minorităţi naţionale supusă persecuţiei de către autorităţi şi privită cu neîncredere de populaţia majoritară[46]. Acesta este un caz de refugiat „sur place”; ca urmare a declaraţiilor făcute în străinatate, ar fi putut fi supus persecuţiei în ţara de origine.
Hotărârea Judecătoriei Sectorului 1 a fost pozitivă şi în cazul unor cetăţeni, membri ai comunităţii creştine şi a unei minorităţi într-un stat totalitar şi cu populaţie majoritar musulmană.[47]. Instanţa a luat în considerare atât motivele religioase, cât şi pe cele ţinând de opinia politică exprimată de solicitant. Astfel, persoana respectivă a fost de două ori arestată – prima dată pentru că s-a pronunţat împotriva unui război de agresiune şi a două oară din cauza unor „declaraţii împotriva guvernului”. Exprimarea opiniei este, în acest caz, neechivocă, declaraţiile critice la adresa autorităţii constituind – ca şi în cazul apartenenţei la un partid interzis – un motiv suficient al temerii de persecuţie.
O decizie similară a instanţelor române s-a luat şi în cazul unui cetăţean iranian, membru al unui partid neagreat de regimul islamic[48]. După 1980, persoana a fost arestată. Ţinând cont şi de suprimarea partidelor politice, la venirea la putere a islamiştilor, instanţa a admis contestaţia.
În cazul unui solicitant de azil din Irak, persecuţia s-a datorat opiniei în dezacord cu politica preşedintelui ţării [49]. S-a avut în vedere şi faptul că, fiind şiit, contestatarul a declarat că a fost membru al unui cunoscut partid, ai cărui membrii sunt musulmani şiiţi. Petentul a fost persecutat în Irak fiind arestat „fără mandat şi fără nici un act legal” şi dus la o închisoare specială pentru detinuţi politici. Arestarea ilegală poate fi, după cum se vede, o formă de manifestare a persecuţiei politice, fiind şi un început de dovadă a faptului ca măsura privării de libertate nu s-a datorat unor motive de drept comun.
Persecuţia din cauza unor convingeri politice s-a întâlnit şi în următoarele cazuri:
» Un membru al unui partid susţinător al vechiului regim iranian a fost condamnat la închisoare pentru „declaraţie falsă” făcută autorităţilor, privind apartenenţa sa la acest partid şi la activitatea desfăşurată[50].
» Un cetăţean irakian care a găzduit persoane care manifestaseră contra lui Sadam Husein. În acest caz, nu este foarte clar dacă faptul de a găzdui opozanţi ai regimului s-ar fi datorat opiniei sale politice sau doar relaţiilor sale de prietenie cu persoanele găzduite[51]. În fapt, riscul de a fi persecutat este ridicat, deoarece ajutorul acordat opozanţilor regimului putea constitui un element solid care ar putea duce la concluzia existenţei opiniei politice contrare.
» Un cetăţean pakistanez, membru al unui partid ajuns în opoziţie[52], după venirea la putere a partidului advers, solicitantului i-au fost distruse magazinele care alcătuiau „afacerea” sa. Distrugerea bunurilor unei persoane poate să constitue persecuţie, mai ales dacă solicitantul nu îşi părăseşte ţara datorită situaţiei economice generale, ci din cauza unor măsuri restrictive cărora le este supus mai mult sau mai puţin sistematic.

Statutul refugiaţilor în lumina convenţiei din 1951
Convenţia din 1951 stabileşte în primul rând obligaţia refugiaţilor de a se conforma legilor, regulamentelor şi măsurilor pentru menţinerea ordinii publice din statul de pe teritoriul căruia s-a refugiat ( art. 2). În ce priveşte drepturile, refugiaţi beneficiază de acelaşi tratament acordat, în general, străinilor (art. 7. alin. 1).
Din analiza dispoziţiilor Convenţiei din 1951 cu privire la statutul refugiaţilor (art. 12-31), rezultă că statele părţi urmează să acorde acestora un statut încadrat, în linii generale, de următorii parametri:
- statutul personal al refugiatului va fi cârmuit de legea statului unde îşi are domiciliul, sau dacă nu are domiciliu, legea statului unde îşi are reşedinţa;
- egalitatea între refugiaţi şi străini, în ce priveşte dobândirea de bunuri mobile şi imobile;
- protecţia dreptului de autor, a proprietăţii intelectuale, a invenţiilor, desenelor, modelelor, mărcilor de fabrică etc., acordată în mod egal prin raport cu cetăţenii statului de reşedinţă;
- accesul la instanţele judecatoreşti pe teritoriul tuturor statelor- părţi la Convenţie, beneficiind de acelaşi tratament ca orice cetăţean, inclusiv asistenţa juridică şi scutirea de cautio judicatum solvi.
Cauţiunea judecatum solvi reprezintă suma de bani pe care străinii, în calitate de reclamanţi într-un proces, erau obligaţi, în conformitate cu legile unor state, să o depună ca o garanţie pentru cazul în care acţiunea le-a fost respinsă şi ei ar fi fost obligaţi la cheltuieli de judecată şi la daune.
Cauţiunea judecatum solvi se întemeia pe ideea că dreptul de a introduce o acţiune în justiţie este garantat numai propriilor cetăţeni şi nu şi străinilor. În ultimul timp, mai ales prin tratatele de asistenţa juridică, statele renunţă la această cauţiune, aplicând străinilor, în ce priveste accesul la instanţele judecătoreşti, un tratament egal cu cel aplicat propriilor cetăţeni.
- un statut egal cu cetăţenii statului pe teritoriul căruia se află refugiaţii şi în ce priveşte exercitarea unor profesii remunerate, dreptul la o locuinţă, la învăţământ primar, aplicarea legislaţiei muncii şi asigurărilor sociale ca şi diverse măsuri administrative.
De regulă determinarea statutului de refugiat este un proces ce se derulează în două etape. În prima etapă, se stabilesc faptele relevante ale cazului, iar în cea de-a doua se aplică faptelor, astfel stabilite, definiţiile din Convenţia din 1951 şi Protocolul din 1967.

Cadrul juridic privind protecţia refugiaţilor în România
Cadrul juridic, în România, referitor la problematica solicitanţilor de azil şi a refugiaţilor, se compune din prevederi cuprinse în Constituţie, legi speciale şi hotărâri de guvern, ordonanţe ale Guvernului. Totodată, de o reală utilitate practică sunt instrucţiunile Ministerului de Interne referitoare la „metodologia de lucru privind primirea cererilor solicitanţilor statutului de refugiat” şi „Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Comitetului Român pentru Probleme de Migrări”[53].
OG nr.102/2000, privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, adoptată destul de recent, completează în mod necesar actualul cadru legislativ referitor la refugiaţi şi dă o mare coerenţă şi consecvenţă reglementărilor deja existente, având în vedere prevederile constituţionale:
- art. 11 ( 1 ) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
( 2 ) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
- art. 18 (1) Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi averilor, garantate de constituţie şi alte legi.
(2) Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte.
- art. 19 (1) Cetaţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România.
(2) Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate.
(3) Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie.
- art. 20 (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelate tratate la care România este parte.
(2 ) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.
Conform OG nr. 102/ 2000, statutul de refugiat se poate acorda în situaţia în care solicitantul îndeplineşte criteriile cuprinse în definiţia refugiatului dată de Convenţia de la Geneva din 1951. Această ordonanţă adaugă la Convenţie alte două situaţii în care se poate acorda statulul de refugiat şi anume din considerente umanitare sau ca urmare a părăsirii ţării de origine datorită unor conflicte armate.
Aceste prevederi generoase, mai largi decât cele cuprinse în Convenţie şi Protocol, îi conferă OG nr. 102/ 2000 un caracter de actualitate, de adaptare la noile situaţii apărute la acest sfârşit de de secol şi mileniu, în lume şi în special în zona europeană, dovedind maleabilitate şi umanism.

BIBLIOGRAFIE:
A. Legislaţie internă:
1. Legea nr.46/4.VII 1991 pentru aderarea României la Convenţia privind statutul refugiaţilor, precum şi la Protocolul privind statului refugiaţilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr.148/17.VII.1991
2. Ordonanţa Guvernului nr.102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr. 436/03.XI.2000
3. Hotărârea Guvernului nr. 622/2001 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr. 396/18.VII.2001
4. Ordinul Ministerului de Interne nr. 159 din 29 octombrie 2001 privind aprobarea Listei cuprinzând ţările în care în general nu există risc serios de persecuţie, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 730 din 15 noiembrie 2001
5. George Boroi – „Codul de procedură civilă comentat şi adnotat”, Editura All Beck, Bucureşti, 2001

B. Legislaţie internaţională:
1. Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente crude, inumane ori degradante, adoptată de ONU în 1984
2. Convenţia asupra eliminarii tuturor formelor de discriminare rasială, adoptată de ONU în 1965
3. ”Handbook on Procedures and Criteria for Refugee Status Determination” (Manual referitor la proceduri şi criterii de determinare a statutului de refugiat), Geneva, 1992

C. Tratate din literatura de specialitate natională:
1. Raluca Miga-Beşteliu - „Drept internaţional. introducere în Dreptul internaţional Public”, Editura All, 1997

D. Tratate din literatura de specialitate internaţională:
1. Guy S. Goodwin-Gill- ”International Law and the Movement of Persons between States”, 1978
2. Guy S. Goodwin-Gill- ”The Refugee in International Law”, Clarendon Press, Oxford, 1996
3. Atlee Grahl-Madsen- ”The Status of Refugee in International Law”, 1972
4. Paul Weiss – ”The Concept of Refugee in International Law”, 1954



E. Articole în literatura de specialitate naţională:
1. Mihai Delcea – ”Principii, criterii şi proceduri pentru determinarea statutului de refugiat”, Revista Română de Drept Umanitar Nr.1/1996
2. Ghiciu Pascu – ”Migranţi şi refugiaţi în România. Între realităţi şi perspective”, Revista Română de Drept Umanitar Nr.1/1995
3. Corneliu-Liviu Popescu – ”Dreptul de azil în România”, Revista Română de Drept Umanitar Nr. 10-11/1999

F. Rezoluţii ale Adunării Generale ONU:
1. Rezoluţia A/res/8(1) adoptată la 12 februarie 1946 privind bazele activitaţilor Naţiunilor Unite pentru ajutorarea refugiaţilor
2. Rezoluţia Adunării Generale ONU nr.319(IV) / 3 decembrie 1949 şi Rezoluţia 428(V) / 14 decembrie 1950 privind adoptarea Statutului ICNUR
3. Rezoluţia Adunării Generale ONU nr.116(XII)/1950 privind înfiinţarea Comitetului Executiv al Programului Înaltului Comisariat


[1] Comitetul Executiv al Programului ÎCNUR, Concluzia nr. 8 „Determinarea statutului de refugiat”, adoptată la a XXVIII-lea a sesiune a Comitetului, 1977
[2] Vezi paragraful 37 din Manual
[3] Manualul, paragrafele 37-48
[4] Convenţia împotriva torturii sau tratamentelor crude, inumane ori degradante, adoptată de ONU în 1984, articolul 1
[5] Dos. Civ. 5490/1998, Jud. S.1
[6] Vezi Manual, paragrafele 56-60
[7] A se vedea şi art. 1 din Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială, adoptată de ONU în 1965.
[8] Vezi Manual, paragraful 68.
[9] Vezi Manual, paragraful 70.
[10] Vezi Guy Goodwin-Gill, ”The Refugee in International Law”, Oxford, 1996, p.43.
[11] Idem.
[12] Idem.
[13] Idem.
[14] De exemplu, Patel vs. U.K. 4403/1970, citat în Guy Goodwin-Gill, ”The Refugee in International Law”, Oxford, 1996, p.43
[15] Guy Goodwin-Gill, ”The Refugee in International Law”, Oxford, 1996, p.44
[16] Vezi Jehova’s Witnesses in Central Africa/ Minority Rights Group, Report No.29/1976
[17] Vezi Baha’i International Community: The Baha’i in Iran: A Report on the Persecution of a Religious Minority, 1982
[18] De exemplu, vezi Commission de l’immigration et de statut de refugie: Ahmadis du Pakistan: mise a jour decembre 1991 à octobre 1993, 1994.
[19] Guy Goodwin-Gill, ”The Refugee in International Law”, Oxford, 1996, p.44.
[20] Dosar nr. 14714/1997, privitor la un bosniac musulman şi 11097/1996, referitor la un zoroastrist iranian.
[21] Dos. Civ. 80003/1997, Jud. S.1.
[22] Guy Goodwin-Gill, ”The Refugee in International Law”, Oxford, 1996, p.45.
[23] De exemplu, în Dos. Civ. nr.54/1997 s-a respins contestaţia depusă de un cetăţean burundez, în timp ce în Dos. Civ. nr. 14142/1996 s-a acordat statutul de refugiat unui cetăţean rwuandez.
[24] Dos. Civ. nr. 141714/1997, Jud. S.1.
[25] Dos. Civ. nr. 7896/1997, Jud. S.1.
[26] Vezi Manual, paragraful 77.
[27] Guy Goodwin-Gill, ”The Refugee in International Law”, Oxford, 1996, p.47.
[28] Vezi Attorney General of Canada vs. Ward, 1993, citat de Guy Goodwin-Gill, ”The Refugee in International Law”, Oxford, 1996, p.48.
[29] Guy Goodwin-Gill, ”The Refugee in International Law”, 1989, p.30.
[30] Vezi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art.2; Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, art.2 şi 26; Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale, art.2
[31] Hotărâre citată în Atlee Grahl-Madsen, The Status of Refugee in International Law, 1972, vol.I, p.219.
[32] Cheung vs. Minister for Employement and Imigration, 1993, citat în Guy Goodwin-Gill, ”The Refugee in International Law”, Oxford, 1996, p.48.
[33] Dos. Civ. nr. 8250/1996, Jud. S.1.
[34] Dos. Civ. nr. 8249/1996, Jud. S.1.
[35] Dos. Civ. nr. 5490/1998, Jud. S.1.
[36] Guy Goodwin-Gill, ”The Refugee in International Law”, Oxford, 1996.
[37] Vezi Manual, paragraful 81
[38] Vezi Attorney General of Canada vs. Ward, 1993, citat de Guy Goodwin-Gill, ”The Refugee in International Law”, Oxford, 1996.
[39] Dos. Civ. nr. 7293/1996, Jud. S.1.
[40] Dos. Civ. nr. 10966/1996, Jud. S.1.
[41] Dos. Civ. nr. 17255/1996, Jud. S.1.
[42] Dos. Civ. nr. 12052/1996, Jud. S.1.
[43] Dos. Civ. nr. 15725/1997, Jud. S.1.
[44] Cum ar fi Paul Weiss, ”The Concept of Refugee in International Law”, 1954, p.27.
[45] Dos. Civ. nr. 8363/1996, Jud. S.1.
[46] Dos. Civ. nr. 3714/1998, Jud. S.1.
[47] Dos. Civ. nr. 7896/1997, Jud. S.1.
[48] Dos. Civ. nr. 8000/1996, Jud. S.1.
[49] Dos. Civ. nr. 10800/1996, Jud. S.1.
[50] Dos. Civ. nr. 11097/1996, Jud. S.1.
[51] Dos. Civ. nr. 8648/1996, Jud. S.1.
[52] Dos. Civ. nr. 3409/1996, Jud. S.1.
[53] Regulamentul nr. 704/07.10.1997 aprobat de Ministrul de Interne care este, totodată, preşedintele CRPM