Prof.dr. ION CLOŞCĂ
Preşedinte al Asociatiei Române de Drept Umanitar
Ultimul deceniu al secolului al XX-lea s-a caracterizat prin generalizarea conflictului armat neinternaţional, unul dintre cele mai sângereoase şi mai barbare tipuri de violenţă, iar primul an al mileniului trei prin apariţia unui nou tip de conflict armat – războiul terorist, a cărui primă victimă la nivel naţional au fost Statele Unite ale Americii.
Războiul terorist face ca omenirea să plonjeze într-o nouă eră a violenţei, a violenţei oarbe, sălbatice. Se pot identifica norme de drept internaţional, respectiv norme de drept internaţional umanitar referitoare la ducerea unui asemenea război sau o bază legală pentru reprimarea lui?
Pentru a răspunde la asmenea întrebări, vom reaminti pe scurt formele contemporane de violenţă şi normele juridice care le guvernează.
I. De la războaiele clasice la conflictele armate internaţionale
Prin Carta naţiunilor Unite, popoarele celor 51 de membre semnatare ale acestui document asumându-şi răspunderea de a izbăvi generaţiile viitoare de flagelul războiului, au avut în vedere şi posibilitatea declanşării unor războaie interstatale, pentru reprimarea cărora au instituit un sistem de securitate pe trei nivele – internaţional, regional şi naţional.
O dată cu declanşarea procesului de decolonizare, care a avut loc ca rezultat intrarea în familia naţiunilor libere a peste 100 de foste colonii şi teritorii dependente, a apărut un nou tip de conflict armat – războiul de elibererare naţională care, în timp, a dobândit caracterul de conflict armat internaţional. El opunea, pe de o parte state posesoare de colonii şi teritorii dependente, iar pe de altă parte mişcări de eliberare naţională, cărora le sunt asimilate şi luptele popoarele contra rasismului şi ocupaţiei străine.
II. Conflictele neinternaţionale şi efectele lor juridice
O nouă formă de violenţă armată o constituie conflictele fără caracter neintenţional, care se desfăşoară pe teritoriul unui singur stat. Posibilitatea declanşării unor astfel de conflicte, care opun, pe de-o parte, forţe armate naţionale, iar pe de altă parte forţe insurgente, a fost prevăzută în Carta ONU (art.2, punctul7) şi dezvoltată în art.3 comun din cele patru Convenţii de la Geneva din 12 august 1949 şi în protocolul adiţional II la aceste Convenţii.
Condiţionările pentru forţele insurgente constau în deţinerea controlului asupra unei părţi a teritoriului naţional pe care să exercite de facto atribute de suveranitate, a avea o organizare militară şi arespecta normele de purtare a luptelor prevăzute în protocolul II. Conflictele fără caracter internaţional se generalizează şi se diversifică în ultimul deceniu al secolului trecut, devenind forma principală de conflict armat. Din cele peste 30 de conflicte armate desfăşurate în această perioadă, 25 sunt conflicte cu caracter intern. Alături de clasicul război civil, apar conflicte interne internaţionalizate, conflicte interne de stat, conflicte destructurate sau identitare, precum şi aşa-zise conflicte umanitare (vezi Kosovo).
Acest tip de conflict armat aduce pe câmpul de luptă noi categorii de combatanţi şi induce o situaţie militară care iese din cadrul dreptului internaţional public şi al dreptului umanitar. Actele de arbarie fără precedent impun intervenţia directă a naţiunilor Unite şi a altor organizaţii şi alianţe politico-militare, care, în dorinţa de a limita efectele suferinţelor umane în rândul populaţiilor civile şi de a proteja bunurile acestora, nu mai ţin seama de nici o regulă de drept umanitar, încercând să prefigureze un nou concept de securitate, diferit de cel consacrat în Carta ONU.
III. Tensiunile şi tulburările interne
Tensiunile şi tulburările interne sunt acte de de ordine publică, acte sporadice şi izolate de violenţă, precum şi alte acte analoage. Ele nu sunt incluse în conceptul de conflicte armate şi ca atare nu li aplică normele dreptului internaţional umanitar, în speţă art.3 comun celor patru Convenţii de la Geneva din 1949 şi protocolul adiţional II la aceste Convenţii.
Protecţia civililor în astfel de situaţii intră sub incidenţa convenţiilor din domeniul drepturilor omului.
IV. Terorismul – infracţiune de dreptul ginţilor fără caracter de crimă internaţională
Terorismul face parte din categoria de infracţiuni care nu au caracter de crime internaţionale, denumite delicte de dreptul ginţilor – delicta juris gentium – săvârşite de persoane particulare. Acest gen de infracţiuni este incriminat prin tratate internaţionale atât cu caracter internaţional, cât şi regional, precum şi printr-o serie de rezoluţii ale Naţiunilor Unite.
Terorismul este unul din flagelurile cele mai cumplite care se manifestă din ce în ce mai frecvent în lumea de azi. Actele de terorism vizează persoane sau grupuri de persoane a căror singură vină este rasa, religia sau originea lor naţională, reprezentanţi diplomatici, grupări politice, organizaţii cu caracter obştesc, precum şi grupuri de persoane reunite organizat sau aflate întâmplător în diverse locuri. Scopul acestor grave manifestări de violenţă este diferit: ele pot fi îndreptate împotriva ordinii internaţionale sau regimului social-politic dintr-un stat. Asemenea acte de violenţă pun în pericol relaţiile dintre state, constituie o ameninţare directă pentru pace, prejudiciază climatul internaţional.
Acest tip de conflict armat aduce pe câmpul de luptă noi categorii de combatanţi şi induce o situaţie militară care iese din cadrul dreptului internaţional public şi al dreptului umanitar. Actele de arbarie fără precedent impun intervenţia directă a naţiunilor Unite şi a altor organizaţii şi alianţe politico-militare, care, în dorinţa de a limita efectele suferinţelor umane în rândul populaţiilor civile şi de a proteja bunurile acestora, nu mai ţin seama de nici o regulă de drept umanitar, încercând să prefigureze un nou concept de securitate, diferit de cel consacrat în Carta ONU.
III. Tensiunile şi tulburările interne
Tensiunile şi tulburările interne sunt acte de de ordine publică, acte sporadice şi izolate de violenţă, precum şi alte acte analoage. Ele nu sunt incluse în conceptul de conflicte armate şi ca atare nu li aplică normele dreptului internaţional umanitar, în speţă art.3 comun celor patru Convenţii de la Geneva din 1949 şi protocolul adiţional II la aceste Convenţii.
Protecţia civililor în astfel de situaţii intră sub incidenţa convenţiilor din domeniul drepturilor omului.
IV. Terorismul – infracţiune de dreptul ginţilor fără caracter de crimă internaţională
Terorismul face parte din categoria de infracţiuni care nu au caracter de crime internaţionale, denumite delicte de dreptul ginţilor – delicta juris gentium – săvârşite de persoane particulare. Acest gen de infracţiuni este incriminat prin tratate internaţionale atât cu caracter internaţional, cât şi regional, precum şi printr-o serie de rezoluţii ale Naţiunilor Unite.
Terorismul este unul din flagelurile cele mai cumplite care se manifestă din ce în ce mai frecvent în lumea de azi. Actele de terorism vizează persoane sau grupuri de persoane a căror singură vină este rasa, religia sau originea lor naţională, reprezentanţi diplomatici, grupări politice, organizaţii cu caracter obştesc, precum şi grupuri de persoane reunite organizat sau aflate întâmplător în diverse locuri. Scopul acestor grave manifestări de violenţă este diferit: ele pot fi îndreptate împotriva ordinii internaţionale sau regimului social-politic dintr-un stat. Asemenea acte de violenţă pun în pericol relaţiile dintre state, constituie o ameninţare directă pentru pace, prejudiciază climatul internaţional.
Un alt scop posibil al unor astfel de acte teroriste, urmărit de autori individuali, de grupuri de indivizi sau de organizaţii criminale, dintre care unele au ramificaţii în mai multe state, este acela al unor foloase materiale: răpiri de persoane în vederea răscumpărării, răzbunări care pot merge până la schingiuri sau ucideri, incendieri, explozii, distrugeri de bunuri etc. în cazul când actele teroriste sunt săvârşite împotriva unor conducători politici ai unor state, unor bunuri, cu ajutorul, aprobarea sau cu ştiinţa conducătorilor altor state, aceştia poartă răspunderea pentru acele acte de terorism.
În afară de suferinţele fizice, pierderile de vieţi omeneşti şi distrugerea de bunuri materiale pe care le cauzează direct, actele de terorism au şi alte implicaţii: crează neîncredere între state, o stare de nesiguranţă pentru climatul intern din statele în care actele de teroare se repetă şi nu pot fi prevenite şi reprimate. Actele de teroare sunt metode tipice ale unor grupări extremiste, laice sau religioase, care urmăresc să atragă atenţia asupra existenţei lor, încercând să creeze falsa impresie că reprezintă o forţă politică în viaţa internaţională ori în interiorul propriului stat.
Cu toate că actele de terorism s-au intensificat, cunoscând o recrudescenţă accentuată, nu s-a reuşit până în prezent să se încheie o convenţie multilaterală cu caracter de universalitate care să incrimineze terorismul. Instrumentele juridice adoptate obligă statele-părţi să prevadă în legislaţiile lor penale pedepse pentru terorişti, să nu considere actele teroriste infracţiuni politice şi după caz, să-i judece sau să-i extrădeze.
Acesta este statutul juridic al terorismului în dreptul internaţional public.
V. Statutul partizanilor şi al luptătorilor din războiul de eliberare naţională în dreptul internaţional umanitar
Reglemetând categoriile de persoane care pot lua parte în mod legal la luptă şi mijloacele şi metodele de război, dreptul internaţional umanitar a ţinut seama de natura şi obiectivele operaţiunilor militare, permiţând unor persoane ca în anumite condiţii să recurgă în mod legal la metode cu caracter terorist împotriva unor obiective militare inamice – însufleţite şi neînsufleţite. Este vorba de art. 4A, pct.2 din Convenţia a III-a de la Haga din 12 august 1949 privitoare la tratamentul prizonierilor de război care consideră că sunt combatanţi legali
,,Membrii altor miliţii şi membrii altor corpuri de voluntari, inclusiv cei din mişcările de rezistenţă organizate, aparţinând unei părţi în conflict şi acţionând în afara sau în interiorul propriului lor teritoriu, chiar dacă acest teritoriu este ocupat, cu condiţia ca aceste miliţii sau corpuri de voluntari, inclusiv aceste mişcări de rezistenţă organizate, să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să aibă în fruntea lor o persoană care răspunde pentru subordonaţii săi,
b) să aibă un semn distinctiv fix şi care se poate recunoaşte de la distanţă;
c) să poarte armele în mod deschis;
d) să se conformeze, în operaţiunile lor, legilor şi obiceiurilor războiului”1) Expresia “mişcările de rezistenţă organizate” defineşte partizanii care în timpul celui de-al doilea război mondial au luptat împotriva trupelor germane care le ocupaseră teritoriul. Or, este limpede că aceste mişcări nu puteau desfăşura decât acţiuni cu caracter terorist: incendiau depozite de armament şi carburanţi, atacau convoaie, organizau sabotaje, ambuscade etc. Situaţia este asemănătoare pentru combatanţii din războaiele de eliberare naţională. Ei nu dispun de mijloace pentru a combate în mod deschis forţele armate ale metropolei, fapt pentru care art.44, pct.3 din protocolul adiţional I aduce unele ameliorări. Astfel, se precizează: dat fiind totuşi, că există situaţii în conflictele armate în care, ca urmare a naturii ostilităţilor, un combatant înarmat nu se poate diferenţia de populaţia civilă, el îşi păstrează statutul de combatant, cu condiţia ca, în astfel de situaţii, să poarte armele sale la vedere
a) pe durata fiecărei acţiuni militare şi
b) în timpul în care este expus vederii de către adversar, atunci când ia parte la o acţiune militară care precede lansarea unui atac la care trebuie să participe. O ultimă situaţie prevăzută în protocol se referă la măsuri de protecţie a populaţiei civile faţă de acţiuni teroriste. Astfel, art.51 pct.2 prevede: “Nici populaţia civilă, ca atare, nici persoanele civile nu vor trebui să facă obiectul atacurilor. Sunt interzise actele sau ameninţările cu violenţa al cărui scop principal este de a răspândi teroarea în rândurile populaţiei civile”. S-ar putea aminti în aceasă ordine de idei alte trei mişcări care desfăşoară activităţi cu caracter terorist. Este vorba de ETA, în Spania, IRA, în Irlanda de Nord şi Tigrii Tamili, în Sri Lanka.
În afară de suferinţele fizice, pierderile de vieţi omeneşti şi distrugerea de bunuri materiale pe care le cauzează direct, actele de terorism au şi alte implicaţii: crează neîncredere între state, o stare de nesiguranţă pentru climatul intern din statele în care actele de teroare se repetă şi nu pot fi prevenite şi reprimate. Actele de teroare sunt metode tipice ale unor grupări extremiste, laice sau religioase, care urmăresc să atragă atenţia asupra existenţei lor, încercând să creeze falsa impresie că reprezintă o forţă politică în viaţa internaţională ori în interiorul propriului stat.
Cu toate că actele de terorism s-au intensificat, cunoscând o recrudescenţă accentuată, nu s-a reuşit până în prezent să se încheie o convenţie multilaterală cu caracter de universalitate care să incrimineze terorismul. Instrumentele juridice adoptate obligă statele-părţi să prevadă în legislaţiile lor penale pedepse pentru terorişti, să nu considere actele teroriste infracţiuni politice şi după caz, să-i judece sau să-i extrădeze.
Acesta este statutul juridic al terorismului în dreptul internaţional public.
V. Statutul partizanilor şi al luptătorilor din războiul de eliberare naţională în dreptul internaţional umanitar
Reglemetând categoriile de persoane care pot lua parte în mod legal la luptă şi mijloacele şi metodele de război, dreptul internaţional umanitar a ţinut seama de natura şi obiectivele operaţiunilor militare, permiţând unor persoane ca în anumite condiţii să recurgă în mod legal la metode cu caracter terorist împotriva unor obiective militare inamice – însufleţite şi neînsufleţite. Este vorba de art. 4A, pct.2 din Convenţia a III-a de la Haga din 12 august 1949 privitoare la tratamentul prizonierilor de război care consideră că sunt combatanţi legali
,,Membrii altor miliţii şi membrii altor corpuri de voluntari, inclusiv cei din mişcările de rezistenţă organizate, aparţinând unei părţi în conflict şi acţionând în afara sau în interiorul propriului lor teritoriu, chiar dacă acest teritoriu este ocupat, cu condiţia ca aceste miliţii sau corpuri de voluntari, inclusiv aceste mişcări de rezistenţă organizate, să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să aibă în fruntea lor o persoană care răspunde pentru subordonaţii săi,
b) să aibă un semn distinctiv fix şi care se poate recunoaşte de la distanţă;
c) să poarte armele în mod deschis;
d) să se conformeze, în operaţiunile lor, legilor şi obiceiurilor războiului”1) Expresia “mişcările de rezistenţă organizate” defineşte partizanii care în timpul celui de-al doilea război mondial au luptat împotriva trupelor germane care le ocupaseră teritoriul. Or, este limpede că aceste mişcări nu puteau desfăşura decât acţiuni cu caracter terorist: incendiau depozite de armament şi carburanţi, atacau convoaie, organizau sabotaje, ambuscade etc. Situaţia este asemănătoare pentru combatanţii din războaiele de eliberare naţională. Ei nu dispun de mijloace pentru a combate în mod deschis forţele armate ale metropolei, fapt pentru care art.44, pct.3 din protocolul adiţional I aduce unele ameliorări. Astfel, se precizează: dat fiind totuşi, că există situaţii în conflictele armate în care, ca urmare a naturii ostilităţilor, un combatant înarmat nu se poate diferenţia de populaţia civilă, el îşi păstrează statutul de combatant, cu condiţia ca, în astfel de situaţii, să poarte armele sale la vedere
a) pe durata fiecărei acţiuni militare şi
b) în timpul în care este expus vederii de către adversar, atunci când ia parte la o acţiune militară care precede lansarea unui atac la care trebuie să participe. O ultimă situaţie prevăzută în protocol se referă la măsuri de protecţie a populaţiei civile faţă de acţiuni teroriste. Astfel, art.51 pct.2 prevede: “Nici populaţia civilă, ca atare, nici persoanele civile nu vor trebui să facă obiectul atacurilor. Sunt interzise actele sau ameninţările cu violenţa al cărui scop principal este de a răspândi teroarea în rândurile populaţiei civile”. S-ar putea aminti în aceasă ordine de idei alte trei mişcări care desfăşoară activităţi cu caracter terorist. Este vorba de ETA, în Spania, IRA, în Irlanda de Nord şi Tigrii Tamili, în Sri Lanka.
VI. Războiul terorist
Actele comise la 11 septembrie 2001 de grupul de terorişti musulmani au fost considerate într-un prim moment de guvernul SUA drept acte de război (concept necunoscut în dreptul conflictelor armate). Ulterior, guvernul SUA a declarat că deţine dovezi (pe care nu le-a reprodus public, însă le-a adus la cunoştinţa unor state) potrivit cărora este vorba de un complot pus la cale de unele guverne străine. În final, guvernul incriminat este cel afgan. În situaţia în care dovezile deţinute de SUA se încadrează în dispoziţiile articolului 6 litera a din Statutul tribunalului Militar Internaţional de la Nurnberg ne aflăm în prezenţa crimei contra păcii1), care autorizează guvernul SUA să invoce art.51 din Carta ONU2) şi articolul 5 din Tratatul Nord Atlantic3). Fără a contesta dreptul Statelor Unite ale Americii la ripostă armată trebuie să precizăm că ar fi foarte greu, chiar imposibil să găsim justificările necsare acestei riposte în conceptele consacrate în dreptul internaţional public şi umanitar. Mai întâi pentru că terorştii au cetăţenia unor diverse ţări, ei fiind saudiţi, sirieni, egipteni, afgani etc. apoi, ei fac pare din organizaţii teroriste diferite şi îşi au taberele de instruire şi centrele de comandă în diverse state, în unele cu acordul acestora, altele în state care nu-i acceptă. Legăturile dintre organizaţiile şi grupurile de terorişti şi guvernele statelor respective sunt uneori deschise, alteori oculte. În altă ordine de idei, teroriştii nu au calitatea de combatanţi – nici legali nici ilegali, ei nefiind în slujba unui anume stat. Cu aceste liminare precizări constatăm că în prezent se desfăşoară un război antiterorist cu desfăşurare de forţe nemaicunoscute în istorie. Cel mai puternic stat din lume – Statele Unite ale Americii, sprijinite de întreaga comunitate internaţională: Consiliul de Securitate, NATO şi cvasiunanimitatea statelor lumii – au pornit un război total împotriva terorismului, personificat până în prezent numai de Afganistan – cel mai prăpădit, cel mai sărac stat, rătăcit în istorie din perioada Evului mediu. Este un război care se duce, pe de o parte, cu cele mai sofisticate arme şi muniţii, iar pe de altă oparte, cu spori de antrax. Paradoxal, în această luptă flagrant inegală şi fără încetare pare să câştige, din păcate terorismul. Panica, nesiguranţa şi teama au pus stăpânire pe societatea americană, dovada constituind-o măsurile extraordinare de securitate. După câteva săptămâni de bombardamente intense, care au transformat cea mai mare parte a Afganistanului în ruine, regimul taliban, unul din cele mai barbare regimuri chiar şi pentru propriul popor, s-a prăbuşit. Este o strălucită victorie militară pentru SUA, obţinută cu preţul distrugerii unor obiectie civile – victime în rândul populaţiei paşnice, distrugeri de depozite de medicamente ale CCIR, moschei, spitale, şcoli ş.a. Aceste pierderi “colaterale”, inerente în orice război, au erodat capitalul de sprijin şi solidaritate faţă de SUA. În unele ţări islamice ce sprijineau necondiţionat SUA în lupta lor antiteroristă, ca de exemplu Pakistan, au loc adevărate revolte, care cu trecerea timpului se amplifică. Asemenea manifestaţii au loc şi în alte state europene şi chiar pe teritoriul SUA. Unele ţări, precum Rusia şi China, care au declarat că sprijină SUA, cer să se renunţe la acţiunea militară şi să se recurgă la mijloace politico-diplomatice. În ciuda acestor victorii militare, nu s-ar putea spune că războiul antiterorist a fost câştigt. În primul rând, acesta nu este război antistatal, ci un război al unor grupări fanatice, intolerante împortiva unui (unor) stat(e) sau chiar împotriva comunităţii internaţionale în ansamblu. Teroriştii sunt reuniţi în diverse organizaţii teroriste, care le inoculează în mod sistematic cultul urii, al sacrificiului. Pentru ei, propria viaţă – şi cu atât mai puţin viaţa altora – nu reprezintă o valoare supremă, ci răzbunarea. În cazul în speţă regimul taliban s-a prăbuşit, dar talibanii trăiesc ei s-au refugiat în munţi sau în ţări vecine. La fel, organizaţiile lor teroriste nu au fost nimicite, asta şi pentru faptul că ele îşi au filiale în numeroase ţări.
Aşadar, s-a creat posibilitatea ca numai două sticle de gaz sarin sau câteva grame de toxină botulitică, împrăştiate în zone aglomerate sau prin sistemele de ventilaţie, să producă moartea a mii şi mii de persoane. Dar câte alte zeci şi sute de substanţe letale se folosesc la fabricarea armelor chimice şi bacteriologice sau chiar de laboratoare civile! Acestea se numesc, în termeni de specialitate, arme oarbe, cum orb poate fi denumit şi războiul terorist. Este un război din umbră purtat de combatanţi fără chip. Unul dintre obiectivele principale ale acestui gen de război este asemănarea terorii în rândul populaţiei, ştiut fiind că moralul acesteia este unul dintre cele mai importante obiective strategice. Dar el are ca efect şi menţinerea în stare de alertă continuă a importante forţe de ordine, adoptarea unor măsuri de protecţie care necesită cheltuieli imense şi chiar subminarea unor ramuri importante ale economieim, ca de exemplu, industria aviatică care a intrat deja în colaps. Războiul terorist este un fenomen nou, însă el a fost prevăzut de analişti cu mult timp în urmă.
La un congres de inginerie genetică organizat în SUA prin anii ’80 se atrăgea atenţia asupra faptului că teroriştii, dacîă ar intra în posesia unor arme de distrugere în masă, nu ar evita să le utilizeze antrenând omenirea într-un război de proporţii.
În concluzie se poate aprecia că actorii principali ai declanşării războiului terorist împotriva SUA la 11 septembrie sunt regimul taliban de la Kabul, care a organizat tabere de instruire şi centre de recrutare, şi mentorul său, Osama bin Laden, sponsorul acţiunii şi patronul organizaţiei teroriste Al-Qaida. Dar aceştia nu sunt decât vârful icebergului; războiul terorist nu se poate rezuma numai la Afganistan, deoarece teroriştii au diferite naţionalităţi şi acţionează sub oblăduirea diverselor organizaţii şi îşi au sediile în diverse state. De asemenea, reprimarea terorismului nu se poate realiza numai prin măsuri militare. Pentru a lupta eficient împotriva războiului terorist trebuie identificate cauzele lui, stabilită o strategie mondială de luptă, forul cel mai propice fiind ONU. Simplele acţiuni numai împotriva efectelor nu sunt decât paliative. Războiul terorist reprezintă un pericol, prea mare şi este costisitor pentru omenire pentru a fi tratat cu superficialitate şi în grabă. Şi nu trebuie uitate profeticele cuvinte ale unuia dintre secretarii generali ai ONU, U. Thant, care spunea în urmă cu circa trei decenii: “Oricât de mari ar fi pericolele care planează asupra omenirii, ele nu vor fi niciodată mai mari decât posibilităţile ce ni se oferă pentru a le înlătura”.
Bibliografie
1. Ionel Cloşcă, Război terorist. Editorial în revista Română de Drept Umanitar, nr.3, 2001, pag 1-4
1) dispoziţii identice sunt prevăzute şi în articolele 13, pct.2 din Convenţiile de la Geneva (12 aug.1949) pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie şi în Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele armate pe mare.
1) art.6, a) Crimele contra păcii: adică plănuirea, pregătirea, declanşarea sau purtarea unui război de agresiune sau a unui război cu violarea tratatelor, a granţiilor sau acordurilor internaţionale, precum şi participarea la un plan premeditat sau la un complot pentru înfăptuirea unuia dintre actele menţionate mai sus.
2) art.51, parag.1 din Carta ONU: Nici o dispoziţie din prezenta cartă nu va aduce atingere dreptului inerent de autoapărare individuală sau colectivă în cazul în care se produce un atac armat împotriva unui membru al Naţiunilor Unite, până când Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
3) art.5 din Tratatul Antlanticului de nord prevede: Părţile la Tratat convin ca orice atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele în Europa sau în America de Nord să fie considerat atac împotriva tututror şi, în consecinţă, sunt de acord că, dacă un asemenea atac are loc, fiecare, exercitându-şi dreptul la autoapărare individuală sau colectivă recunoscut de art.51 al cartei ONU, să acorde ajutor părţii sau părţilor atacate, luând individual sau de comun acord cu celelate părţi orice măsură considerată necesară, inclusiv folosirea forţei armate, în vederea restabilirii şi asigurării securităţii în zona Atlanticului de Nord.
Orice asemenea atac armat, precum şi toate măsurile luate ca rezultat al acestuia vor fi imediat aduse la cunoştinţa Consiliului de Securitate. Aceste măsuri vor înceta după ce Consiliul de Securitate va întreprinde toate acţiunile necesare restabilirii şi menţinerii păcii şi securităţii internaţionale.
Actele comise la 11 septembrie 2001 de grupul de terorişti musulmani au fost considerate într-un prim moment de guvernul SUA drept acte de război (concept necunoscut în dreptul conflictelor armate). Ulterior, guvernul SUA a declarat că deţine dovezi (pe care nu le-a reprodus public, însă le-a adus la cunoştinţa unor state) potrivit cărora este vorba de un complot pus la cale de unele guverne străine. În final, guvernul incriminat este cel afgan. În situaţia în care dovezile deţinute de SUA se încadrează în dispoziţiile articolului 6 litera a din Statutul tribunalului Militar Internaţional de la Nurnberg ne aflăm în prezenţa crimei contra păcii1), care autorizează guvernul SUA să invoce art.51 din Carta ONU2) şi articolul 5 din Tratatul Nord Atlantic3). Fără a contesta dreptul Statelor Unite ale Americii la ripostă armată trebuie să precizăm că ar fi foarte greu, chiar imposibil să găsim justificările necsare acestei riposte în conceptele consacrate în dreptul internaţional public şi umanitar. Mai întâi pentru că terorştii au cetăţenia unor diverse ţări, ei fiind saudiţi, sirieni, egipteni, afgani etc. apoi, ei fac pare din organizaţii teroriste diferite şi îşi au taberele de instruire şi centrele de comandă în diverse state, în unele cu acordul acestora, altele în state care nu-i acceptă. Legăturile dintre organizaţiile şi grupurile de terorişti şi guvernele statelor respective sunt uneori deschise, alteori oculte. În altă ordine de idei, teroriştii nu au calitatea de combatanţi – nici legali nici ilegali, ei nefiind în slujba unui anume stat. Cu aceste liminare precizări constatăm că în prezent se desfăşoară un război antiterorist cu desfăşurare de forţe nemaicunoscute în istorie. Cel mai puternic stat din lume – Statele Unite ale Americii, sprijinite de întreaga comunitate internaţională: Consiliul de Securitate, NATO şi cvasiunanimitatea statelor lumii – au pornit un război total împotriva terorismului, personificat până în prezent numai de Afganistan – cel mai prăpădit, cel mai sărac stat, rătăcit în istorie din perioada Evului mediu. Este un război care se duce, pe de o parte, cu cele mai sofisticate arme şi muniţii, iar pe de altă oparte, cu spori de antrax. Paradoxal, în această luptă flagrant inegală şi fără încetare pare să câştige, din păcate terorismul. Panica, nesiguranţa şi teama au pus stăpânire pe societatea americană, dovada constituind-o măsurile extraordinare de securitate. După câteva săptămâni de bombardamente intense, care au transformat cea mai mare parte a Afganistanului în ruine, regimul taliban, unul din cele mai barbare regimuri chiar şi pentru propriul popor, s-a prăbuşit. Este o strălucită victorie militară pentru SUA, obţinută cu preţul distrugerii unor obiectie civile – victime în rândul populaţiei paşnice, distrugeri de depozite de medicamente ale CCIR, moschei, spitale, şcoli ş.a. Aceste pierderi “colaterale”, inerente în orice război, au erodat capitalul de sprijin şi solidaritate faţă de SUA. În unele ţări islamice ce sprijineau necondiţionat SUA în lupta lor antiteroristă, ca de exemplu Pakistan, au loc adevărate revolte, care cu trecerea timpului se amplifică. Asemenea manifestaţii au loc şi în alte state europene şi chiar pe teritoriul SUA. Unele ţări, precum Rusia şi China, care au declarat că sprijină SUA, cer să se renunţe la acţiunea militară şi să se recurgă la mijloace politico-diplomatice. În ciuda acestor victorii militare, nu s-ar putea spune că războiul antiterorist a fost câştigt. În primul rând, acesta nu este război antistatal, ci un război al unor grupări fanatice, intolerante împortiva unui (unor) stat(e) sau chiar împotriva comunităţii internaţionale în ansamblu. Teroriştii sunt reuniţi în diverse organizaţii teroriste, care le inoculează în mod sistematic cultul urii, al sacrificiului. Pentru ei, propria viaţă – şi cu atât mai puţin viaţa altora – nu reprezintă o valoare supremă, ci răzbunarea. În cazul în speţă regimul taliban s-a prăbuşit, dar talibanii trăiesc ei s-au refugiat în munţi sau în ţări vecine. La fel, organizaţiile lor teroriste nu au fost nimicite, asta şi pentru faptul că ele îşi au filiale în numeroase ţări.
Aşadar, s-a creat posibilitatea ca numai două sticle de gaz sarin sau câteva grame de toxină botulitică, împrăştiate în zone aglomerate sau prin sistemele de ventilaţie, să producă moartea a mii şi mii de persoane. Dar câte alte zeci şi sute de substanţe letale se folosesc la fabricarea armelor chimice şi bacteriologice sau chiar de laboratoare civile! Acestea se numesc, în termeni de specialitate, arme oarbe, cum orb poate fi denumit şi războiul terorist. Este un război din umbră purtat de combatanţi fără chip. Unul dintre obiectivele principale ale acestui gen de război este asemănarea terorii în rândul populaţiei, ştiut fiind că moralul acesteia este unul dintre cele mai importante obiective strategice. Dar el are ca efect şi menţinerea în stare de alertă continuă a importante forţe de ordine, adoptarea unor măsuri de protecţie care necesită cheltuieli imense şi chiar subminarea unor ramuri importante ale economieim, ca de exemplu, industria aviatică care a intrat deja în colaps. Războiul terorist este un fenomen nou, însă el a fost prevăzut de analişti cu mult timp în urmă.
La un congres de inginerie genetică organizat în SUA prin anii ’80 se atrăgea atenţia asupra faptului că teroriştii, dacîă ar intra în posesia unor arme de distrugere în masă, nu ar evita să le utilizeze antrenând omenirea într-un război de proporţii.
În concluzie se poate aprecia că actorii principali ai declanşării războiului terorist împotriva SUA la 11 septembrie sunt regimul taliban de la Kabul, care a organizat tabere de instruire şi centre de recrutare, şi mentorul său, Osama bin Laden, sponsorul acţiunii şi patronul organizaţiei teroriste Al-Qaida. Dar aceştia nu sunt decât vârful icebergului; războiul terorist nu se poate rezuma numai la Afganistan, deoarece teroriştii au diferite naţionalităţi şi acţionează sub oblăduirea diverselor organizaţii şi îşi au sediile în diverse state. De asemenea, reprimarea terorismului nu se poate realiza numai prin măsuri militare. Pentru a lupta eficient împotriva războiului terorist trebuie identificate cauzele lui, stabilită o strategie mondială de luptă, forul cel mai propice fiind ONU. Simplele acţiuni numai împotriva efectelor nu sunt decât paliative. Războiul terorist reprezintă un pericol, prea mare şi este costisitor pentru omenire pentru a fi tratat cu superficialitate şi în grabă. Şi nu trebuie uitate profeticele cuvinte ale unuia dintre secretarii generali ai ONU, U. Thant, care spunea în urmă cu circa trei decenii: “Oricât de mari ar fi pericolele care planează asupra omenirii, ele nu vor fi niciodată mai mari decât posibilităţile ce ni se oferă pentru a le înlătura”.
Bibliografie
1. Ionel Cloşcă, Război terorist. Editorial în revista Română de Drept Umanitar, nr.3, 2001, pag 1-4
1) dispoziţii identice sunt prevăzute şi în articolele 13, pct.2 din Convenţiile de la Geneva (12 aug.1949) pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie şi în Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele armate pe mare.
1) art.6, a) Crimele contra păcii: adică plănuirea, pregătirea, declanşarea sau purtarea unui război de agresiune sau a unui război cu violarea tratatelor, a granţiilor sau acordurilor internaţionale, precum şi participarea la un plan premeditat sau la un complot pentru înfăptuirea unuia dintre actele menţionate mai sus.
2) art.51, parag.1 din Carta ONU: Nici o dispoziţie din prezenta cartă nu va aduce atingere dreptului inerent de autoapărare individuală sau colectivă în cazul în care se produce un atac armat împotriva unui membru al Naţiunilor Unite, până când Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
3) art.5 din Tratatul Antlanticului de nord prevede: Părţile la Tratat convin ca orice atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele în Europa sau în America de Nord să fie considerat atac împotriva tututror şi, în consecinţă, sunt de acord că, dacă un asemenea atac are loc, fiecare, exercitându-şi dreptul la autoapărare individuală sau colectivă recunoscut de art.51 al cartei ONU, să acorde ajutor părţii sau părţilor atacate, luând individual sau de comun acord cu celelate părţi orice măsură considerată necesară, inclusiv folosirea forţei armate, în vederea restabilirii şi asigurării securităţii în zona Atlanticului de Nord.
Orice asemenea atac armat, precum şi toate măsurile luate ca rezultat al acestuia vor fi imediat aduse la cunoştinţa Consiliului de Securitate. Aceste măsuri vor înceta după ce Consiliul de Securitate va întreprinde toate acţiunile necesare restabilirii şi menţinerii păcii şi securităţii internaţionale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu