Discipline: Ştiinţe militare; Psihologie militară
DESPRE UCIDERE: PREŢUL PSIHOLOGIC AL ÎNVĂŢĂRII UCIDERII ÎN RĂZBOI ŞI ÎN SOCIETATE
Recenzia lucrării "On Killing: The Psychological Cost of Learning to Kill in War and Society"
de lt.col. Dave Grossman, SUA, Boston, MA: Little, Brown and Company, 1996, 367p.
traducere: Eusebiu Tihan
traducere: Eusebiu Tihan
Cei care nu au fost în luptă, în situaţia de a lua viaţa unui om, nu pot înţelege pe deplin consecinţele psihologice ale acestui fapt asupra celui ce supravieţuieşte. Locotenent-colonelul (R) Dave Grossman, fost cercetaş în trupele de uscat americane, în prezent psiholog, studiază mecanismele care îi permit unui om, altminteri paşnic, să ucidă în luptă şi să trăiască cu consecinţele acestui act. În cartea sa, Grossman examinează sentimentul puternic de neplăcere al oamenilor normali de a ucide, căile prin care armata trebuie să îi antreneze să lupte eficace, procesul de gândire necesar pentru întoarcerea reuşită la mediul de pace şi unele tendinţe perturbatoare într-o societate care îşi desensibilizează cetăţenii, orientându-i spre violenţă.
Colonelul Grossman susţine că este foarte greu să convingi un militar să ucidă, chiar şi în focul luptei. Pe baza studiilor despre cel de-al doilea război mondial şi despre războiul din Coreea ale generalului S.L.A. Marshall, care citează procentaje ridicate de soldaţi ce nu au putut să tragă cu arma sau au tras fără să ochească, colonelul Grossman concluzionează că metodele tradiţionale de instruire erau inadecvate pentru depăşirea aversiunii naturale faţă de ucidere pe care o au majoritatea oamenilor. Deşi metodele şi concluziile lui Marshall sunt foarte controversate, sunt suficiente dovezi empirice şi din evenimente trăite în sprijinul ideii principale a tezei colonelului Grossman: există o profundă rezistenţă faţă de luarea vieţii unui om, ce trebuie înfrântă, în principal, printr-o instruire mai sofisticată şi printr-o conducere mai energică, dacă se doreşte ca o forţă militară să învingă.
Colonelul Grossman susţine că este foarte greu să convingi un militar să ucidă, chiar şi în focul luptei. Pe baza studiilor despre cel de-al doilea război mondial şi despre războiul din Coreea ale generalului S.L.A. Marshall, care citează procentaje ridicate de soldaţi ce nu au putut să tragă cu arma sau au tras fără să ochească, colonelul Grossman concluzionează că metodele tradiţionale de instruire erau inadecvate pentru depăşirea aversiunii naturale faţă de ucidere pe care o au majoritatea oamenilor. Deşi metodele şi concluziile lui Marshall sunt foarte controversate, sunt suficiente dovezi empirice şi din evenimente trăite în sprijinul ideii principale a tezei colonelului Grossman: există o profundă rezistenţă faţă de luarea vieţii unui om, ce trebuie înfrântă, în principal, printr-o instruire mai sofisticată şi printr-o conducere mai energică, dacă se doreşte ca o forţă militară să învingă.
Tehnicile de instruire tot mai eficace de după cel de-al doilea război mondial implică trei componente: desensibilizare, condiţionare şi mecanisme de respingere a apărării. Desensibilizarea se realizează prin mărirea distanţei dintre soldat şi inamic, uneori prin denigrarea caracterului uman al celui din urmă. Condiţionarea pune soldatul în situaţii de instruire cât mai reale posibil, astfel încât în luptă acţiunile să fie aproape automate. Şi, ca exemplu de mecanism de respingere, instrucţia tragerii cu ţinte de carton fixe a fost înlocuită cu tragerea rapidă asupra unor ţinte cu contur uman ce cad în momentul în care sunt lovite; respingerea este mai uşoară când inamicul este gândit ca o ţintă de la pregătire, nu ca o altă fiinţă umană.
De asemenea, conducerea autoritară este crucială pentru eficacitatea luptei. Teste psihologice desfăşurate de o serie de cercetători arată că cei mai mulţi dintre oameni îndeplinesc acte de mare cruzime dacă sunt forţaţi să facă acest lucru de o persoană autoritară pe care o privesc drept legitimă. De aceea, nu este surprinzător faptul că acest comportament deosebit de "nefiresc" cerut pe câmpul de luptă este indus mai uşor de comandanţii fermi. Dar responsabilitatea pentru eficacitatea de luptă nu revine exclusiv comandanţilor. Colonelul Grossman arată că eficacitatea armatei în Vietnam a fost viciată de politici de personal care au ignorat efectele psihologice ale luptei. Autorul explică că eşecul societăţii în a sprijini întoarcerea veteranilor le-a refuzat acestora prilejul de a-şi reveni şi de a accepta ceea ce li s-a întâmplat în timpul războiului.
Este de mirare faptul că numărul veteranilor care suferă de traume ale stresului de luptă nu este mai mare. Îngrijorarea mea principală este aceea că autorul lucrării atenuează în mare măsură voinţa fiinţelor umane de a se răni şi ucide unele pe altele. Surprinzător nu este faptul că atât de puţini oameni sunt dornici să facă rău altora ci că aceştia sunt atât de mulţi. Nu trebuie să privim prea departe în istorie pentru a ne convinge de acest lucru; evenimentele din Bosnia, Cecenia şi din unele oraşe americane ne oferă mărturii mai mult decât suficiente.
Cartea se încheie cu o interesantă trecere în revistă a unor paralele tulburătoare între violenţa din mijloacele de informare (inclusiv de pe Internet şi din jocurile electronice) şi modalitatea de instruire de desensibilizare care îi pregăteşte atât de eficace pe militari pentru luptă. Alte puncte de interes sunt reprezentate de notele grupate la sfârşitul lucrării şi de proza evident neştiinţifică a colonelului Grossman, care va oferi fie ajutor fie distracţie, în funcţie de cititor.
În fine, această carte este valoroasă pentru că demonstrează limpede că nu există suficiente cunoştinţe despre eficacitatea de luptă şi despre factorii care o determină. Dacă acest lucru este adevărat, după citirea acestei cărţi atât adversarii cât şi susţinătorii ideii de integrare a personalului militar fără deosebire de gen sau orientare sexuală trebuie să fie mult mai puţin siguri de corectitudinea argumentelor lor.
Bibliografie
1. WILLIAMS, J., On Killing: The Psychological Cost of Learning to Kill in War and Society (Despre ucidere - preţul psihologic al învăţării uciderii în război şi în societate). În: U.S. Naval Institute Proceedings, SUA, vol.122, nr.11, nov.1996, p.82.
Este de mirare faptul că numărul veteranilor care suferă de traume ale stresului de luptă nu este mai mare. Îngrijorarea mea principală este aceea că autorul lucrării atenuează în mare măsură voinţa fiinţelor umane de a se răni şi ucide unele pe altele. Surprinzător nu este faptul că atât de puţini oameni sunt dornici să facă rău altora ci că aceştia sunt atât de mulţi. Nu trebuie să privim prea departe în istorie pentru a ne convinge de acest lucru; evenimentele din Bosnia, Cecenia şi din unele oraşe americane ne oferă mărturii mai mult decât suficiente.
Cartea se încheie cu o interesantă trecere în revistă a unor paralele tulburătoare între violenţa din mijloacele de informare (inclusiv de pe Internet şi din jocurile electronice) şi modalitatea de instruire de desensibilizare care îi pregăteşte atât de eficace pe militari pentru luptă. Alte puncte de interes sunt reprezentate de notele grupate la sfârşitul lucrării şi de proza evident neştiinţifică a colonelului Grossman, care va oferi fie ajutor fie distracţie, în funcţie de cititor.
În fine, această carte este valoroasă pentru că demonstrează limpede că nu există suficiente cunoştinţe despre eficacitatea de luptă şi despre factorii care o determină. Dacă acest lucru este adevărat, după citirea acestei cărţi atât adversarii cât şi susţinătorii ideii de integrare a personalului militar fără deosebire de gen sau orientare sexuală trebuie să fie mult mai puţin siguri de corectitudinea argumentelor lor.
Bibliografie
1. WILLIAMS, J., On Killing: The Psychological Cost of Learning to Kill in War and Society (Despre ucidere - preţul psihologic al învăţării uciderii în război şi în societate). În: U.S. Naval Institute Proceedings, SUA, vol.122, nr.11, nov.1996, p.82.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu