CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE

Disciplina: Sociologia culturii; Psihologia personalităţii; Ştiinţe militare

Concepte cheie: cultură, civilizaţie, difuzie culturală, stabilitate

drd. Eusebiu Tihan

Cultura reprezintă un întreg complex ce include cunoştinţe, convingeri, artă, morală, lege, obiceiuri cât şi alte capacităţi şi obişnuinţe dobândite de om ca membru al societăţii. De asemenea, cultura reprezintă un sistem istoric determinat de modul de viaţă ce tinde să fie împărtăşit de toţi membrii unui grup.
Cultura include limbajul grupului, tradiţiile, obiceiurile şi instituţiile inclusiv ideile motivatoare, convingerile şi valorile cât şi implementarea lor în instrumentele materiale şi artefacte.
Conceptul de civilizaţie a fost utilizat cu referire la totalitatea caracteristicilor afişate în viaţa colectivului a unei populaţii avansate sau într-o perioadă istorică cum ar fi „civilizaţia greacă din timpul lui Pericle”.
Termenul de civilizaţie poate fi folosit pentru a ne referi la achiziţiile celei mai avansate populaţii. Astfel, civilizaţia apare ca un factor de progres iar cultura ca factor de stabilitate.
Elementele culturale pot trece liber dintr-un sistem în altul, apărând astfel difuzia culturală iar graniţa generată de diferenţa dintre un sistem şi altul face posibil studiul sistemului în orice moment sau pe o perioadă de timp. De aceea, se poate afirma că, orice societate umană îşi are propriul sistem sociocultural adică o expresie specifică, unică a culturii umane ca întreg.
Fiecare sistem sociocultural posedă componente ale culturii umane – tehnologice, sociologice, ideologice. Totuşi, sistemul sociocultural variază amplu în structură şi organizare. Aceste variaţii sunt atribuite:
- diferenţelor ce apar între obiceiuri şi resurse folosite pentru uzul uman,
- nivelului posibilităţilor inerente în diferitele zone de activitate cum ar fi limba sau producţia şi utilizarea de instrumente şi,
- gradului de dezvoltare.

În scopul analizei şi comparaţiei sistemelor socioculturale factorul biologic al omului poate fi considerat ca o constantă. Chiar dacă egalitatea sau inegalitatea raselor sau a tipologiilor fizice nu au fost determinate de către ştiinţă toate dovezile şi motivele conduc la evidenţierea forţei influenţei deosebite a tradiţiei externe care este cultura. De aici şi acţiunile psihologice de destrămare a culturii anumitor spaţii prin care se urmăreşte înlocuirea acelor cutume şi tradiţii cu norme şi valori (ex: sărbători, aniversări) a altor state. Aceasta se realizează printre altele prin contagiune culturală.
Problema principală surprinsă în studiile de cultură şi personalitate a fost investigarea procesului prin care personalitatea individului se formează, precum şi dezvoltarea sub influenţa mijloacelor sale culturale. Dar organismul biologic al individului reprezintă un element determinant în dezvoltarea personalităţii şi se consideră a fi stabil la influenţele mediului. De aceea, personalitatea matură este o funcţie a factorilor culturali cât şi biologici. Este aproape imposibil de a distinge aceşti factori unii de alţii şi de a evalua magnitudinea fiecăruia în cazuri particulare. Dacă factorul cultural ar fi constant, personalitatea ar varia odată cu variaţia structurii neurosenzoriale, endocrinologice şi musculare a individului.
Trebuie să notăm că, cel puţin la nivel teoretic, chiar dacă ambele categorii de factori, biologici şi culturali ar fi constanţi, ceea ce nu se întâmplă de fapt, ar fi posibilă o variaţie a personalităţii.

Adaptarea şi schimbarea culturală

Schimbarea de mediu
Orice sistem sociocultural îşi are mediul său natural, există în el şi desigur acest mediu exercită o influenţă asupra sistemului cultural.
Astăzi, se consideră că mediul permite când timpul permite şi de asemenea blochează achiziţia sau utilizarea anumitor trăsături culturale dar nu determină schimburi culturale.

Difuzia
Se afirmă adesea, „cultura este contagioasă”. Obiceiurile, convingerile, instrumentele de lucru, tehnicile, folclorul, ornamentele se pot propaga de la un individ la altul, de la o regiune la alta. Pentru a fi sigură, o trăsătură culturală trebuie să ofere unele avantaje, o anumită utilitate sau încântare, să fie văzută, acceptată de populaţie. Gradul de izolare a unui sistem sociocultural indus de bariere fizice cum ar fi deşert, masive muntoase şi întinderi de apă constituie elemente fundamentale în lejeritatea sau dificultatea de difuzare, răspândire. În limitele dorinţei cât şi a posibilităţii de comunicare, difuzia culturală are loc pretutindeni şi în toate timpurile. Baza o constituie dorinţa omului de a cunoaşte, de a fi informat, curiozitatea ştiinţifică sau la nivel de cunoaştere comună.

Aculturaţie
Difuzia sau contagiunea cultural poate avea loc de exemplu între state ce au o forţă militară şi politică aproximativ egală şi au străbătut etape egale în ceea ce priveşte dezvoltarea culturală.
În alte situaţii, acest fenomen are loc între sisteme socioculturale cu totul diferite în ceea ce priveşte reperele amintite. Exemple clare pot fi văzute în momentele de cucerire şi colonializare a diferitelor regiuni ale lumii de către statele Europei moderne. Expansiunea Coca Cola, McDonald constituie un fenomen de contagiune culturală, ca expresie a culturii corporatiste dar şi aculturaţie. În aceste cazuri se spune că, adesea cultura celor mai puternice state este impusă celor mai puţin dezvoltate popoare şi culturi. Rămâne de văzut, una este să construieşti pe un spaţiu străin şi alta este ca acea construcţie/concept să şi fie asimilată în cultură.
Un studiu interesant asupra difuziei culturale o reprezintă lucrarea lui Jaques Servant Schreiber, „Sfidare mondială”.
Achiziţia unei culturi străine de către un popor se numeşte aculturaţie. Dar chiar şi în cazul cuceririlor, trăsături ale populaţiei cucerite pot fi difuzate celor cu o cultură aşa zis mult mai dezvoltată. Ca exemplu, ne putem referi la situaţia englezilor ce „au cucerit” India. Tot la o astfel de situaţie exemplele pot include plantele cultivate, cuvinte, teme muzicale, jocuri şi motive artizanale.
Fenomenul de difuziune se bazează în parte pe teoria că oamenii nu sunt creativi şi că, odată creată o cultură aceasta se răspândeşte peste tot.

Evoluţia
Evoluţia culturală adică dezvoltarea formelor de-a lungul timpului este în continuă derulare. Este ştiut că nu cantitatea de imagini de scrieri răspândite produce sistemul alfabetic de scrieri ci, arta scrierii s-a dezvoltat într-o suită de etape: scriere prin imagini, scrieri hieroglifică şi scrierea alfabetică. În planul organizării sociale a existat o dezvoltare de la grupurile teritoriale compuse din familii către segmentele societăţii (clanuri, grupuri mari). Evoluţia socioculturală ca şi evoluţia biologică, denotă o diferenţiere progresivă a structurii şi o specializare a funcţiei.
Se poate înţelege că apare o neînţelegere referitoare la relaţia dintre evoluţie şi difuzie. S-a afirmat de exemplu că nu se poate vorbi de evoluţie culturală deoarece unele populaţii au depăşit (au sărit) o etapă din suita de secvenţe determinate.

Cultura prin prisma structurii şi funcţiilor instituţionale

Organizarea socială
Un sistem sociocultural se prezintă sub două aspecte: structură şi funcţie. Pe măsură ce cultura se dezvoltă, sistemele socioculturale (asemeni sistemelor biologice) devin mult mai diferenţiate din punct de vedere structural şi mult mai specializate din punct de vedere funcţional, procedând de la simplu la complex.
La nivele inferioare de dezvoltare, sistemele prezintă două aspecte: grupul local, teritorial şi familia. Această clasificare corespunde unui minim de specializare, limitat doar cu câteva excepţii în diviziunea funcţiilor sau muncii alături de variabila „sex” şi diviziunii dintre copii şi adulţi. Ca excepţii au fost identificaţi şeful de trib (primarul) şi şamanii, ei fiind organe speciale apte să vorbească în corpul politic.
„Şeful de trib” reprezintă un mecanism de integrare socială, îndrumare şi control exprimând consensul comunităţii.
„Şamanul” deşi autodesemnat ca preot sau magician este de asemenea un instrument al societăţii. El poate fi privit ca primul specialist din istoria societăţii umane.

Clase şi segmente
Toate societăţile umane sunt divizate în clase şi segmente.
Clasa este definită ca un număr nedefinit de grupări, fiecare diferenţiindu-se faţă de celelalte prin compoziţie ca şi femeile faţă de bărbaţi, cei căsătoriţi de cei divorţaţi şi de cei văduvi, copiii de adulţi.
Segementul este definit ca un număr nedefinit de grupări, toate fiind asemănătoare ca structură şi funcţie. Ex: familiile, clanuri, neamuri etc.
La un nivel de dezvoltare superioară există clase profesionale (ocupaţionale) cum ar fi ţăranii, meşteşugarii, metalurgişti, scriitorii şi segemente teritoriale precum sate, comune, judeţe şi state.
Segementarea reprezintă procesele culturale esenţiale pentru evoluţia culturii. Aceste proces constituie un mijloc de creştere a dimensiunii societăţii sau a unei grupări în cadrul sistemului sociocultural (ca în cazul armatei) şi prin aceasta de creştere a puterii de a genera securitate vieţii fără a suferi o perdere corespunzătoare a eficienţei prin diminuarea solidarităţii.
Segementarea este un mijloc de menţinere a solidarităţii simultan cu creşterea grupării sociale. O comunitate nu poate creşte ca dimensiune dincolo de un anumit punct fără a apela la o segmentare: formarea neamurilor, clanurilor etc.
Conceptul trib prin care trebuie să înţelegem crearea unui ordin, a unei clici, punctează funcţiile generale ale segmentelor: de dezvoltare a solidarităţii.
În societate actuală armata şi biserica, ca instituţii speciale pe lângă faptul că participă la controlul social, oferă exemple clare de susţinere a solidarităţii, climatul social.

Educaţia
La oameni, indivizii sunt echipaţi cu anumite instincte. De aceea, ei s-au născut fără cultură. Ca urmare, un copil trebuie să înveţe multe, să dobândească un număr impresionant de reflexe condiţionate şi de structuri în sensul de a-şi eficientiza viaţa nu doar în societate ci şi în sisteme socioculturale specifice. Acest proces are loc ca un întreg şi se numeşte socializare.
Educaţia în sensul său cel mai apropiat trebuie privită ca proces prin care cultura unui sistem sociocultural este impus unui copil receptiv. Acest proces permite continuitatea culturii. Educaţia, formală sau informală reprezintă mijlocul specific de socializare.
Prin educaţie informală persoana, învaţă să-şi adapteze comportamentul la ceilalţi, să fie ca ceilalţi, să devină membru al unui grup.
Prin educaţia formală se urmăreşte caracterul intenţional şi efortul sistematic de a modifica comportamentul în raport cu ceilalţi prin transmiterea elementelor de cultură, a convingerilor, a modelelor de conduită sau a idealurilor şi valorilor. Aceste încercări pot fi deschise sau voalate.
Învăţătorul poate face propunerea faţă de discipol în mod aparent dar majoritatea educaţiei se realizează într-o manieră lentă fără a se conştientiza că se transmite cultură.

Obiceiuri şi lege
Sistemele socioculturale ca şi alte sisteme trebuie să deţină pârghii de autoreglare şi control pentru asigurarea continuităţii şi funcţionării. Într-o societate umană există numeroase şi variate astfel de pârghii.
Organizaţiile bazate pe rudenie specifică drepturi şi îndatoriri reciproce şi obligaţii ale unei clase de rudenie faţă de altele. Pentru studiile de sociologie privind protecţia psihologică (contracararea unor agresiuni la adresa) a unei populaţii are o mare semnificaţie structura populaţiei şi anume dacă există familii extinse sau familii monoparentale.
Codurile de etică guvernează legătura individului cu bunăstarea societăţii ca întreg.
Codurile de etichetă reglează structura de clasă prin faptul că solicită indivizilor să se conformeze clasei aparţinătoare.
Obiceiul reprezintă un concept general ce înglobează toate aceste mecanisme de reglare şi control etc. Obiceiul este o titulatură dată uniformităţii din sistemele sociuoculturale. Uniformităţile sunt importante deoarece ele fac posibilă anticiparea şi predicţia, funcţii importante în analizele psihosociologice incluse în cercetările informative.
Pe de altă parte, fără acestea nu ar fi posibilă asigurarea disciplinei în viaţa socială. De aceea, obiceiul reprezintă un mecanism de reglare şi control social, de asigurare a conformismului în sensul de a institui o conducere eficientă a vieţii sociale.
Probbail că cea mai utilă distincţie dintre obiceiuri şi lege poate fi redată astfel.
Dacă o infracţiune la regula socială sau o deviere de la o normă este pedepsită în principal prin expresia dezaprobării sociale, bârfa, ridicularizarea sau ostracizare, atunci regula este denumită obicei.
Dacă infracţiunile sau încălcările sunt pedepsite de către o agenţie desemnată de către socioetate şi însărcinată să acţioneze în interesul acesteia atunci regula este denumită lege. Dar chiar şi în acest caz apar dificultăţi. Un acelaşi tip de ofensă poate fi pedepsită prin obiceiul unei societăţi şi de lege într-un alt fel. De aceea, specialiştii nu trebuie să fie dezorientaţi de dificultatea de a face distincţie între fenomenul sociocultural şi formularea definiţiilor.
Importanţa studierii zonei culturale

O zonă culturală constituie o regiune omogenă sau uniformă. Conceptul implică trei componente:
a. o populaţie identificabilă din punct de vedere social sau cultural,
b. un mediu „natural”,
c. o interacţiune implicată sau identificată între mai mult de două persoane.

Ponderea pe care o are una dintre cele trei componente variază. Arealele şi regiunile sunt astfel construcţii intelectuale şi nu entităţi reale.
Problema fundamentală în încercarea de a regionaliza fenomenul cultural implică identificarea a două tipuri principale de regiuni, una denumită regiune nodală şi o alta, regiune uniformă.
Regiunile nodale sunt zonele terestre concepute ca fiind formate în jurul unui punct central sau nod. Concentrarea activităţii spaţiale ce apare în astfel de zone se face în nod iar limitele regiunii sunt limitele activităţii sau activităţile ce sunt în legătură prin diferite canale de circulaţie faţă de nod.
Fiecare dintre indivizii acestei lumi formează o regiune nodală după cum şi fiecare locuinţă, sat, oraş sau stat.
Individul reprezintă punctul focal al deplasărilor curente, zilnice la serviciu sau la întoarcere, a activităţilor lui sociale sau religioase, a consumurilor, comunicaţiilor etc. El poate fi văzut ca un punct din care pornesc linii de interconectare. Constituie un punct în matricea socială pe care o construieşte pe baza relaţiilor sale interumane, „calde”(de apropiere: familia, prietenii), „reci” (sociale: grupuri de interese). O o graniţă schiţată în sensul de a uni toate punctele terminale ale acetor linii va structura o regiune nodală particulară.
O aplicaţie a acestei descrieri apare în analiza CV-ului (a cercului de relaţii a unei persoane aflate în studiu). Această aplicaţie este o metodă indirectă de structurare a profilului psihosociologic al persoanei prin analiza influenţei cercului de relaţii asupra subiectului. Sau se obţine o imagine a persoanei asupra intereselor acesteia în anumite medii culturale.
Regiunile uniforme sunt regiuni definite prin existenţa uneia sau a mai multor trăsături specifice sau complexe de trăsături în cadrul aceleiaşi zone. Ca un exemplu ne putem referi la o regiune X formată de toţi membrii familiei unui individ sau unui grup de apropiaţi sau poate fi o regiune în cadrul căreia apar toţi sau majoritatea indivizilor cu acelaşi prenume. În acest sens, toate statele sunt regiuni uniforme în virtutea unui cadru legislativ comun (tratatele internaţionale de cooperare) şi adesea o limbă comună sau o religie comună.
O probleme ce rezidă din cele enunţate este delimitarea zonelor culturale.
Având elementele fundamentale de sociologice bine cunoscute putem trece la învăţarea tehnicilor de analiză sociologică.