SALVAN, J., Pourquoi les guerres? (De ce războaie?). În: Géopolitique, Franţa, nr. 65, mar. 1999, p. 101-107.
Traducere Eusebiu Tihan
ÎN FILMUL Odiseea spaţiului, Stanley Kubrick redă începutul istoriei umanităţii prin asasinarea unui hominid, ucis de unul dintre strămoşii noştri îndepărtaţi, care descoperă astfel modul de folosire a unui femur ca armă. În Vechiul Testament, uciderea lui Abel de către Cain se produce la câţiva ani după creaţie. În ultimii 3400 de ani umanitatea nu a cunoscut decât 268 de ani de pace; peste 8.000 de tratate de pace au fost încălcate sau denunţate: poate trăi, oare, fiinţa umană fără război şi fără a ucide? Dacă se consultă de exemplu un dicţionar, Robert, definiţia păcii - “stare a unui stat care nu este în război”- dezvăluie ceva surprinzător. În mod implicit, pentru redactorii prezentului articol, războiul ar fi aşadar starea normală a comunităţilor. Actualitatea, din Balcani până în Extremul Orient, trecând prin Africa, pare să confirme din păcate această opinie, contrar postulatului lui Gaston Bouthoul, pentru care “pacea este starea normală a societăţilor”. O reflecţie a lui J. Jaurès ilustrează asimetria dintre cele două stări: “Pentru a face pace, trebuie ca toţi să fie de acord; pentru declanşarea războiului, este suficient unul singur”.
Ca atare, războiul şi pacea formează un cuplu indisolubil şi, încă de la începutul istoriei, el reprezintă preocuparea principală a responsabililor politici. Pentru Aristotel, “obiectul războiului este pacea”, la fel ca pentru romani, exprimat în vechea maximă: “Si vis pacem, para bellum”. Când Moise a pornit la cucerirea pământului făgăduit, a analizat oferta de pace şi ameninţarea războiului cu un cinism nedezminţit de-a lungul secolelor: “Când te vei apropia de un oraş pentru a-l ataca, îi vei propune pacea. Dacă oraşul o acceptă şi îţi deschide porţile, întreaga populaţie care se află acolo îţi datorează corvoadă şi muncă [...]. Dacă oraşul refuză pacea şi deschide ostilităţile, îl vei asedia [...] şi vei omorî toţi bărbaţii”. (Deuteronom, 20, 10). Întrucât francezii au optat, prin tratatele de la Maastricht şi Amsterdam, să facă parte dintr-o “Germanie de la Atlantic până la Urali”, fără îndoială, trebuie să-l cităm pe Clausewitz! În revista Défense Nationale (decembrie 1998, p. 48), amiralul Rudolf Lange, comandant la Führungsakademie din Hamburg, - sau Şcoala de Război germană - se destăinuie: “În centrul gândirii noastre militare se află Carl von Clausewitz[...]. Astfel, zilnic ne reamintim de această filozofie a războiului şi de reformatorul artei militare care, la începutul secolului al XIX-lea, a descris relaţiile dintre război şi politică. Aserţiunile lui sunt la fel de actuale, deşi au aproape două secole...” Şi se cunosc cele două definiţii celebre ale sale: “Războiul reprezintă continuarea politicii cu alte mijloace”; “Războiul este un act de violenţă, al cărui scop îl reprezintă constrângerea adversarului de a se supune voinţei noastre”. Pentru Clausewitz, “războiul se dezvoltă în cadrul politicii unui stat, principiile lui se află ascunse aici, aşa cum caracteristicile particulare ale individului sunt în embrion [...]. În ceea ce priveşte două state aflate în opoziţie, obiectivul politic, ca mobil iniţial al războiului, va oferi măsura obiectivului de atins prin acţiunea militară şi pe cea a eforturilor necesare [...]. Obiectivul politic nu poate servi drept măsură decât dacă se ţine seama de influenţa lui asupra maselor vizate”.
Prin urmare, orice război comportă o componentă psihologică şi, în zilele noastre, ea începe prin lupta pentru cucerirea spiritelor şi, în special, a mass-media.
Începând de la Clausewitz, violenţa şi forţa par a se confunda. Este necesar să precizăm că violenţa este energia utilizată fără regulă, fără ţel sau în scopuri personale. În schimb, forţa este energia canalizată, controlată, a cărei utilizare încetează în momentul în care rezultatele dorite de puterea legitimă sunt obţinute. Timp de milenii, nimeni nu şi-a pus întrebări cu privire la raţiunile războiului: se pare că fac parte din natura umană. Pentru Heraclit, “războiul este mama tuturor lucrurilor. După unii el face zei, după alţii, sclavi sau oameni liberi” (fragment 53, Efes, secolele VI-V î.Cr.). La începutul secolului al XIX-lea, războinicii autentici sunt numeroşi. Pentru Joseph de Maistre, “războiul este aşadar divin prin el însuşi, pentru că este o lege a lumii”. Nietzsche face apologia violenţei: “Spuneţi că o cauză dreaptă sfinţeşte războiul; eu spun: războiul eficace sfinţeşte cauza. Pentru ca proba să fie concludentă, trebuie ca războiul să fie fără milă şi scutit de compasiune. Singurele virtuţi sunt bravura, cruzimea, cutezanţa, şiretenia, inteligenţa, într-un cuvânt - forţa. Războiul şi curajul au făcut mai multe lucruri mari decât dragostea de aproapele nostru”. Pentru Hegel, conflictele şi războaiele sunt mijloace prin care se manifestă fiinţa umană: “Raţiunea nu se poate eterniza în faţa ofenselor aduse indivizilor, căci scopurile personale se pierd în scopul universal”. (Raţiunea în istorie). Încă din anul 1961, Frantz Fanon în Damnaţii pământului se erija în teoretician al violenţei anticoloniale, pretinzând că prin violenţă pură oprimaţii îşi vor regăsi umanitatea, într-o revoltă primitivă, iraţională, iraţionalitatea însăşi favorizând recuperarea lor [...].
Actul constitutiv al UNESCO cuprinde următoarea afirmaţie: “Războaiele iau naştere în spiritul oamenilor şi în spiritul oamenilor trebuie ridicate zidurile de apărare ale păcii”.
Desigur, dar de ce? De la Clausewitz, occidentalii au admis că politica, războiul, strategia reprezintă problema statelor. Or, statele nu au decât o existenţă relativ recentă: în Europa, Pacea din Westfalia a constituit actul lor de naştere. Înainte, luptele se dădeau între suverani, între seniori, între triburi, între oraşe, între indivizi. Evul mediu european este epoca războiului privat: în Franţa, duelul nu a căzut în desuetudine decât după primul război mondial. Un autor israelian puţin cunoscut în Franţa, Martin van Crefeld, critică la Clausewitz, în principal, faptul că a omis să cerceteze de ce se luptă oamenii: pentru dreptate, pentru religie, pentru bani, pentru glorie sau pur şi simplu pentru că le place să se lupte? Astfel, războiul nu reprezintă numai continuarea politicii, el poate fi şi de apărare a unei comunităţi, de căutare a dreptăţii sau a împărăţiei lui Dumnezeu: se revine la noţiunile de război drept, a sfântului Augustin, şi de jihad islamic. Ca urmare, pentru Machiavelli, “orice război este drept, din moment ce este necesar [...]. Trebuie apărată propria ţară, fie cu ticăloşie, fie cu glorie; toate mijloacele sunt bune, cu condiţia ca ţara să fie apărată”. Dar ce reprezintă ţara? Cum se defineşte ea? Politică, strategie, război: toate debutează întotdeauna prin constituirea unei forţe armate în cadrul unui grup coerent, fie că este vorba de o bandă de vagabonzi, de o organizaţie mafiotă, de un clan sau de un popor. Însă, pentru van Crefeld, ne-am afla în prezent în faţa unei cotituri istorice: riscurile şi mizele sunt atât de multe şi de mari, încât statele actuale nu mai pot accepta războiul modern. Deci, nu ar trebui să mai fie decât conflicte de mică intensitate (LIC - Low Intensity Conflicts) - gherilă, contragherilă, terorism, luare de ostatici şi de gajuri, asasinate, interpuneri -, care fac să devină caduce armamente de vârf, aparaturi militare complexe, industrii de armament, legi şi cutume ale războiului. Se constată efectiv că distincţiile dintre combatanţi şi necombatanţi, dintre civili şi militari, dintre bărbaţi şi femei se atenuează începând din anul 1939. Simultan, genocidurile şi crimele de război s-au înmulţit. Conflictele opun din ce în ce mai mult statele etniilor care doresc secesiunea sau bandelor criminale organizate. Însuşirea bogăţiilor adversarului, determinarea acestuia să plătească tributuri, obţinerea răscumpărărilor, luarea în sclavie a captivilor erau scopurile războaielor primitive. Mahomed a legiferat incursiunile de jaf (ghazwa) tradiţionale ale arabilor drept jihad. Roma a supus bazinul mediteranean, aşa cum cruciaţii au zdrobit Bizanţul în anul 1204. Primele cuceriri coloniale au avut de asemenea raţiuni economice: erau necesare accesul la produsele tropicale şi asigurarea deschiderilor pentru forţa de muncă şi pentru produsele europene. Când în august 1990, Irakul invada Kuweitul, oare Saddam Hussein nu intenţiona să pună mâna pe resursele financiare şi petroliere ale acestei ţări? Pirateria, formă economică a războiului privat, dispăruse în secolul al XIX-lea: ea a reînflorit în Asia de Sud-Est, în Caraibe, pe coastele africane. Dar oare se poate susţine în mod serios că războiul nu are decât cauze economice, aşa cum a pretins Gracchus Babeuf: “Nu a existat niciodată decât un tip de război, cel al săracilor împotriva bogaţilor”, sau Jean Jaurès: “Capitalismul poartă în sine războiul precum norul furtuna”?
Analiza pe care Hitler o făcea în Mein Kampf politicilor de expansiune din perioada de dinainte de 1914 merită totuşi să fie cunoscută: “Nu mai rămân decât două căi de asigurare a hranei populaţiei (germane - n.t.), în permanentă creştere: fie cucerim noi teritorii, pentru a realiza stabilirea acolo a milioanelor de locuitori în excedent şi astfel permitem naţiunii să-şi asigure propria subzistenţă; fie trecem dincolo, pentru a aduce industriei şi comerţului nostru clientelă din exterior şi a ne asigura existenţa datorită acestor profituri. Altfel spus, fie o politică teritorială, fie o politică colonială şi comercială”. Începând din 1945, era clar că Germania putea subzista fără expansiune teritorială. În schimb, sărăcia este generatoare de război. În lumea întreagă aceste raţiuni ale conflictului abundă. În primul rând apare, începând din 1945, inflaţia de state fără tradiţie şi coeziune, caracterizate printr-un naţionalism bănuitor, însă procopsite cu frontiere schimbătoare. Mass-media, transmiţând instantaneu declaraţii stângace, împing la confruntare. Tehnicile moderne permit circulaţia rapidă a subversiunii, aşa cum s-a văzut în cazul lui Khomeini, între anii 1970-1980 - terorişti, arme, explozivi - şi cum s-a constatat la facţiunile algeriene, începând din 1988. În fine, din 1970 armamentul este vândut la jumătate de preţ de către producătorii care se debarasează de stocurile de materiale de război depăşite. Rusia lichidează astfel, în Africa şi Asia, vechile ei tancuri T55 şi T62 sau avioane, de la MiG 15 până la MiG 23, inclusiv.
Şi oamenii au contribuţia lor: a fi soldat înseamnă a scăpa de sărăcia rurală, a obţine venituri în mod regulat sau a jefui. Pretutindeni în Africa, Asia sau America gherilele se finanţează extorcând fonduri, capturând ajutoarele umanitare, monopolizând resursele procurate prin stupefiante, metale preţioase sau bunuri de valoare. Riscurile sunt minime, căci luptele constau, în principal, în masacrarea civililor, cum a fost în Liban între anii 1975-1990, în Africa începând din 1961, sau în Balcani din 1991 până în prezent.
Însă ar fi amăgitor să nu dăm decât explicaţii economice războiului: şi aici, în mod manifest, Marx pare mai puţin pertinent decât Gramsci. Războaiele dintre anii 1870-1871, apoi 1914-1918, desfăşurate între Franţa şi Germania, nu au avut nici o cauză economică. Relaţiile noastre economice erau atunci extrem de strânse: ele nu explică în nici un fel violenţa luptelor. Ce raţiuni economice pot fi asociate conflictului dintre URSS şi Finlanda, din 1939, sau dintre China şi Vietnam, din 1978? De la Montaigne la G. Bouthoul, numeroşi autori au susţinut că suprapopularea ar fi principala cauză a conflictelor. Montaigne scria în Eseurile sale, în 1580: “De asemenea, uneori statele au provocat cu bună ştiinţă războaie cu unii dintre inamicii lor, nu numai pentru a-şi menţine oamenii în formă bună [...], ci şi pentru a servi drept drenă Republicii şi a micşora entuziasmul prea impetuos al tinereţii, pentru a scurge şi curăţa acest canal de prea plină voioşie”.
Pentru Bouthoul, piramida vârstelor ar reprezenta principalul indice al agresivităţii unui grup: cu cât grupul conţine mai mulţi tineri, cu atât ar fi mai agresiv. Principala funcţie a unui război ar fi deci să suprime reproducătorii în exces: el va provoca o relaxare a tensiunilor demografice. Războiul ar fi totodată o migrare armată şi un fenomen de adaptare a populaţiei la mediul ei geografic, politic şi economic. Acest fenomen al războiului ar fi similar altor fenomene fizice şi biologice, caracterizate prin perioade lungi de acumulare de bunuri şi oameni, urmate de o descărcare bruscă. Când calamităţile naturale, mortalitatea infantilă, foametea, sărăcia etc. nu fac suficiente victime, războiul ar reprezenta o pruncucidere întârziată.
Această teorie nu poate oferi decât explicaţii parţiale: Statele Unite reprezintă o ţară suprapopulată? Totuşi, începând din 1850, ele şi-au mărit numărul expediţiilor războinice. Ciadul este un teritoriu depopulat: el a generat războaie civile fără întrerupere, din 1950 până în 1990. Densitatea umană în Ţările de Jos şi în Bangladesh este, în schimb, considerabilă, fără ca aceste ţări să fi dovedit o agresivitate specială. Pământul pe care se trăieşte, mormintele strămoşilor, femeile şi copiii trebuie apăraţi împotriva invadatorului; aceasta este o temă constantă a Greciei, din antichitate până în zilele noastre, şi o sursă permanentă de conflicte; apărarea reprezintă un alt tip de agresiune, pentru a se proteja mai bine pe sine. Simonide de Céos îi glorifică astfel pe spartanii căzuţi la Termopile, în anul 490 î.Cr.: “Pentru cei care au murit la Termopile, soarta lor este glorioasă, destinul lor este cel mai frumos. Ei au altare în loc de morminte, în locul lacrimilor noastre - imnuri, în loc de milă - elogii, iar rugina şi timpul care distrug toate lucrurile nu fac să dispară acest monument. În mormântul eroilor se află şi trăieşte gloria Greciei”. Titus Livius se face ecoul acestuia în discursul lui Scipio, din anul 218:
“Voi mergeţi să luptaţi pentru Italia”. Iar Corneille, citând din Horaţiu:
“A muri pentru patrie este o soartă atât de demnă
Încât s-ar înzidi în mulţime o moarte atât de frumoasă”. Ar mai putea fi amintit aici un pasaj din Cuceritorii de Malraux (1928):
“Suntem legaţi de patrie prin tot ce este mai bun şi prin tot ce este mai rău. Şi ştim că nu vom face Europa fără ea, că va trebui să facem Europa cu ea, fie că vrem aceasta sau nu”. Ceea ce repune pe tapet, pentru a reveni în actualitate, este problema Israelului. Palestinienii, care se consideră descendenţii filistenilor, pot accepta oare să fie izolaţi într-un fel de rezervaţie, în zone necultivabile din ţara Canaanului? Biblia este oare în primul rând un act de donaţie perpetuă a Palestinei pentru poporul evreu sau o culegere de precepte morale? Legitimitatea unei posesiuni se poate întemeia pe o revelaţie divină sau se bazează pe date istorice? Căci, în decursul ultimelor cinci milenii, Israelul nu a dominat în întregime Palestina decât timp de aproximativ cinci sute de ani. Dacă încercăm să studiem fără pasiune şi nici a priori problema iugoslavă, nu putem uita că sârbii au fost supuşi jugului otoman timp de cinci secole şi au păstrat vii amintiri nefaste.
Începând din anul 1970, înainte de a deveni preşedintele Bosniei, Izetbegovici şi-a înmulţit declaraţiile neliniştitoare: “Nu există pace, nici coexistenţă între religia islamică şi instituţiile sociale neislamice [...]. Islamul exclude cu hotărâre dreptul şi posibilitatea aplicării unei ideologii străine pe teritoriul său. El nu are aşadar un principiu de guvernare laică şi guvernul trebuie să fie expresia şi să sprijine conceptele morale ale religiei. Mişcarea islamică trebuie şi poate să ia puterea din clipa în care va fi - în mod firesc - şi numeric puternică, în momentul când va putea nu numai să distrugă puterea neislamică, ci şi când va fi în măsură să construiască noua putere islamică [...]. În condiţiile actuale [...] această tendinţă implică lupta pentru marea federaţie islamică, din Maroc până în Indonezia şi din Africa Tropicală până în Asia Centrală”. Trebuie oare să ne mirăm dacă sârbii care trăiesc în Bosnia au refuzat, cu arma în mână, să redevină “dhimişi”?
Război şi mesianism
Religia poate provoca războiul, dar şi ideologiile laice sau atee pot fi ucigătoare. Raymond Aron a demonstrat în Războaie în lanţ prezenţa constantă, în mesianismul agresiv, a trei teme comune religiilor şi ideologiilor.
În primul rând, răzbunarea săracilor şi umiliţilor: trebuie răsturnat un sistem injust, indiferent dacă este vorba de dominaţia exercitată de nişte bogaţi răi sau de burghezie. Paradisul sau viitorul promis reprezintă răzbunarea aleşilor, a ţărănimii sau a proletariatului, după caz. Masele de săraci şi de umiliţi au dreptate. Începând cu Revoluţia franceză, războiul săracilor şi umiliţilor a devenit război drept prin excelenţă, atât pentru marxişti - teologii libertăţii -, cât şi pentru ideologii lumii a treia. La declaraţia de război împotriva Austriei, din 20 aprilie 1792, Parlamentul francez a găsit necesar să adauge: “Nu este vorba de un război între cele două naţiuni, ci de apărarea justă a unui popor liber împotriva agresiunii injuste a unui rege”. Să-l înlocuim pe rege cu Saddam Hussein sau Mobutu şi vom fi în actualitate. Apoi, tema prometeică: după supunerea focului şi a forţelor naturii, domnia abundenţei şi sfârşitul blestemului muncii sunt la îndemână.
În fine, o temă raţionalistă: graţie revelaţiei divine sau cunoaşterii legilor istoriei şi ale ştiinţei, prin acţiunea conştientă a oamenilor va fi edificată o societate mai dreaptă.
Adeseori religiile monoteiste au fost acuzate că au propăvăduit războiul; dar nici religiile politeiste nu par a fi altfel, fie că este vorba despre romani, despre greci sau despre azteci. Însă este adevărat că Dumnezeu din Biblie şi Allah din Coran par adesea războinici.
Pământul făgăduit trebuie cucerit de poporul evreu prin război. În Cartea Întâi a lui Samuel (15/3) se află chiar cea mai veche definiţie a genocidului: “Acum, haideţi, loviţi-l pe Amalec, anatemizaţi-l cu tot ce posedă el, fiţi fără milă faţă de el, ucideţi bărbaţi şi femei, copii şi sugari, vite şi oi, cămile şi asini”. Coranul conţine două sure consacrate războiului şi două pradei. Profetul, care ar fi participat el însuşi la optzeci de lupte, proclamă, de asemenea: “Aşadar, când îi veţi cunoaşte pe necredincioşi, atunci loviţi la gât. Apoi, când îi veţi domina, atunci puneţi-le ştreangul”(sura 47, versetul 4). Însă, dacă teologii creştini au nuanţat considerabil conţinutul războinic al Vechiului Testament, musulmanii au considerat în mod constant că războiul face parte din religie. Iar exemple găsim la Al Bokhari (810-860): “Când întâlniţi inamicul, fiţi răbdători şi să ştiţi că paradisul este la umbra săbiilor”, la Ibn Khaldoun (1332-1406): “Nemusulmanilor nu le putem oferi decât alegerea islamului, a capitaţiei (dhimma) sau a morţii”(Prolegomene, p. 469-476), la Al Muttaki: “O zi şi o noapte de luptă la graniţă valorează mai mult decât o lună de post şi de rugăciune [...]. Săbiile sunt cheile paradisului [...]. Izgoneşte evreii şi creştinii din Peninsula Arabică!”, sau la Şeik Al Taminy, şeful jihadului islamic, care răspundea, la 13 august 1990, ziarului Le Figaro: “Care sunt şansele găsirii unei soluţii paşnice la criză?”
“Sperăm că ea nu are nici una. Noi nu dorim pacea. Suntem pentru Jihad, pentru o incendiere a regiunii şi pentru luptă, până când Israelul nu va mai exista pe nici o hartă”.
Nici ideologiile laice sau atee nu sunt altfel. Prin decretul din 19 noiembrie 1792, Convenţia declara în numele naţiunii franceze că ea va aduce sprijin şi fraternitate tuturor popoarelor care vor dori să-şi redobândească libertatea, şi adăuga: “Nu vom fi liniştiţi decât atunci când Europa, toată Europa, va fi în foc”. Pentru Mao Tse Tung, “revoluţia este un act de violenţă, acţiunea implacabilă a unei clase care răstoarnă o altă clasă. Revoluţia rurală este răsturnarea de către ţărănime a puterii feudale a proprietarilor funciari”. (Mişcarea ţărănească în provincia Hou Nan, martie 1927). Khmerii roşii le-au aplicat compatrioţilor lor aceste precepte literă cu literă: două milioane de morţi.
Însă ce religie, ce ideologie animă clanurile care se înfruntă în Sierra Leone sau în Congo?
De trei secole, conflictele se produc între naţiuni. Suntem oare pe cale să revenim, aşa cum a fost cazul în antichitate, apoi între secolele VII-XVI, la conflicte între civilizaţii? Pentru S. Huntington, elementul esenţial al acestora este religia: războaiele religioase, la fel ca cele dintre civilizaţi şi barbari, ar aparţine aceluiaşi tip de antagonism. Războaiele dintre azeri şi armeni, dintre sârbi şi bosniaci, dintre India şi Pakistan, dintre Israel şi vecinii săi arabi ar fi semnele unei ere care ar putea genera înfruntările între creştini şi musulmani, între musulmani şi hinduşi, între asiatici şi occidentali. Huntington a fost foarte surprins de colaborarea, în materie de proliferare nucleară, dintre China şi Coreea de Nord (de tradiţie confucianistă), pe de o parte şi Pakistan şi alte naţiuni musulmane, pe de altă parte. Conflictele din Bosnia şi Kosovo, care îi opun pe slavii ortodocşi, catolici şi islamişti, par a consolida ipoteza lui Huntington. Însă această schemă nu explică nicicum conflictele sângeroase din interiorul aceleiaşi arii culturale sau religioase: între Franţa şi Anglia în secolele XIII-XIX, între Franţa şi Germania în secolele XIII-XX, invazia Kuweitului de către Irak, războiul civil din Algeria începând cu anul 1989, războiul dintre kurzi şi turci sau irakieni, fără a mai vorbi de Africa Neagră. Oare violenţa şi războiul sunt intrinseci naturii umane?
Karl Lorenz, în Agresiunea, o istorie naturală a răului, susţine că “violenţa face parte din torentul celor vii”. Prin instinctul vieţii şi instinctul agresivităţii, o forţă înnăscută structurează viaţa şi organizează relaţiile celor vii prin intermediul înfruntărilor dintre ei. Această teorie se regăseşte la numeroşi sociologi (E.W. Burgess, A. Mazrui, L.A. Coser). Dorinţa de putere, megalomania, tendinţa imperialistă, lipsa de măsură - ceea ce latinii denumeau “urbis” - nu reprezintă oare cauza principală a conflictelor? Bismarck a ştiut să ducă o politică de echilibru în Europa; Wilhelm al II-lea, după ce s-a separat de cancelar, a înmulţit riscurile, dorind să sfideze puterea maritimă britanică, lansându-se în aventura colonială, pregătind, începând din anul 1891, o invazie a Franţei. În ceea ce priveşte primul război mondial, care rămâne o enigmă pentru unii autori, trebuie citaţi doi dintre principalii lui protagonişti, Clemenceau şi Wilhelm al II-lea. Într-un discurs rostit în anul 1915, Clemenceau explica astfel originea războiului: “Exista un pericol german, mult mai redutabil pe timp de pace decât pe timp de război [...]. Printr-un efort remarcabil de muncă metodică, rezultat dintr-o îmbinare savantă a maşinăriei umane, aceşti oameni erau pe cale să cucerească lumea...” Pentru Wilhelm al II-lea, justificând angajarea germană în conflict, într-un discurs din 15 iunie 1918, “a fost vorba nu de o campanie strategică, ci de o luptă între două concepţii despre lume; ori concepţia prusiană, germană, germanică despre drept, libertate, onoare, morală trebuie respectată în continuare, ori concepţia anglo-saxonă trebuie să triumfe, adică totul trebuie să se reducă la adoraţia banilor [...]. Aceste două concepţii despre lume luptă una împotriva celeilalte. Absolut, este necesar ca una dintre ele să fie învingătoare, ceea ce nu se poate în câteva zile, în câteva săptămâni, nici măcar într-un an”. Cu aproape un secol mai târziu, germanii şi francezii cooperează într-un mod mai degrabă satisfăcător în Europa şi în lume. Să fi fost abandonată orice idee de hegemonie?
Încă în 1957, Henry Kissinger constata în Nuclear Weapons and Foreign Policy: “De fiecare dată când pacea, definită ca absenţă a războiului, a reprezentat obiectivul principal al unei puteri sau al unui grup de puteri, comunitatea internaţională a fost la discreţia celui mai necruţător dintre membrii săi”. Carl Schmitt consideră şi el că a fost o greşeală scoaterea războiului în afara legii, cu excepţia situaţiei de legitimă apărare: fie că este vorba de Societatea Naţiunilor, de Pactul Briand-Kellog din 1928, sau de Carta ONU, începând din 1945, fenomene neprevăzute şi puţin controlabile sunt rezultatul acestei greşeli:
- în primul rând, recrudescenţa războaielor civile, a războaielor de gherilă, a terorismului, care doresc repunerea în discuţie a ordinii stabilite, chiar în democraţii: cazurile Irlandei, Ţării Bascilor, Corsicii, Algeriei sunt doar câteva exemple;
- apoi, înmulţirea acţiunilor psihologice, destinate diabolizării adversarului şi prezentării acţiunilor de forţă drept legitimă apărare;
- în fine, refuzul luptătorilor de gherilă, al partizanilor şi al teroriştilor de a respecta legile războiului: luptele din Liban dintre anii 1975-1990, cele din Algeria începând din 1990, cele din Balcani începând din 1991 etc. au luat aspectul unor războaie totale.
Prin urmare, dacă tot se pun în afara legii prin declanşarea unui conflict armat, de ce ar mai respecta legile şi cutumele războiului? Pentru pacifişti, orice este mai bun decât războiul: “Mai bine roşu, decât mort”. Acest slogan se poate folosi în funcţie de necesităţi: mai bine nazist, mai bine musulman, mai bine castrist etc., decât mort. Vor exista întotdeauna minţi luminate care să aprecieze dacă este cazul să se opună dictatorilor şi puterilor totalitare, înainte ca acestea să aibă timp să umple câmpurile de concentrare sau de reeducare şi să aprindă cuptoarele crematoriilor. Lovitura genială a lui G. Bush este de a fi ştiut (pe 2 august 1990) să pună problema: “Ce se va întâmpla dacă nu facem nimic?” Poate fi deplâns inactivismul mondial al americanilor sau pasivitatea lor faţă de Israel, însă există coerenţă între discursul, diplomaţia şi actele lor militare. Când teroriştii le atacă, Statele Unite ripostează. Când ei hotărăsc să soluţioneze - în felul lor - problema bosniacă, totul se desfăşoară rapid: mercenarii, diplomaţii, forţele armate americane lucrează mână în mână. Musulmanii bosniaci vor un stat musulman, sârbii vor o Serbie Mare: ne aflăm în faţa unor contradicţii gândite şi asumate până la ultimele lor consecinţe. Cele două tabere au folosit aşadar războiul pentru a-şi atinge scopurile. Dacă războiul total pare exclus, cum a remarcat van Crefeld, atunci rămâne valabilă folosirea lui pentru realizarea unor obiective limitate. Europenii nu vor îndrăzni niciodată să spună că refuză un stat musulman în Europa. Însă proclamaţiile lor privind necesitatea unor soluţii paşnice sau drepturile omului au reprezentat un ajutor slab pentru populaţiile strămutate sau lichidate. În realitate, europenii l-au lăsat pe Miloşevici să-şi ducă politica sa de purificare etnică în Bosnia mai întâi, apoi în Kosovo, întârziind să-şi arate dinţii când mass-media prezentau excese intolerabile: Europa s-a desconsiderat pe sine. 15 laşităţi ar putea oare înlocui un singur curaj, 15 indecizii ar putea oare să se transforme într-un proiect ferm? Fie că se găsesc sau nu argumente - dacă nu raţionale, cel puţin explicative - la declanşarea conflictelor, apare clar că natura umană are o latură morbidă, dacă nu chiar infernală. Celine a văzut bine acest aspect al condiţiei noastre, când scria în Călătorie la capătul nopţii: “Ştiam ce căutau oamenii, ce ascundeau ei, dând impresia că nu ştiu nimic. Ei voiau să ucidă şi să se ucidă”. În viaţă, care este tragică, nu putem alege decât între soluţii jalnice, aşa cum constata cardinalul De Retz, cu peste trei sute de ani în urmă: “Politica înseamnă să optezi între marile inconveniente”. Nu decid nici cuceritorii, nici gălăgioşii beţi de putere, cu rugăminţi şi lamentări: armele sunt indispensabile. Ar fi trebuit să ştim încă de la Xerxe, Attila, Hitler: în mod constant, trebuie optat între lanţul sclavului şi sabie sau puşcă... Fiecare dintre noi trebuie să hotărască dacă este mai bine să mori ca la Chemin des Dames sau ca la Auschwitz, în 1945: şi ar fi prea simplu, dacă s-ar putea muri doar pentru sine.
Prin urmare, orice război comportă o componentă psihologică şi, în zilele noastre, ea începe prin lupta pentru cucerirea spiritelor şi, în special, a mass-media.
Începând de la Clausewitz, violenţa şi forţa par a se confunda. Este necesar să precizăm că violenţa este energia utilizată fără regulă, fără ţel sau în scopuri personale. În schimb, forţa este energia canalizată, controlată, a cărei utilizare încetează în momentul în care rezultatele dorite de puterea legitimă sunt obţinute. Timp de milenii, nimeni nu şi-a pus întrebări cu privire la raţiunile războiului: se pare că fac parte din natura umană. Pentru Heraclit, “războiul este mama tuturor lucrurilor. După unii el face zei, după alţii, sclavi sau oameni liberi” (fragment 53, Efes, secolele VI-V î.Cr.). La începutul secolului al XIX-lea, războinicii autentici sunt numeroşi. Pentru Joseph de Maistre, “războiul este aşadar divin prin el însuşi, pentru că este o lege a lumii”. Nietzsche face apologia violenţei: “Spuneţi că o cauză dreaptă sfinţeşte războiul; eu spun: războiul eficace sfinţeşte cauza. Pentru ca proba să fie concludentă, trebuie ca războiul să fie fără milă şi scutit de compasiune. Singurele virtuţi sunt bravura, cruzimea, cutezanţa, şiretenia, inteligenţa, într-un cuvânt - forţa. Războiul şi curajul au făcut mai multe lucruri mari decât dragostea de aproapele nostru”. Pentru Hegel, conflictele şi războaiele sunt mijloace prin care se manifestă fiinţa umană: “Raţiunea nu se poate eterniza în faţa ofenselor aduse indivizilor, căci scopurile personale se pierd în scopul universal”. (Raţiunea în istorie). Încă din anul 1961, Frantz Fanon în Damnaţii pământului se erija în teoretician al violenţei anticoloniale, pretinzând că prin violenţă pură oprimaţii îşi vor regăsi umanitatea, într-o revoltă primitivă, iraţională, iraţionalitatea însăşi favorizând recuperarea lor [...].
Actul constitutiv al UNESCO cuprinde următoarea afirmaţie: “Războaiele iau naştere în spiritul oamenilor şi în spiritul oamenilor trebuie ridicate zidurile de apărare ale păcii”.
Desigur, dar de ce? De la Clausewitz, occidentalii au admis că politica, războiul, strategia reprezintă problema statelor. Or, statele nu au decât o existenţă relativ recentă: în Europa, Pacea din Westfalia a constituit actul lor de naştere. Înainte, luptele se dădeau între suverani, între seniori, între triburi, între oraşe, între indivizi. Evul mediu european este epoca războiului privat: în Franţa, duelul nu a căzut în desuetudine decât după primul război mondial. Un autor israelian puţin cunoscut în Franţa, Martin van Crefeld, critică la Clausewitz, în principal, faptul că a omis să cerceteze de ce se luptă oamenii: pentru dreptate, pentru religie, pentru bani, pentru glorie sau pur şi simplu pentru că le place să se lupte? Astfel, războiul nu reprezintă numai continuarea politicii, el poate fi şi de apărare a unei comunităţi, de căutare a dreptăţii sau a împărăţiei lui Dumnezeu: se revine la noţiunile de război drept, a sfântului Augustin, şi de jihad islamic. Ca urmare, pentru Machiavelli, “orice război este drept, din moment ce este necesar [...]. Trebuie apărată propria ţară, fie cu ticăloşie, fie cu glorie; toate mijloacele sunt bune, cu condiţia ca ţara să fie apărată”. Dar ce reprezintă ţara? Cum se defineşte ea? Politică, strategie, război: toate debutează întotdeauna prin constituirea unei forţe armate în cadrul unui grup coerent, fie că este vorba de o bandă de vagabonzi, de o organizaţie mafiotă, de un clan sau de un popor. Însă, pentru van Crefeld, ne-am afla în prezent în faţa unei cotituri istorice: riscurile şi mizele sunt atât de multe şi de mari, încât statele actuale nu mai pot accepta războiul modern. Deci, nu ar trebui să mai fie decât conflicte de mică intensitate (LIC - Low Intensity Conflicts) - gherilă, contragherilă, terorism, luare de ostatici şi de gajuri, asasinate, interpuneri -, care fac să devină caduce armamente de vârf, aparaturi militare complexe, industrii de armament, legi şi cutume ale războiului. Se constată efectiv că distincţiile dintre combatanţi şi necombatanţi, dintre civili şi militari, dintre bărbaţi şi femei se atenuează începând din anul 1939. Simultan, genocidurile şi crimele de război s-au înmulţit. Conflictele opun din ce în ce mai mult statele etniilor care doresc secesiunea sau bandelor criminale organizate. Însuşirea bogăţiilor adversarului, determinarea acestuia să plătească tributuri, obţinerea răscumpărărilor, luarea în sclavie a captivilor erau scopurile războaielor primitive. Mahomed a legiferat incursiunile de jaf (ghazwa) tradiţionale ale arabilor drept jihad. Roma a supus bazinul mediteranean, aşa cum cruciaţii au zdrobit Bizanţul în anul 1204. Primele cuceriri coloniale au avut de asemenea raţiuni economice: erau necesare accesul la produsele tropicale şi asigurarea deschiderilor pentru forţa de muncă şi pentru produsele europene. Când în august 1990, Irakul invada Kuweitul, oare Saddam Hussein nu intenţiona să pună mâna pe resursele financiare şi petroliere ale acestei ţări? Pirateria, formă economică a războiului privat, dispăruse în secolul al XIX-lea: ea a reînflorit în Asia de Sud-Est, în Caraibe, pe coastele africane. Dar oare se poate susţine în mod serios că războiul nu are decât cauze economice, aşa cum a pretins Gracchus Babeuf: “Nu a existat niciodată decât un tip de război, cel al săracilor împotriva bogaţilor”, sau Jean Jaurès: “Capitalismul poartă în sine războiul precum norul furtuna”?
Analiza pe care Hitler o făcea în Mein Kampf politicilor de expansiune din perioada de dinainte de 1914 merită totuşi să fie cunoscută: “Nu mai rămân decât două căi de asigurare a hranei populaţiei (germane - n.t.), în permanentă creştere: fie cucerim noi teritorii, pentru a realiza stabilirea acolo a milioanelor de locuitori în excedent şi astfel permitem naţiunii să-şi asigure propria subzistenţă; fie trecem dincolo, pentru a aduce industriei şi comerţului nostru clientelă din exterior şi a ne asigura existenţa datorită acestor profituri. Altfel spus, fie o politică teritorială, fie o politică colonială şi comercială”. Începând din 1945, era clar că Germania putea subzista fără expansiune teritorială. În schimb, sărăcia este generatoare de război. În lumea întreagă aceste raţiuni ale conflictului abundă. În primul rând apare, începând din 1945, inflaţia de state fără tradiţie şi coeziune, caracterizate printr-un naţionalism bănuitor, însă procopsite cu frontiere schimbătoare. Mass-media, transmiţând instantaneu declaraţii stângace, împing la confruntare. Tehnicile moderne permit circulaţia rapidă a subversiunii, aşa cum s-a văzut în cazul lui Khomeini, între anii 1970-1980 - terorişti, arme, explozivi - şi cum s-a constatat la facţiunile algeriene, începând din 1988. În fine, din 1970 armamentul este vândut la jumătate de preţ de către producătorii care se debarasează de stocurile de materiale de război depăşite. Rusia lichidează astfel, în Africa şi Asia, vechile ei tancuri T55 şi T62 sau avioane, de la MiG 15 până la MiG 23, inclusiv.
Şi oamenii au contribuţia lor: a fi soldat înseamnă a scăpa de sărăcia rurală, a obţine venituri în mod regulat sau a jefui. Pretutindeni în Africa, Asia sau America gherilele se finanţează extorcând fonduri, capturând ajutoarele umanitare, monopolizând resursele procurate prin stupefiante, metale preţioase sau bunuri de valoare. Riscurile sunt minime, căci luptele constau, în principal, în masacrarea civililor, cum a fost în Liban între anii 1975-1990, în Africa începând din 1961, sau în Balcani din 1991 până în prezent.
Însă ar fi amăgitor să nu dăm decât explicaţii economice războiului: şi aici, în mod manifest, Marx pare mai puţin pertinent decât Gramsci. Războaiele dintre anii 1870-1871, apoi 1914-1918, desfăşurate între Franţa şi Germania, nu au avut nici o cauză economică. Relaţiile noastre economice erau atunci extrem de strânse: ele nu explică în nici un fel violenţa luptelor. Ce raţiuni economice pot fi asociate conflictului dintre URSS şi Finlanda, din 1939, sau dintre China şi Vietnam, din 1978? De la Montaigne la G. Bouthoul, numeroşi autori au susţinut că suprapopularea ar fi principala cauză a conflictelor. Montaigne scria în Eseurile sale, în 1580: “De asemenea, uneori statele au provocat cu bună ştiinţă războaie cu unii dintre inamicii lor, nu numai pentru a-şi menţine oamenii în formă bună [...], ci şi pentru a servi drept drenă Republicii şi a micşora entuziasmul prea impetuos al tinereţii, pentru a scurge şi curăţa acest canal de prea plină voioşie”.
Pentru Bouthoul, piramida vârstelor ar reprezenta principalul indice al agresivităţii unui grup: cu cât grupul conţine mai mulţi tineri, cu atât ar fi mai agresiv. Principala funcţie a unui război ar fi deci să suprime reproducătorii în exces: el va provoca o relaxare a tensiunilor demografice. Războiul ar fi totodată o migrare armată şi un fenomen de adaptare a populaţiei la mediul ei geografic, politic şi economic. Acest fenomen al războiului ar fi similar altor fenomene fizice şi biologice, caracterizate prin perioade lungi de acumulare de bunuri şi oameni, urmate de o descărcare bruscă. Când calamităţile naturale, mortalitatea infantilă, foametea, sărăcia etc. nu fac suficiente victime, războiul ar reprezenta o pruncucidere întârziată.
Această teorie nu poate oferi decât explicaţii parţiale: Statele Unite reprezintă o ţară suprapopulată? Totuşi, începând din 1850, ele şi-au mărit numărul expediţiilor războinice. Ciadul este un teritoriu depopulat: el a generat războaie civile fără întrerupere, din 1950 până în 1990. Densitatea umană în Ţările de Jos şi în Bangladesh este, în schimb, considerabilă, fără ca aceste ţări să fi dovedit o agresivitate specială. Pământul pe care se trăieşte, mormintele strămoşilor, femeile şi copiii trebuie apăraţi împotriva invadatorului; aceasta este o temă constantă a Greciei, din antichitate până în zilele noastre, şi o sursă permanentă de conflicte; apărarea reprezintă un alt tip de agresiune, pentru a se proteja mai bine pe sine. Simonide de Céos îi glorifică astfel pe spartanii căzuţi la Termopile, în anul 490 î.Cr.: “Pentru cei care au murit la Termopile, soarta lor este glorioasă, destinul lor este cel mai frumos. Ei au altare în loc de morminte, în locul lacrimilor noastre - imnuri, în loc de milă - elogii, iar rugina şi timpul care distrug toate lucrurile nu fac să dispară acest monument. În mormântul eroilor se află şi trăieşte gloria Greciei”. Titus Livius se face ecoul acestuia în discursul lui Scipio, din anul 218:
“Voi mergeţi să luptaţi pentru Italia”. Iar Corneille, citând din Horaţiu:
“A muri pentru patrie este o soartă atât de demnă
Încât s-ar înzidi în mulţime o moarte atât de frumoasă”. Ar mai putea fi amintit aici un pasaj din Cuceritorii de Malraux (1928):
“Suntem legaţi de patrie prin tot ce este mai bun şi prin tot ce este mai rău. Şi ştim că nu vom face Europa fără ea, că va trebui să facem Europa cu ea, fie că vrem aceasta sau nu”. Ceea ce repune pe tapet, pentru a reveni în actualitate, este problema Israelului. Palestinienii, care se consideră descendenţii filistenilor, pot accepta oare să fie izolaţi într-un fel de rezervaţie, în zone necultivabile din ţara Canaanului? Biblia este oare în primul rând un act de donaţie perpetuă a Palestinei pentru poporul evreu sau o culegere de precepte morale? Legitimitatea unei posesiuni se poate întemeia pe o revelaţie divină sau se bazează pe date istorice? Căci, în decursul ultimelor cinci milenii, Israelul nu a dominat în întregime Palestina decât timp de aproximativ cinci sute de ani. Dacă încercăm să studiem fără pasiune şi nici a priori problema iugoslavă, nu putem uita că sârbii au fost supuşi jugului otoman timp de cinci secole şi au păstrat vii amintiri nefaste.
Începând din anul 1970, înainte de a deveni preşedintele Bosniei, Izetbegovici şi-a înmulţit declaraţiile neliniştitoare: “Nu există pace, nici coexistenţă între religia islamică şi instituţiile sociale neislamice [...]. Islamul exclude cu hotărâre dreptul şi posibilitatea aplicării unei ideologii străine pe teritoriul său. El nu are aşadar un principiu de guvernare laică şi guvernul trebuie să fie expresia şi să sprijine conceptele morale ale religiei. Mişcarea islamică trebuie şi poate să ia puterea din clipa în care va fi - în mod firesc - şi numeric puternică, în momentul când va putea nu numai să distrugă puterea neislamică, ci şi când va fi în măsură să construiască noua putere islamică [...]. În condiţiile actuale [...] această tendinţă implică lupta pentru marea federaţie islamică, din Maroc până în Indonezia şi din Africa Tropicală până în Asia Centrală”. Trebuie oare să ne mirăm dacă sârbii care trăiesc în Bosnia au refuzat, cu arma în mână, să redevină “dhimişi”?
Război şi mesianism
Religia poate provoca războiul, dar şi ideologiile laice sau atee pot fi ucigătoare. Raymond Aron a demonstrat în Războaie în lanţ prezenţa constantă, în mesianismul agresiv, a trei teme comune religiilor şi ideologiilor.
În primul rând, răzbunarea săracilor şi umiliţilor: trebuie răsturnat un sistem injust, indiferent dacă este vorba de dominaţia exercitată de nişte bogaţi răi sau de burghezie. Paradisul sau viitorul promis reprezintă răzbunarea aleşilor, a ţărănimii sau a proletariatului, după caz. Masele de săraci şi de umiliţi au dreptate. Începând cu Revoluţia franceză, războiul săracilor şi umiliţilor a devenit război drept prin excelenţă, atât pentru marxişti - teologii libertăţii -, cât şi pentru ideologii lumii a treia. La declaraţia de război împotriva Austriei, din 20 aprilie 1792, Parlamentul francez a găsit necesar să adauge: “Nu este vorba de un război între cele două naţiuni, ci de apărarea justă a unui popor liber împotriva agresiunii injuste a unui rege”. Să-l înlocuim pe rege cu Saddam Hussein sau Mobutu şi vom fi în actualitate. Apoi, tema prometeică: după supunerea focului şi a forţelor naturii, domnia abundenţei şi sfârşitul blestemului muncii sunt la îndemână.
În fine, o temă raţionalistă: graţie revelaţiei divine sau cunoaşterii legilor istoriei şi ale ştiinţei, prin acţiunea conştientă a oamenilor va fi edificată o societate mai dreaptă.
Adeseori religiile monoteiste au fost acuzate că au propăvăduit războiul; dar nici religiile politeiste nu par a fi altfel, fie că este vorba despre romani, despre greci sau despre azteci. Însă este adevărat că Dumnezeu din Biblie şi Allah din Coran par adesea războinici.
Pământul făgăduit trebuie cucerit de poporul evreu prin război. În Cartea Întâi a lui Samuel (15/3) se află chiar cea mai veche definiţie a genocidului: “Acum, haideţi, loviţi-l pe Amalec, anatemizaţi-l cu tot ce posedă el, fiţi fără milă faţă de el, ucideţi bărbaţi şi femei, copii şi sugari, vite şi oi, cămile şi asini”. Coranul conţine două sure consacrate războiului şi două pradei. Profetul, care ar fi participat el însuşi la optzeci de lupte, proclamă, de asemenea: “Aşadar, când îi veţi cunoaşte pe necredincioşi, atunci loviţi la gât. Apoi, când îi veţi domina, atunci puneţi-le ştreangul”(sura 47, versetul 4). Însă, dacă teologii creştini au nuanţat considerabil conţinutul războinic al Vechiului Testament, musulmanii au considerat în mod constant că războiul face parte din religie. Iar exemple găsim la Al Bokhari (810-860): “Când întâlniţi inamicul, fiţi răbdători şi să ştiţi că paradisul este la umbra săbiilor”, la Ibn Khaldoun (1332-1406): “Nemusulmanilor nu le putem oferi decât alegerea islamului, a capitaţiei (dhimma) sau a morţii”(Prolegomene, p. 469-476), la Al Muttaki: “O zi şi o noapte de luptă la graniţă valorează mai mult decât o lună de post şi de rugăciune [...]. Săbiile sunt cheile paradisului [...]. Izgoneşte evreii şi creştinii din Peninsula Arabică!”, sau la Şeik Al Taminy, şeful jihadului islamic, care răspundea, la 13 august 1990, ziarului Le Figaro: “Care sunt şansele găsirii unei soluţii paşnice la criză?”
“Sperăm că ea nu are nici una. Noi nu dorim pacea. Suntem pentru Jihad, pentru o incendiere a regiunii şi pentru luptă, până când Israelul nu va mai exista pe nici o hartă”.
Nici ideologiile laice sau atee nu sunt altfel. Prin decretul din 19 noiembrie 1792, Convenţia declara în numele naţiunii franceze că ea va aduce sprijin şi fraternitate tuturor popoarelor care vor dori să-şi redobândească libertatea, şi adăuga: “Nu vom fi liniştiţi decât atunci când Europa, toată Europa, va fi în foc”. Pentru Mao Tse Tung, “revoluţia este un act de violenţă, acţiunea implacabilă a unei clase care răstoarnă o altă clasă. Revoluţia rurală este răsturnarea de către ţărănime a puterii feudale a proprietarilor funciari”. (Mişcarea ţărănească în provincia Hou Nan, martie 1927). Khmerii roşii le-au aplicat compatrioţilor lor aceste precepte literă cu literă: două milioane de morţi.
Însă ce religie, ce ideologie animă clanurile care se înfruntă în Sierra Leone sau în Congo?
De trei secole, conflictele se produc între naţiuni. Suntem oare pe cale să revenim, aşa cum a fost cazul în antichitate, apoi între secolele VII-XVI, la conflicte între civilizaţii? Pentru S. Huntington, elementul esenţial al acestora este religia: războaiele religioase, la fel ca cele dintre civilizaţi şi barbari, ar aparţine aceluiaşi tip de antagonism. Războaiele dintre azeri şi armeni, dintre sârbi şi bosniaci, dintre India şi Pakistan, dintre Israel şi vecinii săi arabi ar fi semnele unei ere care ar putea genera înfruntările între creştini şi musulmani, între musulmani şi hinduşi, între asiatici şi occidentali. Huntington a fost foarte surprins de colaborarea, în materie de proliferare nucleară, dintre China şi Coreea de Nord (de tradiţie confucianistă), pe de o parte şi Pakistan şi alte naţiuni musulmane, pe de altă parte. Conflictele din Bosnia şi Kosovo, care îi opun pe slavii ortodocşi, catolici şi islamişti, par a consolida ipoteza lui Huntington. Însă această schemă nu explică nicicum conflictele sângeroase din interiorul aceleiaşi arii culturale sau religioase: între Franţa şi Anglia în secolele XIII-XIX, între Franţa şi Germania în secolele XIII-XX, invazia Kuweitului de către Irak, războiul civil din Algeria începând cu anul 1989, războiul dintre kurzi şi turci sau irakieni, fără a mai vorbi de Africa Neagră. Oare violenţa şi războiul sunt intrinseci naturii umane?
Karl Lorenz, în Agresiunea, o istorie naturală a răului, susţine că “violenţa face parte din torentul celor vii”. Prin instinctul vieţii şi instinctul agresivităţii, o forţă înnăscută structurează viaţa şi organizează relaţiile celor vii prin intermediul înfruntărilor dintre ei. Această teorie se regăseşte la numeroşi sociologi (E.W. Burgess, A. Mazrui, L.A. Coser). Dorinţa de putere, megalomania, tendinţa imperialistă, lipsa de măsură - ceea ce latinii denumeau “urbis” - nu reprezintă oare cauza principală a conflictelor? Bismarck a ştiut să ducă o politică de echilibru în Europa; Wilhelm al II-lea, după ce s-a separat de cancelar, a înmulţit riscurile, dorind să sfideze puterea maritimă britanică, lansându-se în aventura colonială, pregătind, începând din anul 1891, o invazie a Franţei. În ceea ce priveşte primul război mondial, care rămâne o enigmă pentru unii autori, trebuie citaţi doi dintre principalii lui protagonişti, Clemenceau şi Wilhelm al II-lea. Într-un discurs rostit în anul 1915, Clemenceau explica astfel originea războiului: “Exista un pericol german, mult mai redutabil pe timp de pace decât pe timp de război [...]. Printr-un efort remarcabil de muncă metodică, rezultat dintr-o îmbinare savantă a maşinăriei umane, aceşti oameni erau pe cale să cucerească lumea...” Pentru Wilhelm al II-lea, justificând angajarea germană în conflict, într-un discurs din 15 iunie 1918, “a fost vorba nu de o campanie strategică, ci de o luptă între două concepţii despre lume; ori concepţia prusiană, germană, germanică despre drept, libertate, onoare, morală trebuie respectată în continuare, ori concepţia anglo-saxonă trebuie să triumfe, adică totul trebuie să se reducă la adoraţia banilor [...]. Aceste două concepţii despre lume luptă una împotriva celeilalte. Absolut, este necesar ca una dintre ele să fie învingătoare, ceea ce nu se poate în câteva zile, în câteva săptămâni, nici măcar într-un an”. Cu aproape un secol mai târziu, germanii şi francezii cooperează într-un mod mai degrabă satisfăcător în Europa şi în lume. Să fi fost abandonată orice idee de hegemonie?
Încă în 1957, Henry Kissinger constata în Nuclear Weapons and Foreign Policy: “De fiecare dată când pacea, definită ca absenţă a războiului, a reprezentat obiectivul principal al unei puteri sau al unui grup de puteri, comunitatea internaţională a fost la discreţia celui mai necruţător dintre membrii săi”. Carl Schmitt consideră şi el că a fost o greşeală scoaterea războiului în afara legii, cu excepţia situaţiei de legitimă apărare: fie că este vorba de Societatea Naţiunilor, de Pactul Briand-Kellog din 1928, sau de Carta ONU, începând din 1945, fenomene neprevăzute şi puţin controlabile sunt rezultatul acestei greşeli:
- în primul rând, recrudescenţa războaielor civile, a războaielor de gherilă, a terorismului, care doresc repunerea în discuţie a ordinii stabilite, chiar în democraţii: cazurile Irlandei, Ţării Bascilor, Corsicii, Algeriei sunt doar câteva exemple;
- apoi, înmulţirea acţiunilor psihologice, destinate diabolizării adversarului şi prezentării acţiunilor de forţă drept legitimă apărare;
- în fine, refuzul luptătorilor de gherilă, al partizanilor şi al teroriştilor de a respecta legile războiului: luptele din Liban dintre anii 1975-1990, cele din Algeria începând din 1990, cele din Balcani începând din 1991 etc. au luat aspectul unor războaie totale.
Prin urmare, dacă tot se pun în afara legii prin declanşarea unui conflict armat, de ce ar mai respecta legile şi cutumele războiului? Pentru pacifişti, orice este mai bun decât războiul: “Mai bine roşu, decât mort”. Acest slogan se poate folosi în funcţie de necesităţi: mai bine nazist, mai bine musulman, mai bine castrist etc., decât mort. Vor exista întotdeauna minţi luminate care să aprecieze dacă este cazul să se opună dictatorilor şi puterilor totalitare, înainte ca acestea să aibă timp să umple câmpurile de concentrare sau de reeducare şi să aprindă cuptoarele crematoriilor. Lovitura genială a lui G. Bush este de a fi ştiut (pe 2 august 1990) să pună problema: “Ce se va întâmpla dacă nu facem nimic?” Poate fi deplâns inactivismul mondial al americanilor sau pasivitatea lor faţă de Israel, însă există coerenţă între discursul, diplomaţia şi actele lor militare. Când teroriştii le atacă, Statele Unite ripostează. Când ei hotărăsc să soluţioneze - în felul lor - problema bosniacă, totul se desfăşoară rapid: mercenarii, diplomaţii, forţele armate americane lucrează mână în mână. Musulmanii bosniaci vor un stat musulman, sârbii vor o Serbie Mare: ne aflăm în faţa unor contradicţii gândite şi asumate până la ultimele lor consecinţe. Cele două tabere au folosit aşadar războiul pentru a-şi atinge scopurile. Dacă războiul total pare exclus, cum a remarcat van Crefeld, atunci rămâne valabilă folosirea lui pentru realizarea unor obiective limitate. Europenii nu vor îndrăzni niciodată să spună că refuză un stat musulman în Europa. Însă proclamaţiile lor privind necesitatea unor soluţii paşnice sau drepturile omului au reprezentat un ajutor slab pentru populaţiile strămutate sau lichidate. În realitate, europenii l-au lăsat pe Miloşevici să-şi ducă politica sa de purificare etnică în Bosnia mai întâi, apoi în Kosovo, întârziind să-şi arate dinţii când mass-media prezentau excese intolerabile: Europa s-a desconsiderat pe sine. 15 laşităţi ar putea oare înlocui un singur curaj, 15 indecizii ar putea oare să se transforme într-un proiect ferm? Fie că se găsesc sau nu argumente - dacă nu raţionale, cel puţin explicative - la declanşarea conflictelor, apare clar că natura umană are o latură morbidă, dacă nu chiar infernală. Celine a văzut bine acest aspect al condiţiei noastre, când scria în Călătorie la capătul nopţii: “Ştiam ce căutau oamenii, ce ascundeau ei, dând impresia că nu ştiu nimic. Ei voiau să ucidă şi să se ucidă”. În viaţă, care este tragică, nu putem alege decât între soluţii jalnice, aşa cum constata cardinalul De Retz, cu peste trei sute de ani în urmă: “Politica înseamnă să optezi între marile inconveniente”. Nu decid nici cuceritorii, nici gălăgioşii beţi de putere, cu rugăminţi şi lamentări: armele sunt indispensabile. Ar fi trebuit să ştim încă de la Xerxe, Attila, Hitler: în mod constant, trebuie optat între lanţul sclavului şi sabie sau puşcă... Fiecare dintre noi trebuie să hotărască dacă este mai bine să mori ca la Chemin des Dames sau ca la Auschwitz, în 1945: şi ar fi prea simplu, dacă s-ar putea muri doar pentru sine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu