Stoessinger a identificat un set de componente cum ar fi suveranitatea şi naţionalismului, relaţiile teritoriale şi economice, limbajul, cultura şi religia, care combinate conduc la stabilirea structurii statului-naţiune şi ajută la menţinerea coeziunii acestora. El a examinat un set de surse tangibile (geografice, resursele naturale, populaţia şi forma de guvernare) cât şi intangibile (caracterul naţional, morala, ideologia şi liderul), ca surse de putere de care dispun statele-naţiune.
(John Stoessinger, Puterea unei naţiuni, ed a IV-a, New York, 1979)
Anatomia naţiunii - stat
Lumea noastră este alcătuită din mai mult de 100 de unităţi politice - de numite naţiuni - state. Este greu de afirmat ceva ce nu se declară naţiune-stat. Doar cu un secol în urmă lumea încă abunda cu frontiere şi ţinuturi ce rămăseseră neocupate. Dar în zilele noastre omul nu mai poate scăpa de sistemul naţiune-stat - doar dacă va emigra în zonele polare sau pe stele. Naţiunea-stat a devenit omniprezentă şi pretutindeni aceasta reprezintă autoritatea cea mai înaltă. Orice ar face omul, fie că se naşte, hrăneşte sau decedează, el nu o poate face fără o recunoaştere oficială, recunoaşterea din partea naţiunii-stat.
Acest fapt de viaţă al zilelor moderne este uluitor când cineva analizează naţiunile ce posedă această putere inevitabilă de viaţă şi moarte nu mai există decât calea abstractizării, a plăsmuirii în imaginaţia umană. Cu toate că puterea adusă pentru a implementa naţiunii punctul de vedere este în cele din urmă de natură fizică, voinţa însăşi este în cea mai mare parte rezultatul imaginaţiei umane, imagini despre ce anume este naţiunea şi despre cum şi de ce trebuie exprimat şi condamnat.
În imaginea politică universală există două aspecte principale. În primul rând, omul a investit statul-naţiune cu anumite calităţi pe care nu le împărtăşeşte cu nici o altă asociaţie umanitară. Apare astfel calitatea de suveranitate. Nu există nici o coincidenţă asupra faptului că suveranitatea a fost mai întâi formultaă în sec al XVI-lea, într-un moment în care sistemul stat-naţiune se contura din universalismul lumii medievale. Prima sa prezentare sistematică se regăseşte în scrierile gânditorului politic francez Jean Bodin. Definiţia suveranităţii în viziunea lui Bodin, ce apare ca, “autoritate supremă a statutului asupra cetăţenilor şi subiectelor”, este încă în vigoare şi astăzi. Naţiunea rămâne încă arbitrul ultim asupra vieţii cetăţenilor săi, nelăsându-le nici un refugiu. Dacă acest fapt este real pe timp de pace, în timp de război este cu totul diferit şi dramatic. Bodin concepe suveranitatea ca fapt esenţial al fenomenului intern. De aici putem extrapola, în timpurile noastre, suveranitatea fiind un fenomen fundamental al relaţiilor internaţionale, un fapt de viaţă în relaţionarea politică dintre state. Cu peste 300 de ani în urmă omul a creat imaginea Leviatanului. În unele zone ale lumii Leviatanul este ajutorul omului, în altele el rămâne conducătorul. Dar nici un Leviatan nu produce un altul decât prin consimţământul propriu. Dacă la început suveranitatea nu era altceva decât un construct politic ce definea omul în relaţia cu statul, după aceasta a căpătat propria sa viaţă pe scena internaţională. În afacerile interene ale statului, suveranitatea a generat adesea ordinea şi stabilitatea politică. În relaţiile internaţionale aceasta a condus la anarhie.
A doua componentă cheie care intră în compoziţia naţiunilor a fost fenomenul de naţionalism. În termeni adecvaţi, conceptul de naţionalism poate fi definit ca simţul poporului către destinul colectiv de-a lungul trecututlui şi a perspectivei asupra viitorului. Într-un sens deosebit de real, “personalitatea” naţiunii reprezintă trecutul colectiv sau ISTORIA. Exprimat empiric, naţiunea este în principal un grup de oameni ce ocupă un spaţiu geografic. Dar naţiunea există mai mult în timp decât în spaţiu.
Istoria triumfurilor şi suferinţelor evocă legăturile puternice de solidaritate ale naţiunilor atât mici cât şi mari. Suferinţa tinde să fie mai importantă decât victoriile […]
Percepţia viitorului comun constituie al doilea ingredient al naţionalismului. De asemenea, aspiraţiile omului ca individ sunt adesea proiectate spre scena largă a politicii şi relaţiei internaţionale. Realizarea inconştientă că viitorul personal poate fi lipsit de semnificaţie este adesea intolerantă. Astfel, după cum şi Eric Fromm a demonstrat în lucrarea "Escape from Freedom", că omul poate căuta compensaţii pentru lipsa perspectivei în viitorul personal, în gloria reflectată de viitorul naţiunii colective.
Această formă de identificare se poate manifesta ea însăşi în modalităţi social constructive. Aceasta poate conduce spre naţionalism printr-un mod mult prea distructiv, după cum s-a petrecut în Germania nazistă. Procesul indiferent de identificarea generală îşi ia locul în lumea ilogică, iraţională şi fantastică a inconştientului […]
Ar fi o greşeală desigur să afirmăm că fenomenul psihologic al naţionalismului şi instituţiile legale ale suveranităţii sunt unicile fundaţii ale naţiunii. Există numeroase ingrediente "obiective" ce joacă un rol esenţial. Cele mai importante între acestea sunt legăturile teritoriale şi economice cât şi prezenţa limbii, a culturii şi religiei comune.
Evident, prima necesitate a existenţei unei naţiuni este aceea că ea să posede o bază geografică, propriul său teritoriu. Nu este chiar necesar să urmăm ideea priorităţii pământului teritoriului pentru a explica faptul unităţii naţionale. Psihologia socială ne indică faptul că un individ poate rămâne ataşat unui spaţiu specific şi limitat, cum ar fi locul său de naştere, locurile natale unde a crescut. De fapt, o persoană se poate simţi "acasă" chiar pe un pământ străin ce îi reaminteşte de casă, decât un loc nefamiliar în propria sa ţară. Mai mult decât atât, forţa emoţională ce se leagă de locuri specifice poate diviza naţiunea. In această situaţie, acea naţiune tinde să devină vulnerabilă în faţa unei serioase lipse de unitate şi în mod frecvent, a rivalităţilor nimicitoare. Chiar şi atunci când nu sunt prezente ataşamente locale puternice, poate rezulta un ataşament real activ faţă de teritoriul naţional ca întreg, ataşament rezulat chiar prin puternica propagandă naţionalistă.
Un alt factor major ce contribuie la existenţa şi unitatea naţiunii se constituie în structura economică interdependentă şi comună.
În mod special aceasta devine un caz de când promotorii tehnologiei moderne şi a producţiei de masă, cu nevoia pentru vastele reţele naţionale de pieţe. Aceeaşi logică economică tinde să submineze sistemul naţiune-stat. Pentru ce se limitează poducţia şi distribuţia în pieţele naţionale protejate. Şi în mod semnificativ, singurele organizaţii cu adevărat "supranaţionale" a timpurilor noastre au în primul rând un caracter economic. De aceea este incorect să afirmăm că legăturile economice revigorează economia într-un mod exclusiv. Tehnologia modernă şi extensia pieţelor lucrează în mod egal pentru dezvoltarea structurilor economice ce conduc dincolo de graniţele naţionale.
Pe lângă acestea, este dificil să generalizăm asupra rolului jucat în structurarea naţiunii de către limbă. În multe ţări, limba comună reprezintă un important factor integrator. În alte naţiuni, faptul că acelaşi limbaj comun poate fi vorbit în mai multe versiuni distincte, constituie o influenţă decisivă. Este un caz interesant în ceea ce priveşte limba chineză care constă în sute de dialecte. Astfel, dacă un nativ din Shanghai ar vrea să comunice cu cei din Canton, el va reuşi doar prin chineza scrisă sau recurgând la o limbă străină pe care o cunosc amândoi. Pe de altă parte, Elveţia cu cele trei limbi majore, a dobândit un grad mare al unităţii naţionale. Şi alte naţiuni încă speră să-şi sporească coeziunea naţională prin revigorearea limbii moarte. Revitalizarea limbii ebraice în Israel este un asemenea caz, dar mai sigur este să spunem că limba reprezintă un factor relativ minor în unitatea Israelului. Din momentul cercetării limbii naţionale s-au generat fricţiuni interne internaţionale. O încercare de a impune urdu ca limbă naţională în Pakistan a întâlnit rezistenţa dureroasă din partea populaţiei pakistaneze care vorbea bengali. Şi India, după independenţă, a acceptat engleza, ca "limbă străină", cu caracter temporar de lingua franca. Observăm că rolul limbii în viaţa naţiunilor este bine definit şi nicidecum ambiguu.
Unul din conceptele care incită la discuţii profunde este “caracterul naţional”. Câţiva cercetători au respins ideea că anumite structuri culturale apar mult mai frecvent şi sunt cu mult mai mult valorizate într-o naţiune decât în alta. Este aproape imposibil să realizăm un acord între cercetători în ceea ce priveşte structurile comune ale acestuia. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu un paradox - după care "caracterul naţional" tinde să fie un factor indispensabil, şi nimeni nu ştie exact ce este. Probabil că această confuzie provine din faptul că structurile culturale continuă să trăiască ca stereotipuri. De exemplu, stereotipurile "francezului volatil" şi a "americanului materialist" sunt bine determinate în timp. Cu un secol în urmă, doar imaginile contrare erau căutate. Mai mult chiar, structurile pot diferii de la o regiune la alta chiar în aceeaşi ţară. Niciodată nu este dificil de a găsi excepţii de la imaginile dominante. Per ansamblu, se pare că deşi caracterul naţional este un fapt, unicitatea şi semnificaţia sa în sprijinul naţional diferă de la o naţiune la alta.
Rolul religiei are două tăişuri. În unele ţări, religia s-a dovedit un factor semnificativ în crearea unităţii în viziunea naţională. În alte părţi, religia joacă un rol cheie în împiedicarea existenţei unităţii naţionale, cum ar fi în cazul musulmanilor şi hinduşilor. Fricţiunile religioase dintre musulmani şi hinduşi era în asemenea manieră că, în 1947 s-a impus despărţirea subcontinentului indian în două naţiuni separate - India şi Pakistan. Religiile au tendinţa mai mult de a divide naţiunile decât de a ajuta unitatea acestora.
În zilele noastre, putem rezuma că, părţile constituiente ale unei naţiuni pot fi caracterizate după cum urmează. Primul şi cel mai important aspect, suveranitatea unităţii politice.
În al doilea rând, populaţia care trebuie să îndeplinească o identitate colectivă printr-o imagine comună a trecutului şi viitorului şi care împărtăşeşte un grad mai mare sau mai redus de naţionalism.
În cele din urmă, este vorba de teritoriul definit al populaţiei, pentru a fi locuit, recunoaşterea unui guvern comun de obicei - deşi nu întotdeauna - manifestarea unor structuri lingvistice şi culturale comune.
Odată examinată structura naţiunii-stat ne putem focaliza atenţia pe esenţa problemei noastre – comportamentul între naţiuni. Ca prim pas în această amplă analiză trebuie să acordăm o anume atenţie celui mai important dintre toate conceptele din studiul relaţiilor internaţionale şi anume, conceptului de putere.
Natura puterii
Natura puterii unei naţiuni în raport cu alte naţiuni reprezintă unul din cele mai evazive aspecte ale relaţiilor internaţionale. Se sugerează în mod frecvent că puterea unei naţiuni reprezintă, într-o manieră simplă, suma totală a capacităţilor acesteia. Dar această definiţie evită să încadreze conceptul de putere în cadrul judiciar. Deoarece puterea implică întotdeauna capacităţi, aptitudini, aceasta implică la fel de bine şi alte dimensiuni. Deosebit de important, în timp ce capacităţile sunt cuantificabile în mod obiectiv, puterea trebuie evaluată pe fiecare caz în termeni deosebit de subtili, psihologici şi ai relaţionării.
Aspectul psihologic al puterii este crucial, mai ales când puterea unei naţiuni depinde într-o măsură considerabilă de ceea ce gândesc alte naţiuni despre aceasta sau de ceea ce consideră alte naţiuni că ar gând aceasta. Aspectul relaţional al puterii poate fi ilustrat după cum urmează. Să considerăm două naţiuni, S.U.A. şi U.R.S.S., de exemplu, ce sunt aproximativ echilibrate prin capacităţile lor. In cazul în care această condiţie prevalează, atunci puterea fiecărei naţiuni faţă de alta este aproape nulă, chiar atunci când capacităţile lor sunt suficiente de a se spulbera una pe alta de pe suprafaţa pământului. Astfel, deoarece puterea este o problemă de relaţionare şi chiar dacă capacităţile nu sunt, totuşi nu se pot face corelaţii, indiferent de situaţia între cele două. Intr-adevăr, atunci când potenţialul este egal, ca în şah, puterile tind să se distrugă în întregime, să se anuleze. Pentru a exprima haotic, putem spune, fiecare este cineva, nimeni poate fi oricare.
Desigur, în cele expuse, chiar şi o mică accentuare a potenţialului uneia dintre cele două naţiuni reprezintă un avantaj real major în termeni de putere […]
Revenind la analiza puterii ca întreg, unde includem aspectele de capacităţi tangibile vom găsi că în mod frecvent se afirmă că "cel mai stabil factor de care depinde puterea unei naţiuni, este geografia.
Hans J. Morgenthau spunea: "The fact that the continental territory of the USA is separated from other continents by bodies of water three thousand miles wide to the east and more than six thousand miles wide to the west is a permanent factor that determines the position of the USA in the world1).
(Faptul că teritoriul continental al SUA este separat de alte continente prin suprafeţe de apă, 3000 de mile spre est şi 6000 mile spre vest, reprezintă un factor permanent ce determină poziţia SUA în lume.)
Totuşi, în opinia cercetătorilor, venirea erei atomice şi dezvoltarea rachetelor balistice intercontinentale au demodat conceptul de teritorialitate. John H. Herz[1], spunea, "acum, că o putere poate distruge o altă putere, dintr-un capăt la altul, totul este diferit".
Este dificil să fim de acord cu Morgenthau, că geografia este întotdeauna şi în mod necesar un factor crucial pentru puterea unei naţiuni. Fără îndoială că enormul teritoriu al URSS a împiedicat cucerirea ţării de către trei invadatori diferiţi în trei secole succesive.
De asemenea, pot exista circumstanţe în care consideraţiile geografice sunt mult mai puţin relevante. Astfel, aceeaşi Rusie prin care vaste expansiuni realizate de Charles al XII-lea al Suediei, Napoleon şi Hitler, a fost doborâtă de micuţa Japonie în 1904 într-o bătălie navală. Totuşi ar fi o neînţelegere să-l acceptăm în totalitate pe prof. Herz şi sugerăm că rolul geografiei a fost în mod drastic diminuat. Chiar şi instaurarea armelor şi rachetelor intercontinentale nucleare reprezintă chiar un lucru mai puţin semnificativ în această privinţă decât se declară de obicei. După cum au subliniat mulţi strategi militari, intimidarea nucleară mutuală, din partea superputerilor poate genera în războaie ale viitorului fiind "limitate" la arme şi strategii nu cu mult diferite de cele ce au fost utilizate în trecut.
La dimensiunea acestui caz, faptul de localizare geografică naţională şi topografia vor continua să reţină în mod considerabil, importanţa în echilibrul forţelor internaţionale.
Un al doilea element major în ceea ce priveşte puterea internaţională a unei naţiuni este considerat de obicei a fi, posedarea de resurse naturale. Chiar dacă acest factor are întotdeauna semnificaţie, totuşi nu este un element decisiv. Nu numai posesiunea de materiale brute crează o naţiune puternică.
În cele de mai sus am amintit tot ceea ce este util ca naţiunea să poată face resursele disponibile. Deşi statele arabe din Orientul Mijlociu sunt deosebit de bogate şi au fost puternic curtate datorită depozitelor uriaşe de petrol, ele nu pot în virtutea acestui fapt să devină naţiuni puternice.
Ceea ce contează pentru o naţiune pentru a dispune de materialele brute, este în primul rând dimensiunea dezvoltării economice şi industriale. Pentru a dezvolta o bază militară puternică, naţiunile de astăzi trebuie să dispună mai întâi de o bază tehnologică avansată. Această necesitate poate fi observată în exemplele Germaniei, Italiei şi Japoniei din timpul celui de-al II-lea Război Mondial. In ceea ce priveşte rezervele proprii de materii brute, toate aceste state sunt relativ sărace. Prin abordarea unei tehnologii şi industrii înalt dezvoltate ele au dovedit că pot construi o maşinărie militară ce a dus la victoria Axei. Dar faptul că puterile Aliate au triumfat în cele din urmă se datorează în mare parte faptului că acestea au deţinut atât resurse naturale esenţiale din abudenţă cât şi o aparatură industrială avansată.
Acelaşi punct ce a fost observat cu privire la geografia resurselor naturale constituie al treilea element major al puterii unei naţiuni, populaţia. Încă odată, chiar dacă populaţia unei naţiuni prezintă cu siguranţă întotdeauna importanţă, ca factor de putere - dimensiunea actuală sau semnificaţia depinde la fel de bine de multe alte consideraţii. In ciuda populaţiilor lor, nici China nici India nu au fost considerate puteri. Intr-adevăr în cazul Chinei, populaţia reprezintă puterea potenţială primordială. Ca rezultat, în cazul naţiunilor cu populaţii mari, este posibil ca acestea să fie slabe dar imposibil ca naţiunile fără populaţii mari să devină puternice chiar dacă instaurarea armelor atomice poate diminua importanţa puterii umane în conflictele armate, războiul din Vietnam a demonstrat că soldaţii pedeştri nu au nici o şansă de a fi eliminaţi, înlocuiţi. In viitor, ca şi în trecut, populaţiile mari vor constitui un important avantaj militar. Hitler considera necesar să importe forţă de muncă din Estul Europei pentru a ieşi din criza de forţă umană în care se găsea Germania. Conflictul armat cu o naţiune cu o populaţie numeroasă ca a Chinei, se dovedeşte o luptă de proporţii colosale. Chiar dacă la un moment dat era considerată mică în orice altceva dar datorită populaţiei mari, Chinei, la sfârşitul celui de al II-lea Război Mondial i s-a acordat statutul de mare putere în ONU.
Atunci când este combinată cu industrializarea, populaţia devine mult mai importantă ca factor de putere decât multe altele. Este bine cunoscut că, acele ţări care păşesc astăzi prin procesul de industrializare sunt de fapt cele care se dezvoltă rapid în numărul populaţiei. Acest fapt, cunoscut ca "tranziţie demografică", afectează semnificativ puterea unei naţiuni. Industrializarea conduce la o sp;orire a populaţiei care la rândul ei face posibilă industrializarea ulterioară.
După cum China a demonstrat încă o dată, puterea potenţială a populaţiei este actualizată doar atunci când aceasta este utilizată, deosebit de profitabil în dezvoltarea unei baze moderne industriale care să facă posibilă o organizare militară de primă mână. In accepţiunea multor observatori, odată cu China a reuşit valorificarea populaţiei sale imense, ea poate deveni în timp cea mai puternică naţiune de pe pământ […]
Un al patrulea element al puterii unei naţiuni a cărui efect este dificil de evaluat, preocupă natura guvernării unei ţări. Este tentant să afirmăm că, o formă de guvernare democratică conferă o forţă naţională mai mare decât dictatura. Chiar dacă istoria nu contrazice această presupunere, totuşi rămâne în discuţie. Victoria Spartei asupra Atenei este doar una din multele momente în care dictatura a ieşit triumfătoare. Dar oricare din analizele acestei probleme trebuie să rămână fără efect. Există prea multe elemente în suspensie implicate pentru a permite orice concluzie aleatoare […]
Mulţi observatori au evidenţiat că democraţia are un mare avantaj - deoarece rămâne în consens şi un sprijin valutar celor guvernaţi, iar dictatura solicită coerciţie. În timp ce pe de-o parte există atât adevăr în această afirmaţie frecvent repetată, totuşi, s-a exagerat. Totalitarismul modern a dezvoltat mijloace deosebit de eficiente pentru îndoctrinare psihologică. Germania nazistă, Italia fascistă, Uniunea Sovietică şI China Comunistă, au dezvoltat fiecare dintre ele mişcări de tineret bine organizate în direcţia scopului propus. Mai mult, “spălarea creierului”, un gen de psihoanaliză pe invers a fost aplicată pe scară largă “elementelor reacţionare” în China comunistă în timpul Revoluţiei Culturale. Aceste tehnici, când sunt cuplate cu faptul că totalitarismul modern deprivează o populaţie de standardele de comparaţie, atât în timp şi spaţiu creează posibilitatea unui nou tip de guvernare: “totalitarism cu consimţământul celor guvernaţi”.
În anumite momente, guvernele totalitare şi-au creat sprijinul popular prin aceste metode. De exemplu, dictatura nazistă s-a bucurat de sprijinul popular.
Iată deci, că o bază extinsă în sprijinul popular, ca sursă de putere nu este monopolul democraţiilor […]
Din cele de mai sus reiese că atributele obiective sau de “capacitate” ale puterii unei naţiuni depind, în cele din urmă, de utilizarea pe care o acordă guvernele unor astfel de factori precum geografia, populaţia şi spaţiile naturale. In mâinile inventive ale guvernelor, democratice sau totalitare, geografia este orientată în avantaje strategice iar populaţia şi resursele naturale devin doi piloni ai pregătirii forţei militare şi a industrializării. Dar după cum am afirmat la început, în ciuda importanţei lor sporite, aceste obiective ce se bazează pe puterea naţională nu sunt lipsite de importanţă în întreaga poveste. Fără a fi mai puţin importantă pentru arsenalul puterii al naţiunii este imaginea de sine şi probabil că este cea mai importantă, este modul prin care este văzută de către altă naţiune. Pentru a înţelege ultima dimensiune a puterii trebuie să considerăm în special factorii caracterului şi moralei naţionale, a ideologiei şi conducerii acesteia.
Am văzut în cele de mai sus că, acel concept, caracter naţional este chiar evaziv şi că se referă la ceva ce se schimbă în mod constant. Relevanţa sa pentru putere nu rezidă chiar atât de mult în existenţa sa obiectivă, care este încă disputată de mulţI cercetători, cât în persistenţa stereotipurilor ce sunt imputate de către o naţiune alteia. Instabilitatea stereotipurilor însele, neagă permanenţa caracterului naţional. Dacă aceasta afectează vitalitatea puterii unei naţiuni nu vom putea şti din următoarea situaţie.
Înainte ca SUA să stabilească orice contact fizic cu Japonia, imaginea americană despre japonezi era una de stranietate, romantism şi de societate pitorească, chiar rococo în fragilitatea sa. Atunci când la mijlocul secolului XIX americanii s-au hotărât să “deschidă“ Japonia pentru vest, ei l-au trimis pur şi simplu pe comandantul Terry şi câţiva luptători pentru a forţa uşa. De fapt, Japonia anului 1850 era o societate rigid stratificată ce a fost condusă peste 200 de ani de un clan militar autoritar, clanul TOKUGAWA. Sub impactul vestului Japonia s-a modernizat cu o uimitoare rapiditate […]
De asemenea imaginea Japoniei asupra americanilor s-a schimbat rapid. Dulcea şi păpuşa japoneză a zilei lui Terry a devenit “răutăcioasă - ce dovedeşte sadism”, care violează şi ucide femei şi copii inocenţi. De la finele lui 1930, imaginea vestului în special al SUA, a devenit cea a unei societăţi decadente, corupte şi fără caracter, ce se poate dezintegra în urma atacului militar determinat. Această percepţie distorsionată asupra Americii a fost potrivită cu imaginea de sine a unei Japonii cu o superioritate absolută şi cu un factor de putere majoră. Dacă în 1941, japonezii s-ar fi perceput pe sine şi pe SUA în mod real, nu ar mai fi existat un Pearl Harbor. Era suficient de clar că Japonia nu putea să invingă SUA, astfel că pe scurt, faptul obiectiv al vastelor capacităţI superioare au fost legate de superioritatea numerică. A fost puterea creată de imagine, ceea ce a precipitat atacul japonez. Faptele incredibile ale micii Japonii derulate în cel de-al II-lea Război Mondial nu pot fi explicate în termenii insuficienţei resurselor obiective dar pot fi atribuite existenţei unei imagini de sine ce a fost transferată într-o morală naţională superioară. Această morală naţională a devenit un imens depozit de putere […]
Am văzut mai sus că, esenţa naţionalismului este imaginea naţiunii asupra trecutului şi viitorului. Nu mai spunem că vitalitatea naţionalismului afectează puterea unei naţiuni mai mult decât atât, sub anumite condiţii, percepţia viitorului poate deveni o ideologie. Acest fapt se petrece atunci când imaginea unei naţiuni, asupra viitorului, cuprinde naţiunea în evoluţia dinamică spre o utopie universală. Ideologia a devenit monopolul naţiunilor totalitare. Ideea lui de imperiu universal a fost explicată ideologia franceză “mission civilisatrice”. Viziunea Germaniei naziste a fost întronarea ‘rasei Ariene”. Pentru îndeplinirea acestui scop a fost necesar Germaniei de a se extinde prin spaţii cât mai largi pentru “Lebensraum” sau “spaţiu vital”. Sfera Prosperităţii Japoneze se baza pe declaraţii similare. În schimb, comuniştii au propriul lor proiect pentru omenire, care anunţă creşterea influenţei Rusiei şI a Chinei. In toate aceste cazuri, naţiunea este vizată ca instrument dinamic pentru democraţia întregii lumi.
Ar fi prea simplu să afirmăm, după cum spunea Morgenthau că ideologia este pur şi simplu “linguşire” pentru “mascarea expansiunii imperialiste”:
“Este un aspect caracteristic tuturor politicilor, atât interne cât şi internaţionale, ca în mod frecvent manifestările fundamentale să nu apară oricât de actuale sunt – manifestări ale luptei pentru putere. In loc de aceasta, elementul de putere ca obiectiv imediat al politicii armate este explicat şi justificat de termeni de etică, justiţie sau biologici. Putem spune: adevărata natură a politicii se reprezintă tăinuirea prin justificări şi raţionamente ideologice.
Politicienii manifestă o tendinţă de nezdruncinat de a se amăgi pe sine despre ceea ce ei fac prin referirile la politicile lor nu atât în termeni de putere ci în termeni ai principiilor etice sau judiciare ori ai necesităţilor biologice. Cu alte cuvinte, în timp ce toate politicile trebuie să urmeze puterea, ideologiile exprimă implicarea în acest context pentru puterea acceptată din punct de vedere psihologic şi moral de actori şi audienţa lor”1)
Nu numai că este o exagerare de a afirma că toate politicile urmează puterea, dar relaţia dintre putere şi ideologie este cu mult mai complexă. In primul rând, convingerea larg răspândită în “adevărul” unei ideologii pot precipita realizările acesteia şi astfel să devină un factor de putere. De exemplu, convingerea ideologică a multor comunişti după care victoria comunismului este predestinată de istorie a adus un ajutor imens puterii Uniunii Sovietice şi Chinei Comuniste. Această credinţă în determinismul metafizic a inspirat comunismul cu imagine de sine a invicibilităţii. In al doilea rând, ideologia îşi poate asuma o autoritate asupra proprietăţii deoarece adepţii săi sunt convinşi de validitatea metafizică.
Într-o altă analiză, Puterea trebuie să rămână la capacitatea forţei fizice. Pe de altă parte, autoritatea poate obţine un acord similar deoarece este acceptat ca legitim sau “adevărat”. Ideologia serveşte funcţia specifică de justificare a puterii şi de transformare a acesteia în autoritate, astfel, diminuându-şi cota de putere care trebuie aplicate pentru a dobândi acordul sau de a produce efectul dorit2).
Ideologia ca sursă de putere este în mare parte monopolul totalitarismului. Democraţia îşi poate avea obiectivele sau idealurile dar nu o ideologie. Astfel, chiar esenţa democraţiei reprezintă principiul de drept al neacceptării obiectivelor fundamentale, precum nevoia unei naţiuni de fanatism şi uniformitate ce împărtăşeşte coerenţa şi orientarea acelei ideologii. Cetăţenii SUA pot fi în dezacord cu scopul naţiunii americane. Pe de altă parte o societate totalitară are o unică ideologie oficială. Desigur, acest fapt nu înseamnă că democraţia nu are resurse de a mărşălui împotriva aspiraţiilor unei ideologii universale. După cum am văzut, aceasta a fost o altă sursă sporită de putere.
Indiscutabil ideologia nu reprezintă doar o sursă de putere. Ea reprezintă o mare copertină a relaţiilor internaţionale. Prin definiţie, obiectivele sale sunt nemărginite iar orizonturile cucerite nelimitate. Momentul soseşte, după cum întotdeauna aşa a fost, atunci când imaginea unei ideologii universale este contracarată de către o realitate fermă - atunci când puterea întâlneşte o contraputere pe măsură. Astfel, fiecare ideologie se îngrijeşte ea însăşi de sămânţa propriei destructurări, presupunerea orgolioasă că puterea se poate extinde la nesfârşit.
În cele din urmă calitatea unei naţiuni care este dată din conducere şi imaginea proiectată asupra lumii sunt surse importante de putere. Dacă liderul este imperfect, toate celelalte resurse nu vor mai fi valabile. Nici un potenţial militar sau industrial ori de forţă umană nu vor crea o naţiune puternică fără ca nivelul de conducere să nu utilizeze aceste resurse cu un maxim de efect pe scena internaţională. Dacă resursele tangibile reprezintă corpul puterii iar caracterul naţional sufletul acesteia, atunci conducerea este creierul. Doar ea singură decide cum să folosească resursele naţiunii. De exemplu, SUA înainte de al II-lea Război Mondial poseda la nivel virtual doar un singur atribut al puterii naţiunii. Dar acesta a jucat un rol relativ minor în relaţiile internaţionale deoarece conducerea a adoptat o politică de izolare. Deci în timp ce puterea americană reprezenta preocuparea, avantajul geografic, resursele naturale, potenţialul industrial şi militar şi, dimensiunea şi calitatea populaţiei deşi în fapt ele existau nu erau considerate de conducerea americană, care se comporta ca şi când ele nu existau.
În concluzie la analiza noastră asupra puterii trebuie să sesizăm un paradox: în timp ce diferenţa de putere dintre statele mari şi mici nu au fost mai incapabile să-şi impună voinţa lor ţărilor mai mici. Conflictele dintre SUA şi Vietnamul de Nord, Franţa şi Algeria şi Uniunea Sovietică şi Iugoslavia sunt cazuri ce trebuie discutate. O parte din motivul pentru aceasta este faptul că ori de câte ori o superputere este angajată împotriva unui stat mai mic, o altă superputere tinde să se alieze de cealaltă parte. De exemplu, experienţa franceză în Algeria şi experienţele Franţei şi Americii în Indochina demonstrează că puterea are de înfruntat dorinţa naţiunii de a accepta pedeapsa. Politica americană din Sud-Estul Asiei a eşuat datorită pragului dureros indus Vietnamului de Nord. SUA a revărsat mai multe bombe asupra Vietnamului de Nord decât a aruncat ea asupra puterilor Axei pe parcursul întregii perioade a celui de-al II-lea Război Mondial. Se pare că o mică naţiune s-a luptat cu SUA pentru a o opri. Se vede că, odată cu instaurarea erei atomice, puterea marelor state s-a diminuat în timp ce puterea statelor mici a crescut. Oricum, puterea nu poate fi calculată pur şi simplu prin socotirea capacităţilor fizice ale unei naţiuni. Psihologia şi voinţa conferă mult mai multă greutate decât resursele şi tehnologia.
Ca urmare a analizei anatomiei puterii, vom propune următoarea definiţie: puterea în relaţiile internaţionale reprezintă capacitatea unei naţiuni de a-şi folosi resursele tangibile şi intangibile într-un mod în care să afecteze comportamentul altor naţiuni.
Note:
1) Hans J.Morgenthau, Politics Among Nations, 4th eds (Knopf, N.Y.1967), p.106;
[1] John H. Herz, International Politics in the Atomic Age (Columbia Univ.Press, N.Y.1959), p.108
1) Morgenthau, H.J., Politics Among Nations, p.83-4;
2) Zbigniew K.Brzezinski, The Soviet Bloc; Unity and Conflict, Harvard Univ. Press, Cambridge Mass, 1960, p.316-7
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu