ATENŢIA – PROCES NEUROFIZIOLOGIC

CADRUL DE REFERINŢĂ. NOŢIUNI GENERALE

Autori:
drd. Eusebiu Tihan, psiholog-sociolog
drd. Laura Tihan, psiholog-sociolog
OPINFO CENTER SRL

Sensibilitatea fiziologică reprezintă o condiţie necesară pentru a cunoaşte lumea; ea nu este însă suficientă, deoarece simţurile nu identifică în mod direct obiectele, nu ne informează asupra relaţiilor dintre ele şi nici nu determină în fiecare moment, la care anume stimuli trebuie să răspundă organismul. Avem tendinţa să credem că posibilităţile noastre de a percepe sunt atât de mari încât putem vedea totul dintr-o privire. In realitate nu ne dăm seama complet şi clar decât de anumite obiecte sau detalii; unele sunt trecute cu vederea în întregime, altele ne lasă doar o impresie neclară.
Orice natură ar avea obiectele şi fenomenele pe care dorim să le percepem, cantitatea totală percepută la un moment dat, precum şi informaţia pe care o putem extrage din ea sunt limitate; sistemul nervos este incapabil să manipuleze în aceeaşi unitate de timp toate datele pe care le pot furniza simţurile.
Este logic să presupunem că între stimuli şi răspunsuri intervin procese care operează o anumită selecţie, în sensul că favorizează efectele unor stimuli în detrimentul altora, focalizează conştiinţa asupra anumitor obiecte, idei sau acţiuni, ajută la extragerea informaţiilor relevante, asigurând în acest mod predominanţa anumitor activităţi şi angajarea direcţionată, preferenţială a conduitei.
Această “variabilă intermediară“ care conferă organismului calitatea de selector activ al stimulilor a fost denumită atenţie.
Al. Roşca (1975) afirma că, din multitudinea stimulilor care acţionează la un moment dat asupra organismului uman, numai unii atrag atenţia, cu alte cuvinte numai unii sunt selectaţi cu deosebită claritate, ceilalţi rămânând în afara atenţiei.
Organismul uman este un selector activ al stimulilor ambianţi, nu un receptor pasiv al acestora. Capacitatea sa limitată de a face faţă solicitărilor mediului, îl obligă la o alegere activă a acelor stimuli care îi sunt necesari în cadrul interacţiunilor adptative cu acesta (I.Holdevici, I.P.Vasilescu, Autodepăşrea în sport, p.22).
Atenţia constă în orientarea şi concentrarea activităţii psihice asupra unor obiecte sau fenomene, ceea ce are ca efect reflectarea lor mai clară şi mai completă, şi creşterea eficienţei activităţii (Paul Popescu Neveanu, 1997, p.324).
Psihologii au oscilat mult între considerarea atenţiei ca fiind proces psihic, activitate psihică, stare psihică, condiţie facilitatoare sau perturbatoare a celorlalte fenomene psihice. Dar indiferent ce ar fi ea, ceea ce contează este profilul ei psihologic. Aşa cum arată M.Zlate în « Fundamentele psihologiei », pentru a depista acest specific psihologic s-au manifestat două tendinţe.
Unii psihologi au redus atenţia la alte fenomene psihice. Theodule Ribot (1889) privea atenţia ca pe un "act motor"; alţi autori precum Al. Roşca (1977), sau R. Floru (1967) considerau atenţia ca fiind un proces cognitiv şi conativ, iar Delay (1984) vedea atenţia ca fiind "aspectul activ, selectiv al percepţiei, care constă în prepararea şi orientarea individului spre perceperea unui stimul particular" (apud. M.Zlate, Fundamentele psihologiei vol.3, p.28).
A doua tendinţă a constat în încercarea de a găsi elemente psihologice proprii atenţiei. În această direcţie, psihologul Maurice Reuchlin (1988) ia în considerare două aspecte; pe de o parte, organismul uman este supus unei cantităţi imense de informaţii, cantitate care este mult peste posibilităţile de analizare ale acestuia. În aceste condiţii apare necesitatea selecţionării şi filtrării informaţiei în vederea traducerii ei în dispozitivele care elaborează răspunsurile. Aşadar, după Reuchlin, atenţia este o "stare generală de alertă cu ajutorul căreia se relevă informaţia pertinentă care devine prioritară" (opcit., p.29). Pe de altă parte, omul întâlneşte atât stimuli cunoscuţi, familiari, previzibili, care presupun punerea în funcţiune a unor răspunsuri deja achiziţionate, dar şi cu stimuli noi, nefamiliari, imprevizibili, pe care Pieron îi numeşte "prosexigeni", stimuli ce conţin o cantitate mai mare de informaţii şi pun organismului o problemă care nu mai poate fi rezolvată prin apel la experienţa anterioară. Subiectul îşi declanşează atenţia pentru a decide ce va face nu doar în funcţie de noutatea stimulului, ci şi în funcţie de interesul acestuia pentru organism.
Stimulul nou declanşează trei reacţii:
de orientare, care presupune facilitarea senzorială şi motorie;
de focalizare, adică de concentrare pe stimul, asociată uneori cu o oarecare imobilizare a organismului, menită a minimaliza numărul stimulilor ce ar putea distrage;
de selecţie a informaţiilor în funcţie de specificul activităţii şi de stringenţa nevoilor subiectului.
Astfel, orientarea şi focalizarea pe stimuli a psihicului în vederea selectării informaţiilor pertinente sunt notele definitorii ale atenţiei care o diferenţiază de alte fenomene psihice (op cit., p.29).
Aceste trei caracteristici apar în multe din definiţiile date atenţiei. Pentru Pieron (1934), "atenţia reprezintă o orientare electivă a activităţii dominante" (P.Neveanu, Curs de psihologie generală, p.523). Zaporojet considera că atenţia este "activitatea psihică ce constă în orientarea spre obiectele şi fenomenele înconjurătoare şi care asigură reflectarea lor cea mai deplină şi cea mai precisă în creierul omului" (apud. M.Zlate, Fundamentele psihologiei vol.3, p.31), iar Oswald defineşte atenţia ca fenomen ce dispune de calitate selectivă şi orientativă" (idem.).
"Atenţia este funcţia psihică ce stă la baza selecţiei stimulilor, ea intervenind în procesul de acordare a semnificaţiilor respectivilor stimuli. Ea reprezintă în acelaşi timp, funcţia dirijării anticipative, ce asigură formarea atitudinii pregătitoare pentru recepţionarea stimulilor sau pentru acţiune. (I.Holdevici, I.P.Vasilescu, Autodepăşirea în sport, p.22).
Atenţia este o manifestare a conştiinţei, şi nu poate fi legată de un anumit proces psihic. Ea nu are un conţinut informaţional propriu, fiind prezentă în toate funcţiile psihice: şi în percepţie, şi în memorare, şi în gândire. Atenţia este o proprietate a conştiinţei, aceea de a se focaliza, de a avea o regiune centrală, în raport cu ansamblul sesizat care ocupă o poziţie periferică. (A.Cosmovici, Psihologie generală, p.71). Atenţia intervine ca o latură sau ca o modalitate structural dinamică a proceselor psihice, pe care le facilitează ş progresează odată cu ele, "de la percepţie la gândire, de la motivaţia impulsivă la cea cognitivă, de la trebuinţă la semnificaţie şi finalitate conştientă" (P.P.Neveanu, opcit., p.524). Atenţia este o funcţie de sinteză, adunând toate datele şi resursele disponibile îm jurul unui obiect ori fenomen (A.Cosmovici, opcit., p.27).

MODELE EXPLICATIVE ALE ATENŢIEI
Aşa cum arată M.Zlate (1994), în decursul timpului au fost formulate diferite concepţii, teorii şi explicaţii cu privire la atenţie. Cu toate că sunt diferite între ele, pot fi desprinse unele elemente generale care permit gruparea lor în tipuri de modele explicativ-interpretative ale atenţiei.

MODELE FIZIOLOGICE ALE ATENŢIEI
Acestea, în explicarea atenţiei, pun accentul pe mecanismele fiziologice şi neurologice, diferenţiindu-se tocmai prin elementul fiziologic sau neurologic luat în seamă.
I.P.Pavlov şi o serie de alţi cercetători au considerat că atenţia ar fi cel mai bine explicată prin intermediul reflexului de orientare, descoperit de acesta în 1910. Pavlov spunea: "atunci când, în mediul înconjurător al animalului apar agenţi noi (înţeleg prin aceasta şi modificarea puterii sau intensităţii unor agenţi vechi), organismul orientează către aceştia suprafeţele corespunzătoare, asigurând astfel înregistrarea optimă a excitaţiei din afară" (apud J.R.Gerow, "Psychology", p.532).
Componentele reflexului de orientare (somatice, vegetative, senzoriale, electroencefalografice) intervin diferenţiat în fazele atenţiei. Dintre acestea, cele mai stabile şi caracteristice pentru atenţie sunt componentele electroencefalografice. Faţă de frecvenţa de 8-13 ciclii pe secundă din starea de veghe şi repaus senzorial, se ajunge la 14-18 ciclii pe secundă. Reflexul de orientare se realizează cu precădere la etajele inferioare ale creierului, şi produce o reacţie difuză, neconcentrată în sfera analizatorului excitat, şi cu timpul s-a trecut la analiza mecanismelor fiziologice articole ale atenţiei. A.A.Uhtomski (1923) a introdus principiul dominantei, acesta fiind "o zonă corticală, care se caracterizează printr-o excitabilitate crescută, în comparaţie cu restul zonelor care au excitabilitate mai scăzută" (M.Zlate, 1994, p.32). Dominanta cumulează energia diferiţilor centri excitanţi ai scoarţei cerebrale prin mecanismul inducţiei pozitive şi inhibă reacţiile pe care aceştia le-ar putea provoca în mod normal prin mecanismul inducţiei negativecare face ca în jurul unui focar concentrat de excitaţie să apară o stare de inhibiţie.
"Prin dominantă se explică concentrarea atenţiei, capacitatea individului de a lucra în condiţii nefavorabile, excitanţii colaterali favorizând activitatea în loc să o dezorganizeze (M.Zlate, 1994, p.32).
Deplasarea în scoarţa cerebrală a dominantei se manifestă prin deplasarea atenţiei. Dominanta nu se formează exclusiv pe însumarea excitaţiilor de pe scoarţa cerebrală, ci şi pe baza influenţelor primite de la formaţiunea reticulată. Aceasta are un dublu rol; ea primeşte mesaje venite de la toţi receptorii, inclusiv de la creier şi, deasemenea, emite mesaje facilitatoare sau inhibitoare, realizând astfel o selecţie a mesajelor.
Formaţiunea reticulată are două structuri morfofuncţionale. Primul sistem (sistemul reticulat ascendent activator) produce efecte tonice, menţine starea de trezire, de vigilenţă, ceea ce înseamnă declanşarea şi menţinerea atenţiei. Al doilea sistem (sistemul reticulat difuz de protecţie) produce efecte de scurtă durată, limitate ca întindere, corespunzătoare comutării şi mobilităţii atenţiei.
S-au elaborat mai multe teorii pornind de la aceste mecanisme:
Teoria activării. Hebb (1966) consideră că impulsurile aferente au două funcţii diferite: funcţia informatoare, semnalizatoare şi funcţia activatoare, cu rol tonigen, ultima corespunzând atenţiei.
Teoria filtrului. Broadbert (1958) afirmă că atenţia funcţionează pe principiul "totul sau nimic".

MODELE PSIHOLOGICE ALE ATENŢIEI
Acestea se inspiră din psihologia cognitivistă şi pornesc de la considerarea omului ca un sistem de tratare a informaţiilor. În conformitate cu acest punct de vedere “atenţia este una dintre funcţiile psihice ce intervine în tratarea informaţiilor, care la rândul ei presupune o desfăşurare procesuală şi o structurare raţională“ (M.Zlate, 1994, p.33).
Au fost efectuate experienţe (Cheri, 1953; Treisman, 1960) bazate pe transmiterea unor informaţii la o cască cu dublu receptor, câte unul la fiecare ureche. La o ureche se prezenta un mesaj, la cealaltă un alt mesaj. Subiecţii erau instruiţi să fie atenţi doar la unul din mesaje. S-a descoperit că subiecţii nu pot spune nimic despre conţinutul mesajului la care nu erau atenţi, ci doar dacă este vorba despre o voce masculină sau feminină.
Experimentele de acest gen au dus la formarea metaforei “comutatorului”. Este ca şi când sistemul subiecţilor de tratare a informaţiilor dispune de un comutator care le permite să închidă sau să deschidă, după dorinţă, canalele comunicaţionale. Se considera că locul acesta este după receptorul care preia caracteristicile fizice ale stimulilor, dar înaintea dispozitivelor de decodare a conţinutului.
Această explicaţie nu a putut, însă, explica faptul că, dacă în cadrul mesajului pe care trebuia să-l ignore apărea numele subiectului, acesta era recepţionat. Aceasta înseamnă că la nivelul fiecărui canal de conducere există o serie de atenuatori care lasă o parte a informaţiei să treacă pentru a fi mai apoi comparată cu aşteptările sau trebuinţele subiectului şi cu conţinutul memoriei de lungă durată.
“ Se pare deci, că ceea ce are semnificaţie pentru subiect, ceea ce corespunde unor nevoi personale ale lui este reţinut chiar şi cu urechea neatentă“ (M.Zlate, 1994, p.34).

MODELE PSIHOFIZIOLOGICE ALE ATENŢIEI
Acestea iau în considerare atât mecanismele fiziologice, cât şi pe cele psihologice. Teoria filtrului, care este o teorie fiziologică, a fost completată cu informaţii furnizate de psihologia cognitivă. Datorită filtrării informaţiei, individul poate capta informaţii despre doi stimuli care acţionează simultan asupra lui. Din punct de vedere psihologic, N.Moray (1973) consideră că strategia ce se aplică este cea a “luării unor mostre de informaţii la intervale optime de timp, din mulţimea mesajelor la care nu suntem atenţi tot timpul, deci continuu” (M.Zlate, 1994, p.35). Astfel, atunci când subiectul se concentrează asupra unui mesaj, în momentele redundante el poate să-şi deplaseze rapid atenţia asupra unui alt mesaj, pentru a extrage “mostre” de informaţii din el. Astfel este posibilă cunoaşterea relativ adecvată şi a celui de al doilea.


FORME ALE ATENŢIEI
Andrei Cosmovici în “Psihologie generală“ arată că există mai multe forme ale atenţiei. P.Guillaume distingea , după obiectivul ei :
Ø atenţia în expectativă, care intervine atunci când aşteptăm un anumit eveniment sau semnal la care trebuie să reacţionăm prompt. Se vorbeşte în acest caz de vigilenţă, cea care asigură reacţii adecvate,
Ø atenţia exterioară este prezentă atunci când urmărim obiecte, fenomene din mediul ambiant, sau mişcările şi acţiunile proprii,
Ø atenţia interioară, care se concentrează asupra propriilor imagini, gânduri, sentimente. Aceasta este angrenată în actul de introspecţie.
O altă clasificare poate fi făcută în funcţie de proprietăţile intrinseci ale atenţiei. Asfel avem: atenţie involuntară, voluntară şi postvoluntară.

AŢENTIA INVOLUNTARĂ
Uneori orientarea şi concentrarea atenţiei se realizează în mod neintenţionat şi fără efort voluntar ; în asfel de situaţii, când stimulul se impune de la sine, are loc fenomenul atenţiei voluntare (Al. Roşca, 1975, p.325).
Pentru ca atenţia să se declanşeze în mod involuntar este necesar ca stimulii să posede anumite însuşiri, sau ca acţiunea lor să corespundă unor condiţii interne (trebuinţelor, intereselor, acţiunilor mintale în curs de desfăşurare, etc).

Însuşirile stimulilor care pot provoca atenţia voluntară:
Intensitatea stimulilor. În cazul acţiunii unor stimuli de intensităţi diferite, dacă toate condiţiile sunt identice, se impun atenţiei cei care au o intensitate mai mare. O mare importanţă o are şi contrastul stimulilor faţă de ambianţă. Astfel, un cititor care se va găsi într-o cameră liniştită va deveni atent în mod involuntar la conversaţia pe care o vor începe alte persoane din acea cameră. Dacă însă cititorul se află într-o cameră în care se desfăşoară o conversaţie şi aceasta încetează, liniştea survenită îi va stimula atenţia.

Modificarea sau intermitenţa stimulilor. Orice stimul care acţionează un timp îndelungat fără să se modifice, încetează să mai atragă atenţia. În momentul în care stimulul capătă însuşiri noi, sau se manifestă cu intermitenţă, se impune din nou atenţiei. Obiectele în mişcare sau cele care apar brusc atrag mai uşor atenţia decât cele statice.
Caracterul neobişnuit al unui obiect sau fenomen, de asemenea, provoacă atenţia involuntară.
Însuşrile de mai sus ale stimulior reflexul de orientare. Repetarea frecvemntă şi invariabilă a oricăreia dintre situaţii duce la stingerea reflexului de orientare, şi prin aceasta la încetarea atenţiei involuntare. Încetarea atenţiei are loc numai dacă stimulul respectiv nu a avut nici un efect însemnat asupra organismului.

Atenţia şi menţinerea atenţiei involuntare este determinată nu numai de calităţile stimulilor, ci şi de măsura în care ei răspund unor trebuinţe sau interese ale persoanei.
“În general atrag atenţia toţi acei stimuli care au o influenţă fie pozitivă, fie negativă asupra integrităţii organismului, cei care au o legătură cu interesele şi preocupările permanente ale unei persoane, cu activitatea sa actuală sau de perspectivă“ (P.P.Neveanu, Curs de psihologie generală, p.326).

ATENŢIA VOLUNTARĂ
Atenţia involuntară nu este suficientă pentru a asigura un nivel înalt de desfăşurare a activităţii. Aceasta este în general de scurtă durată, se menţine până în momentul când stimulii îşi pierd caracterul de noutate. În cazurile în care o situaţie nu interesează prin ea însăşi, dar cunoaşterea ei este necesară pentru desfăşurarea activităţii, intervine atenţia voluntară, care se caracterizează prin existenţa intenţiei de a fi atent şi a efortului voluntar (Al. Roşca, 1975, p.326).
În cazul atenţiei voluntare, orientarea activităţii de reflectare se realizează cu ajutorul cuvântului (prin autocomandă în limbaj interior sau prin instrucţiuni primite din afară), care măreşte valoarea semnalizatoare a unor stimuli.
Posibilitatea orientării atenţiei prin cuvânt reiese din următorul experiment al lui E.A.Milerian: subiecţilor li s-a prezentat un stimul sonor. La început s-au înregistrat în scoarţa cerebrală modificări bioelectrice caracteristice stării de atenţie. După un timp a avut loc o stingere a reflexului de orientare, stimulul fiind monoton. Manifestările electroencefalografice caracteristice atenţiei au reapărut atunci când experimentatorul a dat comanda “Fiţi atenţi la sunet !” şi au dispărut din nou la comanda “Ajunge !” (Al. Roşca, 1975, p.327).
În afară de comenzile directe, se pot folosi apeluri subînţelese, cum ar fi : “Vă voi spune ceva interesant !”, sau “Cele ce urmează au o mare importanţă pentru înţelegerea problemei”.
Efortul de orientare şi de concentrare a atenţiei se poate realiza nu numai pe baza unei comenzi din exterior, ci şi prin limbaj interior, când omul îşi propune singur să devină atent.
În atenţia voluntară, omul recurge la diferite procedee care facilitează orientarea şi concentrarea. Astfel, dorind să citească cu atenţie, îşi ţine capul în palme, pentru a îngusta câmpul vizual şi pentru a fixa mai bine privirea asupra rândurilor; citeşte cu voce tare, pentru a completa excitaţiile vizuale cu cele verbokinestezice; îşi acoperă urechile pentru a elimina agenţii auditivi distractivi.

ATENŢIA POSTVOLUNTARĂ
Atenţia involuntară şi cea voluntară nu sunt strict delimitate. Există grade de trecere de la atenţia involuntară, care se declanşează faţă de anumiţi stimuli la atenţia voluntară şi, de asemenea, atenţia voluntară se poate transforma în atenţie postvoluntară când activitatea presupune executarea unor activităţi rutiniere. Acesta este un nivel superior de manifestare al atenţiei pentru că este la fel de bine organizată ca şi atenţia voluntară, dar nu necesită încordarea voluntară care este obositoare.

CALITĂŢILE ATENŢIEI
Chiar dacă există o serie de caracteristici generale ale atenţiei, comune pentru toţi oamenii, manifestarea lor este particulară, diferă de la individ la individ. Însuşirile atenţiei pot să varieze de la o persoană la alta şi să fie considerate ca aptitudini în legătură cu exercitarea unor profesii. Întâlnim următoarele calităţi:
Gradul de concentrare al atenţiei, în opoziţie cu distragerea atenţiei, este o caracteristică calitativă, bazată pe încordare. Aceasta este capacitatea de a transmite cât mai deplin informaţia venită de la surse colaterale (I.Neacşu, 1990, p.75). Gradul de concentrare poate fi măsurat prin rezistenţa la factorii perturbatori. Factorii care influenţează concentrarea atenţiei sunt: importanţa activităţii desfăşurate, interesul pentru acea activitate şi antrenamentul de rezistenţă la factorii perturbatori. Efortul voluntar solicitat de concentrarea atenţiei este mai mare în condiţiile existenţei unor factori perturbatori externi sau interni (zgomot, oboseală, dezinteres, etc). Scăderea capacităţii de concentrare a atenţiei voluntare este un simptom al oboselii neuropsihice, al lipsei sau insuficienţei flexibilităţii adaptative, îndeosebi în condiţii stresante.
Stabilitatea atenţiei constă în menţinerea de durată a orientării şi concentrării asupra aceluiaşi obiect sau asupra aceleiaşi activităţi. Educarea stabilităţii atenţiei prezintă un deosebit interes practic, deoarece această însuşire a atenţiei focalizate este o condiţie a reuşitei în toate activităţile umane, mai ales în cele care implică detectarea şi supravegherea unor semnale sau în sarcinile de muncă efectuate în condiţii de monotonie. Stabilitatea atenţiei este un fenomen complex, ce exprimă una din determinările psihofiziologice datorate rupturilor dintre forţa excitaţiei şi inhibiţiei, dintre echilibrul şi dezechilibrul, mobilitatea şi inerţia proceselor nervoase.
Volumul atenţiei. Omul nu percepe cu claritate şi dintr-o dată un număr nelimitat de obiecte, gândirea neputând opera simultan cu un număr mare de elemente. Cantitatea de obiecte sau fenomene care pot fi cuprinse simultan în câmpul reflectării reprezintă volumul atenţiei. G. Miler a stabilit că numărul de unităţi ce pot fi sesizate dintr-o dată este de 7+/-2, adică acelaşi volum cu al memoriei de scurtă durată. Factorii care pot influenţa volumul atenţiei sunt: organizarea în structuri cu sens a elementelor de recpţionat, interesul subiectului pentru ceea ce cuprinde în câmpul atenţiei, antrenamentul special al atenţiei, etc.
Flexibilitatea atenţiei reprezintă capacitatea de a deplasa atenţia de la un obiect la altul în intervale scurte de timp. Aceasta este efectul deplasării rapide a dominantei, ceea ce presupune mobilitatea proceselor nervoase. După experimentele lui Cherry şi Taylor (P.P.Neveanu, 1977, p.50), durata necesară pentru deplasarea atenţiei este de minim 1/6 dintr-o secundă. Flexibilitatea atenţiei este influenţată de particularităţile activităţilor în cadrul cărora se manifestă. Astfel, deplasarea atenţiei se realizează mai greu atunci când activitatea anterioară nu s-a încheiat, sau atunci când activitatea nouă este mai puţin interesantă ori mult diferită de cea efectuată anterior. Flexibilitatea atenţiei constă într-o schimbare voluntară a orientării, în conformitate cu cerinţele activităţii şi nu trebuie confundată cu schimbările involuntare care constituie fenomene de distragere a atenţiei.
Distribuţia atenţiei constă în capacitatea de a urmări simultan mai multe surse de informaţii, mai multe obiecte sau activităţi. Studiile arată că, o condiţie de bază pentru executarea simultană a două activităţi este ca cel puţin una dintre ele să aibă un caracter automatizat, să fie însuşită în aşa măsură încât să nu necesite un control permanent al atenţiei. Executarea simultană a două activităţi, atunci când una dintre ele este automatizată, se explică prin faptul că cea automatizată poate fi dirijată de regiuni corticale parţial inhibate, astfel încât atenţia se poate concentra asupra activităţii neautomatizate (aşa cum afirma şi R.Floru în „Dialog asupra atenţiei”(1971), “în scoarţa cerebrală nu pot exista două focare dominante în acelaşi timp”). Există însă şi situaţii când cele două activităţi executate sunt de aşa natură încât permit alternarea rapidă a atenţiei de la una la alta, astfel că simultaneitatea este doar aparentă. Distribuţia atenţiei se caracterizează aşadar, prin numărul de activităţi pe care un om le poate îndeplini simultan, fără ca una să interfereze prea mult cu celelalte.

R. Floru, în lucrarea “Atenţia” (1976), identifică mai multe particularităţi ale atenţiei, pe care le vom prezenta succint:
Selectivitatea. Atenţia se manifestă printr-o orientare selectivă şi concentrată a activităţii. În psihofiziologia modernă, termenul de atenţie se referă în primul rând la un proces, la un ansamblu de condiţii interne care facilitează selecţia informaţiei, cea care reprezintă caracteristica principală a procesului atenţiei.
Atenţia joacă rolul unui “filtru activ”, care potenţează acţiunea anumitor stimuli, favorizează accesul anumitor mesaje către instanţele cerebrale superioare, reducând sau suprimând chiar, permeabilitatea canalelor pentru mesajele concurente. Atenţia intervine acordând prioritate unor mesaje după împrejurări şi necesităţi. Subiectul atent selectează şi răspunde atent la acei stimuli care se impun prin anumite calităţi (intensitate, contrast, mişcare, etc) sau care reprezintă o anumită importanţă pentru el, corespund trebuinţelor, intereselor sau aşteptărilor sale, ignorând pe cei lipsiţi de semnificaţie.

Direcţionarea. Activitatea psihică a subiectului atent este întotdeauna îndreptată fie către o sursă de stimulare sau un stimul prezent, fie către o categorie de stimuli a căror apariţie este aşteptată în viitorul apropiat.
Cele două particularităţi ale atenţiei – orientarea şi selectivitatea – sunt complementare ; orientarea creează condiţia angajării, direcţionării psihice către un anumit câmp de stimuli ; selectivitatea asigură extragerea, relevarea acestor elemente care vor determina răspunsul operant.

Dimensiunea intensivă. Cea de-a treia caracteristică a atenţiei este de ordin cantitativ şi se referă la creşterea intensităţii proceselor nervoase implicate în orientare şi selecţie.

MODALITĂŢI DE SPORIRE A CALITĂŢILOR ATENŢIEI
Cercetările au demonstrat că menţinerea atenţiei concentrate asupra unui obiect imobil durează în medie 2 secunde dar, prin antrenament poate creşte până la 2 minute, sau chiar până la 30-40 minute în cazul unei activităţi variabile. “Menţinerea atenţiei fixate asupra unui singur obiect creează un conflict între mobilitatea naturală a procesului şi obligativitatea artificială de a o menţine imobilă“ (I.Holdevici, I.P.Vasilescu, Autodepăşirea în sport, p.23).
Helmholtz arăta că singura modalitate de a întreţine atenţia asupra unui obiect este de a sesiza în cadrul acestuia elementele mereu noi. Acelaşi punct de vedere îl susţine, vorbind despre sursele atenţiei, şi R.Floru (1976).
Atenţia poate fi atrasă de anumite calităţi ale stimulilor ambianţei, dar nu poate fi menţinută mult timp, decât prin stabilirea unei corespondenţe între conţinutul activităţii şi interesele subiectului. Educarea atenţiei presupune elaborarea şi întreţinerea unui anumit interes pentru activitate, dezvoltarea curiozităţii şi transformarea unor motive externe în motive interne, iar pe de altă parte, presupune antrenarea capacităţii de concentrare şi a rezistenţei faţă de stimulii perturbatori.
Menţinerea concentrată a atenţiei în condiţii perturbatoare constituie măsura rezistenţei ei. Când această rezistenţă este învinsă, stimulii competitivi forţează accesul la instanţele cerebrale superioare şi asistăm la distragerea involuntară a atenţiei.
Orice stimul care are o anumită intensitate poate produce distragerea atenţiei de la activitatea în care persoana este angrenată. Măsura în care stimulul distractiv influenţează activitatea depinde de mai mulţi factori; dintre aceştia enumerăm:
Ø distragere uşoară a atenţiei are loc atunci când activitatea este executată fără interes sau în condiţii de oboseală. Cu cât interesul este mai puternic, cu atât puterea lor de atracţie, de transformare şi de inhibiţie asupra altor solicitări este mai mare;
Ø atitudinea faţă de agenţii distractivi. De exemplu, zgomotul din ambianţa în care lucrează o persoană are efecte distractive mai puternice dacă aceasta se supără pe cei care fac zgomot.
Prezenţa agenţilor distractivi nu duce, în mod obligatoriu, la scăderea eficienţei activităţii. Printr-un efort de concentrare a atenţiei, o persoană îşi poate desfăşura activitatea într-o atmosferă zgomotoasă, fără scăderea eficienţei.
Si totuşi, într-o ambianţă defavorabilă, menţinerea concentrată a atenţiei necesită efort, căci a acorda atenţie unui lucru înseamnă implicit, a face abstracţie de rest, înseamnă a bloca accesul la simţurile noastre, a tot ceea ce ar distrage atenţia. Chiar dacă pe moment nu ne dăm seama de energia nervoasă cheltuită în aceste condiţii, resimţim ulterior oboseala psihică.
Există şi cazuri când prezenţa unor stimuli lăturalnici, dacă nu sunt prea puternici, sau nu au semnificaţie pozitivă sau negativă pentru persoana respectivă, ridică eficienţa muncii. Acest fenomen se explică prin “principiul dominantei” (A.A.Uhtomski), conform căruia focarul de excitaţie mai puternică se întăreşte pe baza focarelor mai slabe (Al. Roşca, 1975, p.332).
În ceea ce priveşte concentrarea atenţiei, privită ca o condiţie a obţinerii randamentului în activitatea profesională, aceasta poate fi antrenată prin diferite exerciţii, în execuţia cărora trebuie să ţinem seama de următoarele reguli: (cf. I.Holdevici, I.P.Vasilescu, Autodepăşirea în sport, p.24)
- regularitatea practicării exerciţiilor de concentrare a atenţiei;
- perseverenţa: exerciţiile trebuie efectuate conştiincios şi cu răbdare, chiar dacă rezulatele nu vor apărea imediat;
- starea de calm: pentru ca exerciţiile să fie eficiente, trebuie să ne aşezăm într-o poziţie confortabilă, să fim liniştiţi şi relaxaţi;
- eficienţa: este mai utilă concentrarea intensă timp de câteva minute, decât o concentrare fragmentară, incompletă, realizată timp mai ăndelungat;
- gradarea exerciţiilor: presupune creşterea progresivă atât a duratei cât şi a complexităţii exerciţiilor. Astfel, la început ne concentrăm asupra unor obiecte prezente în faţa ochilor (nivelul perceptiv), apoi asupra unor obiecte absente pe care încercăm să le vizualizăm (nivelul reprezentării) şi, mai târziu, asupra unor obiecte abstracte (nivelul gândirii).

Pentru educarea capacităţii de concentrare a atenţiei sunt recomandate următoarele exerciţii (opcit., p.25):
Puneţi în apropiere un ceas cu un tic-tac puternic. Relaxaţi-vă, închideţi ochii şi spuneţi-vă, în limbaj interior, că nu auziţi ceasul. imaginaţi-vă că sunteţi insensibili la stimulii perturbatori externi. Acest exerciţiu vă va ajuta să decideţi în mod voluntar, să auziţi numai ceea ce vă doriţi să auziţi.
Încercaţi să priviţi cu atenţie acul indicator al unui ceas cu secundar, fără să lăsaţi atenţia să fluctueze. Dacă atenţia tinde să se depărteze de la obiectul concentrării, reluaţi exerciţiul de la început.
Alegeţi o imagine simplă, neutră (de exemplu o figură geometrică) de culoare odihnitoare (verde, albastru) desenată pe un carton pe care îl plasaţi la 1-1,5 m în faţa dumneavoastră. Aşezaţi-vă într-o poziţie comodă, relaxaţi musculatura. Fixaţi cu privirea centrul figurii progresiv, începând cu 10-20 secunde, până la 1-2 minute. Priviţi imaginea aleasă până când figura începe să fluctueze, iar ochii tind să lăcrimeze. Închideţi apoi ochii şi relaxaţi privirea.
Cu ochii închişi, într-o poziţie relaxată, vizualizaţi “cu ochii minţii” imaginea aleasă. Încercaţi să vă reprezentaţi imaginea respectivă în toate detaliile ei. Îndepărtaţi, în acelaşi timp, toate gândurile parazite.
Imaginaţi-vă o tablă neagră pe care “vedeţi” adunarea a două numere, formate din câte două cifre şi rezultatul acesteia. Creşteţi apoi dificultatea exerciţiului la 3 şi apoi 4 cifre. Faceţi mental, la nivel de reprezentare şi alte calcule, fără a lăsa imaginea să se estompeze.
Citiţi în fiecare zi, timp de cinci minute, un text mai complicat (de exemplu filozofie). Nu lăsaţi atenţia să fluctueze şi încercaţi să înţelegeţi textul.
Închideţi ochii şi revedeţi mintal un film pe care l-aţi vizionat, cu toate detaliile. Dacă aţi reuşit, încercaţi să derulaţi imaginile mai repede.
Rememoraţi o scenă plăcută din trecutul dumneavoastră şi încercaţi să o retrăiţi în detaliu, cu toate senzaţiile şi sentimentele avute, ca şi cum s-ar petrece în realitate.
Evocaţi mintal o situaţie. Menţineţi-o în câmpul conştiinţei timp de câteva secunde, după care evocaţi o situaţie diametral opusă. Continuaţi exerciţiul alternând cele două imagini.
Concentraţi-vă atenţia asupra unei calităţi care vă lipseşte. Denumiţi cu precizie respectiva trăsătură, încercaţi să-i asociaţi şi o reprezentare mintală. Închipuiţi-vă că acea trăsătură vă aparţine deja, că aveţi respectiva calitate. În scurt timp veţi reuşi să dezvoltaţi acea trăsătură şi veţi putea reîncepe exerciţiul cu altă trăsătură.