COEZIUNEA ŞI EXPERIENŢA VIETNAM

Coeziunea este un factor esenţial pentru ca o unitate să obţină rezultate bune în luptă. Dintre factorii care influenţează coeziunea cel mai imortant este conducerea. Acest articol analizează armata SUA în Vietnam, pentru a determina dacă coeziunea unităţilor combaante aconstituit sau nu o problemă majoră.
Mr.(P) William A. Knowlton Jr., SUA

Maior (P) William A. Knowlton jr. încadrat în Departamentul Armatei, Washington. Absolvent al Academiei Militare (USMA), al masterului şi doctoratului la Universitatea din Washington cât şi absolvent al USACGSC şi al Armed Forces Staff College.a lucrat ca instructor în cadrul Depatamentului de Ştiinţe Comportamentale şi de Conducere, USMA. A luptat în Vietnam.
(Opiniile exprimate în acest articol sunt opinii personale ale autorului, fără a-şi popune să reflecte poziţia Departamentului armatei de uscat, Departamentului apărării sau a oricărui alt oficiu sau agenţie guvenamentală. Editorul)

Traducere: drd Eusebiu Tihan


FIECARE ECHIPĂ DE LUPTĂ reprezintă o echipă şi pentru a fi eficientă trebuie să funcţioneze ca o echipă. Unii critici ai randamentului armatei SUA în Vietnam susţin că, a existat o lipsă de coeziune în unităţile de luptă.
Această lipsă de coeziune era un indicator al dezintegrării armaei. Acest punct de vedere este totuşi departe de a fi împărtăşit în exclusivitate. Unităţile din Vietnam manifestau coeziune, dacă aceasta se măsoară folosind următorii cinci factori:
- prezenţa sau absenţa unei experienţe comune,
- gradul de disciplină şi acceptare a autorităţii,
- gradul de izolare a unui grup,
- preocuparea soldatului faţă de supravieţuirea fizică,
- forţa conducerii demonstrată de liderii grupurilor mici (care au avut de departe influenţa cea mai puternică asupra coeziunii).

Coeziunea este un concept destul de răspândit dar definit în mod diferit de diverşi autori.
O definiţie operativă este cea care o consideră rezultatul tuturor forţelor care se exercită asupra membrilor unui grup şi care acţionează pentru a-i uni pe membrii din acest grup. Coeziunea implică spirit de echipă, activitate în echipă, mândrie de grup, soidaritate de grup şi loialitate faţă derup. Coeziunea reprezintă “sentimentul de apartenenţă” la membrii unui grup şi cuprinde “afecţiune reciprocă interdependenţă, încredere şi loialitate faţă de ceilalţi membri ai grupului”. În plus, coeziunea înseamnă a-i uni pe membrii unei organizaţii sau grup, astfel încât aceştia să susţină voinţa comună, angajamentul unuia faţă de ceilalţi, unitatea comună şi misiunea de îndeplinit.

Ultima definiţie se apropie cel mai mult de modul în care înţeleg la modul personal, conceptul de coeziune. Se impune o precizare: coeziunea este un termen care se aplică la grupuri extrem de diferite ca dimensiune. La fel de bine, se poate vorbi despre coeziune în codul unei armate sau a unei naţiuni sau la nivelul grupei/plutonului. Personal, sunt preocupat de problema coeziunii unităţilor mici, la nivelul batalionului şi a unităţilor mai mici decât această formaţiune, ceea ce sociologii numesc grupul primar – grupa sau plutonul care luptă ca o unitate, cu oameni care se văd şi interacţionează zilnic.

Factorii pe care îi utilizez în această lucrare, au fost elaboraţi de doi psihologi, Edward A. Shils şi Morris Janowitz, care, în timpul celui de-al doilea război mondial au efectuat o analiză amplă asupra coeziunii armatei germane (Wermacht). Examinând Wermacht-ul din perspectiva unor ofiţeri specializaţi în războiul psihologic, Shils şi Janowitz au intervievat sute de soldaţi germani în timpul şi imediat după război şi, au extras anumite concluzii referitoare la randamentul Wermacht-ului. Majoritatea unităţilor germane, chiar şi cele de pe frontul de est, unde condiţiile erau cele dintre cele mai grele, au păstrat un grad ridicat de coeziune aproape până la sfârşitul războiului. Când unităţile s-au dezintegrat, acest fapt a fost cauzat de fragmentarea grupului primar ca urmare a separării fizice, pierderea conducerii sau condiţiile foarte grele în care supravieţuirea fizică a individului devenise necesitate primordială.
La început, Shils şi Janowitz au identificat patru factori contributivi la întărirea coeziunii în cadrul Wermachtului.

Primul factor era “nucleul- dur”, nucleul nazist al grupului primar. În fiecare unitate exista de obicei un număr redus de credincioşi nazişti “adevăraţi”, care serveau drept modele pentru restul grupului.

Al doilea factor era ceea ce ei au numit “comunitatea de experienţă”. O unitate care a fost angajată în luptă dezvolta un grad ridicat de coeziune, în special dacă experienţa sa s-a soldat cu victorii. Shils şi Janowitz remarcă faptul că Wermachtul a încercat să menţină coeziunea unităţilor cât mai mult timp posibil. Soldaţii răniţi, în momentul în care se însănătoşeau, erau trimişi înapoi la unităţile lor şi, unităţi întregi erau retrase de pe front pentru a fi reconstituite.

Cel de-al treilea factor era “onoarea ostăşească”, codul de comportament al soldatului german. Disciplina strictă, acceptarea autorităţii cadrelor militare, importanţa care se acorda forţei fizice şi rezistenţei psihice, au împiedicat dezintegrarea unităţilor.
În final, o conducere puternică exercitată de conducătorii unităţilor mici a reprezentat un factor hotărâtor în crearea şi menţinerea coeziunii unităţii. Conducătorii tineri, severi, competenţi, cu putere de decizie şi curajoşi care împărtăşeau dificultăţile alături de oamenii lor, erau urmaţi fără şovăire.
Shil şi Janowitz menţionează şi trei factori care au condus la scăderea coeziunii în cadrul Wermachtului. Unul dintre factori l-a reprezentat izolarea, unul faţă de celălalt, a membrilor grupului. Ori de câte ori un grup primar era fragmentat, şi în special în cazurile în care câţiva sau majoritatea grupului erau separaţi de liderul lor, coeziunea scădea iar grupul era expus dezintegrării.
Al doilea factor era preocuparea soldatului faţă de familia sa. pe măsură ce situaţia în Germania (adică localităţile unde trăiau familiile soldaţilor) s-a înrăutăţit, în partea a doua a războiului, preocuparea faţă de familie a devenit mai intensă. Astfel, coeziunea unităţii a avut de suferit. Supravieţuirea fizică s-a constituit în interes primordial. Când situaţia a devenit atât de grea încât soldaţii nu aveau alimente sau muniţii şi nu puteau beneficia de ajutor medical, aşa cum s-a întâmplat la Stalingrad, legăturile cu grupul se rupea în mod frecvent. Soldaţii au devenit preocupaţi doar de supravieţuirea lor ca indivizi.

Armata SUA în Vietnam
Dacă aplicăm analiza efectuată de Shils şi Janowitz la studiul coeziunii armatei americane în Vietnam, reiese că doi dintre factori sunt lipsiţi de efect. Primul dintre aceştia este nucleul de adepţi fanatici – naziştii care au asigurat nucleul spiritual al grupului primar în Wermacht. În opinia mea, în majoritatea unităţilor din Vietnam nu a existat un astfel de nucleu de fanatici. Au existat puţini soldaţi extrem de patrioţi (dacă au existat) care să constituie un model pentru ceilalţi soldaţi. Acest fapt se poate datora schimbărilor de atitudine în societate, în anii ce au urmat celui de-al doilea război mondial şi modului în care a fost considerat războiul din Vietnam de către majoritatea americanilor. Se pare că, chiar dacă soldaţii combatanţi în Vietnam au avut puternice sentimente naţionaliste, ei le-au exprimat rareori.

Al doilea factor care a avut o influenţă redusă asupra coeziunii în Vietnam l-a reprezentat grija soldatului faţă de familia sa. Deoarece războiul se purta departe de SUA, familiile soldaţilor nu s-au aflat nici o clipă în primejdie prin urmare, grija pentru familie nu l-a preocupat pe soldat. Cu siguranţă că unii soldaţi au avut unele probleme familiale care au apărut în timp ce ei se aflau în Vietnam, dar în majoritatea cazurilor coeziunea grupului nu a fost afectată vizibil de acestea.
Cei cinci factori rămaşi au avut un efect major asupra coeziunii în Vietnam.
Primul, - experienţa de luptă comună a unui grup primar - a fost prezent în diferite grade în unităţile din Vietnam. În unele privinţe, modul în care armata SUA a desfăşurat lupta a redus probabilitatea existenţei unei experienţe de luptă comună. Cele mai semnificative dintre acestea erau turul de luptă de un an de zile şi sistemul de înlocuire individuală. Aproape toate articolele care se referă la coeziunea unităţilor SUA şi Vietnam evidenţiază faptul că durata turului de luptă combinată cu sistemul de înclocuire a condus la modificarea constantă a majorităţii unităţilor. Întreaga compunere a unei unităţi se putea modifica în şase luni. Doar la introducerea în Vietnam a unităţilor americane exista sistemul de rotire a unităţilor în sine.
Chiar şi în perioada de retragere succesivă a unităţilor SUA, la începutul anilor ’70, era o practică obişnuită de a se repartiza un soldat care aproape şi-a încheiat serviciul la o unitate în curs de demobilizare. Soldaţii din unităţile în curs de demobilizare care nu efectuaseră stagiul de un an în Vietnam erau adesea repartizaţi la alte unităţi ca forţă de înlocuire. Soldaţii care fuseseră răniţi şi evacuaţi reveneau rareori la fostele lor unităţi. Fie că nu se mai întorceau în Vietnam, fie că erau repartizaţi din nou prin sistemul de înclocuire.
Analizând frecvenţa scăzută a acţiunilor de luptă în ultimii ani ai războiului, cazurile de unităţi în care doar o mică minoritate a luptătorilor avuseseră experienţă de luptă comună nu erau câtuşi de puţin rare. Unităţile americane din Vietnam erau rareori retrase din luptă ca unităţi dar exista un flux constant de soldaţi care intrau şi ieşeau din rânduril lor. Acest fapt cu siguranţă nu a contribuit la creşterea coeziunii.

Următorul factor care a afectat coeziunea a fost reprezentat de combinaţia de onoare ostăşească, disciplină severă şi acceptarea autorităţii ofiţerilor şi subofiţerilor. După cum susţin Richard A. Gabriel şi Paul L. Savage, în unităţile armatei SUA din Vietnam aceasta a nu fost o sursă de putere ci o sursă majoră de slăbiciune. În cartea lor, Crisis in Comand: Mismanagement in the Army1), autorii afirmă că întreaga armată de uscat a SUA s-a dezintegrat în Vietnam. Aceştia menţionează drept indici ai năruirii totale a disciplinei, o proporţie ridicată de dezertări, consumul şi abuzul de droguri, revolta sau refuzul de a lupta, încercări frecvente ale soldaţilor de a-şi ucide comandanţii.

În 1979, locotenent-colonel John G. Fowler jr. a respins afirmaţiile lui Gabriel şi Savage. Pe baza studierii lucrării despre războiul din Vietnam, Fowler a recunoscut că armata SUA suferea de câteva din neajunsurile enumerate de Gabriel şi Savage dar a ajuns la concluzia că, coeziunea exista într-adevăr în majoritatea unităţilor. Numeroase lucrări autobiografice din perioada războiului din Vietnam - A Rumor of War (Zvon de război) de Philip Caputo, The Killing Zone (Zona de ucideri) de Frederick Down, precum şi relatări ale unor acţiuni executate de mici unităţi cum ar fi pamfletul infanteriei marine, Small Unit Action in Vietnam, Summer 1966 (Acţiuni ale micilor unităţi în Vietnam, vara anului 1966) şi lucrarea armatei de uscat Seven Firefight in Vietnam (Şapte lupte prin foc în Vietnam) sprijină opinia că, disciplina şi coeziunea aveau un grad ridicat în multe unităţi.

Dintre toate acestea, opinia lui Fowler pare a fi cea mai echilibrată. Nivelul de disciplină şi de acceptare a autorităţii varia în funcţie de perioadă şi de unitate. În unităţile în care nu exista disciplină, coeziunea era de obicei redusă iar în unităţile cu o disciplină puternică (majoritatea situaţiilor), coeziunea avea aproape întotdeauna un scor ridicat.
Printre factorii desemnaţi de Shils şi Janowitz, factori care diminuau coeziunea, se număra şi fragmentarea psihologică sau izolarea grupului primar. Fără îndoială că izolarea a avut efect în Vietnam, în special în unităţile de infanterie. Această izolare a avut două cauze. Unele unităţi au fost amplasate în diferite zone prin debarcarea desantului. Era necesar ca plutoanele şi companiile să fie împărţite în “încărcături” de elicoptere. Datorită caracteristicilor terenului din Vietnam, soldatul putea să-i vadă în jungla deasă doar pe cei aflaţi imediat înaintea sau înapoia sa. Relatări ale unor acţiuni de luptă indică faptul că dezintegrarea unităţilor era foarte probabilă atunci când ele erau lovite pe neaşteptate într-o ambuscadă pe un teren în care soldaţii nu îi puteau vedea pe comandanţii lor sau nu vedeau decât pe câţiva dintre camarazii lor.
Celălalt factor care a contribuit la micşorarea coeziunii, îl constituia preocuparea faţă de supravieţuirea fizică.

Spre deosebire de al II-lea război mondial, în Vietnam nu lipsa de alimente, muniţie sau tratament medical a afectat coeziunea. Marea majoritate a unităţilor din Vietnam nu au avut probleme cu lipsa de provizii sau asistenţă medicală necorespunzătoare. Totuşi, preocuparea faţă de supravieţuire fizică determinată de sistemul de rotire a afectat coeziunea. Aproape toate relatările directe ale stagiului militar din Vietnam reflectă faptul că eficienţa cea mai mare se constata aproximativ din luna a II-a până în luna a X-a. evident, lipsa de experienţă reducea eficienţa la începutul serviciului.
Totuşi, peocuparea pentru supravieţuire a dus mai târziu la reducerea eficienţei. Soldaţii erau preocupaţi doar să supravieţuiască stagiului lor, în unele cazuri sustrăgându-se de la luptă sau luându-şi măsuri de precauţie complexe pentru a nu fi răniţi sau ucişi. Din nou, sistemul de înlocire individuală a asigurat ca în fiecare unitate să existe oricând câţiva membri al căror stagiu expira curând. Adăugaţi la aceasta ceea ce Fowler numeşte dorinţa de a nu fi “ultimul american ucis în Vietnam” din a doua parte a războiului şi, astfel este limpede de ce în multe unităţi coeziunea a scăzut.

Unul din factorii lui Shils şi Janowitz, şi anume conducerea puternică asigurată de liderii micilor unităţi, merită o atenţie specială. Un studiu efectuat asupra conducerii militare, studiu elaborat de Academia militară a SUA a determinat faptul că, calitatea conducerii reprezintă factorul cel mai important al coeziunii în luptă. Studiul concluzionează că, pentru a obţine succesul în luptă comandanţii trebuie să inducă coeziunea înainte de intrarea în luptă.
Unul din subiectele majore abordate de Gabriel şi Savage în cartea lor, este că, soldaţii americani au fost abandonaţi de către conducătorii lor şi că ofiţerii nu se expuneau la primejdii alături de oamenii lor, optând în schimb pentru timpul minim pe câmpul de luptă şi “pontaj” carierist. Această afirmaţie a fost puternic combătută. Relatările despre acţiunile din Vietnam, ale micilor unităţi abundă de exemple de plutoane sau companii care au fost salvate de la anihilare datorită unei conduceri extrem de puternice, act de comandă exercitat de ofiţeri inferiori sau subofiţeri.
Fără îndoială, una din politici a avut un efect negativ asupra respetului faţă de ofiţeri: politica de rotire a ofiţerilor. Devenise o rutină ca ofiţerii să servească doar şase luni în funcţia de comandant de pluton sau de companie după care să fie rotiţi şi repartizaţi în funcţii de stat major în zonele din spatele frontului pentru perioada rămasă din serviciul lor. Acest lucru s-a făcut pentru ca riscurile luptei în Vietnam să fie împărtăşite de mai mulţi ofiţeri şi pentru a oferi posibilitatea de a comanda lupta unui număr mai mare de ofiţeri. Soldaţii simţeau că sunt “în pericol” pe toată perioada serviciului pe când ofiţerii împărtăşeau pericolul cu ei, numai jumătate din timpul serviciului.
Relatări despre faptele de bravură şi sacrificiu ale comandanţilor micilor unităţi sunt prea frecvente pentru a sprijini concluzia că armata SUA a avut în Vietnam, în special ofiţeri inferiori slabi. Cu siguranţă că au existat şi din aceştia dar ei erau în minoritate. Deşi erau detestaţi de soldaţi ei nu au diminuat respectul şi admiraţia pe care aceiaşi soldaţi le simţeau pentru ofiţerii care îi conduceau în luptă.

Este evident că în Vietnam au existat factori care au determinat atât creşterea cât şi diminuarea coeziunii. Lipsa unei experienţe comune în unele unităţi, lipsa de acceptare a autorităţii, gradul scăzut de disciplină, izolarea soldatului în multe situaţii de luptă şi peocuparea soldatului pentru supravieţuirea sa, toţi aceşti factori au contribuit la reducerea coeziunii în unităţile americane. Un număr semnificativ de factori de acest gen erau legaţi direct de sistemul de înlocuire şi de serviciul de un an.

Coeziunea reprezintă “sentimentul de apartenenţă” la membrii unui grup şi cuprinde “afecţiune reciprocă interdependenţă, încredere şi loialitate faţă de ceilalţi membri ai grupului”.

Una din concluziile care se desprinde din războiul din Vietnam este că armata SUA nu-şi va putea permite niciodată să folosească un sistem de înlocuire ca cel uzitat acolo. Efectele negative asupra coeziunii şi eficienţei în luptă sunt prea mari pentru a permite folosirea lui.
Totuşi, factorul care a contracarat reducerea coeziunii a fost reprezentat de calitatea actului de comandă, de conducerea exercitată de majoritatea ofiţerilor inferiori şi subofiţerilor din Vietnam. În majoritatea unităţilor a existat o coeziune într-un grad relativ ridicat. Este meritul ofiţerilor inferiori, comandanţi de mici unităţi în Vietnam de a fi reuşit să neutralizeze factorii care acţionau împotriva coeziunii şi de a fi edificat unităţi eficiente, strâns coezive.
Vietnamul se află în urmă, dar într-o zi armata SUA va fi din nou angajată în luptă. Ca şi în Grenada, s-ar putea să fie angajată unde şi când lumea se aşteaptă mai puţin. Indiferent de atitudinea şi caracterul soldatului american la vremea respectivă, mulţi din aceşti factori vor determina eficienţa în luptă a unităţii. Semnificaţia coeziunii în luptă este reflectată în comentariile a doi soldaţi care au participat la luptele din Vietnam:
“[Comunicarea dintre membrii unui batalion de infanterie este o legătură] care nu poate fi ruptă datorită unui cuvânt ... care nu poate fi ruptă de nimic altceva decât de moarte. Uneori nici moartea nu este destul de puternică”.
Doi oameni ai mei au murit încercând să salveze cadavrele oamenilor lor de pe câmpul de luptă. Un astfel de devotament, simplu şi altruist, sentimentul de a aparţine unul altuia, a fost singurul lucru bun pe care l-au găsit într-un conflict remarcabil pentru monstruozităţile sale.
Oamenii depindeau de mine. Sarcina mea era să-i menţin în viaţă conducându-i bine şi având grijă de ei. Ei aveau nevoie de mine.
… mai presus de orice era gândul că nu puteam să-mi abandonez oamenii. Mi-era ruşine că îl rugasem pe căpitanul Sells să mă scoată de pe câmpul de luptă mai devreme.
Ce vor crede soldaţii dacă vor afla că făcusem una ca asta? Şi mai rău, ce voi crede eu despre mine însămi?”