William Sargant, The Battle for the Mind.,
UNA DINTRE METODELE larg uzitate pentru schimbarea atitudinală este “spălarea creierului” (“brain washing”). Această metodă, structurată la mijlocul secolului XX, cunoscută şi sub denumirile de “chirurgia sufletului” sau “remodelarea ideologică”, constă într-un ansamblu de tehnici care vizează modificarea sistemului fundamental de valori pe care o persoană şi l-a însuşit, şi l-a construit în cursul vieţii sale. Prin această tehnică se urmăreşte zdruncinarea şi răsturnarea prin exercitarea asupra acelei persoane-subiect, a unor presiuni fizice şi psihice extreme. Arestările inopinante, interogatoriile prelungite şi repetate, privarea de hrană şi somn, de intimitate, subsolicitarea senzorială (izolarea totală), ca şi “bombardarea simţurilor cu fulgere luminoase (flash-uri), alternarea rapidă a culorilor, efecte de sunet haotice, mesaje subliminale etc, acţionează blocarea, imobilizarea şi impregnarea structurii mentale (la nivel cortical se distrug sinapse neuronale iar ritmul de degradare depinde de rezistenţa genetică şi de gradul de pregătire psihologică a subiectului), constituie tehnici esenţiale de “activare psihodinamică subliminală”, tehnici înglobate sub conceptul de “spălare de creier”. Activare subliminală psihodinamică, are la bază mecanismul fiziologic al procesării informaţiei (a stimulilor) într-o zonă de recepţie activă, situată între pragul fiziologic şi pragul perceptiv al individului şi care furnizează scoarţei cerebrale mai multe informaţii utile decât conştientizăm în mod real.
Metoda “spălării creierului” diferă de metoda interogatoriului sub două aspecte. În primul rând, nu numai că se culeg informaţii de la prizionier ci, de fapt, se încearcă ca acestuia să i se modifice atitudinea, convingerile, gândirea; în al doilea rând, prizionierul este convins să colaboreze activ cu inamicul, participând la emisiuni radio sau făcând mărturisiri false care au putut fi utilizate în activitatea de propagandă la inamic.Prin acestea, metoda a devenit renumită în studiile psihologice şi politologice mai noi. Secţiunea de faţă nu se va ocupa de prezentarea vastei literaturi apărute pe acest subiect ci, se va limita la descrierea metodei, la principiile psihologice pe care se bazează. Specialiştii consideră că metoda “spălării creierului” a reprezentat o etapă eficientă, în măsura în care s-a dovedit eficientă – în cadrul psihologiei militare, deoarece nu mai fusese aplicată înainte, dar, ea nu va mai da aceleaşi rezultate şi în viitor tocmai datorită renumelui pe care l-a căpătat când a fost folosită pentru prima dată, în războiul din Coreea. Una din lucrările de referinţă de o deosebită importanţă în acest domeniu este, “Ghidul metodei spălării creierului” (“Brainwashing: A guide to Literature”).
Arestările inopinante, interogatoriile prelungite şi repetate, privarea de hrană şi somn, de intimitate, subsolicitarea senzorială (izolarea totală), ca şi “bombardarea simţurilor cu fulgere luminoase (flash-uri), alternarea rapidă a culorilor, efecte de sunet haotice, mesaje subliminale etc, acţionează blocarea, imobilizarea şi impregnarea structurii mentale, adevărate presiuni fizice şi psihice extreme ce urmăresc de fapt, zdruncinarea şi răsturnarea sistemului de valor, destructurarea personalităţii acelei persoane-subiect.
Supusă unor asemenea agresiuni, victima încearcă la început să reziste căutând soluţii raţionale pentru a-şi menţine ancorele psihologice însă, pe măsură ce operaţiunea psihologică continuă, personalitatea îşi pierde mecanismele de protecţie, omul cedând, şi se conformează noului sistem de valori impus.
Originea metodei
Edward Hunter pretinde că este primul care a folosit conceptul “spălării creierului”, traducere a cuvântului chinezesc “his nao” (spălare creier).
În 1951, Hunter a publicat lucrarea “Aplicarea metodei spălării creierului în China” în care descrie metodele de influenţare ideologică. E. Hunter a stabilit că “spălarea creierului” militarilor inamici se bazează pe tehnicile de influenţare elaborate în China imediat după revoluţia din 1948, care la rândul ei, se baza pe epurările staliniste din anii ’30. O lucrare bibliografică despre tehnicile de interogare enumeră patru izvoare ale ştiinţei reformării gândirii: epurările sovietice din anii ’30, cel de-al II-lea război mondial, războiul din coreea şi programul de reformare a gândirii din China comunistă.Psihiatrul englez, dr. William Sargant căuta aceste izvoare în trecutul mai îndepărtat. În lucrarea “Bătălia minţii”2) el face conexiunea dintre diferitele modificări de credinţe, convingeri – conversiune religioasă, influenţare ideologică, schimbarea de către psihiatri a convingerilor iluzorii la pacienţii cu boli mentale – şi anumite modificări apărute în psihologia creierului.
Toate acestea, afirmă Sargant, au fost exploatate încă din Grecia antică. În acest context, autorul pune în discuţie activitatea psihologului rus, Ivan Pavlov, care a studiat problema reflexelor condiţionate. Acesta constatase că, dacă un stimul conducea în mod normal la un reflex, era prezentat în acelaşi timp ca stimul neutru; stimulul neutru conducea în ele din urmă la acelaşi reflex. Prin folosirea corectă a reflexelor condiţionate se puteau obţine modificări importante ale comportamentuluiSargant a încercat să explice natura disfuncţionalităţii progresive a metodei “spălării creierului” făcând referinţe la lucrările lui Pavlov. El descoperă trei etape.
În prima etapă, numită de Pavlov etapa “echivalentă”, toate variaţiile şi intensitatea stimulilor exteriori determină aceleaşi reflexe astfel încât, după opiniile lui Sargant, “un individ va avea aceleaşi sentimente indiferent dacă primeşte o sumă importantă sau numai câţiva bănuţi”.
Urmează faza “paradoxală”, când individul se bucură mai mult de unii stimuli nesemnificativi decât de alţii mai importanţi - este mai impresionat de unele lucruri mai puţin importante dar rămâne impasibil la unele evenimente deosebite.
Există apoi faza “ultraparadoxală”, fază în care oamenilor nu le mai plac (sau numai cred în) lucruri la care ţineau (sau în care credeau), pe când lucruri care nu le plăceau înainte (sau în care nu credeau) le devin deodată foarte dragi. Se pare că în această fază încep să se instaleze la om noile convingeri.
De aici, - afirmă Pavlov – omul intră în faza “hipnotică”: el nu mai are spirit critic şi acceptă sugestii, comenzi, etc., fără a-şi mai pune întrebări. Am putea completa în aceeaşi manieră că, în această fază, s-a depăşit momentul set-ului mental, un prag al spiritului critic, al discernământului, şi astfel, individul acceptă influxurile mentale ca şi când ar fi propria lui producţie ideativă.
Pavlov a constatat că exrecitarea prelungită a sistemului nervos, provocarea unor conflicte mentale insolubile cât şi oboseala extremă provoacă desfăşurarea mai rapidă a celor patru faze.
Dr. Raymond Bauer a criticat vehement acest mod de explicaţie. El a afirmat că, metoda “spălării creierului” se caracterizează nu atât prin rigiditate cât mai ales prin marea ei varietate. În primul rând, afirmă Bauer - această metodă exploatează presiunile asupra conformării grupului şi nu doar simpla condiţionare. Citându-l pe Hruşciov, Bauer afirma că psihologia stalinistă se caracteriza prin: “Bate, bate, bate!”.
În esenţă, aceasta ar fi originea metodei. Chiar dacă tehnicile uzitate au fost folosite de-a lungul secolelor sub diverse denumiri, întregul proces pe care îl implică nu a fost pus la punct atât de surprinzător până la războiul din Coreea.
Metode folosite în Coreea
În timpul războiului din Coreea au fost luaţi ca prizionieri aproximativ 7.000 americani. În toate războaiele din istoria Americii unii prizionieri au reuşit să evadeze. Se pare că războiul din Coreea a fost o excepţie. În mare, unul din trei prizionieri americani a colaborat într-un fel sau latul cu coreenii, fie ca informator, fie ca propagandist (13% din aceştia au fost ulterior condamnaţi). În cele 20 lagăre de prizionieri au decedat 2.730 (aproximativ 30%) militari americani, raportul cel mai înalt de mortalitate a prizionierilor din istoria SUA. Şi, pentru prima dată în istoria acestei ţări, 21 militari nu au mai vrut să se întoarcă acasă.
Faptul că militarii americani au “mărturisit” că SUA dispune de un program de război bacteriologic împotriva Chinei şi că au participat la alte forme d esfăşurare a propagandei împotriva intereselor SUA, a atras în mod natural atenţia opiniei publice.
Care au fost metodele prin care s-au putut obţine aceste schimbări remarcabile?
După opinia maiorului William Mayer, psiholog militar care a participat la războiul din Coreea şi a studiat 1.000 de prizionieri de război “îndoctrinaţi” de Coreea de Nord, chinezii au ales pentru conducerea programelor de “spălare a creierului”, persoane care studiaseră în SUA în ultimii 10-15 ani şi care cunoşteau modul de gândire şi de viaţă al americanilor. Mai întâi, subunităţi întregi de prizionieri americani erau internate în lagăre. Primele eforturi depuse au avut menirea de a distruge coeziunea subunităţii; comandanţii au fost făcuţi să îşi piardă autoritatea iar, dacă continuau să acţioneze ca şefi, erau mutaţi în lagăre speciale de “reacţionari” (trebuie amintit faptul că prizionierii erau în permanenţă nesiguri în ceea ce priveşte soarta lor: teama de a fi ucişi făcea ca situaţia lor personală să fie mult mai grea decât apare cititorilor).
O altă metodă, a fost realizarea unei reţele de informatori. Nord-coreenii şi chinezii ştiau suficiente lucruri despre dinamica de grup pentru a înţelege că, în orice grup, se va găsi cineva care să devină infrmator din motive personale – pentru a obţine satisfacţie, pentru a se simţi superior, etc. Dar, în acelaşi timp, aveau grijă ca, cel puţin în primele etape, nimeni să nu aibă de suferit. Nu făceau decât să poarte “o mică discuţie” cu el asupra căruia se făcuse informarea şi să îi spună că înţelegeau faptul că el este o “victimă” a societăţii şi că îl compătimeau într-o oarecare măsură. Acest lucru avea două consecinţe: mai întâi, informatorul nu era descoperit de camarazii săi şi, astfel, fluxul de informaţii continua; în al doilea rând, în timp, prizionierii nu mai aveau încredere în nimeni. Această stare de fapt ducea la destrămarea grupului, sporea gradul de insecuritate şi anxietate al militarului, simplifica mult “reformarea gândirii”.
Urmau apoi şedinţele de influenţare. Acestea se desfăşurau atât sub forma unor lecţii teoretice cât şi a discuţiilor individuale. După ce erau capturaţi, prizionierii se aşteptau să fie torturaţi sau, poate, omorâţi; li se spunea, în schimb, că nu sunt consideraţi de loc răspunzători pentru acest război. Răspunderea cădea toată pe umerii “traficanţilor imperialişti din Wall Street”. Chiar dacă acest lucru pare neconvingător acum, nu la fel gândeau cei care tocmai scăpau de la ceea ce constituia o moarte sigură. Nu puteau decât să fie recunoscători. Speculând aceste sentimente, prin lecţiile teoretice nu se încerca, aşa cum se făcea prin activitatea de propagandă, să se insufle prizionierilor sentimente comuniste, că să se “dea în vileag” viaţa din America. Nu se apela la principiile marxiste, în schimb, erau folosite articole din presa şi literatura americană – Time, Wall Street Journal, Fortune etc. Subiectele erau astfel alese încât să prezinte contradicţiile din viaţa americană, să arate cum unii oameni se îmbogăţeau în timp ce “aceşti băieţi” erau făcuţi prizionieri. Coespondenţa era cenzurată în aşa manieră încât nu se primeau decât veşti bune, note de plată sau “ştiri proaste”. În timpul discuţiilor individuale, militarii mărturiseau câte erori avea modul lor de viaţă, îşi criticau comportarea, cereau scuze camarazilor lor prizionieri pentru această rătăcire. În opinia lui Mayer, aceasta constituia o formă de autodezvăluire şi informare a inamicului ceea ce a dus la amplificarea sentimentelor de vinovăţie şi anxietate.
Era primul pas către colaborare.
În 1956, Grupul american pentru progresul psihiatriei a ţinut două simpozioane pe probleme de influenţare forţată. La primul dintre aceste manifestări, Dr. Harold Wolff a prezentat un studiu în care arăta că durerea este cea ma eficientă pentru modificarea atitudinilor când reuşeşte să îi convingă pe prizionieri asupra izolării în care se află şi a atitudinii ostile a celor care i-au capturat, când îl face să se simtă umiliţi, dezonoraţi şi singuri. În cele din urmă, “aceşti indivizi devin deosebit de sensibili la contactul cu o persoană amabilă care se apropie de ei”.
La aceste simpozioane s-a arătat că izolarea constituia, contrar părerii care se vehicula în general, numai una din cele opt metode coercitive folosite pentru a-i determina pe indivizi să se supună. Ce au realizat chinezii prin “spălarea creierului”?
După opinia lui Mayer, s-au obţinut multe informaţii de natură militară. O altă realzare importantă a constituit-o, desigur, valoarea propagandistică a celor “convertiţi”. O altă schimbare a fost aceea că şi la cei “neconvertiţi” de aceste metode au apărut dubii şi confuzii privitoare la ei înşişi şi la ţara lor, ceea ce i-a transformat într-o “masă” docilă de prizionieri care încercau, destul de rar, să evadeze. Mulţi prizionieri au murit în perioada detenţiei, nu ca urmare a torturilor ci, în mod evident, datorită condiţiilor grele de viaţă. Supravieţuirea depinde, parţial, de factori psihologici. De exemplu, câteva sute de militari turci care au fost supuşi unor condiţii asemănătoare au reuşit să supravieţuiască cu toţii. Ei au respectat disciplina militară şi autodisciplina, mult mai bine decât americanii; când unul dintre ei se îmbolnăvea, câţiva camarazi se ocupau de el şi îi asigurau recuperarea, îmbăindu-l, hrănindu-l chiar cu lingura dacă era nevoie. Indiferent cât de mult se acţiona asupra comandanţilor, se găsea întotdeauna printre prizionieri unul care să preia comanda.
Mayer a concluzionat că, militarii americani manifestau deficienţe din trei puncte de vedere:
- al formării caracterului şi autodisciplinei,
- în educaţia generală, în special cu privire la modul în care se manifestă democraţia şi la rolul multicultural al lumii,
- în starea de pregătire militară – chiar dacă foloseau bine armamentul şi cunoşteau multe despre tactică, le lipseau cunoştinţe despre latura morală şi psihologică a războiului.
Aceste trei aspecte au implicaţii deosebite pentru instruirea în vederea creşterii rezistenţei la interogatorii.
Studierea militarilor care au fost supuşi la tratamentul “spălării creierului”Imediat după întoarcerea prizionierilor în SUA, factorii de decizie s-au confruntat cu două probleme. Mai întâi, au trebuit să întreprindă o anchetă ştiinţifică adecvată pentru a stabili ce s-a întâmplat, şi, în timp, să elaboreze metode care să ducă la contracarea interogatoriilor şi metodei “spălării creierului”.
Ancheta ar fi trebuit să determine şi dacă prizionierii se făcuseră sau nu vinovaţi de crime de război. De exemplu, întors în SUA, un oarecare colonel Schwable, din infanteria marină s-a numărat printre cei care au mărturisit că a folosit în luptă microbi, fapt pentru care a fost condamnat împreună cu alţii, la mulţi ani de închisoare; numeroşi militari au declarat însă că fuseseră supuşi unor tratamente psihice dureroase.
Toţi prizionierii britanici care pretindeau că au fost torturaţi au fost examinaţi de Cyril Cunningham, psiholog care lucra în domeniul medicinei legale şi care fusese numit special de Ministerul Apărării din Marea Britanie. Autorităţile militare britanice considerau că mulţi militari pretindeau că au fost supuşi unor torturi psihice ca scuză pentru crime de război, cum ar fi divulgarea de informaţii. În timpul celor trei ani de cercetări intense, Cunningham a examinat mii de cazuri iar datele pe care el le-a furnizat, a împiedicat judecarea nefondată a multor militari britanici. Cunningham a dezvăluit numai 60 de cazuri “în care fuseseră folosite în mod distinct tehnici psihologice mai deosebite”.Metoda britanică era aceea de a “lua amprenta” diferitelor tehnici şi persoane care executaseră interogaorii astfel încât, în cazul unei crime, aceasta să poată fi descrisă în detaliu, stabilindu-se şi vinovaţii. Cunningham a folosit tehnici acceptate de medicina legală pentru a stabili dacă, în realitate, se comisese sau nu o faptă violentă sau cu cauze nenaturale. De exemplu, declaraţiile unor militari care pretindeau că fuseseră drogaţi, au fost respinse deoarece perioadele de ingerare indicate de ei nu se potriveau sau pentru că martorii se contraziceau între ei. Era clar că unele tehnici fuseseră folosie mai mult în unele locuri decât în altele; se pare că privarea de somn sau obligaţia de a sta mult timp în picioare au fost aplicate în lagărele speciale de prizionieri. Prin analiza detaliată a declaraţiilor individuale a fost posibil să se stabilească faptul că unii prizionieri minţiseră în legătură cu tratatmentul care le fusese aplicat. A mai reieşit, de exemplu, că şase prizionieri dintr-un lagăr, despre care se credea că acţionaseră ca informatori, nu avuseseră acces la informaţiile respective. Pentru Cunningham şi echipa sa, a rezultat clar că ceilalţi prizionieri fuseseră adevăraţii informatori. Chinezii reuşiseră, într-adevăr, să distrugă coeziunea grupului. Vinovaţia în acest caz nu a putut fi dovedită în faţa tribunalului datorită lipsei de probe, iar Cunningham a împiedicat condamnarea celor şase nevinovaţi.
El a mai constatat necesitatea şi utilitatea cunoaşterii simptomelor psihosomatice; existau probe că, acea comportare care în mod normal este considerată drept psihoză, fusese provocată de fapt prin “manipularea” evenimentelor. Într-un alt caz, un militar, trădat când încercase să evadeze, fusese maltratat cu multă duritate de către gardieni. Prizionierul devenise paranoic şi, după eliberare s-a sinucis datorită convingerii greşite că, în drumul spre casă, contractase o boală venerică. Ca urmare a anchetei efectuate, familia a putut cere prin tribunal acordarea pensiei de urmaş.Aproape jumătate din militarii americani făcuţi prizionieri în Coreea, au fost repatriaţi iar la întoarcere, li s-au întocmit dosare cu situaţia personală şi comportarea în lagărele de prizionieri. Pe baza documentelor din arhivele militare, Julius Segal a clasificat militarii în trei categorii:
- cei care au colaborat cu inamicul: 15% dintre militari au fost propuşi pentru a fi judecaţi în curtea marţială sau pentru degradare;
- cei care au opus rezistenţă: 5% au fost propuşi pentru decorare deoarece manifestaseră rezistenţă de el puţin două ori în timpul detenţiei;
- categoria de mijloc: 80% despre care existau date puţine.Segal a constatat că, în general, caracteristicile de mediu nu au determinat diferenţierea militarilor în indivizi care au opus rezistenţă şi indivizi care au colaborat cu inamicul, în funcţie de trăsăturile de personalitate manifestate în timpul detenţiei. În grupul celor care opuseseră rezistenţă erau puţini cei cu coeficientul de inteligenţă scăzut (35%), spre deosebire de cei din grupul colaboratorilor (45%). Contrar opiniei generale, presiunea aplicată asupra prizionierlor era invers proporţională cu scăderea rezistenţei – cu cât se insista mai mult, cu atât avea mai puţine şanse de reuşită.Aproximativ 12% dintre prizionerii americani au acceptat într-o oarecare măsură ideologia coreenilor, dar nu s-a putut găsi nici o relaţie între gradul în care el a colaborat cu inamicul.
După opinia lui Segal, diferenţa principală a constat în modul în care au reacţionat militarii la promisiunile unui tratament preferenţial. Cu alte cuvinte, au colaborat militarii care au fost influenţaţi şi au acceptat favorurile de natură materială; 91% din cei care au manifestat rezistenţă nu au fost deloc influenţaţi de promisiunile de recompensare avansate de către inamic; nu se poate spune acelaşi lucru decât despre 8% din cei care au colaborat cu inamicul. Lista recompenselor cuprindeau de toate, de la o hrană mai bună la bani. Un indiciu al sensului real al acestei diferenţe – afirmă Segal – îl constituie faptul că cei care au colaborat cu inamicul au fost repatriaţi cu o stare fizică mai bună decât a celor care a opus rezistenţă dar prezentau mai multe simptome nevrotice: “acceptarea mitei inamicului nu s-a făcut, în mod evident, fără un oarecare grad de vinovăţie şi anxietate”.Întâmplător, numai 13% au prezentat un interes deosebit faţă de camarazii lor; 49% - un interes mediu; 38% nu se interesau deloc de ceilalţi. Se apreciază că, aproximativ 10% din militari dădeau informaţii despre ceilalţi şi că, din rândul celor care opuneau rezistenţă, unii încercau să afle adevărul şi îi băteau sau îi omorau.Concluziile lui Segal sunt prozaice – şi realiste. În Coreea, colaborarea s-a obţinut prin vechea metodă a şantajului. Ceea ce a fost nou – şi, afirmă Segal, “ a fost greşit înţeles de către militarii noştri – au fost condiţiile pe care le punea inamicul pentru aplicarea unui tratament diferenţial sau pentru eliminarea ameninţării. Lucrările de propagandă nu erau doar simple foi de hârtie … (ele) constituiau o armă potenţială din arsenalul acţiunilor psihologice ale inamicului”.
Acesta este un aspect pe care, de atunci, americanii încearcă să-l înlăture. În afară de o atenţie sporită acordată influenţării militarilor şi realizării unor metode specifice de a rezista la interogatorii, au fost elaborate numeroase studii care să dezvăluie şi mai profund, relaţia dintre cei care fac prizionieri şi cei care sunt făcuţi prizionieri.
De exemplu, numeroase studii au analizat ce este mai bine să se aleagă: folosirea ameninţării sau evitarea folosirii ameninţării. Chiar dacă multe dintre acestea par artificiale, sunt de reţinut câteva concluzii. Nu ne-am aştepta de exemplu, să putem schimba opiniile unui om plătindu-l cu o sumă mică, nu cu una mare. Şi totuşi, aşa trebuie făcut dacă, la fel ca la metoda “spălării creierului”, noua poziţie a individului urmează a fi făcută publică. O sumă mare de bani ar părea mită, pe când sumele mici ar fi considerate drept câştiguri legitime. Este exact ceea ce au făcut coreenii, atunci când acordau numai favoruri mici pentru colaborarea cu ei.
Alte experimente au demonstrat că prizionierul se lasă mai uşor convins de către inamic dacă ameninţările acestuia sunt formulate vag şi nu în mod explicit. Şi invers, prizionierul care deţine anumite informaţii pe care le doreşte inamicul va indica faptul că ştie ce anume se urmăreşte de la el, considerând că astfel va fi tratat cu mai mult respect. Cu cât dovedeşte că înţelege mai bine motivul psihologic aflat în spatele ameninţărilor, cu atât prizionierul va înclina balanţa în favoarea sa.Morris Friedell a constatat că, prin teste psihologice, se pot descoperi indivizii cu înclinaţii spre răzbunare, lucru care ar putea să servească la selecţionarea militarilor pentru misiuni speciale. Se pare că metoda cea mai bună de reducere a stării de agresivitate îndreptate împotriva unei persoane este aceea ca “victima” să răspundă “agresorului” la fel de agresiv. Această metodă nu pare a fi aplicabilă în cazul lagărului de prizionieri; totuşi, îi îndeamnă pe indivii să apeleze la toată forţa de care dispun, nu să aibă un rol total pasiv.
Un alt studiu militar în acest domeniu a arătat, de exemplu, că indivizii la care raportul înălţime-greutate este mic, rezistă mai bine la ameninţări decât ceilalţi; că naţiunile diferă din punct de vedere al atitudinii de “popor învins” – danezii, de exemplu, sunt mai supuşi decât americanii; că oamenii îl depreciază mai mult pe cel rănit care se plânge decât pe cel care nu o face, motiv pentru care sunt mai puţin tentaţi să îl ajute.Modificări la nivelul personalităţii
Istoria a demonstrat că metoda “spălării creierului” se utilizează faţă de persoanele cu vederi progresiste, faţă de prizionierii de război. Pe scară largă, această metodă este folosită în cazul transfugilor şi emigranţilor din rândul cărora sunt recrutaţi frecvent, emisari, agenţi secreţi, diversionişti şi sabotori.Instruirea pentru a opune rezistenţă: cum să fii loial
În mod evident, dacă interogatoriul sau metoda “spălării creierului” ţin de prizionieri, datoria militarului este să ştie să opună rezistenţă. Orice fel de instruire i se va face în acest sens va fi de ajutor. La nivelul cel mai de jos, simpla informare a militarului privind metodele existente poate fi utilă, după principiul “un om informat este un om înarmat”. Este însă mult mai util să îl faci pe militar să “conştientizeze” aceste metode.
Studiile realizate pe militari care, în trecut, au reuşit să treziste la interogatoriişi la metoda “spălării creierului” ajută la selecţionarea militarilor pentru misiuni viitoare care implică un grad înalt de risc (cum ar fi zborul de recunoaştere), în care capturarea şi interogatoriul sunt foarte probabile.
În studiul său despre militarii care au rezistat şi cei care au colaborat cu inamicul în Coreea, dr. Edgar Schein a indicat că metoda cea mai bună de rezolvare a acestei probleme este aceea de a considera interogatoriul şi metoda “spălării creierului” drept situaţii stresante, în care militarii fie reuşesc să înlăture stresul, eliberându-se din punct de vedere psihologic de situaţia respectivă (cei care rezistă), fie întreprind ceva pentru a o înlătura (cei care colaborează cu inamicul). El şi-a fundamentat această concluzie pe o serie de studii comparative privind caracteristicile-cadru ale militarilor care au opus rezistenţă, ale celor care au colaborat cu inamicul şi ale celor consideraţi neutri. La toate măsurătorile pe care le-a efectuat, a obţinut aceeaşi formă ciudată a diagramei. Cu alte cuvinte, la militarii care au colaborat cu inamicul şi la cei care au opus rezistenţă există mai multe trăsături psihologice comune decât cu cei “neutri”. El a mai subliniat că, în multe cazuri, colaborarea cu inamicul se face în context de grup şi nu individual. Acolo unde coreenii au reuşit să distrugă structura grupurilor de prizionieri, ierarhia acestora etc., dezorganizarea grupului a contribuit în mod substanţial la lipsa de rezistenţă.
În general, se pare că nu se poate face uşor o diferenţiere între cei care colaborează cu inamicul şi cei care opun rezistenţă pe baza variabilelor-cadru din psihologie.
După cum s-a menţionat anterior, este adevărat că militarii cu o pregătire politică mai bună au fost mai rezistenţi în Coreea decât cei care aveau mai puţine cunoştinţe politice. Rămâne însă deschisă problema dacă acest lucru s-a datorat interesului lor faţă de politică sau nivelului general de cultură. După războiul din Coreea, specialiştii militari au luat artele liberale şi ştiinţele sociale mult mai în serios – sau, cel puţin le-au acordat mai mult timp în instruirea militarilor. Din acest punct de vedere, se poate spune că învăţămintele din Coreea “le-au mers la inimă”. De asemenea, se pare că ei preferă nu subiectele mai generale, ci instruirea asupra modului de a rezista la anumite aspecte specifice ale interogatoriului sau torturii. O atenţie deosebită este acordată modului în care se prezintă militarii în faţa durerii sau izolării şi o atenţie mai redusă modului în care acţionează la încercările de convingere. Şi, bineînţeles, îi preocupă mai mult indivizii care ar putea divulga informaţii decât mărturisirea unor crime de război pe care aceştia nu le-au putut comite. (În ceea ce priveşte mărturisirile făcute de prizionierii de război din Coreea, acestea s-au dovedit mai târziu a fi în mare parte false, aşa că specialiştii militari au dreptate când afirmă că orice autoritate care s-ar ocupa de informarea opiniei publice asupra mărturisirilor prizionierilor de război ar trebui să cuprindă şi momentul Coreea – lucru care ar însemna o activitate de propagandă deosebită).Vom încerca în continuare o descriere mai detaliată a tehnicilor speciale folosite de specialiştii în psihologie militară pentru realizarea instruirii pentru rezistenţa l interogatorii. Unele au fost prezentate, cu siguranţă, militarilor care au luptat în Vietnam, deoarece la finele războiului, când mulţi veterani întorşi acasă au fost deziluzionaţi de viaţa din America, au transmis aceste tehnici unor grupuri teroriste care existau în SUA la acel moment. La un moment dat, poliţia din California era foarte îngrijorată de dimensiunea acestui fenomen.
Unul din primele studii referitoare la instruirea pentru rezistenţă a fost elaborat de dr. Louis Jolyon West pentru F.A.M. ale SUA şi, s-a intitulat “Aspecte psihiatrice ale instruirii pentru o supravieţuire onorabile ca prizionier de război”.
West îşi începe studiul cu problema “punctului de cădere”, dincolo de care nici un om nu mai poate opune rezistenţă. El aduce numeroase probe pentru a demonstra că, în timp, capacitatea indivizilor de a suporta condţiile sresante variază şi că este important ca militarilor să li spună acest lucru pentru a le da încredere în puterea de a rezista la pedepse. Un al doilea aspect îl constituie faptul că tehnicile folosite sunt destul de rigide şi, prin urmare, prizionierii pot anticipa diferitele etape ale metodei “spălării creierului”, lucru care nu face decât să îi înarmeze într-o oarecare măsură.“În al treilea rând, afirmă West, este vital ca membrii echipajelor de luptă să fie instruiţi în legătură cu tipul general al conflictului, cu semnificaţia rolului organizaţiei sale, cu importanţa comportării fiecărui militar după ce a căzut prizionier”. Aceasta ar trebui să includă o prezentare detaliată a activităţilor inamicului în trecut, apreciază West, făcută, în special, şi dacă este posibil, de cineva care a trecut prin această experienţă. West recomandă lecţii didactice, filme, demonstraţii practice, participare directă. “de mare ajutor poate fi supunerea la unele solicitări fizice”, deşi durerea fizică sau rănirea nu trebuie neapărat să se producă. De mare ajutor poate fi şi instruirea care se face pentru a-l familiariza pe militar cu reacţia la frică, deşi în acest caz nu trebuie să se apeleze neapărat la o anumită metodă. Trebuie arătat că, gradul ridicat de rezistenţă pe care îl preztintă la început prizionierii poate scădea foarte mult pe parcurs.
O altă metodă care poate fi aplicată în instruire, este aceea a hranei proaste, lucru care poate fi de mare ajutor prizionierilor în viitor. Militarii trebuie să cunoască faptul că un om poate să trăiască 10 zile fără hrană, timp în care poate străbate, în pas uşor, 150 mile (şi chiar mai mult), că durerile înfometării se diminuează după 72 de ore, că se poate trăi timp de şase luni cu o raţie redusă la jumătate, chiar şi mai mult, afirmă West, după un antrenament îndelungat cu raţii mai reduse. Militarilor trebuie să li spună că, un procent ridicat din ameninţările induse de inamic sunt înşelătoare, că acesta va impune un orar foarte solicitant, că va recurge la izolarea prizionierilor pentru a-i sensibiliza mai mult. Militarii vor fi instruiţi să “nu audă”, să fie pregătiţi pentru interogatorii intense, să accepte o parte din lucrurile spuse de cel care face interogaoriul fără a-şi pierde discernământul. Ei trebuie să cunoască faptul că pot rezista fără somn timp de cinci zile, fără a li se întâmpla nimic, că pot sta în picioare 48 ore, că o reacţie delirantă le poate aduce o oarecare îmbunătăţire a tratamentului, că această reacţie poate fi simulată. În ceea ce priveşte influenţarea – afirmă West – constrângerea fizică se foloseşte foarte rar, de obicei se acţionează pe plan psihologic şi se lucrează pe grupuri de indivizi. Ceea ce contează în procesul de instruire este că militarul să cunoască cât mai multe lucruri despre războiul în care va lupta, despre inamicul împotriva căruia va lupta.Studiul realizat de dr. West a apărut după războiul din Coreea şi se referea în special la piloţi. De atunci au fost elaborate multe tehnici complexe, bazate pe ultimile ercetări din domeniul psihologiei sau fiziologiei. De fapt, acest studiu poate fi extins la o metodă modernă de instruire pentru rezistenţa la interogaorii, care cuprinde patru etape.
La început, pentru selecţionare, diferenţele dintre cei cu o rezistenţă mare şi cei cu o rezistenţă mică sunt de minimă utilitate. Foarte puţini indivizi sunt deosebit de rezistenţi la durere (fiind în măsură să reziste mai mult la torturi), în schimb, alţii, suportă foarte bine privările de ordin senzorial, reuşind să reziste în celule izolate sau la alte tratamente asemănătoare.
O metodă simplă ar fi aceea a selecţionării indivizilor care rezistă la dureri fizice. Pentru început, pe un ecran apare timp de o fracţiune de secundă un simbol sau un cuvânt; durata expunerii se măreşte treptat, până când individul poate vedea clar ceea ce i se prezintă. Cu cât timpul de expunere este mai lung, cu atât individul are un sistem nervos mai stabil. Metoda simulării a arătat că acest individ este rezistent la suferinţa fizică. Experimentul se repetă, apelându-se la un alt simţ, şi anume auzul. Se analizează apoi modul de viaţă al individului: dacă fumează, dacă bea, dacă poartă haine de culori vii, dacă duce o viaţă socială agitată. Dacă răspunsul la aceste întrebări este afirmativ, dacă îi place stimularea şi “cochetează cu ea”, există şanse ca acest individ să răspundă cel mai bine la durerile de ordin fizic.Dacă, pe de altă parte, individul are un prag senzorial redus - alege repede ceea ce vede pe ecran – şi în plus duce şi o viaţă liniştită, înseamnă că stilul de viaţă îi este suficient, că nu mai are nevoie de alt fel de stimulare care să îl satisfacă. Acest individ poate suporta mult mai bine decât alţii izolarea dar nu şi durerea.
După selecţionare, urmează etapa formării unui “alter ego” plauzibil sau a unui “alibi”. În Coreea, prizionierilor de război, americani, le-a fost foarte greu să susţină mult timp că nu cunoşteau detalii militare importante. Totuşi, un alibi plauzibil, dar destul de inocent i-a ajutat pe cei care au încercat (şi acest lucru era împotriva regulamentului, în acel moment) să pretindă că nu cunosc informaţii iar acest lucru să pară real. Militarii au început să-şi alcătuiască ei înşişi alibiul; de exemplu, un maior care a luptat în Vietnam într-o companie de cercetare a pretins că este inginer de drumuri. Avea suficiente cunoştinţe în domeniul construcţiilor ca să poată susţine aceasta până la sfârşit, iar acest lucru l-a făcut să poată nega cu convingere faptul că ar fi avut acces la orice fel de informaţii.A treia etapă o constituie instruirea militarilor în “şedinţe de autocritică”. Aceasta se aseamănă cu “şedinţele de autocritică” (discuţiile individuale) organizate de chinezi şi menţionate anterior. Militarul este instruit să stea şi să asculte criticile brutale şi personale care i se aduc fără a reacţiona în nici un fel. În acest timp trebuie să se gândească la lucruri nesemenificative, cum ar fi operaţiile aritmetice “în gând”, care îl ajută să se detaşeze şi să evite confruntările pe care cel care conduce interogatoriul încearcă să le provoace.Ultima metodă are menirea de a găsi calea de a contracara procedeele specifice folosite la interogatorii: detectorul de mincini, de exemplu, sau hipnoza. Aparatele de “biofeedback” care transformă modifcările de rezistenţă ale pielii la zgomote de frecvenţe diferite, abia perceptibile, îl fac pe subiect să poată controla un proces despre care se spune că nu poate fi controlat. În timp, el se poate controla să “manevreze” mişcările pielii în asemenea măsură încât să poată, cel puţin, să le facă haotice. De aemenea, el îşi poate determina modificarea pulsului prin mişcarea rapidă a degetolr de la picioare, şi aşa mai departe. Dr.M.T.Orne a studiat folosirea hipnozei în mai multe situaţii militare, inclusiv cele în care militarul trebuie să reziste la durere, interogatoriu, izolare, rău de mare etc. Preocuparea sa principală a constituit-o modul în care militarii se pot “autohipnotiza” pentru a executa anumite misiuni şi, mai ales, cum pot simula cu succes că au fost hipnotizaţi, astfel încât să-l nducă în eroare pe cel ce execută interogatoriul.
Puţine lucruri s-au dat publicităţii în legătură cu aceste experimente dar se pare că o cale pe care se merge este aceea de a vedea dacă militarii care au fost hipnotizaţi înainte de începerea misiunii pot rezista interogatoriilor sau dacă pot fi instruiţi să simuleze hipnoza fără a fi, de fapt hipnotizaţi. Acest lucru se face prin realizarea nistagmului (mişcarea rapidă a ochilor), pentru a se crea iluzia că individul este hipnotizat. O altă metodă ar fi aceea de a furniza sub hipnoză, informaţii false militarilor cre urmează a executa misiuni periculoase, după care se va provoca o amnezie post-hipnotică. Subiectului i se transmite un cod şi nu poate să îşi amintească informaţiile decât în momentul în care răspunde la acest cod.
Episodul aplicării metodei “spălării creierului” în Coreea constituie capitolul cel mai renumit din istoria mai nouă a interogatoriilor dar, din motivele subliniate, se pare că nu va mai avea loc în această formă, niciodată. Problema interogatoriilor constituie însă un subiect politic şi ştiinţific deosebit de controversat. Unul din studiile de bază îl reprezintă cel al lui Zimbardo. Acest studiu arată că, dacă un militar are puterea, un inamic în uniformă nu poate să nu apeleze la ea. Pentru ceilalţi oameni, acest studiu contribuie la înţelegerea naturii cruzimii. Chiar şi pentru un om normal, care constituie numai subiectul unui experiment, aceasta poate exercita o influenţă atât de mare încât acesta să semene cu un psihopat. Din acest studiu reiese că trădarea şi “loialitatea” sunt două noţiuni care scapă de sub control şi, de aceea, ele trebuie folosite cu foarte mare atenţie.
Bibliografia la autor
2)
UNA DINTRE METODELE larg uzitate pentru schimbarea atitudinală este “spălarea creierului” (“brain washing”). Această metodă, structurată la mijlocul secolului XX, cunoscută şi sub denumirile de “chirurgia sufletului” sau “remodelarea ideologică”, constă într-un ansamblu de tehnici care vizează modificarea sistemului fundamental de valori pe care o persoană şi l-a însuşit, şi l-a construit în cursul vieţii sale. Prin această tehnică se urmăreşte zdruncinarea şi răsturnarea prin exercitarea asupra acelei persoane-subiect, a unor presiuni fizice şi psihice extreme. Arestările inopinante, interogatoriile prelungite şi repetate, privarea de hrană şi somn, de intimitate, subsolicitarea senzorială (izolarea totală), ca şi “bombardarea simţurilor cu fulgere luminoase (flash-uri), alternarea rapidă a culorilor, efecte de sunet haotice, mesaje subliminale etc, acţionează blocarea, imobilizarea şi impregnarea structurii mentale (la nivel cortical se distrug sinapse neuronale iar ritmul de degradare depinde de rezistenţa genetică şi de gradul de pregătire psihologică a subiectului), constituie tehnici esenţiale de “activare psihodinamică subliminală”, tehnici înglobate sub conceptul de “spălare de creier”. Activare subliminală psihodinamică, are la bază mecanismul fiziologic al procesării informaţiei (a stimulilor) într-o zonă de recepţie activă, situată între pragul fiziologic şi pragul perceptiv al individului şi care furnizează scoarţei cerebrale mai multe informaţii utile decât conştientizăm în mod real.
Metoda “spălării creierului” diferă de metoda interogatoriului sub două aspecte. În primul rând, nu numai că se culeg informaţii de la prizionier ci, de fapt, se încearcă ca acestuia să i se modifice atitudinea, convingerile, gândirea; în al doilea rând, prizionierul este convins să colaboreze activ cu inamicul, participând la emisiuni radio sau făcând mărturisiri false care au putut fi utilizate în activitatea de propagandă la inamic.Prin acestea, metoda a devenit renumită în studiile psihologice şi politologice mai noi. Secţiunea de faţă nu se va ocupa de prezentarea vastei literaturi apărute pe acest subiect ci, se va limita la descrierea metodei, la principiile psihologice pe care se bazează. Specialiştii consideră că metoda “spălării creierului” a reprezentat o etapă eficientă, în măsura în care s-a dovedit eficientă – în cadrul psihologiei militare, deoarece nu mai fusese aplicată înainte, dar, ea nu va mai da aceleaşi rezultate şi în viitor tocmai datorită renumelui pe care l-a căpătat când a fost folosită pentru prima dată, în războiul din Coreea. Una din lucrările de referinţă de o deosebită importanţă în acest domeniu este, “Ghidul metodei spălării creierului” (“Brainwashing: A guide to Literature”).
Arestările inopinante, interogatoriile prelungite şi repetate, privarea de hrană şi somn, de intimitate, subsolicitarea senzorială (izolarea totală), ca şi “bombardarea simţurilor cu fulgere luminoase (flash-uri), alternarea rapidă a culorilor, efecte de sunet haotice, mesaje subliminale etc, acţionează blocarea, imobilizarea şi impregnarea structurii mentale, adevărate presiuni fizice şi psihice extreme ce urmăresc de fapt, zdruncinarea şi răsturnarea sistemului de valor, destructurarea personalităţii acelei persoane-subiect.
Supusă unor asemenea agresiuni, victima încearcă la început să reziste căutând soluţii raţionale pentru a-şi menţine ancorele psihologice însă, pe măsură ce operaţiunea psihologică continuă, personalitatea îşi pierde mecanismele de protecţie, omul cedând, şi se conformează noului sistem de valori impus.
Originea metodei
Edward Hunter pretinde că este primul care a folosit conceptul “spălării creierului”, traducere a cuvântului chinezesc “his nao” (spălare creier).
În 1951, Hunter a publicat lucrarea “Aplicarea metodei spălării creierului în China” în care descrie metodele de influenţare ideologică. E. Hunter a stabilit că “spălarea creierului” militarilor inamici se bazează pe tehnicile de influenţare elaborate în China imediat după revoluţia din 1948, care la rândul ei, se baza pe epurările staliniste din anii ’30. O lucrare bibliografică despre tehnicile de interogare enumeră patru izvoare ale ştiinţei reformării gândirii: epurările sovietice din anii ’30, cel de-al II-lea război mondial, războiul din coreea şi programul de reformare a gândirii din China comunistă.Psihiatrul englez, dr. William Sargant căuta aceste izvoare în trecutul mai îndepărtat. În lucrarea “Bătălia minţii”2) el face conexiunea dintre diferitele modificări de credinţe, convingeri – conversiune religioasă, influenţare ideologică, schimbarea de către psihiatri a convingerilor iluzorii la pacienţii cu boli mentale – şi anumite modificări apărute în psihologia creierului.
Toate acestea, afirmă Sargant, au fost exploatate încă din Grecia antică. În acest context, autorul pune în discuţie activitatea psihologului rus, Ivan Pavlov, care a studiat problema reflexelor condiţionate. Acesta constatase că, dacă un stimul conducea în mod normal la un reflex, era prezentat în acelaşi timp ca stimul neutru; stimulul neutru conducea în ele din urmă la acelaşi reflex. Prin folosirea corectă a reflexelor condiţionate se puteau obţine modificări importante ale comportamentuluiSargant a încercat să explice natura disfuncţionalităţii progresive a metodei “spălării creierului” făcând referinţe la lucrările lui Pavlov. El descoperă trei etape.
În prima etapă, numită de Pavlov etapa “echivalentă”, toate variaţiile şi intensitatea stimulilor exteriori determină aceleaşi reflexe astfel încât, după opiniile lui Sargant, “un individ va avea aceleaşi sentimente indiferent dacă primeşte o sumă importantă sau numai câţiva bănuţi”.
Urmează faza “paradoxală”, când individul se bucură mai mult de unii stimuli nesemnificativi decât de alţii mai importanţi - este mai impresionat de unele lucruri mai puţin importante dar rămâne impasibil la unele evenimente deosebite.
Există apoi faza “ultraparadoxală”, fază în care oamenilor nu le mai plac (sau numai cred în) lucruri la care ţineau (sau în care credeau), pe când lucruri care nu le plăceau înainte (sau în care nu credeau) le devin deodată foarte dragi. Se pare că în această fază încep să se instaleze la om noile convingeri.
De aici, - afirmă Pavlov – omul intră în faza “hipnotică”: el nu mai are spirit critic şi acceptă sugestii, comenzi, etc., fără a-şi mai pune întrebări. Am putea completa în aceeaşi manieră că, în această fază, s-a depăşit momentul set-ului mental, un prag al spiritului critic, al discernământului, şi astfel, individul acceptă influxurile mentale ca şi când ar fi propria lui producţie ideativă.
Pavlov a constatat că exrecitarea prelungită a sistemului nervos, provocarea unor conflicte mentale insolubile cât şi oboseala extremă provoacă desfăşurarea mai rapidă a celor patru faze.
Dr. Raymond Bauer a criticat vehement acest mod de explicaţie. El a afirmat că, metoda “spălării creierului” se caracterizează nu atât prin rigiditate cât mai ales prin marea ei varietate. În primul rând, afirmă Bauer - această metodă exploatează presiunile asupra conformării grupului şi nu doar simpla condiţionare. Citându-l pe Hruşciov, Bauer afirma că psihologia stalinistă se caracteriza prin: “Bate, bate, bate!”.
În esenţă, aceasta ar fi originea metodei. Chiar dacă tehnicile uzitate au fost folosite de-a lungul secolelor sub diverse denumiri, întregul proces pe care îl implică nu a fost pus la punct atât de surprinzător până la războiul din Coreea.
Metode folosite în Coreea
În timpul războiului din Coreea au fost luaţi ca prizionieri aproximativ 7.000 americani. În toate războaiele din istoria Americii unii prizionieri au reuşit să evadeze. Se pare că războiul din Coreea a fost o excepţie. În mare, unul din trei prizionieri americani a colaborat într-un fel sau latul cu coreenii, fie ca informator, fie ca propagandist (13% din aceştia au fost ulterior condamnaţi). În cele 20 lagăre de prizionieri au decedat 2.730 (aproximativ 30%) militari americani, raportul cel mai înalt de mortalitate a prizionierilor din istoria SUA. Şi, pentru prima dată în istoria acestei ţări, 21 militari nu au mai vrut să se întoarcă acasă.
Faptul că militarii americani au “mărturisit” că SUA dispune de un program de război bacteriologic împotriva Chinei şi că au participat la alte forme d esfăşurare a propagandei împotriva intereselor SUA, a atras în mod natural atenţia opiniei publice.
Care au fost metodele prin care s-au putut obţine aceste schimbări remarcabile?
După opinia maiorului William Mayer, psiholog militar care a participat la războiul din Coreea şi a studiat 1.000 de prizionieri de război “îndoctrinaţi” de Coreea de Nord, chinezii au ales pentru conducerea programelor de “spălare a creierului”, persoane care studiaseră în SUA în ultimii 10-15 ani şi care cunoşteau modul de gândire şi de viaţă al americanilor. Mai întâi, subunităţi întregi de prizionieri americani erau internate în lagăre. Primele eforturi depuse au avut menirea de a distruge coeziunea subunităţii; comandanţii au fost făcuţi să îşi piardă autoritatea iar, dacă continuau să acţioneze ca şefi, erau mutaţi în lagăre speciale de “reacţionari” (trebuie amintit faptul că prizionierii erau în permanenţă nesiguri în ceea ce priveşte soarta lor: teama de a fi ucişi făcea ca situaţia lor personală să fie mult mai grea decât apare cititorilor).
O altă metodă, a fost realizarea unei reţele de informatori. Nord-coreenii şi chinezii ştiau suficiente lucruri despre dinamica de grup pentru a înţelege că, în orice grup, se va găsi cineva care să devină infrmator din motive personale – pentru a obţine satisfacţie, pentru a se simţi superior, etc. Dar, în acelaşi timp, aveau grijă ca, cel puţin în primele etape, nimeni să nu aibă de suferit. Nu făceau decât să poarte “o mică discuţie” cu el asupra căruia se făcuse informarea şi să îi spună că înţelegeau faptul că el este o “victimă” a societăţii şi că îl compătimeau într-o oarecare măsură. Acest lucru avea două consecinţe: mai întâi, informatorul nu era descoperit de camarazii săi şi, astfel, fluxul de informaţii continua; în al doilea rând, în timp, prizionierii nu mai aveau încredere în nimeni. Această stare de fapt ducea la destrămarea grupului, sporea gradul de insecuritate şi anxietate al militarului, simplifica mult “reformarea gândirii”.
Urmau apoi şedinţele de influenţare. Acestea se desfăşurau atât sub forma unor lecţii teoretice cât şi a discuţiilor individuale. După ce erau capturaţi, prizionierii se aşteptau să fie torturaţi sau, poate, omorâţi; li se spunea, în schimb, că nu sunt consideraţi de loc răspunzători pentru acest război. Răspunderea cădea toată pe umerii “traficanţilor imperialişti din Wall Street”. Chiar dacă acest lucru pare neconvingător acum, nu la fel gândeau cei care tocmai scăpau de la ceea ce constituia o moarte sigură. Nu puteau decât să fie recunoscători. Speculând aceste sentimente, prin lecţiile teoretice nu se încerca, aşa cum se făcea prin activitatea de propagandă, să se insufle prizionierilor sentimente comuniste, că să se “dea în vileag” viaţa din America. Nu se apela la principiile marxiste, în schimb, erau folosite articole din presa şi literatura americană – Time, Wall Street Journal, Fortune etc. Subiectele erau astfel alese încât să prezinte contradicţiile din viaţa americană, să arate cum unii oameni se îmbogăţeau în timp ce “aceşti băieţi” erau făcuţi prizionieri. Coespondenţa era cenzurată în aşa manieră încât nu se primeau decât veşti bune, note de plată sau “ştiri proaste”. În timpul discuţiilor individuale, militarii mărturiseau câte erori avea modul lor de viaţă, îşi criticau comportarea, cereau scuze camarazilor lor prizionieri pentru această rătăcire. În opinia lui Mayer, aceasta constituia o formă de autodezvăluire şi informare a inamicului ceea ce a dus la amplificarea sentimentelor de vinovăţie şi anxietate.
Era primul pas către colaborare.
În 1956, Grupul american pentru progresul psihiatriei a ţinut două simpozioane pe probleme de influenţare forţată. La primul dintre aceste manifestări, Dr. Harold Wolff a prezentat un studiu în care arăta că durerea este cea ma eficientă pentru modificarea atitudinilor când reuşeşte să îi convingă pe prizionieri asupra izolării în care se află şi a atitudinii ostile a celor care i-au capturat, când îl face să se simtă umiliţi, dezonoraţi şi singuri. În cele din urmă, “aceşti indivizi devin deosebit de sensibili la contactul cu o persoană amabilă care se apropie de ei”.
La aceste simpozioane s-a arătat că izolarea constituia, contrar părerii care se vehicula în general, numai una din cele opt metode coercitive folosite pentru a-i determina pe indivizi să se supună. Ce au realizat chinezii prin “spălarea creierului”?
După opinia lui Mayer, s-au obţinut multe informaţii de natură militară. O altă realzare importantă a constituit-o, desigur, valoarea propagandistică a celor “convertiţi”. O altă schimbare a fost aceea că şi la cei “neconvertiţi” de aceste metode au apărut dubii şi confuzii privitoare la ei înşişi şi la ţara lor, ceea ce i-a transformat într-o “masă” docilă de prizionieri care încercau, destul de rar, să evadeze. Mulţi prizionieri au murit în perioada detenţiei, nu ca urmare a torturilor ci, în mod evident, datorită condiţiilor grele de viaţă. Supravieţuirea depinde, parţial, de factori psihologici. De exemplu, câteva sute de militari turci care au fost supuşi unor condiţii asemănătoare au reuşit să supravieţuiască cu toţii. Ei au respectat disciplina militară şi autodisciplina, mult mai bine decât americanii; când unul dintre ei se îmbolnăvea, câţiva camarazi se ocupau de el şi îi asigurau recuperarea, îmbăindu-l, hrănindu-l chiar cu lingura dacă era nevoie. Indiferent cât de mult se acţiona asupra comandanţilor, se găsea întotdeauna printre prizionieri unul care să preia comanda.
Mayer a concluzionat că, militarii americani manifestau deficienţe din trei puncte de vedere:
- al formării caracterului şi autodisciplinei,
- în educaţia generală, în special cu privire la modul în care se manifestă democraţia şi la rolul multicultural al lumii,
- în starea de pregătire militară – chiar dacă foloseau bine armamentul şi cunoşteau multe despre tactică, le lipseau cunoştinţe despre latura morală şi psihologică a războiului.
Aceste trei aspecte au implicaţii deosebite pentru instruirea în vederea creşterii rezistenţei la interogatorii.
Studierea militarilor care au fost supuşi la tratamentul “spălării creierului”Imediat după întoarcerea prizionierilor în SUA, factorii de decizie s-au confruntat cu două probleme. Mai întâi, au trebuit să întreprindă o anchetă ştiinţifică adecvată pentru a stabili ce s-a întâmplat, şi, în timp, să elaboreze metode care să ducă la contracarea interogatoriilor şi metodei “spălării creierului”.
Ancheta ar fi trebuit să determine şi dacă prizionierii se făcuseră sau nu vinovaţi de crime de război. De exemplu, întors în SUA, un oarecare colonel Schwable, din infanteria marină s-a numărat printre cei care au mărturisit că a folosit în luptă microbi, fapt pentru care a fost condamnat împreună cu alţii, la mulţi ani de închisoare; numeroşi militari au declarat însă că fuseseră supuşi unor tratamente psihice dureroase.
Toţi prizionierii britanici care pretindeau că au fost torturaţi au fost examinaţi de Cyril Cunningham, psiholog care lucra în domeniul medicinei legale şi care fusese numit special de Ministerul Apărării din Marea Britanie. Autorităţile militare britanice considerau că mulţi militari pretindeau că au fost supuşi unor torturi psihice ca scuză pentru crime de război, cum ar fi divulgarea de informaţii. În timpul celor trei ani de cercetări intense, Cunningham a examinat mii de cazuri iar datele pe care el le-a furnizat, a împiedicat judecarea nefondată a multor militari britanici. Cunningham a dezvăluit numai 60 de cazuri “în care fuseseră folosite în mod distinct tehnici psihologice mai deosebite”.Metoda britanică era aceea de a “lua amprenta” diferitelor tehnici şi persoane care executaseră interogaorii astfel încât, în cazul unei crime, aceasta să poată fi descrisă în detaliu, stabilindu-se şi vinovaţii. Cunningham a folosit tehnici acceptate de medicina legală pentru a stabili dacă, în realitate, se comisese sau nu o faptă violentă sau cu cauze nenaturale. De exemplu, declaraţiile unor militari care pretindeau că fuseseră drogaţi, au fost respinse deoarece perioadele de ingerare indicate de ei nu se potriveau sau pentru că martorii se contraziceau între ei. Era clar că unele tehnici fuseseră folosie mai mult în unele locuri decât în altele; se pare că privarea de somn sau obligaţia de a sta mult timp în picioare au fost aplicate în lagărele speciale de prizionieri. Prin analiza detaliată a declaraţiilor individuale a fost posibil să se stabilească faptul că unii prizionieri minţiseră în legătură cu tratatmentul care le fusese aplicat. A mai reieşit, de exemplu, că şase prizionieri dintr-un lagăr, despre care se credea că acţionaseră ca informatori, nu avuseseră acces la informaţiile respective. Pentru Cunningham şi echipa sa, a rezultat clar că ceilalţi prizionieri fuseseră adevăraţii informatori. Chinezii reuşiseră, într-adevăr, să distrugă coeziunea grupului. Vinovaţia în acest caz nu a putut fi dovedită în faţa tribunalului datorită lipsei de probe, iar Cunningham a împiedicat condamnarea celor şase nevinovaţi.
El a mai constatat necesitatea şi utilitatea cunoaşterii simptomelor psihosomatice; existau probe că, acea comportare care în mod normal este considerată drept psihoză, fusese provocată de fapt prin “manipularea” evenimentelor. Într-un alt caz, un militar, trădat când încercase să evadeze, fusese maltratat cu multă duritate de către gardieni. Prizionierul devenise paranoic şi, după eliberare s-a sinucis datorită convingerii greşite că, în drumul spre casă, contractase o boală venerică. Ca urmare a anchetei efectuate, familia a putut cere prin tribunal acordarea pensiei de urmaş.Aproape jumătate din militarii americani făcuţi prizionieri în Coreea, au fost repatriaţi iar la întoarcere, li s-au întocmit dosare cu situaţia personală şi comportarea în lagărele de prizionieri. Pe baza documentelor din arhivele militare, Julius Segal a clasificat militarii în trei categorii:
- cei care au colaborat cu inamicul: 15% dintre militari au fost propuşi pentru a fi judecaţi în curtea marţială sau pentru degradare;
- cei care au opus rezistenţă: 5% au fost propuşi pentru decorare deoarece manifestaseră rezistenţă de el puţin două ori în timpul detenţiei;
- categoria de mijloc: 80% despre care existau date puţine.Segal a constatat că, în general, caracteristicile de mediu nu au determinat diferenţierea militarilor în indivizi care au opus rezistenţă şi indivizi care au colaborat cu inamicul, în funcţie de trăsăturile de personalitate manifestate în timpul detenţiei. În grupul celor care opuseseră rezistenţă erau puţini cei cu coeficientul de inteligenţă scăzut (35%), spre deosebire de cei din grupul colaboratorilor (45%). Contrar opiniei generale, presiunea aplicată asupra prizionierlor era invers proporţională cu scăderea rezistenţei – cu cât se insista mai mult, cu atât avea mai puţine şanse de reuşită.Aproximativ 12% dintre prizionerii americani au acceptat într-o oarecare măsură ideologia coreenilor, dar nu s-a putut găsi nici o relaţie între gradul în care el a colaborat cu inamicul.
După opinia lui Segal, diferenţa principală a constat în modul în care au reacţionat militarii la promisiunile unui tratament preferenţial. Cu alte cuvinte, au colaborat militarii care au fost influenţaţi şi au acceptat favorurile de natură materială; 91% din cei care au manifestat rezistenţă nu au fost deloc influenţaţi de promisiunile de recompensare avansate de către inamic; nu se poate spune acelaşi lucru decât despre 8% din cei care au colaborat cu inamicul. Lista recompenselor cuprindeau de toate, de la o hrană mai bună la bani. Un indiciu al sensului real al acestei diferenţe – afirmă Segal – îl constituie faptul că cei care au colaborat cu inamicul au fost repatriaţi cu o stare fizică mai bună decât a celor care a opus rezistenţă dar prezentau mai multe simptome nevrotice: “acceptarea mitei inamicului nu s-a făcut, în mod evident, fără un oarecare grad de vinovăţie şi anxietate”.Întâmplător, numai 13% au prezentat un interes deosebit faţă de camarazii lor; 49% - un interes mediu; 38% nu se interesau deloc de ceilalţi. Se apreciază că, aproximativ 10% din militari dădeau informaţii despre ceilalţi şi că, din rândul celor care opuneau rezistenţă, unii încercau să afle adevărul şi îi băteau sau îi omorau.Concluziile lui Segal sunt prozaice – şi realiste. În Coreea, colaborarea s-a obţinut prin vechea metodă a şantajului. Ceea ce a fost nou – şi, afirmă Segal, “ a fost greşit înţeles de către militarii noştri – au fost condiţiile pe care le punea inamicul pentru aplicarea unui tratament diferenţial sau pentru eliminarea ameninţării. Lucrările de propagandă nu erau doar simple foi de hârtie … (ele) constituiau o armă potenţială din arsenalul acţiunilor psihologice ale inamicului”.
Acesta este un aspect pe care, de atunci, americanii încearcă să-l înlăture. În afară de o atenţie sporită acordată influenţării militarilor şi realizării unor metode specifice de a rezista la interogatorii, au fost elaborate numeroase studii care să dezvăluie şi mai profund, relaţia dintre cei care fac prizionieri şi cei care sunt făcuţi prizionieri.
De exemplu, numeroase studii au analizat ce este mai bine să se aleagă: folosirea ameninţării sau evitarea folosirii ameninţării. Chiar dacă multe dintre acestea par artificiale, sunt de reţinut câteva concluzii. Nu ne-am aştepta de exemplu, să putem schimba opiniile unui om plătindu-l cu o sumă mică, nu cu una mare. Şi totuşi, aşa trebuie făcut dacă, la fel ca la metoda “spălării creierului”, noua poziţie a individului urmează a fi făcută publică. O sumă mare de bani ar părea mită, pe când sumele mici ar fi considerate drept câştiguri legitime. Este exact ceea ce au făcut coreenii, atunci când acordau numai favoruri mici pentru colaborarea cu ei.
Alte experimente au demonstrat că prizionierul se lasă mai uşor convins de către inamic dacă ameninţările acestuia sunt formulate vag şi nu în mod explicit. Şi invers, prizionierul care deţine anumite informaţii pe care le doreşte inamicul va indica faptul că ştie ce anume se urmăreşte de la el, considerând că astfel va fi tratat cu mai mult respect. Cu cât dovedeşte că înţelege mai bine motivul psihologic aflat în spatele ameninţărilor, cu atât prizionierul va înclina balanţa în favoarea sa.Morris Friedell a constatat că, prin teste psihologice, se pot descoperi indivizii cu înclinaţii spre răzbunare, lucru care ar putea să servească la selecţionarea militarilor pentru misiuni speciale. Se pare că metoda cea mai bună de reducere a stării de agresivitate îndreptate împotriva unei persoane este aceea ca “victima” să răspundă “agresorului” la fel de agresiv. Această metodă nu pare a fi aplicabilă în cazul lagărului de prizionieri; totuşi, îi îndeamnă pe indivii să apeleze la toată forţa de care dispun, nu să aibă un rol total pasiv.
Un alt studiu militar în acest domeniu a arătat, de exemplu, că indivizii la care raportul înălţime-greutate este mic, rezistă mai bine la ameninţări decât ceilalţi; că naţiunile diferă din punct de vedere al atitudinii de “popor învins” – danezii, de exemplu, sunt mai supuşi decât americanii; că oamenii îl depreciază mai mult pe cel rănit care se plânge decât pe cel care nu o face, motiv pentru care sunt mai puţin tentaţi să îl ajute.Modificări la nivelul personalităţii
Istoria a demonstrat că metoda “spălării creierului” se utilizează faţă de persoanele cu vederi progresiste, faţă de prizionierii de război. Pe scară largă, această metodă este folosită în cazul transfugilor şi emigranţilor din rândul cărora sunt recrutaţi frecvent, emisari, agenţi secreţi, diversionişti şi sabotori.Instruirea pentru a opune rezistenţă: cum să fii loial
În mod evident, dacă interogatoriul sau metoda “spălării creierului” ţin de prizionieri, datoria militarului este să ştie să opună rezistenţă. Orice fel de instruire i se va face în acest sens va fi de ajutor. La nivelul cel mai de jos, simpla informare a militarului privind metodele existente poate fi utilă, după principiul “un om informat este un om înarmat”. Este însă mult mai util să îl faci pe militar să “conştientizeze” aceste metode.
Studiile realizate pe militari care, în trecut, au reuşit să treziste la interogatoriişi la metoda “spălării creierului” ajută la selecţionarea militarilor pentru misiuni viitoare care implică un grad înalt de risc (cum ar fi zborul de recunoaştere), în care capturarea şi interogatoriul sunt foarte probabile.
În studiul său despre militarii care au rezistat şi cei care au colaborat cu inamicul în Coreea, dr. Edgar Schein a indicat că metoda cea mai bună de rezolvare a acestei probleme este aceea de a considera interogatoriul şi metoda “spălării creierului” drept situaţii stresante, în care militarii fie reuşesc să înlăture stresul, eliberându-se din punct de vedere psihologic de situaţia respectivă (cei care rezistă), fie întreprind ceva pentru a o înlătura (cei care colaborează cu inamicul). El şi-a fundamentat această concluzie pe o serie de studii comparative privind caracteristicile-cadru ale militarilor care au opus rezistenţă, ale celor care au colaborat cu inamicul şi ale celor consideraţi neutri. La toate măsurătorile pe care le-a efectuat, a obţinut aceeaşi formă ciudată a diagramei. Cu alte cuvinte, la militarii care au colaborat cu inamicul şi la cei care au opus rezistenţă există mai multe trăsături psihologice comune decât cu cei “neutri”. El a mai subliniat că, în multe cazuri, colaborarea cu inamicul se face în context de grup şi nu individual. Acolo unde coreenii au reuşit să distrugă structura grupurilor de prizionieri, ierarhia acestora etc., dezorganizarea grupului a contribuit în mod substanţial la lipsa de rezistenţă.
În general, se pare că nu se poate face uşor o diferenţiere între cei care colaborează cu inamicul şi cei care opun rezistenţă pe baza variabilelor-cadru din psihologie.
După cum s-a menţionat anterior, este adevărat că militarii cu o pregătire politică mai bună au fost mai rezistenţi în Coreea decât cei care aveau mai puţine cunoştinţe politice. Rămâne însă deschisă problema dacă acest lucru s-a datorat interesului lor faţă de politică sau nivelului general de cultură. După războiul din Coreea, specialiştii militari au luat artele liberale şi ştiinţele sociale mult mai în serios – sau, cel puţin le-au acordat mai mult timp în instruirea militarilor. Din acest punct de vedere, se poate spune că învăţămintele din Coreea “le-au mers la inimă”. De asemenea, se pare că ei preferă nu subiectele mai generale, ci instruirea asupra modului de a rezista la anumite aspecte specifice ale interogatoriului sau torturii. O atenţie deosebită este acordată modului în care se prezintă militarii în faţa durerii sau izolării şi o atenţie mai redusă modului în care acţionează la încercările de convingere. Şi, bineînţeles, îi preocupă mai mult indivizii care ar putea divulga informaţii decât mărturisirea unor crime de război pe care aceştia nu le-au putut comite. (În ceea ce priveşte mărturisirile făcute de prizionierii de război din Coreea, acestea s-au dovedit mai târziu a fi în mare parte false, aşa că specialiştii militari au dreptate când afirmă că orice autoritate care s-ar ocupa de informarea opiniei publice asupra mărturisirilor prizionierilor de război ar trebui să cuprindă şi momentul Coreea – lucru care ar însemna o activitate de propagandă deosebită).Vom încerca în continuare o descriere mai detaliată a tehnicilor speciale folosite de specialiştii în psihologie militară pentru realizarea instruirii pentru rezistenţa l interogatorii. Unele au fost prezentate, cu siguranţă, militarilor care au luptat în Vietnam, deoarece la finele războiului, când mulţi veterani întorşi acasă au fost deziluzionaţi de viaţa din America, au transmis aceste tehnici unor grupuri teroriste care existau în SUA la acel moment. La un moment dat, poliţia din California era foarte îngrijorată de dimensiunea acestui fenomen.
Unul din primele studii referitoare la instruirea pentru rezistenţă a fost elaborat de dr. Louis Jolyon West pentru F.A.M. ale SUA şi, s-a intitulat “Aspecte psihiatrice ale instruirii pentru o supravieţuire onorabile ca prizionier de război”.
West îşi începe studiul cu problema “punctului de cădere”, dincolo de care nici un om nu mai poate opune rezistenţă. El aduce numeroase probe pentru a demonstra că, în timp, capacitatea indivizilor de a suporta condţiile sresante variază şi că este important ca militarilor să li spună acest lucru pentru a le da încredere în puterea de a rezista la pedepse. Un al doilea aspect îl constituie faptul că tehnicile folosite sunt destul de rigide şi, prin urmare, prizionierii pot anticipa diferitele etape ale metodei “spălării creierului”, lucru care nu face decât să îi înarmeze într-o oarecare măsură.“În al treilea rând, afirmă West, este vital ca membrii echipajelor de luptă să fie instruiţi în legătură cu tipul general al conflictului, cu semnificaţia rolului organizaţiei sale, cu importanţa comportării fiecărui militar după ce a căzut prizionier”. Aceasta ar trebui să includă o prezentare detaliată a activităţilor inamicului în trecut, apreciază West, făcută, în special, şi dacă este posibil, de cineva care a trecut prin această experienţă. West recomandă lecţii didactice, filme, demonstraţii practice, participare directă. “de mare ajutor poate fi supunerea la unele solicitări fizice”, deşi durerea fizică sau rănirea nu trebuie neapărat să se producă. De mare ajutor poate fi şi instruirea care se face pentru a-l familiariza pe militar cu reacţia la frică, deşi în acest caz nu trebuie să se apeleze neapărat la o anumită metodă. Trebuie arătat că, gradul ridicat de rezistenţă pe care îl preztintă la început prizionierii poate scădea foarte mult pe parcurs.
O altă metodă care poate fi aplicată în instruire, este aceea a hranei proaste, lucru care poate fi de mare ajutor prizionierilor în viitor. Militarii trebuie să cunoască faptul că un om poate să trăiască 10 zile fără hrană, timp în care poate străbate, în pas uşor, 150 mile (şi chiar mai mult), că durerile înfometării se diminuează după 72 de ore, că se poate trăi timp de şase luni cu o raţie redusă la jumătate, chiar şi mai mult, afirmă West, după un antrenament îndelungat cu raţii mai reduse. Militarilor trebuie să li spună că, un procent ridicat din ameninţările induse de inamic sunt înşelătoare, că acesta va impune un orar foarte solicitant, că va recurge la izolarea prizionierilor pentru a-i sensibiliza mai mult. Militarii vor fi instruiţi să “nu audă”, să fie pregătiţi pentru interogatorii intense, să accepte o parte din lucrurile spuse de cel care face interogaoriul fără a-şi pierde discernământul. Ei trebuie să cunoască faptul că pot rezista fără somn timp de cinci zile, fără a li se întâmpla nimic, că pot sta în picioare 48 ore, că o reacţie delirantă le poate aduce o oarecare îmbunătăţire a tratamentului, că această reacţie poate fi simulată. În ceea ce priveşte influenţarea – afirmă West – constrângerea fizică se foloseşte foarte rar, de obicei se acţionează pe plan psihologic şi se lucrează pe grupuri de indivizi. Ceea ce contează în procesul de instruire este că militarul să cunoască cât mai multe lucruri despre războiul în care va lupta, despre inamicul împotriva căruia va lupta.Studiul realizat de dr. West a apărut după războiul din Coreea şi se referea în special la piloţi. De atunci au fost elaborate multe tehnici complexe, bazate pe ultimile ercetări din domeniul psihologiei sau fiziologiei. De fapt, acest studiu poate fi extins la o metodă modernă de instruire pentru rezistenţa la interogaorii, care cuprinde patru etape.
La început, pentru selecţionare, diferenţele dintre cei cu o rezistenţă mare şi cei cu o rezistenţă mică sunt de minimă utilitate. Foarte puţini indivizi sunt deosebit de rezistenţi la durere (fiind în măsură să reziste mai mult la torturi), în schimb, alţii, suportă foarte bine privările de ordin senzorial, reuşind să reziste în celule izolate sau la alte tratamente asemănătoare.
O metodă simplă ar fi aceea a selecţionării indivizilor care rezistă la dureri fizice. Pentru început, pe un ecran apare timp de o fracţiune de secundă un simbol sau un cuvânt; durata expunerii se măreşte treptat, până când individul poate vedea clar ceea ce i se prezintă. Cu cât timpul de expunere este mai lung, cu atât individul are un sistem nervos mai stabil. Metoda simulării a arătat că acest individ este rezistent la suferinţa fizică. Experimentul se repetă, apelându-se la un alt simţ, şi anume auzul. Se analizează apoi modul de viaţă al individului: dacă fumează, dacă bea, dacă poartă haine de culori vii, dacă duce o viaţă socială agitată. Dacă răspunsul la aceste întrebări este afirmativ, dacă îi place stimularea şi “cochetează cu ea”, există şanse ca acest individ să răspundă cel mai bine la durerile de ordin fizic.Dacă, pe de altă parte, individul are un prag senzorial redus - alege repede ceea ce vede pe ecran – şi în plus duce şi o viaţă liniştită, înseamnă că stilul de viaţă îi este suficient, că nu mai are nevoie de alt fel de stimulare care să îl satisfacă. Acest individ poate suporta mult mai bine decât alţii izolarea dar nu şi durerea.
După selecţionare, urmează etapa formării unui “alter ego” plauzibil sau a unui “alibi”. În Coreea, prizionierilor de război, americani, le-a fost foarte greu să susţină mult timp că nu cunoşteau detalii militare importante. Totuşi, un alibi plauzibil, dar destul de inocent i-a ajutat pe cei care au încercat (şi acest lucru era împotriva regulamentului, în acel moment) să pretindă că nu cunosc informaţii iar acest lucru să pară real. Militarii au început să-şi alcătuiască ei înşişi alibiul; de exemplu, un maior care a luptat în Vietnam într-o companie de cercetare a pretins că este inginer de drumuri. Avea suficiente cunoştinţe în domeniul construcţiilor ca să poată susţine aceasta până la sfârşit, iar acest lucru l-a făcut să poată nega cu convingere faptul că ar fi avut acces la orice fel de informaţii.A treia etapă o constituie instruirea militarilor în “şedinţe de autocritică”. Aceasta se aseamănă cu “şedinţele de autocritică” (discuţiile individuale) organizate de chinezi şi menţionate anterior. Militarul este instruit să stea şi să asculte criticile brutale şi personale care i se aduc fără a reacţiona în nici un fel. În acest timp trebuie să se gândească la lucruri nesemenificative, cum ar fi operaţiile aritmetice “în gând”, care îl ajută să se detaşeze şi să evite confruntările pe care cel care conduce interogatoriul încearcă să le provoace.Ultima metodă are menirea de a găsi calea de a contracara procedeele specifice folosite la interogatorii: detectorul de mincini, de exemplu, sau hipnoza. Aparatele de “biofeedback” care transformă modifcările de rezistenţă ale pielii la zgomote de frecvenţe diferite, abia perceptibile, îl fac pe subiect să poată controla un proces despre care se spune că nu poate fi controlat. În timp, el se poate controla să “manevreze” mişcările pielii în asemenea măsură încât să poată, cel puţin, să le facă haotice. De aemenea, el îşi poate determina modificarea pulsului prin mişcarea rapidă a degetolr de la picioare, şi aşa mai departe. Dr.M.T.Orne a studiat folosirea hipnozei în mai multe situaţii militare, inclusiv cele în care militarul trebuie să reziste la durere, interogatoriu, izolare, rău de mare etc. Preocuparea sa principală a constituit-o modul în care militarii se pot “autohipnotiza” pentru a executa anumite misiuni şi, mai ales, cum pot simula cu succes că au fost hipnotizaţi, astfel încât să-l nducă în eroare pe cel ce execută interogatoriul.
Puţine lucruri s-au dat publicităţii în legătură cu aceste experimente dar se pare că o cale pe care se merge este aceea de a vedea dacă militarii care au fost hipnotizaţi înainte de începerea misiunii pot rezista interogatoriilor sau dacă pot fi instruiţi să simuleze hipnoza fără a fi, de fapt hipnotizaţi. Acest lucru se face prin realizarea nistagmului (mişcarea rapidă a ochilor), pentru a se crea iluzia că individul este hipnotizat. O altă metodă ar fi aceea de a furniza sub hipnoză, informaţii false militarilor cre urmează a executa misiuni periculoase, după care se va provoca o amnezie post-hipnotică. Subiectului i se transmite un cod şi nu poate să îşi amintească informaţiile decât în momentul în care răspunde la acest cod.
Episodul aplicării metodei “spălării creierului” în Coreea constituie capitolul cel mai renumit din istoria mai nouă a interogatoriilor dar, din motivele subliniate, se pare că nu va mai avea loc în această formă, niciodată. Problema interogatoriilor constituie însă un subiect politic şi ştiinţific deosebit de controversat. Unul din studiile de bază îl reprezintă cel al lui Zimbardo. Acest studiu arată că, dacă un militar are puterea, un inamic în uniformă nu poate să nu apeleze la ea. Pentru ceilalţi oameni, acest studiu contribuie la înţelegerea naturii cruzimii. Chiar şi pentru un om normal, care constituie numai subiectul unui experiment, aceasta poate exercita o influenţă atât de mare încât acesta să semene cu un psihopat. Din acest studiu reiese că trădarea şi “loialitatea” sunt două noţiuni care scapă de sub control şi, de aceea, ele trebuie folosite cu foarte mare atenţie.
Bibliografia la autor
2)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu