STATUL ŞI SECURITATEA NAŢIONALĂ

Sursa: Barry Buzan, People, States and Fear: The national Security Problem in International Relations (Harvester-Wheatsheaf, Brighton, 1983), pag 44-53.

Buzan afirmă că statul reprezintă o componentă ambiguă a lumii politice, reflectând o varietate de forţe şi procese. În această secţiune autorul se preocupă în principal pe scopurile exprimate ale statelor şi în special cu modurile în care ideile şi valorile conferă un “liant” pentru state şi identitatea lor. O manifestare specifică a obiectivelor statului o reprezintă noţiunea de securitate naţională, unde majoritatea argumentelor lui Buzan se referă la aceasta.

Conceptul de stat

Noţiunea de scop este cea care distinge conceptul de stat de bazele sale fizice cât şi instituţiile acestuia. Bazele fizice există pur şi simplu şi trebuie abordate în virtutea acestui fapt. Instituţiile sunt create pentru a guverna, pentru a face statul să lucreze dar logica lor funcţională eşuează pe termen lung căutând să cuprindă în definiţie totalitatea statului. Deşi instituţiile sunt după cum vom observa strâns legate de aspectele ideii de stat, aceasta este după cum afirmă Kenneth Dyson, o “categorie de erori” ce combină ideea de stat cu aparatul1) acestuia. De exemplu, Comunitatea Europeană are instituţii dar spre exasperarea teoriticienilor stilului funcţionalist Mitrany cât şi a altora, acestea au fost blocate prin ele însele pentru a acţiona ca un centru gravitaţional în vederea dezvoltării superstatului european. Elementul lipsă este chiar sensul de scop. Nu există nici un consens asupra a ceea ce ar trebui să fie comunitatea, cum ar trebui să fie sau ce ar trebui să devină, ca entitate politică implicată. În ceea ce priveşte statele, tebuie să ne aşteptăm să găsim o orientare clară atât a scopului cât şi a formei, o idee distinctă a genurilor ce se conturează în profunzimea identităţii politice a statutului. Pentru ce există statul? De ce acolo? Care este relaţia faţă de societate care îl include? De ce unele dimensiuni şi forme specifice de stat ne dezvăluie attunci când privim din perspectivă istorică, o diversitate de alternative posibile? În încercarea de a defini noţiunea de stat, este bine să ne referim la funcţiile fundamentale ce conferă ordinea civilă, apărarea bunurilor colective şi în faţa situaţiilor externe. Chiar dacă aceste consideraţii funcţionale formează inevitabil o parte din noţiunea de stat, ele indică totuşi foarte puţin despre ceea ce leagă indivizii în acea entitate care necesită unele servicii ca cele enunţate. Uneori, abordarea creerii şi menţinerii statului este mai mult decât o simplă dorinţă de a scăpa de natura statului. Altfel spus, nu vor exista bariere la identificarea unui stat universal care să soluţioneze problema naturii statului, fără să cauzeze unele necazuri intermediare în fragmentarea sistemului internaţional al suveranităţii statelor.
O sugestie clară ca orientare valoroasă de explorare a noţiunii de stat este conferită prin conceptul de securitate naţională. De ce securitate naţională? Securitatea naţională subliniază într-un mod accentuat că obiectul securităţii îl reprezintă naţiunea iar aceasta structurează întrebări asupra legăturilor dintre naţiune şi stat.
Naţiunea este definită ca un grup extins de indivizi ce împărtăşesc acelaşi fond cultural şi posibil chiar rasial şi, trăiesc în aceeaşi zonă.
Dacă naţiunea şi statul coincid, putem astfel identifica obiectivul statului în sensul protecţiei şi expresiei unei entităţi culturale ce există în mod independent: naţiunea va defini mai mult tipul de relaţii dintre stat şi societate. Acest fapt ne va explica ce valori trebuie apelate şi ce priorităţi trebuie să avem pentru o definiţie curentă a securităţii naţionale. Dacă obiectivul statului este de a proteja şi de a exprima grupul cultural, atunci viaţa şi cultura trebuie să fie poziţionate în primele linii ale priorităţii de securitate naţională. Un model pur al statului-naţiune necesită faptul ca naţiunea să preceadă statul şi în sensul de a-l întări, ca în cazul Japoniei, Chinei, Germaniei şi altele. Totuşi este clar că foarte puţine dintre ele îndeplinesc acest model. Unele naţiuni nu au un stat (ex: kurzii, palestinienii, armenii şi, evreii înainte de 1947). Multe naţiuni sunt divizate în mai mult decât un stat, cum ar fi cele două Coree, cazul Germaniei, irlandezii şi chinezii. Unele state conţin câteva naţiuni: India, cazul URSS, Nigeria şi Marea Britanie.
Date fiind aceste fapte, fiecare securitate naţională luată într-un sens strict reprezintă un concept cu o aplicaţie limitată în ceea ce priveşte statul, sau altfel spus, elaţia dintre stat şi naţiune este mult mai complexă decât cea sugerată de modelul principal. Definiţia naţiunii nu impune condiţia permanenţei şi pentru că, atât cultura cât şi rasa reprezintă calităţi maleabile, nu există nici un motiv pentru care statele să nu poată crea naţiuni, la fel de bine cum se creează pe ele însele. SUA este un exemplu clar al acestui gen de proces prin care diverse teritorii şi populaţii şi-au structurat prin acţiunea conştientă a statului, sentimentul demnităţii naţiunii. Posibilitatea ca instituţiile statului să fie folosite pentru a crea naţiuni, cât şi de ale reprezenta, complică în mod considerabil şi diversifică noţiunea de naţiune. Întrucât naţiunile reprezintă o structură ce acoperă întregul mecanism al umanităţii, noile naţiuni nu pot fi create fără distrugerea sau cel puţin fără depăşirea celor vechi. Singura excepţie de la această regulă se regăseşte acolo unde noile naţiuni pot fi create pe teritorii nelocuite anterior, astfel că simpla emigraţie nu va distruge contribuţia naţiunii(lor). SUA a beneficiat de acest factor chiar dacă a distrus naţiunile indiene, dar eforturile contemporane depuse la construcţia naţiunii trebuie să-şi aibă locul în cele mai dificile contexte de aşezare a populaţiilor, acolo nefiind zone de locuit mai mari în afara controlului statului.
Una din implicaţiile clare ale acestui punct de vedere extins, al naţiunii este că teritoriile extensive pentru conflict există între naţiunile naturale şi tentativele unor state de a crea naţiuni care coincid cu frontierele lor. Războiul civil din Nigeria, luptele kurzilor, ilustrează această problemă care conferă un nivel ironic de contradicţie în semnificaţia conceptului de securitate naţională. În mod clar, din punct de vedere al unei guvernări, unde statul şi naţiunea coincid, apar avantaje extraordinare în sensul de unificare al forţelor, facilitate a comunicării, al definirii scopului şi alte asemenea. Statul-naţiune este astfel puterea ideală dacă nu chiar realitatea universală.
Din cele exprimate se poate desprinde concluzia că, liantul dintre stat şi naţiune nu este simplu şi că naţiunea ca noţiune de stat, în special în termeni de securitate naţională nu est deloc simplă. Există câteva modele de legături posibile naţiune-stat sugerate prin ele însele.
Primul, ar fi naţiunea-stat fundamentală, unde Japonia, probabil este cel mai puternic exemplu. În acest caz, naţiunea precede statul şi joacă un rol major în fundamentarea acestuia. Obiectivul statului este de a proteja şi de a reprezenta naţiunea iar legătura între cele două este profundă şi adâncă. Naţiunea conferă statului atât o identitate puternică în arena internaţională cât şi o bază solidă a legitimităţii interne – suficient de soidă pentru a rezista mişcărilor revoluţionare, cum a fost în cazul Franţei de la finele secolului XVIII sau înfrângerea şi ocupaţia de căte puteri străine, după cum s-a întâmplat cu Franţa şi Japonia în 1940.
Al doilea model a fost denumit statul-naţiune, deoarece statul joacă un rol instrumental în crearea naţiunii, spre deosebire de alte modalităţi. Modelul are o importanţă peste medie. După cum s-a sugerat mai sus, acest proces este uşor de realizat atunci când populaţia a fost transplantată pe scară largă de undeva pentru a popula o zonă liberă sau pentru a asimila o populaţie, un teritoriu slab. În acest sens, SUA, Australia şi multe ţări din America Latină ne oferă cele mai bune modele.
Statul generează şi propagă în mod uniform elementele culturale, cum ar fi limba, arta, obiceiurile şi sitemul de legi, astfel ca peste timp acestea se împământenesc, prind rădăcini şi produc o entitate culturală de genul naţiunii care se identifică cu statul. Cetăţenii încep să-şi ataşeze prin mecanismul transferului, loialitatea scoială fundamentală la statul naţiune, declarându-se ei înşişi americani, chilieni, australieni etc., şi eventual dacă totul merge bine, ca entitate similară în toate privinţele, cu excepţia istoriei, naţiunii-stat de bază. De asemenea, modelul stat-naţiune poate fi exeperimentat în locurile unde statul încorporează o multitudine de naţionalităţi, cu toate că, acolo se impune subordonarea naţiunilor indigene în propriul lor teritoriu, o sarcină mult prea dificilă decât cea de înglobare a imigranţilor dezrădăcinaţi.
Multe din triburile africane care recunosc existenţa unei diviziuni tribale complexe, abordează procesul stat-naţiune ca fiind o salvare şi chiar şi un stat multinaţional precum India, tinde uneori să se orienteze spre această direcţie.
În timp ce un stat-naţiune matur de genul SUA diferă foarte puţin de o naţiune-stat, în sensul implicaţiilor verigilor de securitate ale statului-naţiune, statele-naţiune imature de genul Nigeriei vor fi deosebit de vulnerabili şi lipsiţi de securitate în această privinţă. Noţiunea de stat, ca reprezentare prin naţiune va fi slab dezvoltată şi puţin stabilă şi astfel va deveni vulnerabilă la provocările şi interferenţele din interior cât şi din exterior. Separatiştii vor încerca să nu se implice, după cum a făcut Ibos în Nigeria sau un grup intren va încerca să acapareze procesul construirii naţiunii în propriile sale interese după cum au făcut albii în Rodezia ori, întregul proces fragil poate fi penetrat de puternice curente culturale externe, simbolizate prin “Coca-colalizarea” multor state din lumea a III-a şi, să apară o plângere generală asupra imperialismului cultural vestic. Atât timp cât astfel de state nu vor reuşi să-şi soluţioneze propria problemă a naţionalităţii, ele rămân vulnerabile în faţa pericolului dezmembrării, a intervenţiei, instabilităţii şi a conflictelor interne, în modalităţi atipice, necaracteristice statelor situate în armonie cu naţiunile lor.
Ce de-al treilea model îl constituie părţile naţiune–stat. Această situaţie se întâlneşte acolo unde naţiunea este divizată între două sau mai multe state şi unde populaţia fiecărui stat constituie pe scară largă, poporul acelei naţiuni. Astfel se întâmpla cu, coreenii, chinezii şi naţiunile vietnameze de până în 1973 ce erau divizate în două state, în timp ce naţiunea germană este împărţită în trei, deşi unii ar putea argumenta că Austria ca şi Danemarca, Olanda, este suficient de bine structurată ca să fie considerată ca o naţiune cu propriile sale drepturi. Acest model nu include naţiunile împărţite în câteva state dar nefiind dominantă într-unul, cum este cazul kurzilor. O variantă a acestui model se regăseşte acolo unde există o naţiune-stat, iar o minoritate a membrilor acesteia a alunecat în afara graniţelor trăind ca grupuri minoritare în statele vecine. Germania anilor 1920 şi 1930 şi Somalia de astăzi, ilustrează bine acest caz.
Aspectul mistic al unificării naţiunii-stat exercită în mod frecvent o puternică susţinere dinspre părţile-naţiune-state şi poate deveni astfel cu uşurinţă un obiectiv, ignorând securitatea. Părţile naţiune-state, de genul Germnaiei de est şi vest, Coreea de Nord şi cea de Sud, îşi subminau aproape automat legitimitatea una-alteia iar necesitatea imperativă a reunificării devenea o abordare inadecvată ca să fie un factor inflexibil ce va reapare ori de câte ori sunt oportune anumite semne. Reunificarea Germaniei în 1930 şi lupta eroică de aproape trei decade a Vietnamului ilustrează această forţă motoare şi explică natura refractară la ceea ce se referă încă a fi “problema germană” în Europa.
Părţile de naţiune-state procedează ele însele în mod frecvent către o versiune activă a procesului stat-naţiune, în încercarea de a-şi consolida legitimitatea prin diferenţierea părţii sale de nţiune, de cealaltă parte. Competiţia frenetică dezvoltată între cele două sisteme, în Coreea de Nord şi cea de Sud ne oferă probabil cea mai bună ilustrare contemporană a acestei strategii, care, considerată în timp, are unele şanse de succes. Astfel, ansamblul parte-naţiune-state poate reprezenta o sursă de insecuritate ridicată atât pentru ele însele cât şi pentru altele. Cazul acestora, oferă un nivel maxim de contradicţie noţiunii de securitate naţională ca aplicaţie în cazul statelor, deoarece naţiunea este aceea care crează ideea de insecuritate a statului.
Cel de-al IV-lea model poate fi denumit statul multidimensional şi se referă la acele state ce conţin două sau mai multe naţiuni substanţiale în interiorul graniţelor sale. În cadrul acestui model există două sub tipuri care sunt suficient de distincte pentru a fi considerate ca modele cu drepturi proprii şi ca urmare, le putem eticheta ca stat federativ şi ca stat imperialist.
Statele federative, cel puţin în teorie, resping naţiunea-stat ca tip ideal de organizare statală. Prin federativ nu desemnăm pur şi simplu orice stat cu o structură politică federală ci, mai degrabă acele state ce conţin două ori mai multe naţiuni fără a încerca să impună peste acestea un stat-naţiune artificial. Sunt permise naţiuni separate, chiar încurajate să-şi urmeze propria lor identitate şi, sunt făcute încercări pentru a structura statul asfel încât nici o naţionalitate să nu poată domina întreaga structură a statului. Canada şi Iugoslavia ne oferă exemple clare ale acestui model iar ţări precum (ex)Cehoslavacia, Marea Britanie, Noua Zeelandă şi India pot fi interpretate cel puţin parţial conform acestor linii. Cu siguranţă că, noţiunea de stat federativ nu poate fi implantat în naţionalism iar acest fapt crează un gol politic periculos în sufletul statului. Statul federativ încearcă să se justifice pe sine apelând la noţiuni mai puţin emoţionale de genul scărilor economice – argument după care naţiunile componente sunt prea mici prin ele însele pentru a dezvolta naţiuni-state eficiente în circumstanţele geopolitice în care sunt cuprinse. Astfel de state nu au principii de unificare naturale şi ca urmare sunt mult mai vulnerabile la dezmembrare, separatism şi interferenţe politice decât naţiunile-state. Problema naţionalităţii constituie o sursă constantă de insecuritate pentru state, după cum s-a văzut în cazul Iugoslaviei iar securitatea naţională poate fi ameninţată uşor printr-o acţiune politică, cum a fost în cazul renumitului general d’Gaulle, în 1967, care a afirmat în Canada, “Vive le Quebec libre”1).
Statele imperiale sunt acele state în care una dintre naţiunile statului domină structurile acestuia în interesul propriu. Hegemonia Marii Rusii, din timpul Rusiei ţariste şi a statului sovietic, sunt unul din exemple, dominaţia punjabilor în Pakistan, este un alt exemplu. Într-un stat imperial sunt posibile câteva genuri de accentuări. Naţiunea dominantă va încerca să suprime celelalte naţionalităţi prin mijloace ce se întind de la masacre până la asimilare culturală şi rasială, în ideea de a se transforma pe sine în ceva asemănător naţiunii-stat. Va căuta pur şi simplu să-şi menţină dominaţia, folosindu-se de maşinăria statală pentru a-şi întări poziţia fără să încerce o absorbţie sau să elimine alte grupuri sau, poate aborda modalităţi cu mult mai subtile pentru a cultiva o ideologie non-naţionalistă, ce va apare că transcede problema naţională când de fapt perpetuează condiţia de status-quo. Statele imperialiste deţin posibilităţi de transformare în oricare alt tip şi, asemeni statelor federative, sunt vulnerabile la ameninţări ce le vizează diviziunea naţională. Astfel de state pot fi ameninţate prin separatism, ca în cazul Etiopiei, prin modificări în echilibrul demografic al naţiunilor, cum adesea s-a înregistrat în URSS sau, prin dezmembrare, ca în cazul Pakistanului. Stabilitatea statului imperial depinde de capacitatea naţiunii dominante de a-şi menţine controlul. Dacă, capacitatea sa este întreruptă fie prin dezvoltări interne ori prin intervenţii externe, structura statului este ameninţată de riscul unui colaps total, ca în cazul Austro-Ungariei după Primul Război Mondial. Astfel, ameninţările politice sunt elemente cheie în problema securităţii naţionale a statelor imperiale.
Aceste modele reprezintă tipuri ideale şi, cu oricare din aceste clasificări, nu toate cazurile reale ale lumii se conformează exact la ele. Apar numeroase ambiguităţi asupra frontierelor, a limitelor acestor modele şi pot fi identificate unele categorii minore de “cazuri speciale”. De exemplu, Elveţia cuprinde fragmente ale trei naţiuni organizate de-a lungul liniei federative dar nu are un grup propriu, naţional distinct sau dominant. Franţa se opune foarte mult de şablonul naţiunii-stat dar naţionalismul breton poate să declare cu o oarecare dreptate că, din punct de vedere al minorităţii sale, statul francez tinde să aibă mai mult o natură imperială. În mod similar, canadienii vorbitori de franceză pot declara că, Canada este mai mult imperială decât federativă iar în Iugoslavia, doar grupuri mici şi slăbite se plâng de dominaţia sârbă. Invers, statele imperiale de genul Uniunii Sovietice vor încerca să se prezinte ca state federative. Aspectul poate înşela în aceste timpuri în care tensiunea şi prosperitatea pot masca fisurile interene şi pot crea imaginea de naţiune-stat, doar pentru a crea un drum spre separatism atunci când prosperitatea şi autoritatea centrală se diminuează. Accentuarea naţionalismului regional în Marea Britanie ce se clatină, ilustrează acest caz.
În ciuda acestor dificultăţi, modelele ne oferă cadre de lucru utile, din prisma cărora putem aborda faptul că, securitatea naţională poate fi analizată în câteva moduri distincte, şi în cele din urmă, diversele state vor experimenta o plajă foarte întinsă de la insecuritate la securitate în relaţie cu problema naţionalităţii. Unele state pot căpăta o mare forţă din relaţia cu naţiunea, în timp ce pentru altele legăturile dintre state şi naţiune pot defini sşlăbiciunea şi punctul cel mai vulnerabil. Impăortanţa naţiunii, ca o componentă vitală în noţiunea de stat, poate fi măsurată atât în plan extern cât şi în plan intern. Fără ca noţiunea de stat să fie ferm plantată în mintea populaţiei, statul, ca întreg, nu îşi poate dobândi o bază solidă. În egală măsură, fără ca noţiunea de stat să fie bine plantată şi în “mentalul” altor state, statul nu îşi regăseşte mediul securizant. Datorită faptului că ideea de autoguvernare naţională a dobândit o legitimitate ridicată în sistemul internaţional, o legătură ferm stabilită între stat şi naţiune acţionează ca un puternic moderator asupra operaţiei spontane a anarhiei internaţionale şi, de aceea reprezintă un element vital în securitatea naţională. Atunci când abordăm securitatea internaţională, vom putea să explorăm acest punct în şi mai multe detalii. La acest nivel, confluenţa dintre naţiune ca un concept ce sprijină statul, conferindu-i legitimitate, şi a suveranităţii, ca idee principală ce întăreşte societatea anarhică din sistemul internaţional, ca întreg, devine deosebit de importantă în dezvoltarea conceptului de securitate internaţională.
În timp ce conceptul de naţiune ne conferă o imagine considerabilă asupra noţiunii de stat, aceasta poate conduce uşor la epuizarea subiectului. Naţionalismul adaugă la funcţiile fundamntale ale statului un factor demografic fundamental şi omniprezent dar lasă încă un spaţiu neacoperit pentru noţiuni suplimentare asupra obiectivului. Este de mare importanţă diversitatea prin care statul îşi îndeplineşte responsabilităţile faţă de naţiune şi putem întrezări chiar şi un scop pentru obiective ideologice superioare declarate la transcederea naţionalismului. Totuşi, aceste noţiuni adiţionale diferă de la naţionalism, prin aceea că, tinde să fie mai slab înrădăcinate şi astfel mai vulnerabile în faţa subminării. O naţiune ferm desemnată, stabilă, se reproduce pe sine în mod automat prin transferul către tineri a culturii şi, odată stabilită este extrem de dificil de eliminat prin simple măsuri de distrugere. Astfel, o naţiune bine fundamentată este mai stabilă şi mult mai sigură decât statul. Ceea ce am putea denumi prin idealuri înalte ale statului, cum ar fi principiile organizării politice, devin fragile prin comparaţie şi astfel mult mai sensibile ca obiecte ale securităţii. De exemplu, fascismul ca noţiune de stat a fost eradicat din Germania, Japonia şi Italia într-un timp relativ scurt şi mediu al ocupaţiilor străine. Măsuri similare au marcat sentimentul de naţiune în aceste ţări.
Noţiunea de stat poate prelua multe forme la acest nivel superior dar aici nu ne-am propus să le explorăm într-o manieră definitivă. O înţelegere a tipurilor şi dimensiunii va fi suficientă pentru a ne oferi un sens adecvat asupra implicaţiilor de siguranţă naţională. Organizarea ideologiilor reprezintă probabil tipul cel mai evident de noţiune superioară de stat. Acestea pot lua forma identificării cu unele principii generale, de genul Islamului sau democraţiei ori cu unele doctrine mult mai specifice de genul republicanismului. Varietatea largă de ideologii politice, economice, religioase şi sociale pot servi ca noţiune de stat şi va fi strâns legată de structurile instituţionale ale statului. În unele cazuri, o ideologie organizată va fi atât de profund însămânţată în stat, că schimbarea va avea implicaţii transformaţionale sau probabil chiar fatale. De exemplu, democraţia şi capitalismul sunt fundamentale în construcţia SUA , astfel este greu să ne imaginăm statul american fără aceste elemente. În alte cazuri, organizarea ideologiilor au doar rădăcini relativ adânci iar schimbările ample în orientarea oficială apar în mod frecvent. Multe din ţările lumii a treia afişează această tendinţă, după cum organizarea ideologiilor vin şi pleacă odată cu diferiţii lideri, neavând timp să prindă rădăcini adânci în rândurile populaţiei. Deoarece aceste ideologii se adresează bazelor relaţiilor dintre state şi societate, ele definesc atât condiţiile armoniei cât şi ale conflictului din politicile interne. Dacă idealurile însele sunt slabe, fără esenţă sau dacă sunt slab susţinute în societate sau dacă sunt puternic susţinute dar în mod opus, idealurile se perindă în cadrul societăţii, astfel statul îşi crează baze fragile.
Organizarea diferitelor ideologii pot reprezenta diferite scopuri, cum se întâmplă în cazul statului islamic, care a apărut în Iran după căderea şahului, spre deosebire de valorile monarhiste şi materialiste care l-au precedat. Dar pot de asemenea să reprezinte convingeri diferite asupra mijloacelor, ca în cazul abordărilor liberal-democratic versus comuniste, în dobândirea prosperităţii materiale. De asemenea, ele pot apare în forme pozitive cât şi negative. De exemplu, SUA a acceptat democraţia şi capitalismul ca valori pozitive dar în acelaşi timp conferă anticomunismului aproape aceaşi greutate ca principii componente ale statului organizate negativ.
Şi alte concepte pot servi prin contribuţia lor la noţiunea de stat. Sentimentul de scop naţional poate izvorî din ideea de concentrare rasială, ca în anii anteriori lui 1917, când imaginea imperiului ţarist era de a III-a Romă. Chiar şi o simplă temere sau ură faţă de un oarecare grup exterior poate conferi un aspect substanţial ideii de stat. Cineva se poate aştepta să găsească aceasta la un stat ce ocupă o poziţie deosebit de expusă, ca de exemplu, în imperiul austriac confruntat cu maximum expansiunii otomane. Dintr-un punct de vedere realist, statele caută puterea nu doar ca mijloace de a se proteja sau de a urma alte valori, ci de asemenea, ca mijloc de evoluţie a lor înşile în universul social-darwinist al sistemului internaţional. Puterea este astfel un scop, folosit la fel de bine ca mijloace pentru supravieţuire, fiecare dintre state luptându-se să-şi dovedească superiritatea în contextul competiţiei generale neîntrerupte. Fiecare dintre state îşi va avea propriul său unic ideal care în realitate va fi o compilaţie a mai multor elemente. De exemplu, în Japonia, naţiunea şi valorile asociate cu cultura naţională vor constitui o porţiune amplă a noţiunii de stat iar conceptele democratic şi capitalist vor căpăta de asemenea o semnificaţie aparte. În URSS, naţionalismul valora mai puţin, având mândria care înlocuia bazele ideologice ale statului sovietic.
Problema care se ridică este cum să se aplice un concept asemeni siguranţei, la ceva efemer de genul unui ideal sau un set de idealuri. Atunci când idealul este bine determinat, stabilit, cala naţiunile antice, problema securităţii este temperată prin dificultatea inerentă a instigării la schimbare. Dar în cazul idealurilor înalte, chiar şi definirea criteriilor pentru securitate nu este un lucru lejer, lăsând deoparte formularea politicilor. Majoritatea ideologiilor organizate sunt prin ele însele concepte contestate esenţial şi de aceea imposibil de definit cu precizie şi probabil situate într-un proces constant de evoluţie în natură. Dat fiind acest caracter amorf, cum poate fi cineva determinat că idealul a fost atacat sau periclitat? Ilustrarea clasică folosită aici, ar fi vechea dilemă despre democraţie şi discursul liber. Dacă discursul liber este o condiţie necesară a democraţiei dar în acelaşi timp o licenţă pentru propaganda antidemocratică, cum se poate proiecta o politică de securitate pentru democraţie? Componentele noţiunilor care alcătuiesc un concept de genul democraţiei adaptat peste timp, ca orice istorie a Marii Britanii în cele peste două secole, ne dezvăluie chiar acest fapt. Chiar şi idealurile culturale care leagă naţiunea nu rămân constante, după cum este ilustrată prin fenomenul de “prăpastie între generaţii”, în care vechile generaţii se ciocnesc cu cele noi.
Idealurile sunt chiar prin natura lor, vulnerabile la interferarea cu alte idealuri, ceea ce face aceasta extraordinar de dificil de aplicat, a unui concept de genul securităţii acestora.
Datorită într-o anumită măsură a acestui caracter nedeterminat de idealuri, este posibil să le vedem ca potenţiale ameninţări venite prin multe procedee.
Organizarea ideologiilor pot fi penetrate, distorsionate, corupte sau eventual subminate prin contactul cu alte idealuri. Ele pot fi atacate prin instituţiile lor de sprijin şi pot fi suprimate prin forţă. Chiar şi culturile naţionale pot fi vulneraile în acest fel, după cum arată o mică scală a sensibilităţii franceze în faţa penetrării limbii naţionale de către cuvinte engleze şi, utilizarea acestora. Datorită acestui spectru larg de vulnerabilităţi, încercarea de a aplica conceptul de securitate la idealul de stat poate conduce la depăşirea completă a criteriilor ce au fost desemnate pentru dobândirea nivelelor acceptabile de securitate, fapt ce poate conferi o accentuare a trăsăturilr periculoase de absolutism în doctrina de siguranţă naţională. Conturarea idealului de stat securizant, văzut în mod logic, se realizează fie prin declararea unui izolaţionism puternic fortificat ce se menţine departe de influenţele de corupţie sau, o politică imperialistă expansionistă ce declară eliminarea sau suprimarea ameninţărilor de la sursă. Astfel, un analist al expansionismului german sau japonez în cel de-al doilea Război Mondial va observa că, nici o naţiune nu se poate apăra pe sine fără a le domina pe cele din jurul său. Ideea Wilsoniană de creare a unei lumi sigure pentru democraţie prin eliminarea altor forme de guvernare are conotaţii la această temă, după care ideea obişnuită de multe guverne revoluţionare noi, după care ei îşi pot crea doar propria apărare a revoluţiei generând revoluţii similare dincolo de propriile graniţe.
[…] este o consideraţie importantă, cine susţine ideea de stat. Un puternic curent subteran la discuţia de mai sus a fost acela după care un ideal puternic a unui gen este o componentă necesară unui stat viabil iar implicaţiile clare au fost că, noţiunea de stat nu trebuie să fie doar coerentă în propriile sale drepturi ci şi susţinută pe scară largă. Fără o idee de susţinere amplă, aceasta nu poate fi considerată ca parte a noţiunii de stat ci doar ca noţiuni incluse în stat, ca o distincţie realizată între naţiunea-stat şi statul federativ multinaţional. Din această perspectivă, nu contează dacă idealuri precum naţionalismul şi democraţia se desprind de aici şi servesc intereselor unor grupuri sau clase particulare, atât timp cât ele dirijează sprijinul general. Într-adevăr, unul din avantajele unui ideal ambiţios, de genul democraţiei este că, fragilitatea şi flexibilitatea îi permit să atragă un consens social extins. Idealurile limitate implică aproape prin definiţie o mare dificultate în generarea unei baze populare şi astfel, punctul pentru un rol extins pentru instituţiile din structura statului. Dacă noţiunea de stat este susţinută puternic şi pe scară amplă, atunci statul poate suporta perioade de slăbiciune a instituţiilor, ca în cazul Franţei, fără ca ameninţări serioase să-i atingă integritatea pe ansamblu. Totuşi, dacă noţiunea de stat este slab susţinută sau contestată foarte tare, atunci erorile ce au atins forţa instituţiilor vor conduce întreaga structură la prăbuşire printr-o revoluţie, război civil sau dezintegrarea statului în unităţi fizice.


Notă:
K. Dyson, The State Tradition in Western Europe (Martin Robertson, Oxford, 1980), pag.3.

1) K. Dyson, The State Tradition in Western Europe, Oxford, 1980, pag.3.
1) Trăiască Quebec-ul liber!