MINCIUNI MASS-MEDIA

Prezentare: Eusebiu Tihan

In cartea sa “Epoca dezinformarii” H. P. Cathalla scria că, astăzi primele trei locuri în ceea ce priveşte informarea sunt deţinute de radio, televiziune şi presa scrisă. Vom încerca în cele ce urmează să facem o prezentare pe scurt a acestor suporturi mass-media şi a efectelor produse asupra indivizilor de extraordinarul progres tehnologic în domeniul mass-media.

Se vehiculează, la ora actuală, în mediile analiştilor fenomenului mass-media, o opinie defavorabilă acestuia. Proasta părere despre media a existat dintotdeauna şi se agravează odată cu creşterea influenţei pe care o exercită ea în viaţa actuală. În ţările mai dezvoltate material şi care se bucură de libertate politică, mass-media sunt, în general, direct sau indirect noua atracţie a publicului, aceasta pentru a nu spune opiul noilor generaţii. Este vorba despre o influenţă în forma de gândire, de a înţelege viaţa şi în comportamentul individual şi social, care nu depinde în mod necesar de mai marele sau mai micul număr de cititori, telespectatori sau ascultători.
În prag de mileniu trei, informaţia este ca un supermarket unic, în care produsele cele mai atractive, deosebite ca aspect, sunt cele mai falsificate; informaţia este un produs care trebuie cumpărat cu un înalt risc de falsificare. Progresul tehnologic fără responsabilitate etică termină prin a fi dăunator pentru om şi determină această opinie defavorabilă în legatură cu mijloacele de comunicare în masa.
Radioul, unul din primele , a cedat în timp supremaţia între mijloacele de comunicare în masă, televiziunii. Radioul ridică o serie de probleme, cum ar fi cele legate de difuzarea emisiunilor la mare distanţă pe unde scurte, aglomerarea emisiunilor în frecvenţă modulată, raza scurtă de acţiune a unor emisiuni sau chiar multiplele cazuri de bruiere reciprocă. În ciuda acestor dificultăţi, radioul este folosit încă, mai ales în perioadele de criză, ca principal mijloc de influenţare şi propagandă.
Ne vom opri atenţia, în acest subcapitol, mai ales asupra televiziunii.
Televiziunea fascinează; ea captează, îi impune individului propriul ei ritm, suprimă distanţa dintre subiect şi obiect; televiziunea, însă, largeşte considerabil orizontul informaţiei, ea are meritul imens de a permite difuzarea de cunoştinţe şi opere de artă unor sectoare masive ale populaţiei, care ar rămâne altfel în afara circuitului cultural.
In televiziune, obiectivitatea este iluzorie, reporterul «dramatizează» după voie evenimentul (procedează selectiv, reţinând doar aspectele care orientează atenţia într-o anumită direcţie, alternează panoramice, gros-planuri, detalii, foloseşte diverse unghiuri, recurge la efecte de montaj), iar telespectatorul ignoră deseori deformarea la care e supusă realitatea.
Televiziunea desfiinţează barierele elitiste, reprezentând un factor major de integrare socială; ea poate mobiliza întregul echipament psihic al omului, pentru că nu apelează la un singur simţ, ca radiodifuziunea, şi nu presupune deprinderea decodării mesajelor scriptice, ca lectura.
Am prezentat mai sus părţile bune şi părţile rele ale acestui mijloc de comunicare în masă, căci televiziunea poate servi atât binele cât şi răul.
Contrar literelor, imaginile, mai ales în mişcare, sunt captivante, fascinante, adezive şi nu îngăduie răgazul necesar oricărei aprecieri critice. Unii autori erau de părere, la începutul anilor ‘50, că înlocuirea cărţii cu imaginea ar transforma omul din creator de cultură în consumator de informaţii. Din fericire, nu a fost aşa; supusă presiunii concurenţiale, industria cărţii a devenit mai inventivă şi mai sensibilă la cerinţele pieţii. Specialiştii sunt astazi aproape unanim de acord că relaţiile între diversele medii nu sunt substitutive, ci complementare; în loc să se opună, ele se conjugă, oferind receptorului mai multe alternative opţionale, toate interesante, întrucât răspund unor funcţii specifice.
Pentru a ilustra mai bine efectele televiziunii asupra indivizilor, ne vom opri asupra televiziunii americane. Aproape întreaga societate românească gândeşte şi se comportă pe baza celor prezentate la televiziune. Din emisiuni ne putem da seama că televiziunea americană ne oferă exemplul cel mai concludent al unei reţele de posturi particulare în stare să ofere gratuit abonaţilor cel mai fabulos sortiment de spectacole şi cel mai lipsit de prejudecăţi şi liber flux de informaţii politice şi de actualitate din întreaga istorie a mijloacelor de comunicare în masă. Într-un eseu intitulat “Video ergo sum”, Umberto Eco scria despre televiziunea nord-americană, comparând-o cu . Astăzi însemnă sfârşitul anilor 80. Iată că, în 1995, un analist publică în “Le Nouvel Observateur” un articol intitulat “Europa dezarmată în faţa noilor invadatori. Pe eşicherul mondial al noilor tehnologii, influenţa europenilor e neglijabilă. Dacă nu reacţionează rapid, nu le va rămâne decât să tragă beneficiile acestor opere americane (n.n. - filmele şi documentarele) şi totul făcând o cruce asupra culturii.”(ziarul amintit din 11.10.1995). Problema televiziunii americane nu constă în faptul că ar fi frumoasă sau urâtă, cultă sau salbatică, reprobabilă sau admirabilă. Ea este pur şi simplu, asemenea fenomenelor naturale. Televiziunea americană este un mod de viaţă, o forma de violenţă, e un medicament. Se spune astazi: copilul american are trei părinţi - mama, tata şi televizorul.
Aldous Huxley şi Georges Orwell calificau tehnologiile telecomunicaţiilor drept , însă ele s-au dovedit a fi şi tehnologii ale libertăţii. Prin impactul hotărâtor asupra formării opiniei publice, prin atacul direct asupra mecanismelor senzorial perceptive, prin efectele avalanşei de imagini asupra psihicului subiectului, audiovizualul reprezintă o putere în stat. Lupta pentru monopolul audiovizualului sau pentru controlul acestuia se duce zilnic în toate colţurile lumii, inclusiv în România.
Mijloacele de comunicare necesită critica şi cenzura publică ca un mediu fertil, pentru a se menţine în vârful popularităţii. Efectele acestei cenzuri publice sunt cel mai uşor de urmărit atunci când este vorba despre presa scrisă. “Diversitatea este atuul principal al presei scrise.”[1] Presa scrisă, se spune, stimulează mai mult dezvoltarea gândiri, raţiunii, spiritului critic, deoarece ea are avantajul folosirii cuvântului scris. “Se redau sentimentele când se vorbeşte, şi ideile când se scrie”, remarca J. J. Rousseau. Tocmai pentru că presa scrisă are efect mai ales asupra gândirii, specialiştii şi-au pus deseori problema eticii în presă. Deşi, în materie de jurnalism, nu trebuie garantată doar libertatea de exprimare în sensul strict al termenilor, ci şi libertatea de opinie, în sensul protejării libertăţii de expresie de idei, credinţe şi judecăţi de valoare, în ultimul timp s-a pus întrebarea: până unde merge această libertate de opinie? Căci, nu mai este un secret pentru nimeni, informaţia publicată sau difuzată prin mass-media este o constantă manipulare. Fie prin minciună deliberată, prin manipulare ”inconştientă, prin modul de a o selecta sau pur şi simplu prin neprofesionalism”. Presa, în general, face uz de libertatea de expresie ca un permis pentru a exploata politici care să ajute la circulaţia informaţiei, din nefericire nu întotdeauna în beneficiul populaţiei. “Presa manipulează atât cuvintele, cât şi imaginile. Presa manipulează spiritele şi orientează reflecţiile. Ziariştii şi presa nu sunt «liberi». Nu există libertate a presei. Acest concept este utilizat pentru a-i demonta pe cei care au impertinenţa să pună credibilitatea presei sub semnul întrebării. Presa este un comerţ şi un instrument de dominare bazate pe credibilitatea ziaristului.”2
Una din problemele cu care se confruntă presa occidentală este concentrarea (controlul mai multor ziare de către un singur proprietar, apariţia marilor corporaţii mass-media). Scăderea numărului de ziarişti apare astfel ca rezultat al acestei concentrari, iar scăderea numărului de ziarişti duce la creşterea frecvenţei de folosire a marilor agenţii de presă. Din ce în ce mai rari, ziariştii «de teren» au devenit independenţi (free-lance), vânzând articolele pe sume derizorii. Ceilalţi ziarişti, victime ale “efectului Hilton”, ascunşi sub clopote de sticlă în holurile marilor hoteluri, relatează toţi aceleaşi informaţii, schimbând între ei sursele, ştirile şi ideile.
Un alt efect al acestei concentrări este presiunea ideologică la care este supus ziaristul, presiune ce vine din partea celui ce deţine controlul ziarului. Puterii financiare i se alătură astfel puterea politica - exemplul edificator în acest sens fiind câştigarea alegerilor, pătrunderea pe scena politică a magnatului presei italiene Sergio Berlusconi.
Au fost acuzaţi ziariştii că omit temele şi ştirile cele mai dificile, că ascund în mod deliberat informaţii care ar trebui cunoscute, că ei confundă noul, conflictualul sau particularul cu importantul. Din nefericire, toate ziarele spun acelaşi lucru sau, mai exact, ce le interesează. Nu sunt independente oricât ar dori să arate sau să proclame acest lucru. În mod frecvent mint sau nu spun adevărul. Nu ţin seama de necesităţile informative ale publicului, care îi interesează doar ca simplu consumator. Efectul cel mai devastator al acestei continue şi agresive manipulări informaţionale este că oamenii sfârşesc prin a se obişnui a crede că nu există decât lucrurile despre care au auzit vorbindu-se, când, de fapt, realitatea este atât de diversă.

[1] H. P. Cathalla, op.cit, p. 93.
2 Gérard de Selys, Minciuni Mass - Media , Ed. Scripta, Bucureşti, 1992, p. 122.