MODELAREA PERSONALITĂŢII CONDAMNAŢILOR ÎN PENITENCIARE (I)

Autor: TOMA Titus Daniel, psiholog, jurist
Email: danieltitustoma@yahoo.com


INTRODUCERE

La sfârşitul anului 1990, după 43 de ani în care s-a aflat în subordinea Ministerului de Interne şi la mai puţin de 13 luni de la Revoluţia din decembrie 1898, Direcţia Generală a Penitenciarelor a intrat sub tutela Ministerului Justiţiei. Prin noile dispoziţii emise de ministrul justiţiei şi şeful administraţiei penitenciare, au fost sistate activităţile politice în instituţiile penale şi au fost autorizate cele religioase. De asemenea, a fost abolită pedeapsa cu moartea, măsură asupra căreia nu s-a mai revenit, în pofida cererii opiniei publice.
Penitenciarul reprezintă locul de executare a pedepsei privative de libertate pentru condamnaţi, acesta trebuie să servească îndeplinirii a două mari scopuri, şi anume constrângerea şi reeducarea deţinuţilor.
Constrângerea ar trebui să fie ea însăşi un mod de reeducare, prin impunerea respectării tuturor regulilor, interdicţiilor foarte stricte din penitenciar.
Reeducarea nu se realizează prin forţă, totuşi prin regulile pe care se deprind să le respecte, condamnaţii pot forma obişnuinţe şi deprinderi pozitive care să le folosească la reintegrarea socială.
Conform Recomandărilor nr.89/12 ale uniunii Europene privind educaţia în penitenciar, există câteva principii fundamentale în baza cărora toţi deţinuţii trebuie să aibă acces la educaţie (de bază, profesională, cultură generală, educaţie fizică şi sport, educaţie socială, posibilitatea de a frecventa biblioteca penitenciarului, etc.).
Legiuitorul român s-a preocupat de activitatea de reeducare, în special prin Legea nr.275/2006, privind executarea pedepselor, unde în cap.VI, face referire la activităţile educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială, instruire şcolară şi formarea profesională a persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate care au rolul de reintegrare socială a acestora. Conform acestei legi, în penitenciare se organizează cursuri de şcolarizare pentru ciclul primar, gimnazial şi liceal iar în diplome nu se face referire cu privire la absolvirea acestora în stare de deţinere, cheltuielile fiind suportate de M.E.C. şi A.N.P. (cheltuielile pentru cursurile universitare sunt suportate de condamnaţi sau alte persoane fizice sau juridice).
În concluzie, reeducarea vizează acţiunea destinată înlocuirii unor deprinderi şi comportamente dăunătoare, cu altele mai potrivite, pozitive.


MEDIUL PENITENCIAR ŞI CONSECINŢELE PSIHOLOGICE ALE PRIVĂRII DE LIBERTATE

În activităţile specifice tratamentului penitenciar există mai multe obiective pe care educatorul doreşte să le atingă într-o anumită perioadă de timp. Pentru a le putea evalua, ulterior, în mod cât mai corect şi mai ales în ce măsură acestea îi satisfac cerinţele, educatorul trebuie să cunoască cât mai exact fazele procesului educaţional într-un mediu total ostil muncii de reeducare şi reclasare socială a condamnaţilor. Aceste faze sunt următoarele:
a) În prima fază a încarcerării apar fenomene de agitaţie psihică, anxietate, lipsă de apetit faţă de alimentaţia oferită, la fel cum apar şi atitudini de agresivitate, tendinţa de a se manifesta certăreţ, etc., toate acestea făcând parte din simptomele psihologiei carcerale cotidiene;
b) În faza a doua a impactului închisorii, asupra individului se resimte în mod dramatic limitarea drastică a spaţiului de mişcare şi a organizării timpului oricărui condamnat. Reducerea perimetrului de mişcare a individului duce la apariţia unui comportament individual de apărare a teritoriului propriu, care se manifestă printr-o îndârjire în „apărarea spaţiului personal”. Cu alte cuvinte, fenomenele de teritorialitate devin exacerbate şi suscită o agresivitate mărită;
c) A treia fază este resimţită ca frustrare, cu deosebită tărie şi pe planul timpului. Organizarea impusă şi, în general, foarte monotonă a timpului, programul zilnic sever reglementat, timpul liber desfăşurat pe bază de program provoacă sentimentul de frustrare continuă şi, în consecinţă, măreşte agresivitatea condamnatului;
d) În a patra fază se accentuează sentimentul de frustrare prin renunţarea impusă la obiectele de uz personal, a căror lipsă este profund resimţită. De asemenea, condamnatul este obligat, prin forţa mediului carceral, să renunţe la cele mai multe din trebuinţele pe care şi le-a putu oferi în libertate, ceea ce-l va duce la căutarea de „surogate de satisfacţii”;
e) În faza a cincea sunt resimţite efectele contactului cu subcultura carcerală. În scurtă vreme condamnatul îşi formează o nouă viziune a propriei persoane şi-şi elaborează o „strategie de supravieţuire”. În acest context este cunoscut fenomenul de „integrare” la cultura deviantă a condamnaţilor, proces prin care condamnatul ajunge să adopte şi să împărtăşească punctul de vedere al încarceraţilor.

În concluzie, închisoarea determină adoptarea unei atitudini ostile faţă de personalul închisorii, faţă de lumea „din afară” şi concomitent dezvoltarea unei loialităţi faţă de ceilalţi condamnaţi, sprijinirea reciprocă ori de câte ori interesele reale sau imaginare ale unora dintre condamnaţi intră în conflict cu anumite dispoziţii ale autorităţii penitenciare.
Aşadar, în mediul penitenciar este întâlnit fenomenul „evoluţionist” natural care duce la asemănări de comportament şi asupra căruia se exercită influenţe de mediu similare.
Considerăm că eterogenitatea mediului specific închisorii se manifestă în aceea că pornind de la similitudini reale – condamnaţii la pedeapsa închisorii – nu pot produce un ansamblu de transformări cu sens reeducativ (condamnatul să fi învăţat să-şi asume propriile sale răspunderi), ci produce doar asemănări crescânde în conţinut criminogen independente, paralele care adâncesc comportamentul infracţional.
Din experienţa practică am constatat că relaţiile interpersonale, activitatea controlată, regimul strict, lipsa informaţiilor, desfăşurarea monotonă a programului zilnic ca şi bariera psihosocială dintre deţinut şi funcţionarii penitenciarului constituie un grup de particularităţi ale vieţii din penitenciar, percepute de cele mai multe ori de către deţinutul primar ca o atingere a integrităţii sale. Aşadar, am constatat că particularităţile vieţii de penitenciar, precum şi caracteristicile personalităţii deţinutului primar generează următoarele tipuri de „situaţii adaptative” ale acestuia la regimul de detenţie:

1. Comportament agresiv, caracterizat prin rezistenţa deschisă la regimul vieţii din penitenciar, reliefându-se adevărate „crize ale deprimării” ce se manifestă prin comportamente agresive îndreptate spre alţi deţinuţi sau chiar cadre, ca şi prin reacţii autoagresive – automutilări şi tentative de suicid.
2. Comportament defensiv (de retragere) care scoate în evidenţă interiorizarea, izolarea deţinutului primar de comunitatea celorlalţi deţinuţi şi de viaţa din penitenciar, el construindu-şi o lume imaginară unde încearcă să se refugieze.
3. Comportament de consimţire manifestat prin conformarea pasivă a condamnatului la normele şi regulile din penitenciar, respectarea acestora fiind făcută în manieră formală, astfel încât să nu atragă sancţiuni suplimentare.
4. Comportament de integrare conform căruia deţinutul primar se relaţionează activ cu ceilalţi deţinuţi şi cu mediul de detenţie. Această formă de adaptare este vizibilă mai ales la deţinuţii condamnaţi pe termene lungi.


REGULAMENTUL DE ORDINE INTERIOARĂ – FACTOR DE REEDUCARE

Considerăm că Regulamentul de ordine interioară al penitenciarului trebuie să fie suplu, fără rigidităţi, dar fără să tolereze abateri; trebuie să prevadă menţinerea disciplinei cu privire la ţinuta vestimentară, politeţea, curăţenia clădirilor şi, mai ales, igiena condamnaţilor.
Supleţea regulamentului înseamnă, în primul rând, individualizarea sancţiunilor, încrederea tacită şi, în anumite situaţii, chiar o autoconducere în activităţile sportive şi socio-educative. Regulamentul are ca sarcină întreţinerea unui anumit ritm de viaţă din care timpii morţi trebuie să fie excluşi. Activitatea socio-educativă, sub aspectul pregătirii şcolare şi profesionale, altfel spus reformarea comportamentului deviant trebuie să ocupe majoritatea timpului condamnatului. Menţionăm că aplicarea regulamentului de ordine interioară nu anihilează şi comportamentul deviant al condamnatului.
Esenţial este tocmai faptul că întreg efectivul de condamnaţi trebuie să fie ocupat în cadrul unor activităţi planificate şi care să le pună în valoare posibilităţile individuale.
Dobândirea unui grad mai avansat de instruire, învăţătură sau continuarea exercitării unei meserii pot constitui un antrenament prin muncă pentru reintegrarea profesională şi pentru părăsirea câmpului infracţional.

Referinţe bibliografice
1. Buletin intern al institutelor speciale de reeducare minori, Reeducarea minorilor , Edit. Ministerului Afacerilor Interne – Direcţia Generală a Penitenciarelor, 1971.
2. Chiş Ioan, Istoria penitenciarelor – ieri şi azi, Edit. A. N. I., Bucureşti, 2003.
3. Florian Gheorghe, Studii psiho-sociologice privind mediul penitenciar, Edit. Ministerul de interne – Direcţia Generală a Penitenciarelor, 1990.
4. Preda Vasile, Profilaxia delicvenţei şi reintegrarea socială, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
5. Zidaru Petrache , Drept penitenciar, Edit. Universul Juridic, Bucureşti, 2001.