Ce se înţelege prin ereditate şi prin ambianţă?
Cum se relaţionează ele?
De ce le acordă importanţă psihologia?
De ce le acordă importanţă psihologia?
Este posibil a studia efectele uneia în mod independent faţă de cealaltă?
Ce importanţă are întrebarea: Care este mult mai importantă, ereditatea sau mediul?
Ce tipuri de comportament uman sunt în mod special determinate de ereditate?
Care sunt determinate prin calitatea mediului?
Fiecare dintre noi intră în lume cu o anumită ereditate, caracteristici transmise nouă prin germenii plasmatici ai părinţilor noştri, nuclei, ei înşişi produşi pe o lungă linie strămoşească. Ne dezvoltăm în anumite condiţii de mediu, ambianţa noastră socială şi materială. Orice facem, ca adult sau copil, într-o ultimă analiză, aceasta rezultă dintr-un complex de interacţiuni între ereditate şi mediul nostru. Pentru a înţelege şi a controla comportamentul uman, va trebui să cunoaştem câte ceva despre natura şi funcţionarea fiecărui individ.
S-au conturat mai multe concepţii dintre care s-au remarcat în special două.
Adepţii concepţiei ineiste, postulează că dezvoltarea individului este în întregime subordonată eredităţii, influenţele mediului acţionând doar în limite predeterminate, înscrise în codul genetic. Este şi punctul de vedere al teoriei maturaţionale, al cărui adept a fost şi A. Gesell, teorie care consideră dezvoltarea copilului ca pe o desfăşurare în timp a planului impus de echipamentul genetic.
La polul opus se situează opinia după care nou-născutul este o fiinţă informă şi pasivă dispunând doar de foarte mici predeterminări, “o pagină albă” pe care şansa, experienţa sau un plan construit conştient poate înscrie liber o istorie.
Cercetările susţin ideea dublei determinări a dezvoltări psihomotorii a copilului. Subliniind interacţiunea necesară dintre factorii ambientali şi cei ereditari trebuie să spunem că nici un copil nu poate fi privit separat de mediul în care se desfăşoară creşterea şi maturizarea sa; acest mediu îl formează pe individ încă de la naştere.
Numeroasele atitudini, deprinderi, trăsături de caracter sunt prevăzute la un individ fiindcă au fost avantajate, încurajate sau doar solicitate de către mediu.
Dezvoltarea psihomotorie a copilului are loc în funcţie de două grupe de factori:
a) fatori ereditari şi adaptarea biologică, de care depind maturizarea sistemului nervos şi mecanismele psihice elementare,
b) factori ambientali.Factorii ereditari
Copilul dispune la naştere de un echipament genetic, constituit din factori generali şi factori individuali.
Factorii generali răspund de întregul sistem de trăsături comune speciei şi controlează procesul de maturizare morfologică, biochimică şi electrogenetică a sistemului nervos.
Factorii individuali – sunt cei ce dirijează acele trăsături înscrise în codul genetic în măsură să diferenţieze indivizii între ei.
Ceea ce se transmite ereditar nu sunt caracteristicile psihologice sau morale, ci, anumite dispoziţii ce facilitează achiziţia în cursul vieţii a unor astfel de caracteristici comportamentale. Se spune că, o funcţie psihică, cu cât este mai complexă cu atât ea depinde mai puţin de ereditate.
S-a concluzionat că, doar trei aspecte ale personalităţii au o evidentă componentă ereditară: raportul extroversie-introversie, emotivitatea şi nivelul activismului general. Factorii ambientali.
Se ştie că resursele genetice ale individului nu-i asigură automat o dezvoltare normală ci numai o serie de disponibilităţi potenţiale cu totul insuficiente pentru a-l defini ca om.
Factorii de mediu extern, implicaţi în dezvoltarea psihomotorie a copilului sunt extrem de numeroşi. În funcţie de perioada sau momentul dezvoltării, se deosebesc:
a) factori ce acţionează asupra părinţilor anteriori momentului procreerii, influenţând calitatea biologică a gameţilor ,
b) factori ce acţionează în perioada dezvoltării embrionare,
c) factori ce acţionează în perioada dezvoltării fetale,
d) factori ce intervin perinatal,
e) factori ce intervin în diferitele etape succesive ale dezvoltării postnatale.
După natura lor:
a) factori organici (fizici, chimici, biologici, geografici),
b) fatori socio-culturali.Factorii organici cuprind o varietate de circusmtanţe:
- calitatea sănătăţii părinţilor şi copilului,
- durata gestaţiei,
- condiţiile de viaţă şi echilibru emoţional,
- alimentaţia, ş.a.Mediul sociocultural reprezintă un sistem complex din care, de o importanţă deosebită pentru dezvoltarea copilului o au: mediul familial, mediul şcolar, profesional, colectivele de copii şi condiţiile economice.
Astăzi, se recunoaşte că, până şi procesul maturizării morfologice a sistemului nervos central este dependent de factorii ambientali.
J. Piaget şi alţi cercetători au demonstrat posibilitatea accelerării procesului dezvoltării psihice ca urmare a exerciţiului funcţional.
Iată cum explică psihologii, aceste faze ale devenirii umane:
În 1900 o surprinzătoare descoperire a fost făcută aproape simultan de trei biologi ce au lucrat independenţi în problema eredităţii. Descoperirea nu a rezultat din propria lor experimentare, ci din cea a unui călugăr austriac, pe numele său Gregor Mendel, a cărui efort ei l-au găsit într-un obscur jurnal ştiinţific, publicat cu 34 ani mai devreme şi uitat rapid. Mendel pusese în grădina sa o încrucişare de mazăre. Cănd el a cuplat mazărea cu flori albe cu mazărea cu flori roşii, a găsit că anumiţi factori intangibili, pe care el îi denumea pur şi simplu elemente pentru a dori un termen mai bun, determinau dacă produsul va fi roşu ori alb. “Elementele au produs o raţie consistentă între urmaşul roşu şi cel alb, nu doar pentru o generaţie, ci în generaţii succesive. Aceste reguli pentru transmiterea eredităţii au devenit cunoscute ca legile lui Mendel.
Biologi au continuat mai atent studiul lui Mendel. În America, Thomas Hunt Morgan şi Raymond Pearl, au dezvoltat, ca şi alţii, teoria eredităţii conform cu genele şi cromozomii, termeni ce au înlocuit pe cei de elemente ale lui Mendel. Genele, în măsura în care pot fi determinate, sunt molecule de proteine, submicroscopice ce există în nucleii celulelor. Înlănţuite în paternuri diferite, genele formează cromozomii. Aceste modele complicate, de gene, unice pentru fiecare persoană, determină ereditatea sa. Un germen celular al fiinţei umane conţine 24 de perechi de cromozomi, fiecare confecţionat probabil din mii de gene. Când sperma bărbatului şi ovulul femeii se unesc în momentul concepţiei, fiecare realizează una din aceste perechi de cromozomi, care atunci se combină în nuclee de celule alcătuind un nou individ şi astfel se determină întreaga sa moştenire fizică.Ce trăsături moştenim? Primim culoarea ochilor, a părului şi a pielii, forma craniului şi tendinţa de a fi scund sau înalt. Anumite defecte fizice ca, acromatopsia, degete groase şi unele forme de calviţie sunt de asemenea moştenite. Nici o maladie comună exceptănd diabetul, nu sunt ereditare, deşi predispoziţii de moştenire a cancerului, tuberculozei şi a alergiilor pot exista. Doar două deficienţe mentale precise sunt moştenite - debilitatea mintală şi coreea Huntington, o maladie rară caracterizată prin dezintegrare fizică şi mentală. Experţii nu sunt de acord asupra rolului eredităţii în alte câteva maladii mentale. În concordanţă cu marea majoritate a psihologilor, gradele de inteligenţă ce le posedăm se datorează moştenirii.
Pe scurt, la momentul concepţiei, când genele de la tată şi mamă se unesc, se alcătuieşte ereditatea. Orice altceva ce modelează individul ţine de factorii de mediu. La fel embrionul şi fetusul se dezvoltă în mediu uterin. Pe de altă parte se fixează un complex de factori fizici şi sociali. Printre alte influenţe el este afectat de hrană, climat, localizare geografică, modelul de cămin şi relaţiile între vecini, şcoală, comunitatea şi naţia. Aceşti factori de mediu determină la o persoană ce să vadă, să audă, să atingă, să miroasă şi ce să guste. Acestea îi pot spori sau întârzia simţitor dezvoltarea. Îi pot prescrie ce să înveţe sau să îşi amintească; îi furnizează stimuli la care reacţionează emoţional. În fiecare moment trăit, fiecare persoană devine rezultatul eredităţii sale şi a factorilor de mediu. Întotdeauna există două forţe ce interacţionează. Psihologic vorbind, un aspect nu poate exista fără celălalt. Întrebare, “Ce este mult mai important, aspectul eredităţii sau al mediului?” este asemeni întrebării, “Care aspect este mult mai important pentru pornirea maşinii, motorul sau benzina?” Fără îndoială că amândouă sunt esenţiale.
Această interdependenţă între ereditate şi mediu prezintă o problemă dificilă pentru omul de ştiinţă. El nu poate, studiind direct persoana, să afle dacă ereditatea sau dacă factorii ambientali sunt principalii determinanţi ai culorii părului, ai Q.I.-ului sau ai dispoziţiei lui. Totuşi, el poate măsura caracteristicile fizice sau mentale a doi indivizi şi să noteze diferenţele între ele. Prin studiul atent al fundalului şi al experienţei dobândite, cercetătorul poate spune dacă ereditatea sau mediul ambiant este mai pregnant determinat între aceste diferenţe.
Particularităţile care determină pe larg ereditatea pot fi foarte puţin schimbate în această viaţă, deşi într-o generaţie viitoare este posibil să fie modificate. Caracteristicile determinate de factorii de mediu pot fi schimbaţi prin educaţie, prin corecţie socială, politică în şcoli mai bune, prin terenuri de joacă, cartiere mai curate sau prin înalte standarde de viaţă.
Jungla sau copilul ‘sălbatic’
Poveşti dramatice despre unii copii abandonaţi în medii sălbatice şi educaţi de animale ne arată izbitoarea influenţă a factorilor de mediu pe care studiile genealogice le-au neglijat. Deşi cazurile sunt rare şi informaţiile incomplete, ele merită să fie menţionate.
În 1799 unii vânători au găsit un băiat sălbăticit cutreierând pădurile din Aveyron, în sudul Franţei. Părea să aibă 11 ani şi scormonea după rădăcini şi ghinde, avea o înfăţişare animală. Capturat şi trimis la Paris, a fost lăsat în grija dr. Jean Itard care a încercat să-l educe. Sarcina părea fără speranţă. Băiatul dădea impresia de debil mintal. I-au fost aplicate convulsii. Simţurile sale erau insensibile. Pronunţa numai ocazional mormăieli şi nu manifesta un comportament social sau puterea de observaţie sau atenţie. După spusele dr. Itard, “întreaga viaţă a acestui băiat a fost o existenţă complet animală”.Timp de 5 ani medicul a încercat să-l educe. Copilul a progresat, dar niciodată nu a devenit normal. Puterea de a discerne s-a îmbunătăţit. A învăţat să răspundă la numele de “Victor”, să vorbească, să citească şi să-şi amintească cuvinte simple. Cea mai înaltă realizare a fost să înveţe însemnătatea cuvântului lapte şi să aranjeze cuvintele unui text într-un anumit sens. Faţă de Itard şi alţi îngrijitori, el a dezvoltat o puternică afecţiune, dar el nu a învăţat să se joace sau să se comporte ca un tânăr normal.Acest caz are două interpretări diferite. Una, denumeşte copilul sălbatic ca fiind întârziat mental, probabil un imbecil, sugerând că a fost abandonat din acest motiv şi explicând astfel neşansa sa în progres. Cealaltă, atribuie aparenta întârziere a băiatului datorită factorilor de mediu neinfluenţat de oameni, unei experienţe ce l-a afectat atât de profund ca ulterior să nu mai aducă unele rezultate.
Deşi a progresat întrucâtva, el nu poate obţine normalitatea, căci cei mai maleabili ani ai săi erau grosolan de anormali. Faptul că el s-a descurcat destul de bine cu factorii unui mediu necivilizat, că a supravieţuit pentru un anumit timp este evident că el nu a fost întârziat mental.
Fiecare punct de vedere poate fi parţial corect. Probabil că băiatul şi-a început viaţa cu un slab nivel mental; ereditatea alături de factorii de mediu puteau să producă fondul copilului asupra căruia dr. Itard şi-a petrecut cu răbdare multe luni. Nimeni nu poate interpreta cu acurateţe cazul lui Victor numai din schiţa datelor înregistrate.Povestea uimitoare a copilului lup din India a fost spusă mai întâi de Paul C. Squires şi a fost recent expusă într-o carte de către antopologul Robert M. Zingg. În 1920 două micuţe fetiţe, ulterior numite Kamala şi Amala, au fost găsite trăind cu lupii în Bengal, o provincie în India. Fetiţa mai în vârstă, Kamala, părea să aibă aproape 9 ani şi sora sa cam 2 ani. Plasaţi în cel mai apropiat orfelinat, copii au fost în grija directorului, reverendul J.A.L. Singh şi a soţiei sale. Primul copil se comporta asemeni animalelor. Se mişca aproape tot timpul de-a buşilea, stătea verticală doar ocazional. Simţurile sale, de auz şi miros erau acute şi aparent Kamala vedea mai bine noaptea decât ziua. O fotografie ce le-a fost făcută curând după instituţionalizare arată cum ea lingea hrana din castronul aflat pe pământ, asemeni câinelui sau pisicii. Ea mânca cu o foame de lup, îndeosebi carne, pe care ea o fura fără scrupule şi mârâia când te-apropiai în timp ce mânca. Aproape doi ani după prinderea ei ea a găsit un pui mort în grădină, l-a prins în fălcile ei, a alergat pe mâini şi pe picioare în tufişuri şi a apărut câteva minute mai târziu udată de sângele şi penele agăţate de buzele ei. A fost de asemenea găsită devorând intestinele unei păsări.
Amala a murit la scurt timp, dar Kamala a trăit nouă ani. A învăţat să-şi îmbrace hainele, să mănânce din platou uzitând ambele mâini şi să meargă vertical, deşi s-a lăsat de-a buşilea. Gradual ea a abandonat obiceiul animal. În loc să-şi dezvelească dinţii la alţi tineri, ea lua parte la activităţi şi devenea indispusă dacă nu era inclusă. Noaptea ea dormea într-un pat aproape de tovarăşii de joacă în loc să cutreiere câmpurile ca înainte. Ea îndeplinea comisioane, se îngrijea de copii, folosea aproape 100 de cuvinte şi îşi manifesta responsabilitatea, iniţiativa şi independenţa. Pe scurt, ea şi-a dezvoltat un important mod de viaţă umană.
Din nefericire, psihologii nu au fost chemaţi să examineze şi să educe copilul lup. Un jurnal ţinut de reverend şi de doamna Singh înregistrează doar datele ce noi le avem despre progresul lor. Deşi nu ştiinţific, raportul este vast şi include 22 de fotografii; toate acestea sunt reproduse în cartea antropologului Zingg, “Wolf-children and Peral Man”.Cel mai recent raport despre un copil sălbatic este cazul Tamasha, un copil primitiv, un băiat din Salvador ce a fost capturat de poliţie după o luptă şi dat apoi în grija psihologului Jorge Ramirez Chulo. Tamasha, numit astfel pentru un cuvânt ce înseamnă “sat”, putea să vorbească când a fost găsit, aparent a fost pierdut sau abandonat la o vârstă mică şi a trăit cu animalele în junglă. Putea arunca pietre cu o precizie uimitoare şi se balansa cu îndemânare din creangă în creangă în arborii junglei. La început a refuzat hrana gătită, sorbind lichidele din vas şi prefera să se ghemuiască pe podea decât să doarmă în pat. Sub supravegherea lui Chulo el a progresat cu rapiditate. Cu răbdare şi graţie, el a acceptat haine, baia şi bărbieritul. A achiziţionat un considerabil vocabular şi descria cum mânca cu animalele în junglă, dar nu a reuşit să-şi amintească părinţii umani.Ce concluzie se poate desprinde, dacă există, din acest caz de copil sălbatic? Informaţii asupra multor puncte sunt destul de reduse; de exemplu, o relatare exactă despre comportamentul la descoperirea sa, informaţii precise despre programul de instruire sau grade de reuşită în învăţare. Din cele evidenţiate în raport se poate spune doar atât: este posibil, deşi neobişnuit pentru un copil uman, să supravieţuiască într-un mediu non-uman (animal). Unii copii dezvoltă unele mijloace de locomoţie, rostesc un gen de sunete, au reacţii emoţionale şi au variate obiceiuri adaptate mediului lor. Pe de altă parte, multe trăsături ale unui comportament uman obişnuit sunt absente - în special raţiunea, limbajul şi conduita socială. Copilul sălbatic poate fi reinstruit, dar cu cât a fost mai mult izolat de influenţe umane, cu atât este mai dificil de al pregăti şi cu atât mai puţin probabil ca el să devină normal. Pentru ca un copil să-şi dezvolte personaliatea umană el trebuie să aibă în mod obişnuit contacte sociale. Mediul ambiant dezvăluie un joc cu părţi vitale în desfăşurare.
Maimuţa şi copilul
Copilul nu poate fi împins în mod întâmplător într-un mediu non-uman pentru scopuri experimentale. Invers este cu siguranţă posibil; un animal poate fi crescut într-un mediu uman pentru a se observa în ce limite structura sa ereditară în permite o umanizare. Istoria maimuţei şi a copilului ce au crescut împreună ne dezvăluie capacitatea de achiziţii ale trăsăturilor umane arătate de un tânăr cimpanzeu.
Profesorul şi doamna Winthrop N. Kellogg, psihologi la Universitatea din Indiana au adus în căminul lor o maimuţă în vârstă de 7 1/2 luni pentru a creşte timp de un an împreună cu fiul lor, Donald, în vârstă de 10 ani. Maimuţa Gua, ca şi fiul psihologilor, a fost îmbrăcată în pantofi, ciorapi lungi. I s-au oferit un pătuţ, un fotoliu, o ceaşcă şi o lingură pentru proprie folosinţă. Era mângâiată şi îmbăiată în acelaşi mod în care părinţii îşi educau copilul. După câteva săptămâni, băiatul şi Gua s-au împrietenit. Maimuţa - demonstrându-şi afecţiunea mult mai mult decât Donald, îl pupa pe băiat, îl lua de mână şi îşi asuma o atitudine protectivă faţă de el. Când băiatul nu îi acorda atenţie ea manifesta gelozie. Au învăţat să se joace împreună cu mingea şi altele, ca şi când erau doi copii.
Gua a învăţat să meargă în poziţie verticală, să strângă mâinile, să bea dintr-un pahar şi să mănânce cu lingura, să închidă uşa şi să mâzgălească cu creionul. La manevrarea comutatorului de lumină, Gula l-a întrecut pe Donald. Deşi ea nu a reuşit să înveţe “să nimerească prăjitura “(“pat-a-cake”) ea era mai capabilă decât Donald în soluţionarea problemelor de genul aşezării unui scaun în pozţia de a atinge prăjitura suspendată pe bufet. În dezvoltarea mentală a maimuţei şi a băiatului se vedeau progrese egale evaluate după testul Gessel pentru copii preşcolari, probă ce constă în norme standardizate de dezvoltare a capacităţii de raţionament.
Cele mai pregnante diferenţe au apărut între cele două limbaje. Gua nu a reuşit în articularea umană, domeniu în care Donald progresa normal prin “ma-ma”, “da-da” şi prin alte sunete infantile obişnuite. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte răspunsul la cuvinte vorbinte, Gua a fost cea care l-a devansat pe Donald. La aproape 16 1/2 luni ea răspundea cam la 58 de fraze de genul: “nu face aceasta”; “strânge Donald”, “arată-mi nasul tău”, “suflă în fluier”. În comparaţie cu copilul ea răspundea la 68 de fraze, deşi el era doar cu 3 luni mai în vârstă.
Contrastele între copil şi maimuţă sunt cam greu de făcut deoarece gradul lor de dezvoltare fizică şi mentală era diferit. În general maimuţa s-a dezvoltat mai rapid pe plan fizic şi a atins foarte repede cele mai bune performanţe. Dezvoltarea copilului s-a realizat mai lent, dar a obţinut un înalt nivel. Experimentul nu a mai continuat suficient de mult pentru a determina dacă maimuţa a dobândit un nivel maxim în toate privinţele.
Deşi în mod izbitor mediile neobişnuite alterează în mare măsură comportamentul fiinţelor umane şi al animalelor, mediul îşi exercită efectul doar în punctul în care apar limitări în structurile ereditare. Tamasha a învăţat să sară din ramură în ramură, dar niciodată ca o maimuţă adevărată deoarece corpul era inapt pentru a trăi în copaci. Gua a învăţat să înţeleagă anumite cuvinte, dar nu putea folosi limbajul uman deoarece echipamentul vocal şi sistemul său nervos erau inadecvate. Ea nu a dobândit niciodată o mare dexteritate manuală deoarece mâinile erau sărac înzestrate pentru mişcări fine. Ereditatea fixează nişte limite ce nu pot fi depăşite. Între aceste limite este posibil ca comportamentul să varieze foarte mult. Structura unui comportament detailat rezultă din experienţă şi antrenament care provin din mediu.
Bibliografie
S. Stansfeld Sargent, Studii fundamentale ale marilor psihologi. (Incursiune în istoria psihologiei). Traducere realizată de E. Tihan, Ed. BCS., 2001
Expunere realizată de Dl. Prof. P. Golu în revista Tribuna Învăţământului, 1992
Care sunt determinate prin calitatea mediului?
Fiecare dintre noi intră în lume cu o anumită ereditate, caracteristici transmise nouă prin germenii plasmatici ai părinţilor noştri, nuclei, ei înşişi produşi pe o lungă linie strămoşească. Ne dezvoltăm în anumite condiţii de mediu, ambianţa noastră socială şi materială. Orice facem, ca adult sau copil, într-o ultimă analiză, aceasta rezultă dintr-un complex de interacţiuni între ereditate şi mediul nostru. Pentru a înţelege şi a controla comportamentul uman, va trebui să cunoaştem câte ceva despre natura şi funcţionarea fiecărui individ.
S-au conturat mai multe concepţii dintre care s-au remarcat în special două.
Adepţii concepţiei ineiste, postulează că dezvoltarea individului este în întregime subordonată eredităţii, influenţele mediului acţionând doar în limite predeterminate, înscrise în codul genetic. Este şi punctul de vedere al teoriei maturaţionale, al cărui adept a fost şi A. Gesell, teorie care consideră dezvoltarea copilului ca pe o desfăşurare în timp a planului impus de echipamentul genetic.
La polul opus se situează opinia după care nou-născutul este o fiinţă informă şi pasivă dispunând doar de foarte mici predeterminări, “o pagină albă” pe care şansa, experienţa sau un plan construit conştient poate înscrie liber o istorie.
Cercetările susţin ideea dublei determinări a dezvoltări psihomotorii a copilului. Subliniind interacţiunea necesară dintre factorii ambientali şi cei ereditari trebuie să spunem că nici un copil nu poate fi privit separat de mediul în care se desfăşoară creşterea şi maturizarea sa; acest mediu îl formează pe individ încă de la naştere.
Numeroasele atitudini, deprinderi, trăsături de caracter sunt prevăzute la un individ fiindcă au fost avantajate, încurajate sau doar solicitate de către mediu.
Dezvoltarea psihomotorie a copilului are loc în funcţie de două grupe de factori:
a) fatori ereditari şi adaptarea biologică, de care depind maturizarea sistemului nervos şi mecanismele psihice elementare,
b) factori ambientali.Factorii ereditari
Copilul dispune la naştere de un echipament genetic, constituit din factori generali şi factori individuali.
Factorii generali răspund de întregul sistem de trăsături comune speciei şi controlează procesul de maturizare morfologică, biochimică şi electrogenetică a sistemului nervos.
Factorii individuali – sunt cei ce dirijează acele trăsături înscrise în codul genetic în măsură să diferenţieze indivizii între ei.
Ceea ce se transmite ereditar nu sunt caracteristicile psihologice sau morale, ci, anumite dispoziţii ce facilitează achiziţia în cursul vieţii a unor astfel de caracteristici comportamentale. Se spune că, o funcţie psihică, cu cât este mai complexă cu atât ea depinde mai puţin de ereditate.
S-a concluzionat că, doar trei aspecte ale personalităţii au o evidentă componentă ereditară: raportul extroversie-introversie, emotivitatea şi nivelul activismului general. Factorii ambientali.
Se ştie că resursele genetice ale individului nu-i asigură automat o dezvoltare normală ci numai o serie de disponibilităţi potenţiale cu totul insuficiente pentru a-l defini ca om.
Factorii de mediu extern, implicaţi în dezvoltarea psihomotorie a copilului sunt extrem de numeroşi. În funcţie de perioada sau momentul dezvoltării, se deosebesc:
a) factori ce acţionează asupra părinţilor anteriori momentului procreerii, influenţând calitatea biologică a gameţilor ,
b) factori ce acţionează în perioada dezvoltării embrionare,
c) factori ce acţionează în perioada dezvoltării fetale,
d) factori ce intervin perinatal,
e) factori ce intervin în diferitele etape succesive ale dezvoltării postnatale.
După natura lor:
a) factori organici (fizici, chimici, biologici, geografici),
b) fatori socio-culturali.Factorii organici cuprind o varietate de circusmtanţe:
- calitatea sănătăţii părinţilor şi copilului,
- durata gestaţiei,
- condiţiile de viaţă şi echilibru emoţional,
- alimentaţia, ş.a.Mediul sociocultural reprezintă un sistem complex din care, de o importanţă deosebită pentru dezvoltarea copilului o au: mediul familial, mediul şcolar, profesional, colectivele de copii şi condiţiile economice.
Astăzi, se recunoaşte că, până şi procesul maturizării morfologice a sistemului nervos central este dependent de factorii ambientali.
J. Piaget şi alţi cercetători au demonstrat posibilitatea accelerării procesului dezvoltării psihice ca urmare a exerciţiului funcţional.
Iată cum explică psihologii, aceste faze ale devenirii umane:
În 1900 o surprinzătoare descoperire a fost făcută aproape simultan de trei biologi ce au lucrat independenţi în problema eredităţii. Descoperirea nu a rezultat din propria lor experimentare, ci din cea a unui călugăr austriac, pe numele său Gregor Mendel, a cărui efort ei l-au găsit într-un obscur jurnal ştiinţific, publicat cu 34 ani mai devreme şi uitat rapid. Mendel pusese în grădina sa o încrucişare de mazăre. Cănd el a cuplat mazărea cu flori albe cu mazărea cu flori roşii, a găsit că anumiţi factori intangibili, pe care el îi denumea pur şi simplu elemente pentru a dori un termen mai bun, determinau dacă produsul va fi roşu ori alb. “Elementele au produs o raţie consistentă între urmaşul roşu şi cel alb, nu doar pentru o generaţie, ci în generaţii succesive. Aceste reguli pentru transmiterea eredităţii au devenit cunoscute ca legile lui Mendel.
Biologi au continuat mai atent studiul lui Mendel. În America, Thomas Hunt Morgan şi Raymond Pearl, au dezvoltat, ca şi alţii, teoria eredităţii conform cu genele şi cromozomii, termeni ce au înlocuit pe cei de elemente ale lui Mendel. Genele, în măsura în care pot fi determinate, sunt molecule de proteine, submicroscopice ce există în nucleii celulelor. Înlănţuite în paternuri diferite, genele formează cromozomii. Aceste modele complicate, de gene, unice pentru fiecare persoană, determină ereditatea sa. Un germen celular al fiinţei umane conţine 24 de perechi de cromozomi, fiecare confecţionat probabil din mii de gene. Când sperma bărbatului şi ovulul femeii se unesc în momentul concepţiei, fiecare realizează una din aceste perechi de cromozomi, care atunci se combină în nuclee de celule alcătuind un nou individ şi astfel se determină întreaga sa moştenire fizică.Ce trăsături moştenim? Primim culoarea ochilor, a părului şi a pielii, forma craniului şi tendinţa de a fi scund sau înalt. Anumite defecte fizice ca, acromatopsia, degete groase şi unele forme de calviţie sunt de asemenea moştenite. Nici o maladie comună exceptănd diabetul, nu sunt ereditare, deşi predispoziţii de moştenire a cancerului, tuberculozei şi a alergiilor pot exista. Doar două deficienţe mentale precise sunt moştenite - debilitatea mintală şi coreea Huntington, o maladie rară caracterizată prin dezintegrare fizică şi mentală. Experţii nu sunt de acord asupra rolului eredităţii în alte câteva maladii mentale. În concordanţă cu marea majoritate a psihologilor, gradele de inteligenţă ce le posedăm se datorează moştenirii.
Pe scurt, la momentul concepţiei, când genele de la tată şi mamă se unesc, se alcătuieşte ereditatea. Orice altceva ce modelează individul ţine de factorii de mediu. La fel embrionul şi fetusul se dezvoltă în mediu uterin. Pe de altă parte se fixează un complex de factori fizici şi sociali. Printre alte influenţe el este afectat de hrană, climat, localizare geografică, modelul de cămin şi relaţiile între vecini, şcoală, comunitatea şi naţia. Aceşti factori de mediu determină la o persoană ce să vadă, să audă, să atingă, să miroasă şi ce să guste. Acestea îi pot spori sau întârzia simţitor dezvoltarea. Îi pot prescrie ce să înveţe sau să îşi amintească; îi furnizează stimuli la care reacţionează emoţional. În fiecare moment trăit, fiecare persoană devine rezultatul eredităţii sale şi a factorilor de mediu. Întotdeauna există două forţe ce interacţionează. Psihologic vorbind, un aspect nu poate exista fără celălalt. Întrebare, “Ce este mult mai important, aspectul eredităţii sau al mediului?” este asemeni întrebării, “Care aspect este mult mai important pentru pornirea maşinii, motorul sau benzina?” Fără îndoială că amândouă sunt esenţiale.
Această interdependenţă între ereditate şi mediu prezintă o problemă dificilă pentru omul de ştiinţă. El nu poate, studiind direct persoana, să afle dacă ereditatea sau dacă factorii ambientali sunt principalii determinanţi ai culorii părului, ai Q.I.-ului sau ai dispoziţiei lui. Totuşi, el poate măsura caracteristicile fizice sau mentale a doi indivizi şi să noteze diferenţele între ele. Prin studiul atent al fundalului şi al experienţei dobândite, cercetătorul poate spune dacă ereditatea sau mediul ambiant este mai pregnant determinat între aceste diferenţe.
Particularităţile care determină pe larg ereditatea pot fi foarte puţin schimbate în această viaţă, deşi într-o generaţie viitoare este posibil să fie modificate. Caracteristicile determinate de factorii de mediu pot fi schimbaţi prin educaţie, prin corecţie socială, politică în şcoli mai bune, prin terenuri de joacă, cartiere mai curate sau prin înalte standarde de viaţă.
Jungla sau copilul ‘sălbatic’
Poveşti dramatice despre unii copii abandonaţi în medii sălbatice şi educaţi de animale ne arată izbitoarea influenţă a factorilor de mediu pe care studiile genealogice le-au neglijat. Deşi cazurile sunt rare şi informaţiile incomplete, ele merită să fie menţionate.
În 1799 unii vânători au găsit un băiat sălbăticit cutreierând pădurile din Aveyron, în sudul Franţei. Părea să aibă 11 ani şi scormonea după rădăcini şi ghinde, avea o înfăţişare animală. Capturat şi trimis la Paris, a fost lăsat în grija dr. Jean Itard care a încercat să-l educe. Sarcina părea fără speranţă. Băiatul dădea impresia de debil mintal. I-au fost aplicate convulsii. Simţurile sale erau insensibile. Pronunţa numai ocazional mormăieli şi nu manifesta un comportament social sau puterea de observaţie sau atenţie. După spusele dr. Itard, “întreaga viaţă a acestui băiat a fost o existenţă complet animală”.Timp de 5 ani medicul a încercat să-l educe. Copilul a progresat, dar niciodată nu a devenit normal. Puterea de a discerne s-a îmbunătăţit. A învăţat să răspundă la numele de “Victor”, să vorbească, să citească şi să-şi amintească cuvinte simple. Cea mai înaltă realizare a fost să înveţe însemnătatea cuvântului lapte şi să aranjeze cuvintele unui text într-un anumit sens. Faţă de Itard şi alţi îngrijitori, el a dezvoltat o puternică afecţiune, dar el nu a învăţat să se joace sau să se comporte ca un tânăr normal.Acest caz are două interpretări diferite. Una, denumeşte copilul sălbatic ca fiind întârziat mental, probabil un imbecil, sugerând că a fost abandonat din acest motiv şi explicând astfel neşansa sa în progres. Cealaltă, atribuie aparenta întârziere a băiatului datorită factorilor de mediu neinfluenţat de oameni, unei experienţe ce l-a afectat atât de profund ca ulterior să nu mai aducă unele rezultate.
Deşi a progresat întrucâtva, el nu poate obţine normalitatea, căci cei mai maleabili ani ai săi erau grosolan de anormali. Faptul că el s-a descurcat destul de bine cu factorii unui mediu necivilizat, că a supravieţuit pentru un anumit timp este evident că el nu a fost întârziat mental.
Fiecare punct de vedere poate fi parţial corect. Probabil că băiatul şi-a început viaţa cu un slab nivel mental; ereditatea alături de factorii de mediu puteau să producă fondul copilului asupra căruia dr. Itard şi-a petrecut cu răbdare multe luni. Nimeni nu poate interpreta cu acurateţe cazul lui Victor numai din schiţa datelor înregistrate.Povestea uimitoare a copilului lup din India a fost spusă mai întâi de Paul C. Squires şi a fost recent expusă într-o carte de către antopologul Robert M. Zingg. În 1920 două micuţe fetiţe, ulterior numite Kamala şi Amala, au fost găsite trăind cu lupii în Bengal, o provincie în India. Fetiţa mai în vârstă, Kamala, părea să aibă aproape 9 ani şi sora sa cam 2 ani. Plasaţi în cel mai apropiat orfelinat, copii au fost în grija directorului, reverendul J.A.L. Singh şi a soţiei sale. Primul copil se comporta asemeni animalelor. Se mişca aproape tot timpul de-a buşilea, stătea verticală doar ocazional. Simţurile sale, de auz şi miros erau acute şi aparent Kamala vedea mai bine noaptea decât ziua. O fotografie ce le-a fost făcută curând după instituţionalizare arată cum ea lingea hrana din castronul aflat pe pământ, asemeni câinelui sau pisicii. Ea mânca cu o foame de lup, îndeosebi carne, pe care ea o fura fără scrupule şi mârâia când te-apropiai în timp ce mânca. Aproape doi ani după prinderea ei ea a găsit un pui mort în grădină, l-a prins în fălcile ei, a alergat pe mâini şi pe picioare în tufişuri şi a apărut câteva minute mai târziu udată de sângele şi penele agăţate de buzele ei. A fost de asemenea găsită devorând intestinele unei păsări.
Amala a murit la scurt timp, dar Kamala a trăit nouă ani. A învăţat să-şi îmbrace hainele, să mănânce din platou uzitând ambele mâini şi să meargă vertical, deşi s-a lăsat de-a buşilea. Gradual ea a abandonat obiceiul animal. În loc să-şi dezvelească dinţii la alţi tineri, ea lua parte la activităţi şi devenea indispusă dacă nu era inclusă. Noaptea ea dormea într-un pat aproape de tovarăşii de joacă în loc să cutreiere câmpurile ca înainte. Ea îndeplinea comisioane, se îngrijea de copii, folosea aproape 100 de cuvinte şi îşi manifesta responsabilitatea, iniţiativa şi independenţa. Pe scurt, ea şi-a dezvoltat un important mod de viaţă umană.
Din nefericire, psihologii nu au fost chemaţi să examineze şi să educe copilul lup. Un jurnal ţinut de reverend şi de doamna Singh înregistrează doar datele ce noi le avem despre progresul lor. Deşi nu ştiinţific, raportul este vast şi include 22 de fotografii; toate acestea sunt reproduse în cartea antropologului Zingg, “Wolf-children and Peral Man”.Cel mai recent raport despre un copil sălbatic este cazul Tamasha, un copil primitiv, un băiat din Salvador ce a fost capturat de poliţie după o luptă şi dat apoi în grija psihologului Jorge Ramirez Chulo. Tamasha, numit astfel pentru un cuvânt ce înseamnă “sat”, putea să vorbească când a fost găsit, aparent a fost pierdut sau abandonat la o vârstă mică şi a trăit cu animalele în junglă. Putea arunca pietre cu o precizie uimitoare şi se balansa cu îndemânare din creangă în creangă în arborii junglei. La început a refuzat hrana gătită, sorbind lichidele din vas şi prefera să se ghemuiască pe podea decât să doarmă în pat. Sub supravegherea lui Chulo el a progresat cu rapiditate. Cu răbdare şi graţie, el a acceptat haine, baia şi bărbieritul. A achiziţionat un considerabil vocabular şi descria cum mânca cu animalele în junglă, dar nu a reuşit să-şi amintească părinţii umani.Ce concluzie se poate desprinde, dacă există, din acest caz de copil sălbatic? Informaţii asupra multor puncte sunt destul de reduse; de exemplu, o relatare exactă despre comportamentul la descoperirea sa, informaţii precise despre programul de instruire sau grade de reuşită în învăţare. Din cele evidenţiate în raport se poate spune doar atât: este posibil, deşi neobişnuit pentru un copil uman, să supravieţuiască într-un mediu non-uman (animal). Unii copii dezvoltă unele mijloace de locomoţie, rostesc un gen de sunete, au reacţii emoţionale şi au variate obiceiuri adaptate mediului lor. Pe de altă parte, multe trăsături ale unui comportament uman obişnuit sunt absente - în special raţiunea, limbajul şi conduita socială. Copilul sălbatic poate fi reinstruit, dar cu cât a fost mai mult izolat de influenţe umane, cu atât este mai dificil de al pregăti şi cu atât mai puţin probabil ca el să devină normal. Pentru ca un copil să-şi dezvolte personaliatea umană el trebuie să aibă în mod obişnuit contacte sociale. Mediul ambiant dezvăluie un joc cu părţi vitale în desfăşurare.
Maimuţa şi copilul
Copilul nu poate fi împins în mod întâmplător într-un mediu non-uman pentru scopuri experimentale. Invers este cu siguranţă posibil; un animal poate fi crescut într-un mediu uman pentru a se observa în ce limite structura sa ereditară în permite o umanizare. Istoria maimuţei şi a copilului ce au crescut împreună ne dezvăluie capacitatea de achiziţii ale trăsăturilor umane arătate de un tânăr cimpanzeu.
Profesorul şi doamna Winthrop N. Kellogg, psihologi la Universitatea din Indiana au adus în căminul lor o maimuţă în vârstă de 7 1/2 luni pentru a creşte timp de un an împreună cu fiul lor, Donald, în vârstă de 10 ani. Maimuţa Gua, ca şi fiul psihologilor, a fost îmbrăcată în pantofi, ciorapi lungi. I s-au oferit un pătuţ, un fotoliu, o ceaşcă şi o lingură pentru proprie folosinţă. Era mângâiată şi îmbăiată în acelaşi mod în care părinţii îşi educau copilul. După câteva săptămâni, băiatul şi Gua s-au împrietenit. Maimuţa - demonstrându-şi afecţiunea mult mai mult decât Donald, îl pupa pe băiat, îl lua de mână şi îşi asuma o atitudine protectivă faţă de el. Când băiatul nu îi acorda atenţie ea manifesta gelozie. Au învăţat să se joace împreună cu mingea şi altele, ca şi când erau doi copii.
Gua a învăţat să meargă în poziţie verticală, să strângă mâinile, să bea dintr-un pahar şi să mănânce cu lingura, să închidă uşa şi să mâzgălească cu creionul. La manevrarea comutatorului de lumină, Gula l-a întrecut pe Donald. Deşi ea nu a reuşit să înveţe “să nimerească prăjitura “(“pat-a-cake”) ea era mai capabilă decât Donald în soluţionarea problemelor de genul aşezării unui scaun în pozţia de a atinge prăjitura suspendată pe bufet. În dezvoltarea mentală a maimuţei şi a băiatului se vedeau progrese egale evaluate după testul Gessel pentru copii preşcolari, probă ce constă în norme standardizate de dezvoltare a capacităţii de raţionament.
Cele mai pregnante diferenţe au apărut între cele două limbaje. Gua nu a reuşit în articularea umană, domeniu în care Donald progresa normal prin “ma-ma”, “da-da” şi prin alte sunete infantile obişnuite. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte răspunsul la cuvinte vorbinte, Gua a fost cea care l-a devansat pe Donald. La aproape 16 1/2 luni ea răspundea cam la 58 de fraze de genul: “nu face aceasta”; “strânge Donald”, “arată-mi nasul tău”, “suflă în fluier”. În comparaţie cu copilul ea răspundea la 68 de fraze, deşi el era doar cu 3 luni mai în vârstă.
Contrastele între copil şi maimuţă sunt cam greu de făcut deoarece gradul lor de dezvoltare fizică şi mentală era diferit. În general maimuţa s-a dezvoltat mai rapid pe plan fizic şi a atins foarte repede cele mai bune performanţe. Dezvoltarea copilului s-a realizat mai lent, dar a obţinut un înalt nivel. Experimentul nu a mai continuat suficient de mult pentru a determina dacă maimuţa a dobândit un nivel maxim în toate privinţele.
Deşi în mod izbitor mediile neobişnuite alterează în mare măsură comportamentul fiinţelor umane şi al animalelor, mediul îşi exercită efectul doar în punctul în care apar limitări în structurile ereditare. Tamasha a învăţat să sară din ramură în ramură, dar niciodată ca o maimuţă adevărată deoarece corpul era inapt pentru a trăi în copaci. Gua a învăţat să înţeleagă anumite cuvinte, dar nu putea folosi limbajul uman deoarece echipamentul vocal şi sistemul său nervos erau inadecvate. Ea nu a dobândit niciodată o mare dexteritate manuală deoarece mâinile erau sărac înzestrate pentru mişcări fine. Ereditatea fixează nişte limite ce nu pot fi depăşite. Între aceste limite este posibil ca comportamentul să varieze foarte mult. Structura unui comportament detailat rezultă din experienţă şi antrenament care provin din mediu.
Bibliografie
S. Stansfeld Sargent, Studii fundamentale ale marilor psihologi. (Incursiune în istoria psihologiei). Traducere realizată de E. Tihan, Ed. BCS., 2001
Expunere realizată de Dl. Prof. P. Golu în revista Tribuna Învăţământului, 1992
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu